CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
YVES BOT
prezentate la 20 ianuarie 2016(1)
Cauza C‑25/15
Procedură penală
împotriva
István Balogh
[cerere de decizie preliminară formulată de Budapest Környéki Törvényszék (Tribunalul Budapesta – Aglomerare, Ungaria)]
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Dreptul la interpretare și la traducere – Directiva 2010/64/UE – Domeniu de aplicare – Noțiunea «procedură penală» – Procedură prevăzută într‑un stat membru vizând recunoașterea unei decizii în materie penală pronunțate de o instanță dintr‑un alt stat membru – Costuri legate de traducerea deciziei – Decizia‑cadru 2009/315/JAI – Decizia 2009/316/JAI – Sistemul european de informații cu privire la cazierele judiciare (ECRIS)”
1. Prin prezenta cerere de decizie preliminară, Budapest Környéki Törvényszék (Tribunalul Budapesta – Aglomerare, Ungaria) solicită Curții să interpreteze articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale(2).
2. Această cerere a fost prezentată în cadrul unei proceduri inițiate în fața instanței de trimitere cu privire la recunoașterea în Ungaria a efectelor unei hotărâri definitive pronunțate de o instanță dintr‑un alt stat membru, în speță Republica Austria, prin care domnul Balogh a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea unei infracțiuni și totodată a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare aferente procedurii.
3. Din decizia de trimitere reiese că, prin hotărârea din 13 mai 2014, rămasă definitivă la 8 octombrie 2014(3), Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt, Austria) l‑a condamnat pe domnul Balogh, resortisant maghiar, la o pedeapsă de 4 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prin efracție, și l‑a obligat totodată la plata cheltuielilor judiciare aferente procedurii. Domnul Balogh este deținut în Austria, unde trebuie să execute pedeapsa până la 24 decembrie 2017.
4. Dezbaterile care au avut loc în fața Curții și în special precizările făcute de guvernul austriac au arătat că, la 15 septembrie 2014, Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt) a transmis Serviciului austriac al cazierului judiciar (österreichisches Strafregisteramt) principalele date ale hotărârii pronunțate împotriva domnului Balogh, menționând, în conformitate cu Decizia 2009/316/JAI a Consiliului din 6 aprilie 2009 de instituire a Sistemului european de informații cu privire la cazierele judiciare (ECRIS) în aplicarea articolului 11 din Decizia‑cadru 2009/315/JAI(4), codul prevăzut de Sistemul european de informații cu privire la cazierele judiciare (ECRIS) corespunzător infracțiunilor care au stat la baza condamnării.
5. La 21 septembrie 2014(5), Serviciul austriac al cazierului judiciar, în calitate de autoritate centrală austriacă în sensul articolului 3 din Decizia‑cadru 2009/315/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 privind organizarea și conținutul schimbului de informații extrase din cazierele judiciare între statele membre(6) și în conformitate cu obligația prevăzută la articolul 4 alineatul (2) primul paragraf din această decizie‑cadru, a informat autoritatea centrală maghiară, și anume Oficiul central al serviciilor administrative și publice electronice (Közigazgatási és Elektronikus Közszolgáltatások Központi Hivatala), cu privire la hotărâre, pe cale electronică, sub forma electronică prevăzută în cadrul ECRIS.
6. Ministerul Justiției maghiar (Magyar Igazságügyi Minisztérium) a informat ulterior Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt) că este necesar să i se comunice hotărârea în scopul recunoașterii eficacității sale în Ungaria. Ministerul a adăugat că, odată recunoscută în Ungaria, hotărârea străină ar fi echivalentă cu o condamnare națională care se transcrie în cazierul judiciar.
7. În cadrul punerii în aplicare a acestei proceduri speciale de recunoaștere a hotărârilor străine, prevăzută de dreptul maghiar, Budapest Környéki Törvényszék (Tribunalul Budapesta – Aglomerare), în calitate de instanță competentă, ridică problema dacă costurile legate de traducerea hotărârii pronunțate de Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt) pot sau nu pot fi imputate domnului Balogh.
8. Dispozițiile relevante ale dreptului maghiar sunt redate în continuare.
9. Articolul 46 din Legea nr. XXXVIII din 1996 privind asistența judiciară internațională în materie penală (a nemzetközi bűnügyi jogsegélyről szóló 1996. évi XXXVIII. törvény) are următorul cuprins:
„(1) Ministrul justiției primește notificările care permit recunoașterea eficacității unei hotărâri judecătorești străine, precum și cererile din străinătate referitoare la transmiterea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, a unei confiscări sau a unei confiscări a averii ori chiar a unei măsuri care constă în a face date electronice permanent inaccesibile și, dacă articolul 2 din prezenta lege nu interzice să se dea curs acestora, le trimite instanței competente. Fővárosi Törvényszék [(Curtea din Budapesta)] este instanța competentă din punct de vedere material și teritorial să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de executare a unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, a unei confiscări sau a unei confiscări a averii ori chiar a unei măsuri care constă în a face date electronice permanent inaccesibile, astfel cum sunt prevăzute de prezenta lege.
[…]
(3) Cu excepția unei dispoziții contrare a prezentei legi, procedura jurisdicțională este reglementată de normele generale din capitolul XXIX [din Legea nr. XIX din 1998 de instituire a Codului de procedură penală (a büntetőeljárásról szóló 1998 évi XIX. Törvény, denumită în continuare «Codul de procedură penală»)], privind procedurile speciale – cu excepția dispozițiilor articolului 555 alineatul (2) literele b) și d).”
10. Pe de altă parte, articolul 48 din Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală prevede:
„(1) Atunci când pronunță decizia, instanța este ținută de faptele constatate de instanța străină.
(2) În cadrul procedurii care se desfășoară în fața sa, instanța constată care sunt consecințele juridice ale condamnării pe care le stabilește legea maghiară. În cazul în care pedeapsa sau măsura aplicată prin hotărârea instanței străine nu este pe deplin compatibilă cu legea maghiară, instanța constată în decizia sa care este pedeapsa sau măsura aplicabilă în conformitate cu legea maghiară, astfel încât aceasta să corespundă cât mai mult posibil pedepsei sau măsurii aplicate de instanța străină și – în cazul unei cereri de executare – se pronunță în consecință cu privire la executarea pedepsei sau a măsurii.
(3) La constatarea pedepsei sau a măsurii aplicabile, trebuie să se facă trimitere la legea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii; în cazul în care din legea maghiară aplicabilă la momentul constatării pedepsei sau a măsurii aplicabile rezultă că fapta în cauză nu mai constituie o infracțiune sau că trebuie să i se aplice o pedeapsă mai puțin severă, trebuie să se aplice această lege nouă.”
11. Articolul 9 alineatul (1) din Codul de procedură penală prevede că limba în care se desfășoară procedura penală este limba maghiară.
12. În temeiul articolului 338 alineatul (1) din Codul de procedură penală, instanța obligă persoana acuzată la plata cheltuielilor judiciare, în cazul în care o declară vinovată sau dacă responsabilitatea sa este stabilită în urma săvârșirii unei infracțiuni. Această dispoziție nu privește cheltuielile judiciare aferente procedurii penale, care incumbă unei alte persoane, în temeiul legii. Conform articolului 338 alineatul (2) din acest cod, persoana acuzată poate fi obligată doar la plata cheltuielilor judiciare care au fost efectuate ca urmare a actului sau a acelor fapte în privința cărora s‑a stabilit vinovăția sau responsabilitatea acesteia. Nimeni nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare nenecesare efectuate în cadrul procedurii penale, în afara situației în care acestea au rezultat dintr‑o neglijență din partea respectivei persoane.
13. Potrivit articolului 339 alineatul (1) din codul menționat, cheltuielile judiciare care nu trebuie suportate de persoana acuzată rămân în sarcina statului.
14. Conform articolului 555 alineatul (1) din Codul de procedură penală, în cadrul procedurilor speciale sunt aplicabile dispozițiile acestui cod, cu excepția cazului în care există dispoziții contrare prevăzute de capitolul care le este consacrat.
15. În temeiul articolului 555 alineatul (2) litera j) din codul menționat, în cadrul procedurilor speciale, persoana acuzată suportă cheltuielile judiciare, cu condiția să fi fost obligată la plata acestora în procedura principală.
16. Instanța de trimitere explică faptul că în dreptul maghiar, prin intermediul procedurilor denumite „speciale”, desfășurate ulterior pronunțării unei decizii definitive prin care s‑au tranșat chestiunile principale de drept penal, se soluționează chestiuni de drept penal cu caracter accesoriu, strâns legate de chestiunea principală. Cu alte cuvinte, este vorba despre proceduri simplificate, cu caracter accesoriu.
17. Instanța de trimitere arată de asemenea că procedura specială în discuție în litigiul principal nu implică o nouă condamnare și se limitează la a recunoaște unei hotărâri pronunțate de o instanță străină aceeași valoare cu cea a unei hotărâri pronunțate de o instanță maghiară.
18. Întrucât hotărârea pronunțată de Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt) este redactată în limba germană, instanța de trimitere consideră că, în contextul punerii în aplicare a acestei proceduri speciale, ea trebuie să asigure traducerea hotărârii respective în limba în care se desfășoară procedura, în speță limba maghiară. Instanța de trimitere menționează în această privință că, în Ungaria, costurile de traducere sunt considerate cheltuieli judiciare aferente procedurii penale.
19. Instanța de trimitere subliniază că, în ceea ce privește suportarea costurilor de traducere cu titlu de cheltuieli judiciare aferente procedurii penale, în Ungaria există două practici divergente.
20. Potrivit primei practici, din dispozițiile Directivei 2010/64 ar trebui să se deducă faptul că, cu ocazia recunoașterii eficacității unei hotărâri străine, costurile de traducere reprezintă cheltuieli judiciare aferente procedurii penale și aflate în sarcina statului. În special, conform articolului 1 alineatul (1) din directiva menționată, care prevede că aceasta instituie norme privind dreptul la interpretare și la traducere, printre altele, în cadrul procedurilor penale, ele ar trebui să fie înțelese în sensul că includ și procedurile speciale.
21. Dispozițiile naționale potrivit cărora persoana care a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare în cadrul procedurii principale trebuie să suporte și cheltuielile judiciare aferente procedurii speciale care sunt legate de costurile de traducere ar trebui, prin urmare, să fie înlăturate.
22. Așadar, ar trebui să se aplice articolul 9 din Codul de procedură penală, conform căruia persoana de cetățenie maghiară acuzată are dreptul să folosească limba sa maternă, astfel încât statul ar trebui să suporte costurile de traducere a hotărârii străine în cadrul procedurii speciale de recunoaștere. În plus, norma în temeiul căreia costurile de traducere sunt suportate de către stat, în aplicarea articolului 339 alineatul (1) din Codul de procedură penală, ar fi aplicabilă și în cazul recunoașterii eficacității unei hotărâri străine.
23. Cea de a doua practică existentă în Ungaria este întemeiată pe constatarea potrivit căreia traducerea în limba maghiară a unei hotărâri străine, care este necesară pentru desfășurarea procedurii speciale de recunoaștere a acestei hotărâri, nu are nicio legătură cu dreptul de a folosi limba maternă. Persoana acuzată ar trebui, prin urmare, să suporte costurile de traducere aferente procedurii speciale. În măsura în care procedura străină constituie în speță procedura principală, în sensul articolului 555 alineatul (2) litera j) din Codul de procedură penală, și întrucât persoana acuzată a fost obligată de instanța străină la plata cheltuielilor judiciare aferente procedurii penale, această persoană ar trebui să suporte toate cheltuielile judiciare, inclusiv în cadrul procedurii speciale.
24. Întrucât consideră că este necesar să solicite Curții să interpreteze Directiva 2010/64, Budapest Környéki Törvényszék (Tribunalul Budapesta – Aglomerare) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2010/64, în temeiul căruia «[p]rezenta directivă instituie norme privind dreptul la interpretare și la traducere în cadrul procedurilor penale și al procedurilor de executare a unui mandat european de arestare», trebuie interpretat în sensul că instanțele maghiare au obligația să aplice această directivă și în cadrul unei proceduri speciale (capitolul XXIX din Codul de procedură penală), cu alte cuvinte, trebuie să se considere că expresia «proceduri penale» include «procedurile speciale», astfel cum sunt prevăzute de dreptul maghiar, sau această expresie se referă doar la procedurile care se finalizează printr‑o decizie definitivă în ceea ce privește răspunderea penală a persoanei acuzate?”
I – Analiza noastră
25. Prin intermediul cererii de decizie preliminară, instanța de trimitere solicită interpretarea Directivei 2010/64 în sensul de a se stabili, în esență, dacă aceasta se opune unei practici naționale conform căreia un resortisant maghiar condamnat într‑un alt stat membru la o pedeapsă privativă de libertate este obligat la plata costurilor de traducere a hotărârii penale în cadrul unei proceduri speciale de recunoaștere a hotărârilor străine.
26. Înainte de a examina problema legată de traducerea unei hotărâri pronunțate de o instanță dintr‑un alt stat membru în cadrul procedurii speciale de recunoaștere care există în dreptul maghiar, trebuie precizat că o persoană condamnată, precum domnul Balogh, are, în condițiile stabilite la articolul 3 din Directiva 2010/64, dreptul la traducerea în limba maghiară a hotărârii pronunțate de Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt) împotriva sa.
27. Astfel, potrivit articolului 1 alineatul (2) din această directivă, dreptul la interpretare și la traducere în cadrul procedurilor penale „se aplică persoanelor din momentul în care acestora li se aduce la cunoștință de către autoritățile competente ale unui stat membru […] faptul că sunt suspectate sau acuzate de comiterea unei infracțiuni, până la finalizarea procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se soluționarea definitivă a întrebării dacă persoanele în cauză au comis infracțiunea, inclusiv, după caz, stabilirea pedepsei și soluționarea oricărei căi de atac”.
28. În ceea ce privește mai ales dreptul la traducere, articolul 3 alineatul (1) din directiva menționată prevede că statele membre trebuie să asigure „că persoanelor suspectate sau acuzate, care nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale respective, li se furnizează într‑un interval rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esențiale pentru a se garanta faptul că respectivele persoane pot să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor”.
29. Potrivit considerentului (30) al Directivei 2010/64, „[g]arantarea caracterului echitabil al procedurilor impune ca documentele esențiale, sau cel puțin părțile relevante ale acestor documente, să fie traduse pentru persoanele suspectate sau acuzate, în conformitate cu prezenta directivă. Anumite documente ar trebui să fie întotdeauna considerate esențiale în acest scop și, prin urmare, ar trebui să fie traduse, cum ar fi orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice hotărâre judecătorească”.
30. Acest considerent se concretizează la articolul 3 alineatul (2) din directiva menționată, potrivit căruia „[d]ocumentele esențiale includ orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice hotărâre judecătorească”.
31. Principiul care se degajă din articolul 3 alineatele (1) și (2) din directiva menționată este, prin urmare, acela al traducerii scrise a unei hotărâri precum cea pronunțată de Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt) împotriva domnului Balogh.
32. Prin intermediul cererii de lămuriri formulate în conformitate cu articolul 101 din Regulamentul de procedură al Curții, Budapest Környéki Törvényszék (Tribunalul Budapesta – Aglomerare) a fost invitat să precizeze dacă hotărârea pronunțată de Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt), în calitate de document esențial în sensul articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2010/64, a făcut în Austria obiectul traducerii în limba persoanei condamnate și eventual dacă a fost notificată acesteia în limba respectivă.
33. În răspunsul său din 21 octombrie 2015, instanța de trimitere a indicat că, din informațiile pe care le deține, hotărârea pronunțată de Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt) nu a fost tradusă și, prin urmare, nici nu a fost notificată domnului Balogh. Instanța de trimitere a precizat totuși că ședința a avut loc în prezența unui interpret maghiar.
34. Cu toate acestea, potrivit precizărilor aduse cu privire la acest aspect de guvernul austriac în ședință, hotărârea pronunțată de Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt) a făcut obiectul traducerii în limba maghiară, în formă orală, la capătul ședinței care a avut loc în fața acestei instanțe, și ulterior în formă scrisă. Această traducere scrisă a hotărârii în cauză a fost disponibilă în luna august 2015 și a fost notificată domnului Balogh.
35. În consecință, din aceste precizări reiese că domnul Balogh a beneficiat de dreptul la traducerea hotărârii pronunțate împotriva sa, prevăzut la articolul 3 din Directiva 2010/64.
36. Întrucât acest aspect a fost lămurit, subliniem că traducerea în limba maghiară a hotărârii pronunțate de Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt) pe care instanța de trimitere dorește să o efectueze este destinată să pună în aplicare o procedură specială din dreptul maghiar care vizează recunoașterea în acest drept a eficacității hotărârilor pronunțate în alte state membre.
37. Alături de guvernele maghiar și austriac și de Comisia Europeană, considerăm că această procedură nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2010/64, astfel cum este definit la articolul 1 alineatul (2) din aceasta. Pe de altă parte, apreciem că, în orice caz, legalitatea procedurii menționate în raport cu alte norme ale dreptului Uniunii este îndoielnică. Așadar, în opinia noastră, problematica ridicată de instanța de trimitere nu trebuie examinată din perspectiva acestei directive.
