Cauza C‑930/19
X
împotriva
État belge
[cerere de decizie preliminară formulată de Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia)]
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 2 septembrie 2021
„Trimitere preliminară – Directiva 2004/38/CE – Articolul 13 alineatul (2) – Dreptul de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii – Căsătorie între un cetățean al Uniunii și un resortisant al unei țări terțe – Păstrarea, în caz de divorț, a dreptului de ședere al unui resortisant al unei țări terțe victimă a unor acte de violență domestică săvârșite de soțul său – Obligația de a demonstra existența unor resurse suficiente – Inexistența unei astfel de obligații în Directiva 2003/86/CE – Validitate – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolele 20 și 21 – Egalitate de tratament – Diferență de tratament după cum susținătorul reîntregirii este cetățean al Uniunii sau resortisant al unei țări terțe – Lipsa caracterului comparabil al situațiilor”
1. Cetățenia Uniunii – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în caz de divorț – Domeniu de aplicare – Resortisant al unei țări terțe care a fost supus unor acte de violență domestică în timpul căsătoriei și divorțat de un cetățean al Uniunii care a părăsit statul membru gazdă înainte de începerea procedurii judiciare de divorț – Includere – Condiție
[Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 13 alin. (2) primul paragraf lit. (c)]
(a se vedea punctele 33-37, 40 și 42-44)
2. Cetățenia Uniunii – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în caz de divorț – Resortisant al unei țări terțe care a fost supus unor acte de violență domestică săvârșite de soțul său cetățean al Uniunii – Condiții – Cerința unor resurse suficiente – Lipsa unei astfel de obligații în Directiva 2003/86 în cazul unui soț de asemenea resortisant al unei țări terțe – Situații necomparabile – Încălcarea principiului egalității de tratament – Lipsă
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 20; Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 13 alin. (2); Directiva 2003/86 a Consiliului, art. 15 alin. (3)]
(a se vedea punctele 57, 58, 70, 89 și 90)
Rezumat
Potrivit Curții, resortisantul unei țări terțe, victimă a unor acte de violență domestică săvârșite de soțul său, cetățean al Uniunii, nu se află într‑o situație comparabilă cu cea a resortisantului unei țări terțe, victimă a unor acte de violență domestică săvârșite de soțul său, resortisant al unei țări terțe
Rezultă că o eventuală diferență de tratament care decurge din aceste două situații nu încalcă egalitatea în fața legii consacrată de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
În anul 2012, X, resortisant algerian, s‑a alăturat soției sale franceze în Belgia, unde i s‑a eliberat un permis de ședere de membru al familiei unui cetățean al Uniunii.
În anul 2015, el a fost constrâns să părăsească domiciliul conjugal ca urmare a unor acte de violență domestică a căror victimă era din partea soției sale. Câteva luni mai târziu, aceasta din urmă a părăsit Belgia pentru a se instala în Franța. După aproape trei ani de la această plecare, X a introdus o cerere de divorț. Divorțul a fost pronunțat la 24 iulie 2018.
Între timp, statul belgian a dispus încetarea dreptului de ședere al lui X, pentru motivul că nu a făcut dovada că dispunea de resurse suficiente pentru satisfacerea propriilor nevoi. Astfel, conform dispoziției belgiene care urmărește transpunerea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38(1), în caz de divorț sau de încetare a instalării comune a soților, păstrarea dreptului de ședere al unui resortisant al unei țări terțe care a fost victima unor acte de violență domestică săvârșite de soțul său cetățean al Uniunii este supusă anumitor condiții, printre care în special aceea de a dispune de resurse suficiente.
X a formulat o acțiune împotriva acestei decizii la Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia), pentru motivul că există o diferență de tratament nejustificată între soțul unui cetățean al Uniunii și cel al unui resortisant al unei țări terțe care are reședința legală în Belgia. Astfel, dispoziția belgiană care a transpus articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86(2) nu condiționează, în caz de divorț sau de separare, păstrarea dreptului de ședere al unui resortisant al unei țări terțe care a beneficiat de dreptul la reîntregirea familiei cu un alt resortisant al unei țări terțe și care a fost victima unor acte de violență domestică săvârșite de acesta din urmă decât de dovada existenței acestor acte.
Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii) apreciază că, în ceea ce privește condițiile de menținere, în caz de divorț, a dreptului de ședere al resortisanților unor țări terțe care au fost victime ale unor acte de violență domestică săvârșite de soțul lor, regimul instituit prin Directiva 2004/38 este mai puțin favorabil decât cel instituit prin Directiva 2003/86. Prin urmare, acesta a solicitat Curții să se pronunțe cu privire la validitatea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38, în special în raport cu principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
În hotărârea pronunțată în Marea Cameră, Curtea, în primul rând, limitează aplicabilitatea jurisprudenței sale privind domeniul de aplicare al articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38, în special a Hotărârii NA(3). În al doilea rând, aceasta nu constată niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 13 alineatul (2) din directiva menționată în raport cu articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale.
Aprecierea Curții
Înainte de a efectua examinarea validității, Curtea clarifică domeniul de aplicare al articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38, în temeiul căruia dreptul de ședere este menținut în caz de divorț atunci când situații deosebit de dificile impun acest lucru, precum faptul de a fi fost victima unor acte de violență domestică în timpul căsătoriei. Se ridică în special problema dacă această dispoziție este aplicabilă atunci când, precum în litigiul principal, procedura judiciară de divorț a fost inițiată după plecarea soțului cetățean al Uniunii din statul membru gazdă în cauză.
Contrar Hotărârii NA, Curtea consideră că, în vederea menținerii dreptului de ședere în temeiul acestei dispoziții, procedura judiciară de divorț poate fi inițiată după o astfel de plecare. Cu toate acestea, pentru a garanta securitatea juridică, un resortisant al unei țări terțe care a fost victima unor acte de violență domestică săvârșite de soțul său cetățean al Uniunii în cazul în care procedura judiciară de divorț nu a fost inițiată înainte de plecarea acestuia din urmă din statul membru gazdă nu se poate prevala de menținerea dreptului său de ședere decât în măsura în care această procedură este inițiată într‑un termen rezonabil de la o asemenea plecare. Astfel, trebuie să se lase resortisantului în cauză al țării terțe timp suficient pentru a exercita alegerea între cele două opțiuni pe care Directiva 2004/38 i le oferă în vederea menținerii unui drept de ședere, care sunt fie introducerea unei proceduri judiciare de divorț pentru a beneficia de un drept de ședere personal în temeiul articolului 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c), fie instalarea sa în statul membru în care locuiește cetățeanul Uniunii în scopul menținerii dreptului său de ședere derivat.
În ceea ce privește validitatea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38, Curtea concluzionează că această dispoziție nu conduce la o discriminare. Astfel, în pofida faptului că articolul 13 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din Directiva 2004/38 și articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2003/86 au în comun obiectivul de a asigura o protecție a membrilor familiei care sunt victime ale violenței domestice, regimurile instituite prin aceste directive se încadrează în domenii diferite ale căror principii, obiecte și obiective sunt de asemenea diferite. În plus, beneficiarii Directivei 2004/38 au un statut diferit și drepturi de altă natură decât cele de care se pot prevala beneficiarii Directivei 2003/86, iar puterea de apreciere recunoscută statelor membre pentru aplicarea condițiilor stabilite în aceste directive nu este aceeași. Astfel, în speță, alegerea efectuată de autoritățile belgiene în cadrul punerii în aplicare a puterii largi de apreciere care le‑a fost recunoscută prin articolul 15 alineatul (4) din Directiva 2003/86 este în special cea care a condus la tratamentul diferit de care se plânge reclamantul din litigiul principal.
Prin urmare, în ceea ce privește menținerea dreptului lor de ședere, resortisanții unor țări terțe, soți ai unui cetățean al Uniunii, care au fost victime ale unor acte de violență domestică săvârșite de acesta din urmă și care intră sub incidența Directivei 2004/38, pe de o parte, și resortisanții unor țări terțe, soți ai unui alt resortisant al unei țări terțe, care au fost victime ale unor acte de violență domestică săvârșite de acesta din urmă și care intră sub incidența Directivei 2003/86, pe de altă parte, nu se află într‑o situație comparabilă în vederea eventualei aplicări a principiului egalității de tratament garantat de articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale.