Ediție provizorie
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
5 septembrie 2024(*)
„ Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie penală – Directiva (UE) 2016/800 – Garanții procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale – Domeniu de aplicare – Articolul 2 alineatul (3) – Persoane care erau minore la data declanșării unei proceduri penale împotriva lor, dar care au împlinit, în cursul procedurii, vârsta de 18 ani – Articolul 4 – Dreptul la informare – Articolul 6 – Dreptul de a avea acces la un avocat – Articolul 18 – Dreptul la asistență judiciară – Articolul 19 – Căi de atac – Admisibilitatea probelor obținute cu încălcarea drepturilor procedurale ”
În cauza C‑603/22,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sąd Rejonowy w Słupsku (Tribunalul Districtual din Słupsk, Polonia), prin decizia din 26 august 2022, primită de Curte la 19 septembrie 2022, în procedura penală împotriva
M.S.,
J.W.,
M.P.,
cu participarea:
Prokurator Rejonowy w Słupsku,
D.G., în calitate de administrator desemnat al lui M.B. și al lui B.B.,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din doamna K. Jürimäe (raportoare), președintă de cameră, domnul K. Lenaerts, președintele Curții, îndeplinind funcția de judecător al Camerei a treia, și domnii N. Piçarra, N. Jääskinen și M. Gavalec, judecători,
avocat general: doamna T. Ćapeta,
grefier: doamna N. Mundhenke, administratoare,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 noiembrie 2023,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Prokurator Rejonowy w Słupsku, de T. Rutkowska‑Szmydyńska, Prokurator Regionalny w Gdańsku;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, J. Sawicka și S. Żyrek, în calitate de agenți;
– pentru guvernul ceh, de domnul M. Smolek, T. Suchá și J. Vláčil, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de S. Grünheid, K. Herrmann, J. Hottiaux și M. Wasmeier, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatei generale în ședința din 22 februarie 2024,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a articolului 2 și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a Directivei (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 132, p. 1), a articolului 12 alineatul (2) și a articolului 13 din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate (JO 2013, L 294, p. 1), a articolului 3 din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1), a articolului 7 alineatele (1) și (2), precum și a articolului 10 alineatul (2) din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1), precum și a principiilor supremației, efectului direct și efectivității dreptului Uniunii.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale declanșate împotriva lui M.S., a lui J.W. și a lui M.P., trei minori acuzați pentru că au pătruns prin efracție în clădirile unui fost centru de agrement dezafectat, cauzându-le astfel prejudicii lui M.B. și B.B., reprezentați de administratorul desemnat, D.G.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 2012/13
3 Considerentele (19) și (26) ale Directivei 2012/13 au următorul cuprins:
„(19) Autoritățile competente ar trebui să informeze cu promptitudine persoanele suspectate sau acuzate cu privire la [drepturile procedurale], așa cum se aplică ele conform dreptului intern, care sunt esențiale pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor, verbal sau în scris, astfel cum se prevede în prezenta directivă. Pentru a permite exercitarea practică și efectivă a acestor drepturi, informațiile ar trebui furnizate cât mai curând în cursul procedurilor și cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial al persoanei suspectate sau acuzate de către poliție sau de către o altă autoritate competentă.
[…]
(26) Atunci când pun la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate informații în conformitate cu prezenta directivă, autoritățile competente ar trebui să acorde o atenție deosebită persoanelor care nu pot înțelege conținutul sau înțelesul informațiilor, de exemplu din cauza vârstei tinere sau a stării psihice sau fizice.”
4 Articolul 2 alineatul (1) din această directivă prevede:
„Prezenta directivă se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac.”
5 Potrivit articolului 3 din directiva menționată:
„(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective:
(a) dreptul de a fi asistat de un avocat;
(b) orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri;
(c) dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu articolul 6;
(d) dreptul la interpretare și traducere;
(e) dreptul de a păstra tăcerea.
(2) Statele membre garantează că informațiile puse la dispoziție în conformitate cu alineatul (1) sunt furnizate oral sau în scris, într‑un limbaj simplu și accesibil, ținând seama de orice nevoie specială a persoanelor suspectate vulnerabile sau acuzate vulnerabile.”
6 Articolul 8 din aceeași directivă, intitulat „Verificare și remediere”, prevede:
„(1) Statele membre se asigură că se ține o evidență a tuturor informațiilor puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate în conformitate cu articolele 3-6, în conformitate cu procedura de ținere a evidențelor menționată în legislația statului membru respectiv.
(2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sau avocații acestora au dreptul să conteste, în conformitate cu procedurile din dreptul intern, posibila incapacitate sau refuzul autorităților competente de a furniza informații în conformitate cu prezenta directivă.”
Directiva 2013/48
7 Considerentele (15) și (50) ale Directivei 2013/48 au următorul cuprins:
„(15) Termenul «avocat» în cadrul prezentei directive se referă la orice persoană care, în conformitate cu dreptul intern, este calificată și îndrituită, inclusiv prin acreditarea de către un organism autorizat, să ofere consultanță și asistență juridică persoanelor suspectate sau acuzate.
[…]
(50) Statele membre ar trebui să se asigure că atunci când se evaluează declarațiile făcute de persoanele suspectate sau acuzate sau probele obținute prin încălcarea dreptului lor la un avocat sau în cazurile în care o derogare de la acest drept a fost autorizată în conformitate cu prezenta directivă, ar trebui respectate dreptul la apărare și echitatea procedurilor. În acest context, ar trebui avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a stabilit că dreptului la apărare i se va aduce, în principiu, un prejudiciu iremediabil atunci când declarațiile incriminatoare făcute în cursul interogatoriului efectuat de poliție în lipsa accesului la un avocat sunt utilizate pentru condamnare. Acest fapt ar trebui să nu aducă atingere utilizării declarațiilor în alte scopuri permise în temeiul dreptului intern precum necesitatea de a executa acțiuni urgente de anchetare pentru a evita săvârșirea altor infracțiuni sau consecințe negative grave pentru orice persoană sau referitor la o necesitate urgentă de a preveni periclitarea considerabilă a procedurilor penale în situația în care accesul la un avocat sau întârzierea anchetării ar prejudicia în mod iremediabil o anchetă în curs referitoare la o infracțiune gravă. În plus, acest fapt ar trebui să nu aducă atingere normelor sau sistemelor naționale referitoare la admisibilitatea probelor și ar trebui să nu împiedice statele membre să mențină un sistem prin care toate probele existente pot fi prezentate în fața unei instanțe sau a unui judecător, fără să existe o evaluare separată sau anterioară a admisibilității acestor probe.”
8 Articolul 3 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale”, are următorul cuprins:
„(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să își exercite dreptul la apărare în mod practic și eficient.
(2) Persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat fără nicio întârziere nejustificată. În orice caz, persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat începând cu oricare dintre următoarele momente, luându‑se în considerare cel care survine primul:
(a) înainte de a fi interogate de poliție sau de o altă autoritate de aplicare a legii sau autoritate judiciară;
(b) la desfășurarea unei acțiuni de anchetare sau de strângere de probe de către autoritățile de anchetă sau de către alte autorități competente, în conformitate cu alineatul (3) litera (c);
(c) fără întârzieri nejustificate după lipsirea de libertate;
(d) în cazul în care au fost citate să se înfățișeze în fața unei instanțe competente în materie penală, în timp util înainte ca acestea să se înfățișeze în fața respectivei instanțe.
(3) Dreptul de a avea acces la un avocat implică următoarele:
(a) statele membre asigură faptul că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea întrevederi și de a comunica în mod confidențial cu avocatul care le reprezintă, inclusiv înaintea interogării efectuate de poliție sau o altă autoritate de aplicare a legii sau judiciară;
(b) statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul ca avocatul lor să fie prezent și să participe efectiv atunci sunt interogate. O astfel de participare este în conformitate cu procedurile din dreptul intern, cu condiția ca astfel de proceduri să nu aducă atingere exercitării efective și substanței dreptului vizat. Atunci când un avocat participă la o interogare, faptul că o astfel de participare a avut loc se consemnează utilizând procedura de înregistrare în conformitate cu dreptul statului membru respectiv;
(c) statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul ca avocatul lor să fie prezent cel puțin la următoarele acțiuni de anchetare sau de strângere de probe, în cazul în care acțiunile respective sunt prevăzute în dreptul intern și în cazul în care se impune sau se permite prezența persoanei suspectate sau acuzate la acțiunea în cauză:
(i) identificarea suspecților;
(ii) confruntări;
(iii) reconstituiri ale unei infracțiuni.
[…]
(5) În circumstanțe excepționale și numai în cursul urmăririi penale, statele membre pot să deroge temporar de la aplicarea alineatului (2) litera (c) atunci când poziția geografică izolată a unei persoane suspectate sau acuzate face imposibilă asigurarea dreptului persoanei de a avea acces la un avocat fără întârzieri nejustificate după lipsirea de libertate.
(6) În circumstanțe excepționale și numai în cursul urmăririi penale, statele membre pot deroga temporar de la aplicarea drepturilor prevăzute la alineatul (3) atunci când și în măsura în care acest lucru este justificat, ținându‑se seama de circumstanțele specifice ale cauzei, pe baza unuia sau mai multora dintre următoarele motive imperioase:
(a) în cazul în care există o necesitate urgentă de a preveni consecințe negative grave pentru viața, libertatea sau integritatea fizică a unei persoane;
(b) este absolut necesară acțiunea imediată a autorităților de anchetă pentru a preveni periclitarea considerabilă a procedurilor penale.”
9 Articolul 12 din directiva menționată, intitulat „Căi de atac”, prevede:
„(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, precum și persoanele căutate în cursul procedurilor privind mandatul european de arestare au o cale de atac efectivă potrivit dreptului intern în cazul încălcării drepturilor lor în temeiul prezentei directive.
(2) Fără a aduce atingere normelor și sistemelor naționale privind admisibilitatea probelor, statele membre se asigură că, în cadrul procedurilor penale, atunci când se evaluează declarațiile făcute de persoane suspectate sau acuzate sau probele obținute prin încălcarea dreptului lor la un avocat sau în cazul în care o derogare de la acest drept a fost autorizată în conformitate cu articolul 3 alineatul (6), dreptul la apărare și echitatea procedurilor sunt respectate.”
10 Potrivit articolului 13 din aceeași directivă:
„Statele membre se asigură că, în aplicarea prezentei directive, sunt luate în considerare necesitățile specifice ale persoanelor suspectate vulnerabile și ale persoanelor acuzate vulnerabile.”
Directiva 2016/343
11 Considerentele (31) și (44) ale Directivei 2016/343 au următorul cuprins:
„(31) Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informații cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva [2012/13], li se furnizează și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă.
[…]
(44) Principiul eficacității dreptului Uniunii impune instituirea de către statele membre a unor măsuri reparatorii adecvate și eficiente în eventualitatea încălcării unui drept conferit persoanelor prin dreptul Uniunii. O cale de atac eficientă, care este disponibilă în cazul încălcării oricăror drepturi prevăzute în prezenta directivă, ar trebui să aibă ca efect, în măsura în care este posibil, plasarea persoanelor suspectate sau acuzate în aceeași situație în care s‑ar fi aflat dacă încălcarea nu s‑ar fi produs, în vederea protejării dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare.”
12 Articolul 2 din această directivă prevede:
„Prezenta directivă se aplică persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Prezenta directivă se aplică în toate fazele procedurilor penale, din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni până când hotărârea prin care se stabilește că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză rămâne definitivă.”
13 Articolul 7 din directiva menționată, intitulat „Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina”, prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracțiunea de săvârșirea căreia sunt suspectate sau acuzate.
(2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina.”
14 Potrivit articolului 10 din aceeași directivă, intitulat „Căi de atac”:
„(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate dispun de o cale de atac eficientă în cazul în care drepturile lor prevăzute în prezenta directivă sunt încălcate.
(2) Fără a aduce atingere normelor și sistemelor naționale privind admisibilitatea probelor, statele membre se asigură că, atunci când se apreciază declarațiile făcute de persoane suspectate sau acuzate sau probele obținute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor sunt respectate.”
Directiva 2016/800
15 Considerentele (1), (11), (16), (18), (19), (22), (25)-(27) și (29)-(32) ale Directivei 2016/800 au următorul cuprins:
„(1) Scopul prezentei directive este de a stabili garanții procedurale pentru a se asigura că copiii, care înseamnă persoane cu vârsta mai mică de 18 ani, care sunt persoane suspectate sau acuzate în proceduri penale sunt în măsură să înțeleagă și să urmeze procedurile respective și să își exercite dreptul la un proces echitabil și de a preveni recidiva în cazul copiilor și de a promova integrarea socială a acestora.
[…]
(11) Prezenta directivă sau anumite dispoziții din aceasta ar trebui să se aplice și persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, precum și persoanelor căutate, care erau copii în momentul când au început să facă obiectul procedurilor, dar care au împlinit ulterior vârsta de 18 ani, atunci când aplicarea prezentei directive este adecvată ținând cont de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și de vulnerabilitate al persoanei în cauză.
[…]
(16) În unele state membre, anumite infracțiuni minore, în special încălcări minore ale normelor rutiere, infracțiunile minore legate de reglementările locale generale și infracțiunile minore contra ordinii publice sunt considerate infracțiuni. În asemenea situații, nu ar fi rezonabil să se ceară autorităților competente să garanteze toate drepturile în temeiul prezentei directive. În cazul în care dreptul unui stat membru prevede că privarea de libertate nu este o pedeapsă ce poate fi aplicată pentru infracțiuni minore, prezenta directivă ar trebui să se aplice, prin urmare, numai procedurilor desfășurate în fața unei instanțe competente în materie penală.
[…]
(18) Prezenta directivă ar trebui să fie pusă în aplicare ținând seama de dispozițiile Directivelor [2012/13] și [2013/48]. Prezenta directivă prevede noi garanții complementare cu privire la informațiile care trebuie să fie furnizate copiilor și titularului răspunderii părintești, pentru a se lua în considerare nevoile și vulnerabilitățile specifice ale copiilor.
(19) Copiii ar trebui să primească informații cu privire la aspectele generale ale desfășurării procedurii. În acest scop, ar trebui să se ofere copiilor în special o scurtă explicație cu privire la următoarele etape ale procedurii, în măsura în care acest lucru este posibil ținând seama de interesul procedurii penale, precum și cu privire la rolul autorităților implicate. Informațiile oferite ar trebui să fie în funcție de circumstanțele cauzei.
[…]
(22) Statele membre ar trebui, de asemenea, să informeze titularul răspunderii părintești, verbal, în scris sau în ambele modalități, cu privire la drepturile procedurale aplicabile. Informațiile respective ar trebui să fie furnizate cât mai curând și în mod suficient de detaliat pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a drepturilor copilului.
[…]
(25) Copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat, în conformitate cu Directiva [2013/48]. Întrucât sunt vulnerabili și nu au întotdeauna capacitatea de a înțelege pe deplin și de a urmări procedurile penale, copiii ar trebui să fie asistați de un avocat în situațiile prevăzute în prezenta directivă. În aceste situații, statele membre ar trebui să ia măsurile necesare pentru ca copilul să fie asistat de un avocat, atunci când copilul sau titularul răspunderii părintești nu a luat măsuri în acest sens. Statele membre ar trebui să ofere asistență judiciară, dacă acest lucru este necesar, pentru a se asigura că copilul este efectiv asistat de un avocat.
(26) Asistența din partea unui avocat în temeiul prezentei directive se bazează pe dreptul copilului de a avea acces la un avocat în temeiul Directivei [2013/48]. Prin urmare, în cazul în care aplicarea unei dispoziții din Directiva [2013/48] ar face imposibilă asistarea copilului de către un avocat în temeiul prezentei directive, dispoziția respectivă nu ar trebui să se aplice dreptului copiilor de a avea acces la un avocat în temeiul Directivei [2013/48]. Pe de altă parte, derogările și excepțiile în ceea ce privește asistența din partea unui avocat prevăzute în prezenta directivă nu ar trebui să afecteze dreptul de a avea acces la un avocat în conformitate cu Directiva [2013/48] și nici dreptul la asistență judiciară în conformitate cu carta și cu [Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare «CEDO»)], precum și cu dreptul național și alte dispoziții de drept al Uniunii.
(27) Dispozițiile prevăzute de prezenta directivă cu privire la asistența din partea unui avocat ar trebui să se aplice fără întârzieri nejustificate după ce copiii au fost informați cu privire la faptul că sunt persoane suspectate sau acuzate. În sensul prezentei directive, asistența din partea unui avocat înseamnă asistență juridică și reprezentare din partea unui avocat în cursul procedurilor penale. În cazul în care prezenta directivă prevede asistența din partea unui avocat în cursul interogării, ar trebui să fie prezent un avocat. Fără a aduce atingere dreptului copilului de a avea acces la un avocat în temeiul Directivei [2013/48], asistența din partea unui avocat nu impune prezența unui avocat la fiecare act de anchetă sau de strângere a probelor.
[…]
(29) Atunci când un copil care nu a fost inițial o persoană suspectată sau acuzată, cum ar fi un martor, devine o persoană suspectată sau acuzată, copilul respectiv are dreptul de a nu se autoincrimina și dreptul de a păstra tăcerea, în conformitate cu dreptul Uniunii și CEDO, astfel cum sunt interpretate de [Curte] și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, prezenta directivă se referă în mod explicit la situația concretă în care un copil devine o persoană suspectată sau acuzată în cursul interogării de către poliție sau de către o altă autoritate de aplicare a legii în contextul procedurilor penale. Atunci când, pe parcursul interogării, un copil care nu este o persoană suspectată sau acuzată devine la rândul său persoană suspectată sau acuzată, interogarea ar trebui suspendată până când acestuia din urmă i se aduce la cunoștință că este o persoană suspectată sau acuzată și este asistat de un avocat în conformitate cu prezenta directivă.
(30) Cu condiția respectării dreptului la un proces echitabil, statele membre ar trebui să poată deroga de la obligația de a oferi asistență din partea unui avocat atunci când aceasta nu este proporțională ținând seama de circumstanțele cauzei, fiind de la sine înțeles că interesul superior al copilului ar trebui să fie considerat primordial. În orice caz, copiii ar trebui asistați de un avocat atunci când sunt aduși în fața unei instanțe judecătorești competente sau a unui judecător în vederea hotărârii cu privire la detenția acestora, în orice etapă a procedurilor din domeniul de aplicare al prezentei directive, precum și în timpul detenției. În plus, privarea de libertate nu ar trebui aplicată ca pedeapsă decât dacă copilul a fost asistat de un avocat în așa fel încât să‑i permită o exercitare efectivă a dreptului la apărare și, în orice caz, în timpul ședințelor de judecată în fața instanței. Statele membre ar trebui să poată lua măsuri practice în acest sens.
(31) Statele membre ar trebui să poată să deroge temporar de la obligația de a furniza asistență din partea unui avocat în etapa care precedă procesul pentru motive imperioase, și anume în cazul în care există o necesitate urgentă de a preveni o serie de consecințe negative grave pentru viața, libertatea sau integritatea fizică a unei persoane sau în cazul în care acțiunea imediată a autorităților de anchetă este imperativă pentru a împiedica o periclitare considerabilă a procedurilor penale în legătură cu o infracțiune gravă, inter alia, în vederea obținerii unor informații privind coautorii presupuși ai unei infracțiuni grave sau pentru a evita pierderea unor probe importante privind o infracțiune gravă. Pe durata unei derogări temporare pentru unul dintre aceste motive imperioase, autoritățile competente ar trebui să poată interoga copiii în absența avocatului, cu condiția ca aceștia să fi fost informați cu privire la dreptul lor de a păstra tăcerea și să‑și poată exercita dreptul respectiv, iar respectiva interogare să nu aducă atingere dreptului la apărare, inclusiv dreptului de a nu se autoincrimina. Interogarea ar trebui să poată avea loc, în măsura în care este necesar, numai în scopul obținerii informațiilor esențiale pentru a preveni consecințe negative grave pentru viața, libertatea sau integritatea fizică a unei persoane sau pentru a împiedica o periclitare considerabilă a procedurilor penale. Orice recurgere abuzivă la această derogare temporară ar aduce atingere, în principiu, dreptului la apărare în mod iremediabil.
(32) Statele membre ar trebui să precizeze în mod clar în dreptul intern motivele și criteriile pentru o astfel de derogare temporară și ar trebui să facă uz în mod restrictiv de aceasta. Orice derogare temporară ar trebui să fie proporțională, strict limitată în timp, ar trebui să nu se bazeze exclusiv pe tipul sau gravitatea presupusei infracțiuni și nu ar trebui să aducă atingere caracterului echitabil general al procedurilor. Statele membre ar trebui să asigure faptul că, atunci când o autoritate competentă, care nu este un judecător sau o instanță, a autorizat o derogare temporară în temeiul prezentei directive, decizia de autorizare a derogării temporare poate fi evaluată de o instanță, cel puțin în cursul etapei de judecată.”
16 Articolul 1 litera (a) din această directivă prevede:
„Prezenta directivă stabilește norme minime comune privind anumite drepturi ale copiilor care:
(a) sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale”.
17 Potrivit articolului 2 din directiva menționată, care definește domeniul său de aplicare:
„(1) Prezenta directivă se aplică copiilor care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Prezenta directivă se aplică până în momentul stabilirii definitive a faptului că persoana suspectată sau acuzată a săvârșit o infracțiune, inclusiv, dacă este cazul, până în momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare și al soluționării oricărei căi de atac.
(2) Prezenta directivă se aplică copiilor care sunt persoane căutate, din momentul arestării acestora în statul membru de executare, în conformitate cu articolul 17.
(3) Cu excepția articolului 5, a articolului 8 alineatul (3) litera (b) și a articolului 15, în măsura în care dispozițiile respective se referă la un titular al răspunderii părintești, prezenta directivă sau anumite dispoziții ale acesteia se aplică persoanelor menționate la alineatele (1) și (2) din prezentul articol în situația în care acestea erau copii în momentul când au început să facă obiectul procedurilor, dar ulterior au împlinit vârsta de 18 ani, și aplicarea prezentei directive sau a anumitor dispoziții ale acesteia este adecvată ținând seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate. Statele membre pot decide să nu mai aplice prezenta directivă persoanei vizate când aceasta a împlinit vârsta de 21 de ani.
[…]”
18 Articolul 3 punctul 1 din aceeași directivă definește „copilul” ca fiind „orice persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani”.
19 Potrivit articolului 4 din Directiva 2016/800, intitulat „Dreptul la informare”:
„(1) Statele membre se asigură că atunci când copiii sunt informați cu privire la faptul că sunt persoane suspectate sau acuzate în proceduri penale, aceștia sunt informați cu promptitudine cu privire la drepturile lor în conformitate cu Directiva [2012/13] și cu privire la aspectele generale de desfășurare a procedurii.
De asemenea, statele membre se asigură că copiii sunt informați cu privire la drepturile stabilite în prezenta directivă. Informațiile respective sunt furnizate după cum urmează:
(a) cu promptitudine atunci când copiii sunt informați cu privire la faptul că sunt persoane suspectate sau acuzate, în ceea ce privește:
(i) dreptul ca titularul răspunderii părintești să fie informat, astfel cum se prevede la articolul 5;
(ii) dreptul la asistență din partea unui avocat, astfel cum se prevede la articolul 6;
(iii) dreptul la protecția vieții private, astfel cum se prevede la articolul 14;
(iv) dreptul de a fi însoțit de titularul răspunderii părintești în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât ședințele de judecată, astfel cum se prevede la articolul 15 alineatul (4);
(v) dreptul la asistență judiciară, astfel cum se prevede la articolul 18;
(b) cât mai curând posibil în cadrul procedurilor, în ceea ce privește:
(i) dreptul la o evaluare individuală, astfel cum se prevede la articolul 7;
(ii) dreptul la o examinare medicală, inclusiv dreptul la asistență medicală, astfel cum se prevede la articolul 8;
(iii) dreptul la limitarea privării de libertate și la utilizarea unor măsuri alternative, inclusiv dreptul la reexaminarea periodică a detenției, astfel cum se prevede la articolele 10 și 11;
(iv) dreptul de a fi însoțit de titularul răspunderii părintești pe parcursul ședințelor de judecată, astfel cum se prevede la articolul 15 alineatul (1);
(v) dreptul de a se prezenta în persoană la proces, astfel cum se prevede la articolul 16;
(vi) dreptul la căi de atac eficiente, astfel cum se prevede la articolul 19;
(c) la momentul privării de libertate, în ceea ce privește dreptul la un tratament specific în timpul privării de libertate, astfel cum se prevede la articolul 12.
(2) Statele membre se asigură că informațiile menționate la alineatul (1) sunt prezentate în scris, oral sau în ambele modalități, într‑un limbaj simplu și accesibil și că informațiile furnizate sunt consemnate utilizând procedura de înregistrare în conformitate cu dreptul intern.
(3) În cazul în care copiilor li se înmânează o notă privind drepturile în temeiul Directivei [2012/13], statele membre se asigură că această notă include indicarea drepturilor conferite în temeiul prezentei directive.”
20 Articolul 5 din Directiva 2016/800, intitulat „Dreptul copilului ca titularul răspunderii părintești să fie informat”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre se asigură că titularului răspunderii părintești i se furnizează cât mai curând posibil informațiile pe care copilul are dreptul să le primească în conformitate cu articolul 4.”
21 Articolul 6 din această directivă, intitulat „Asistență din partea unui avocat”, prevede:
„(1) Copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul unor proceduri penale au dreptul de a avea acces la un avocat în conformitate cu Directiva [2013/48]. Nicio dispoziție din prezenta directivă, în special din prezentul articol, nu aduce atingere acestui drept.
(2) Statele membre se asigură că copiii sunt asistați de un avocat în conformitate cu prezentul articol astfel încât să li se permită acestora să își exercite în mod efectiv dreptul la apărare.
(3) Statele membre se asigură că copiii sunt asistați de un avocat, fără întârzieri nejustificate, odată ce aceștia sunt informați cu privire la faptul că sunt persoane suspectate sau acuzate. În orice caz, copiii sunt asistați de un avocat începând cu oricare dintre următoarele momente care survine primul:
(a) înainte de a fi interogați de poliție sau de o altă autoritate de aplicare a legii sau autoritate judiciară;
(b) la desfășurarea unui act de anchetă sau de strângere de probe de către autoritățile de anchetă sau de către alte autorități competente, în conformitate cu alineatul (4) litera (c);
(c) fără întârzieri nejustificate după privarea de libertate;
(d) în cazul în care au fost citați să se înfățișeze în fața unei instanțe competente în materie penală, în timp util înainte ca aceștia să se înfățișeze în fața respectivei instanțe.
(4) Asistența din partea unui avocat include următoarele:
(a) statele membre se asigură că copiii au dreptul de a avea întrevederi private și de a comunica cu avocatul care îi reprezintă, inclusiv înaintea interogării de către poliție sau o altă autoritate de aplicare a legii sau autoritate judiciară;
(b) statele membre se asigură că copiii sunt asistați de un avocat atunci când sunt interogați și că avocatul poate participa în mod efectiv la interogare. O astfel de participare se desfășoară în conformitate cu procedurile din dreptul intern, cu condiția ca astfel de proceduri să nu aducă atingere exercitării efective și substanței dreptului vizat. Atunci când un avocat participă la o interogare, faptul că o astfel de participare a avut loc se consemnează utilizându‑se procedura de înregistrare în conformitate cu dreptul intern;
(c) statele membre se asigură că copiii sunt asistați de un avocat cel puțin pe parcursul următoarelor acte de anchetă sau de strângere de probe, în cazul în care acțiunile respective sunt prevăzute în dreptul intern și în cazul în care se impune sau se permite prezența persoanei suspectate sau acuzate la acțiunea în cauză:
(i) recunoașterea din grup;
(ii) confruntări;
(iii) reconstituiri la fața locului ale modului în care a fost săvârșită infracțiunea.
(5) Statele membre respectă confidențialitatea comunicării dintre copii și avocatul lor în cadrul exercitării dreptului de a fi asistați de un avocat prevăzut în prezenta directivă. O astfel de comunicare include întrevederi, corespondență, conversații telefonice și alte forme de comunicare permise în temeiul dreptului intern.
(6) Cu condiția ca acest lucru să respecte dreptul la un proces echitabil, statele membre pot deroga de la alineatul (3) atunci când asistența de către un avocat nu este proporțională în raport cu circumstanțele cauzei, ținând seama de gravitatea presupusei infracțiuni, de complexitatea cauzei, precum și de măsurile care ar putea fi luate în raport cu această infracțiune, fiind de la sine înțeles că interesul superior al copilului este întotdeauna considerat a fi primordial.
În orice caz, statele membre se asigură că copiii sunt asistați de un avocat:
(a) atunci când aceștia sunt prezentați în fața unui judecător sau a unei instanțe competente pentru a se pronunța cu privire la detenție în orice etapă a procedurilor în cadrul domeniului de aplicare al prezentei directive și
(b) în timpul detenției.
De asemenea, statele membre se asigură că privarea de libertate nu este impusă ca o condamnare penală, cu excepția cazului în care copilul a fost asistat de un avocat în așa fel încât să permită copilului să își exercite dreptul la apărare în mod eficace și, în orice caz, în timpul ședințelor de judecată în fața instanței.
(7) În cazul în care copilul trebuie asistat de un avocat în conformitate cu prezentul articol, dar niciun avocat nu este prezent, autoritățile competente amână interogarea copilului sau alte acte de anchetă sau de strângere de probe prevăzute la alineatul (4) litera (c) pentru o perioadă de timp rezonabilă, astfel încât să permită sosirea avocatului sau desemnarea unui avocat, în cazul în care copilul nu a desemnat el însuși un avocat.
(8) În circumstanțe excepționale și numai în cursul urmăririi penale, statele membre pot deroga temporar de la aplicarea drepturilor prevăzute la alineatul (3) în măsura în care acest lucru este justificat, ținându‑se seama de circumstanțele specifice ale cauzei, pe baza unuia sau mai multora dintre următoarele motive imperioase:
(a) în cazul în care există o necesitate urgentă de a preveni consecințe negative grave pentru viața, libertatea sau integritatea fizică a unei persoane;
(b) în cazul în care acțiunea imediată a autorităților de anchetă este imperativă pentru a preveni periclitarea considerabilă a procedurilor penale în legătură cu o infracțiune gravă.
Statele membre se asigură că autoritățile competente, atunci când aplică prezentul alineat, țin seama de interesul superior al copilului.
Decizia de a trece la o interogare în absența avocatului în temeiul prezentului alineat poate fi luată numai de la caz la caz, fie de o autoritate judiciară, fie de o altă autoritate competentă, cu condiția ca decizia acesteia să poată face obiectul controlului jurisdicțional.”
22 Articolul 7 din directiva menționată privește dreptul la o evaluare individuală.
23 Potrivit articolului 13 alineatul (2) din aceeași directivă:
„Statele membre iau toate măsurile adecvate pentru a asigura copiilor întotdeauna un tratament care le protejează demnitatea și care este adecvat vârstei acestora, gradului lor de maturitate și nivelului lor de înțelegere și care ține seama de orice nevoi speciale, inclusiv orice dificultăți de comunicare, pe care aceștia le pot avea.”
24 Articolul 15 din Directiva 2016/800, intitulat „Dreptul copilului de a fi însoțit de titularul răspunderii părintești în cursul procedurii”, prevede la alineatul (4):
„Pe lângă dreptul prevăzut la alineatul (1), statele membre se asigură că copiii au dreptul de a fi însoțiți de titularul răspunderii părintești sau de un alt adult corespunzător, astfel cum este menționat la alineatul (2), în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât ședințele de judecată, la care copilul este prezent, în cazul în care autoritatea competentă consideră că:
(a) este în interesul superior al copilului de a fi însoțit de persoana respectivă și
(b) prezența persoanei respective nu va aduce atingere procedurilor penale.”
25 Articolul 18 din această directivă prevede:
„Statele membre se asigură că dreptul intern referitor la asistența judiciară garantează exercitarea efectivă a dreptului de a fi asistat de un avocat în temeiul articolului 6.”
26 Articolul 19 din directiva menționată prevede:
„Statele membre se asigură că copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, precum și copiii care sunt persoane căutate au la dispoziție o cale de atac eficientă în temeiul dreptului intern, în cazul încălcării drepturilor lor prevăzute în prezenta directivă.”
Dreptul polonez
27 Articolul 6 din ustawa – Kodeks postępowania karnego (Legea privind Codul de procedură penală), din 6 iunie 1997 (Dz. U. din 2022, poziția 1375), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „CPP”), prevede:
„Persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni sau a unei crime are dreptul la apărare, în special dreptul la asistență din partea unui avocat, drept cu privire la care trebuie să fie informată.”
28 Articolul 79 din CPP prevede:
„(1) În cadrul unei proceduri penale, persoana acuzată trebuie să fie asistată de un avocat în cazul în care:
1) nu a împlinit vârsta de 18 ani;
[…]
(2) Persoana acuzată trebuie să fie asistată de un avocat și atunci când instanța consideră că este necesar din cauza altor circumstanțe de natură să îi împiedice apărarea.
(3) În cazurile prevăzute la alineatele (1) și (2), prezența avocatului este obligatorie la ședința de judecată, precum și la ședințele la care persoana acuzată este obligată să participe.
[…]”
29 Potrivit articolului 168a din CPP:
„Probele nu pot fi declarate inadmisibile pentru simplul motiv că au fost obținute cu încălcarea normelor de procedură sau prin săvârșirea unei infracțiuni în sensul articolului 1 alineatul (1) din Codul penal, cu excepția cazului în care probele au fost obținute în legătură cu exercitarea atribuțiilor de către un funcționar public ca urmare a unui omor, a unor loviri sau vătămări corporale săvârșite cu intenție ori a privării de libertate.”
30 Articolul 301 din CPP prevede:
„Suspectul trebuie să fie interogat, la cererea sa, în prezența avocatului desemnat. Absența avocatului nu împiedică efectuarea interogatoriului.”
31 În temeiul articolului 9 din ustawa – Prawo o ustroju sądów powszechnych (Legea privind organizarea instanțelor de drept comun) din 27 iulie 2001 (Dz. U. din 2001 nr. 98, poziția 1070), în versiunea aplicabilă în cauza principală (denumită în continuare „Legea privind organizarea instanțelor de drept comun”), controlul administrativ al activității instanțelor este asigurat de ministrul justiției.
32 Potrivit articolului 130 din această lege:
„(1) În cazul în care un judecător este arestat fiind în flagrant delict pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni, iar nu a unei contravenții, sau în cazul în care, având în vedere natura faptei săvârșite de judecător, autoritatea instanței sau interesele esențiale ale serviciului impun îndepărtarea imediată din activitate, președintele instanței sau ministrul justiției poate dispune suspendarea imediată din funcție a judecătorului, în așteptarea deciziei instanței disciplinare care trebuie să se pronunțe într‑un termen mai scurt de o lună.
(2) În cazul în care judecătorul menționat la alineatul (1) exercită funcția de președinte de instanță, ministrul justiției este cel care dispune suspendarea temporară din funcție.
(3) În termen de trei zile de la data ordonanței menționate la alineatul (1), președintele instanței sau ministrul justiției informează instanța disciplinară, care adoptă fără întârziere, cel târziu înainte de expirarea perioadei stabilite în ordonanța de suspendare temporară, o rezoluție referitoare la suspendarea din funcție a judecătorului sau la anularea ordonanței de suspendare temporară. În cazul în care consideră necesar, instanța disciplinară informează judecătorul despre desfășurarea ședinței.”