38. Amintim de altfel că „împrejurarea că, pe plan formal, o instanță națională a formulat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă instanța menționată s‑a referit sau nu s‑a referit la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele dreptului Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului”(7). Mai general, atât observațiile scrise, cât și observațiile orale care au fost prezentate Curții în cadrul prezentei proceduri au permis identificarea dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii pentru a da un răspuns util instanței de trimitere.
39. Guvernul maghiar precizează că, în cadrul procedurii prevăzute la articolele 46 și 48 din Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală, instanța maghiară competentă nu procedează la o apreciere a faptelor sau a gradului de responsabilitate penală (ea este, astfel, ținută în această privință), ci ajustează consecința juridică fixată în hotărârea străină pentru ca aceasta să fie conformă sistemului juridic maghiar, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre aplicarea unei noi sancțiuni penale, ci despre îndeplinirea unei condiții procedurale indispensabile în scopul recunoașterii și al executării în Ungaria a hotărârii străine, precum și a sancțiunii penale conținute în hotărârea respectivă. Procedura de recunoaștere a hotărârilor străine ar face deci doar să ajusteze, în mod formal, sancțiunea stabilită în hotărârea străină, pentru ca ea să fie conformă cu dreptul maghiar. Ținând seama de acest lucru, traducerea în limba maghiară a hotărârii străine ar fi un instrument necesar al procedurii jurisdicționale în scopul recunoașterii.
40. După cum a remarcat Comisia în observațiile sale scrise, această procedură specială pare să fie similară cu o procedură de exequatur, lucru care a putut fi confirmat de dezbaterile care au avut loc în ședință. În consecință, trebuie să se constate că procedura specială menționată este, prin însăși natura sa, contrară articolului 82 alineatul (1) primul paragraf TFUE, potrivit căruia cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare.
41. Atât răspunsul instanței de trimitere la cererea de lămuriri formulată de Curte(8), cât și dezbaterile care au avut loc în fața acesteia în ședință au permis să se evidențieze că procedura specială în cauză este pusă în aplicare în mod sistematic de către autoritățile maghiare pentru a recunoaște validitatea și eficacitatea hotărârilor străine în dreptul maghiar. În special, după cum arată cauza principală, această procedură specială este pusă în aplicare de autoritățile maghiare independent de executarea unei pedepse în Ungaria sau de luarea în considerare a unei astfel de hotărâri în cadrul unei proceduri penale care se desfășoară în acest stat membru. Nici Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană(9), nici Decizia‑cadru 2008/675/JAI a Consiliului din 24 iulie 2008 privind luarea în considerare a condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui nou proces penal(10) nu sunt, prin urmare, aplicabile în prezenta cauză.
42. În plus, înscrierea în cazierul judiciar maghiar a unei condamnări pronunțate de o instanță a unui alt stat membru este condiționată de punerea în aplicare prealabilă a procedurii speciale de recunoaștere, care implică, potrivit instanței de trimitere, traducerea de către aceasta a hotărârii austriece în limba maghiară.
43. Or, acest mod de a proceda este, după cum vom demonstra, contrar mecanismului european de schimb de informații extrase din cazierele judiciare între statele membre, instituit prin Decizia‑cadru 2009/315 și prin Decizia 2009/316.
44. Astfel, din aceste două acte rezultă că o înscriere a hotărârii pronunțate de Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt) în cazierul judiciar maghiar trebuie să intervină nu în cadrul unei proceduri speciale de recunoaștere, precum cea prevăzută de dreptul maghiar, ci direct pe baza notificării efectuate de statul membru de condamnare în cadrul ECRIS. Transmiterea hotărârii judecătorești nu este, în principiu, necesară, și nici traducerea acesteia.
45. Decizia‑cadru 2009/315 contribuie la atingerea obiectivelor prevăzute de măsura 3 a Programului de măsuri pentru punerea în aplicare a principiului recunoașterii reciproce a deciziilor în materie penală(11), adoptat de Consiliul Uniunii Europene la 29 noiembrie 2000, în conformitate cu concluziile Consiliului European de la Tampere din 15-16 octombrie 1999. Măsura 3 a acestui program propune, prin urmare, să se introducă un formular standard pentru cererile de eliberare a cazierului judiciar, tradus în diferitele limbi oficiale ale Uniunii. Utilizarea unor formulare standard are drept scop să faciliteze asistența judiciară reciprocă în materie penală(12).
46. Astfel cum se indică în considerentul (9) al Deciziei‑cadru 2009/315, decizia menționată are drept scop să „înlocuiască articolul 22 din Convenția europeană privind asistența reciprocă în materie penală[, semnată la Strasbourg la 20 aprilie 1959]. Pe lângă obligațiile statului membru de condamnare de a transmite statelor membre de cetățenie informații referitoare la condamnările pronunțate împotriva cetățenilor acestora, obligații pe care [această] decizie‑cadru le include și le definește în detaliu, se introduce, de asemenea, obligația statelor membre de cetățenie de a stoca informațiile astfel primite, pentru a se asigura că acestea pot răspunde integral cererilor de informații care le sunt adresate de către alte state membre”.
47. Decizia‑cadru 2009/315 remediază astfel una dintre disfuncționalitățile sistemului instituit de Convenția europeană privind asistența reciprocă în materie penală, și anume dificultatea de a înțelege informația eventual transmisă. Dificultățile de traducere pot justifica parțial această lipsă de înțelegere(13).
48. Această decizie‑cadru urmărește, în consecință, să îmbunătățească circulația informațiilor prin instituirea unui sistem informatizat. Orice sistem de schimb de informații privind condamnările trebuie să aibă obiectivul de a permite utilizatorului final să obțină, prin intermediul cazierului judiciar național, cât mai curând posibil, pe cale electronică securizată, informații exhaustive și ușor de înțeles cu privire la condamnările unei persoane pe teritoriul Uniunii. Utilizarea unui format european standardizat recunoscut de toate statele membre, bazat pe utilizarea de coduri, facilitează traducerea informațiilor schimbate și, astfel, le face ușor de înțeles de toți.
49. După cum se arată în considerentul (17) al Deciziei‑cadru 2009/315, „[î]mbunătățirea circulației informațiilor privind condamnările nu are multă utilitate dacă aceste informații nu pot fi înțelese de statul membru care le primește. Înțelegerea reciprocă poate fi sporită prin crearea unui «format european standardizat» care să permită schimbul de informații în mod uniform, pe cale electronică și traducerea automată cu ușurință a acestora”. Rezultă din acest considerent că „[i]nformațiile privind condamnările transmise de statul membru de condamnare ar trebui transmise în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale acelui stat membru”.
50. Conform articolului 1 litera (a) din Decizia‑cadru 2009/315, obiectul acestei decizii este de a defini modurile în care statul membru de condamnare transmite informații referitoare la respectiva condamnare statului membru al cărui cetățean este persoana condamnată. Potrivit articolului 1 litera (c) din decizia‑cadru, obiectul acesteia este de asemenea de a „stabili cadrul care să permită constituirea și dezvoltarea unui sistem informatizat destinat schimbului de informații privind condamnările între statele membre”.
51. Articolul 4 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată prevede că „[f]iecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că toate condamnările pronunțate pe teritoriul său sunt însoțite, în momentul înregistrării în cazierul judiciar, de informații referitoare la cetățenia sau cetățeniile persoanei condamnate, în cazul în care aceasta este cetățean al unui alt stat membru”.
52. Articolul 4 alineatul (2) primul paragraf din Decizia‑cadru 2009/315 prevede că „[a]utoritatea centrală a statului membru de condamnare informează cât mai curând posibil autoritățile centrale din celelalte state membre privind orice condamnări pronunțate împotriva cetățenilor acestora din urmă pe teritoriul statului de condamnare, astfel cum au fost introduse în cazierul judiciar”.
53. La această obligație de informare care îi revine statului membru de condamnare se adaugă obligația statului membru de cetățenie de a stoca informațiile care i‑au fost transmise în conformitate cu prevederile articolului 5 alineatul (1) din decizia‑cadru.
54. Pe de altă parte, articolul 11 alineatul (4) din decizia‑cadru menționată prevede adoptarea de către Consiliu a unor măsuri având printre altele drept obiect, în conformitate cu litera (a) a acestui alineat, „definirea tuturor modalităților de facilitare a înțelegerii și a traducerii automate a informațiilor transmise”.
55. Astfel, așa cum rezultă din articolul 1 primul paragraf din Decizia 2009/316, aceasta instituie ECRIS. Potrivit articolului 3 alineatul (1) din această decizie, este vorba despre un „sistem descentralizat de tehnologie a informației, întemeiat pe bazele de date privind cazierele judiciare din fiecare stat membru”.
56. După cum se arată în considerentul (6) al deciziei menționate, aceasta „are drept obiectiv punerea în aplicare a Deciziei‑cadru 2009/315[…] în vederea elaborării și a dezvoltării unui sistem computerizat de schimb de informații privind condamnările între statele membre. Un astfel de sistem ar trebui să poată să comunice informații despre condamnări într‑un format ușor de înțeles. În consecință, ar trebui să se stabilească un format standardizat care să permită schimbul de informații pe cale electronică, în mod uniform și ușor de tradus în mod automat, precum și orice alte modalități de organizare și de facilitare a schimburilor electronice de informații privind condamnările între autoritățile centrale ale statelor membre”.
57. În special, astfel cum reiese din considerentul (12) al Deciziei 2009/316, „[t]abelele de referință ale categoriilor de infracțiuni, de pedepse și de măsuri prevăzute de [această] decizie ar trebui să faciliteze traducerea automată și ar trebui să permită înțelegerea reciprocă a informațiilor transmise, prin utilizarea unui sistem de coduri”.
58. Din această perspectivă, articolul 4 alineatul (1) primul paragraf din decizia menționată prevede că, „[î]n cazul transmiterii informațiilor în conformitate cu articolul 4 alineatele (2) și (3) și cu articolul 7 din Decizia‑cadru 2009/315[…], referitoare la denumirea sau clasificarea juridică a infracțiunii și la dispoziția legală aplicabilă, statele membre menționează codul corespunzător fiecărei infracțiuni care face obiectul transmisiei, astfel cum este prevăzut în tabelul de infracțiuni din anexa A”.
59. De asemenea, articolul 4 alineatul (2) primul paragraf din Decizia 2009/316 prevede că, „[î]n cazul transmiterii informațiilor în conformitate cu articolul 4 alineatele (2) și (3) și cu articolul 7 din Decizia‑cadru 2009/315[…] referitoare la conținutul condamnării, inclusiv pedeapsa, precum și orice alte pedepse complementare, măsuri de siguranță și hotărâri ulterioare de modificare a executării pedepsei, statele membre menționează codul corespunzător fiecărei pedepse și măsuri care fac obiectul transmisiei, astfel cum este prevăzut în tabelul de pedepse și măsuri din anexa B”.
60. Aceste măsuri permit facilitarea schimburilor de informații între statele membre și totodată înțelegerea reciprocă a informațiilor respective.
61. După cum a arătat în mod clar guvernul austriac în ședință, procedura specială de recunoaștere a hotărârilor pronunțate în alte state membre care este pusă în aplicare de autoritățile maghiare nu este compatibilă cu mecanismul instituit prin Decizia‑cadru 2009/315 și prin Decizia 2009/316. Aceste decizii nu mai prevăd traducerea hotărârilor judecătorești în materie penală care sunt la baza schimburilor de informații referitoare la condamnări.
62. Pe de o parte, asemenea traduceri ale hotărârilor judecătorești nu sunt necesare. Astfel, prin utilizarea codurilor standardizate și a unui format de comunicare uniform, informațiile referitoare la condamnări sunt transmise într‑o formă ușor de înțeles, care permite realizarea unei traduceri automate. Acest lucru este suficient pentru înregistrarea unei condamnări în cazierul judiciar al statului membru de cetățenie.
63. Pe de altă parte, într‑un context precum cel din cauza principală, traducerea unei hotărâri judecătorești pronunțate într‑un alt stat membru nu este admisibilă. Astfel, după cum am văzut, obiectivul Deciziei‑cadru 2009/315 este de a asigura o mai bună transmitere între statele membre a informațiilor referitoare la condamnări. În plus, asistența judiciară reciprocă privind consultarea cazierelor judiciare naționale trebuie să fie organizată într‑o manieră rapidă și eficace. Cu alte cuvinte, intervalul de timp dintre înregistrarea unei condamnări în cazierul judiciar al statului membru în care s‑a desfășurat procedura penală și înregistrarea în cazierul judiciar al statului membru de cetățenie a persoanei condamnate trebuie să fie cât mai scurt posibil. Din această perspectivă, dacă înregistrarea condamnării domnului Balogh în cazierul judiciar maghiar trebuia să fie precedată de traducerea hotărârii pronunțate de Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt), acest lucru ar fi contrar obiectivului de celeritate. Simplificarea și accelerarea schimburilor de informații vizate de Decizia‑cadru 2009/315 ar fi, așadar, compromise.
64. Desigur, Decizia‑cadru 2009/315 ia în considerare faptul că statul membru de condamnare poate fi pus în situația de a comunica statului membru de cetățenie informații suplimentare. Astfel, articolul 4 alineatul (4) din această decizie‑cadru prevede că „[o]rice stat membru care a furnizat informațiile menționate la alineatele (2) și (3) comunică autorității centrale a statului membru de cetățenie, la cererea acesteia din urmă în cazuri individuale, o copie a condamnărilor și a măsurilor luate ulterior, precum și orice altă informație relevantă referitoare la acestea, pentru a permite statului de cetățenie să decidă dacă este necesar să ia măsuri la nivel național”(14).
65. Rezultă totuși din modul de redactare a acestei dispoziții că transmiterea hotărârilor judecătorești în cadrul sistemului de schimb de informații extrase din cazierul judiciar instituit prin Decizia‑cadru 2009/315 este concepută ca având un caracter excepțional. Astfel, așa cum am indicat mai sus, transmiterea sistematică a hotărârilor ar fi contrară obiectivului acestei decizii‑cadru de a facilita schimburile de informații extrase din cazierul judiciar între statele membre. Or, autoritățile maghiare solicită în mod sistematic instanțelor din alte state membre, în cadrul procedurii lor speciale de recunoaștere, comunicarea hotărârilor de condamnare. Pe de altă parte, guvernul maghiar nu a făcut vorbire despre motive speciale care l‑ar fi determinat, în situația în discuție în litigiul principal, să solicite Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt) comunicarea hotărârii sale. Dimpotrivă, aplicarea automată a procedurii speciale de recunoaștere a hotărârilor judecătorești străine a motivat această cerere. Practica autorităților maghiare nu poate, prin urmare, să fie considerată ca fiind justificată în temeiul articolului 4 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2009/315.
66. Comunicarea hotărârii pronunțate de Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt) nu era, prin urmare, nici necesară, nici admisibilă în cadrul ECRIS. Reiese, a fortiori, din această constatare că acele costuri care ar fi suportate de instanța de trimitere pentru traducerea unei astfel de hotărâri judecătorești nu pot fi imputate domnului Balogh.
67. Ansamblul considerațiilor care precedă ne determină, în consecință, să propunem Curții să răspundă instanței de trimitere că articolul 1 alineatele (1) și (2) și articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/64 trebuie interpretate în sensul că nu se aplică unei situații, precum cea în discuție în litigiul principal, în care o instanță dintr‑un stat membru preconizează traducerea în limba în care se desfășoară procedura în acest stat a unei hotărâri pronunțate de o instanță dintr‑un alt stat membru, în cadrul unei proceduri naționale de recunoaștere a eficacității hotărârilor judecătorești străine. În plus, articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2009/315, precum și Decizia 2009/316 trebuie interpretate în sensul că se opun ca înscrierea în cazierul judiciar al unui stat membru a unei condamnări pronunțate de o instanță dintr‑un alt stat membru să fie condiționată de punerea în aplicare prealabilă a unei astfel de proceduri.
II – Concluzie
68. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem să se răspundă la întrebarea adresată de Budapest Környéki Törvényszék (Tribunalul Budapesta – Aglomerare) după cum urmează:
„Articolul 1 alineatele (1) și (2) și articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale trebuie interpretate în sensul că nu se aplică într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care o instanță dintr‑un stat membru preconizează traducerea în limba în care se desfășoară procedura în acest stat a unei hotărâri pronunțate de o instanță a unui alt stat membru în cadrul unei proceduri naționale de recunoaștere a eficacității hotărârilor judecătorești străine.
Articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2009/315/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 privind organizarea și conținutul schimbului de informații extrase din cazierele judiciare între statele membre, precum și Decizia 2009/316/JAI a Consiliului din 6 aprilie 2009 de instituire a Sistemului european de informații cu privire la cazierele judiciare (ECRIS) în aplicarea articolului 11 din Decizia‑cadru 2009/315/JAI trebuie interpretate în sensul că se opun ca înscrierea în cazierul judiciar al unui stat membru a unei condamnări pronunțate de o instanță dintr‑un alt stat membru să fie condiționată de punerea în aplicare prealabilă a unei astfel de proceduri.”