33 Cererea de decizie preliminară enumeră mai multe dispoziții din ustawa – Prawo o prokuraturze (Legea privind Ministerul Public) din 28 ianuarie 2016 (Dz. U. din 2016, poziția 1767), în versiunea aplicabilă în cauza principală, referitoare la organizarea și la structura Ministerului Public, precum și la competențele procurorilor. Aceste dispoziții prevăd printre altele că funcția de Prokurator Generalny (procurorul general) se exercită de către ministrul justiției. În plus, procurorii își exercită funcțiile, în principiu, în deplină independență. Totuși, ei au obligația să execute dispozițiile, circularele și instrucțiunile adoptate de procurorul de rang superior.
Litigiul principal și întrebările preliminare
34 Sąd Rejonowy w Słupsku (Tribunalul Districtual din Słupsk, Polonia), instanța de trimitere în prezenta cauză, este sesizată cu o procedură penală declanșată împotriva lui M.S., a lui J.W. și a lui M.P. (denumiți în continuare împreună „suspecții minori”), acuzați de pătrunderea prin efracție într‑un centru de agrement dezafectat, situat în Ustka (Polonia) (denumite în continuare „faptele în litigiu”), cauzând astfel prejudicii lui M.B. și lui B.B., reprezentați de administratorul desemnat, D. G. Această pătrundere prin efracție constituie o încălcare a Kodeks karny (Codul penal), sancționată cu pedeapsa de până la un an închisoare.
35 M.S. este acuzat că, în perioada decembrie 2021-ianuarie 2022, a pătruns prin efracție în mai multe rânduri în această incintă, în timp ce J.W. și M.P. sunt acuzați că au pătruns acolo o singură dată. La momentul faptelor în litigiu, M. S., J. W. și M. P. aveau vârsta de 17 ani.
36 M.S. a fost convocat de poliție la 26 ianuarie 2022 pentru a fi interogat în calitate de suspect. Agentul de poliție care l‑a interogat știa că, la acea dată, M.S. nu împlinise încă vârsta de 18 ani. Părinții săi nu au fost informați în prealabil cu privire la acest interogatoriu. În convocare nu se indica că M.S. își putea alege un avocat. M.S. s‑a deplasat la secția de poliție împreună cu mama sa, care, deși a formulat o cerere în acest sens, nu a putut asista la interogatoriul luat fiului său pentru motivul că, potrivit polițiștilor, acesta răspunde pentru faptele în litigiu în calitate de adult. În plus, mama nu a fost informată deloc cu privire la desfășurarea fazei de anchetă, iar M.S. nu a fost informat nici cu privire la dreptul său de a lua cunoștință de dosarul procedurii înainte de sesizarea instanței penale cu rechizitoriul de trimitere în judecată.
37 În cursul acestui prim interogatoriu, M.S. a recunoscut că a săvârșit faptele în litigiu și a relatat în detaliu desfășurarea evenimentelor, făcând declarații de natură să îl incrimineze. În urma acestor declarații, acuzațiile reținute împotriva sa au fost modificate astfel încât, în loc să fie acuzat pentru că a pătruns o singură dată în incinta centrului de agrement respectiv, el a fost acuzat că a pătruns acolo în mai multe rânduri.
38 Decizia de punere sub acuzare i‑a fost citită lui M.S. și i‑a fost înmânată. El a semnat această decizie. I‑a fost înmânat de asemenea documentul referitor la informațiile generale privind drepturile și obligațiile persoanelor suspectate în cadrul procedurilor penale, fără ca acest document să conțină o mențiune specifică cu privire la drepturile și obligațiile minorilor. Informațiile furnizate cuprindeau printre altele informații privind dreptul de a face declarații sau de a păstra tăcerea ori de a refuza să răspundă la întrebări fără a fi necesar să se motiveze acest refuz, dreptul de a fi asistat de un avocat ales și dreptul de a solicita numirea unui avocat din oficiu în cazul în care persoana suspectată nu are mijloacele financiare pentru a‑și alege un avocat, precum și dreptul de a solicita ca avocatul ales să fie prezent în timpul interogatoriului, sub rezerva ca această prezență să nu împiedice interogatoriul. Întrucât documentul menționat era voluminos și complex, M.S. nu a luat cunoștință de conținutul său. Cu toate acestea, a semnat pentru primire.
39 M.S. a fost informat totodată că are dreptul de a solicita comunicarea orală a temeiului acuzațiilor reținute împotriva sa, precum și prezentarea scrisă a motivelor deciziei de punere sub acuzare, care să îi fie notificată sau să fie comunicată avocatului său în termen de 14 zile. El nu a renunțat la acest drept și nici nu a formulat astfel de cereri. Nici M.S., nici părinții săi nu au ales un avocat pentru apărarea acestuia. M.S. nu a beneficiat nici de avocat din oficiu.
40 M.S. a fost interogat de două ori. Niciunul dintre aceste interogatorii nu a fost înregistrat prin mijloace audiovizuale. Pe baza informațiilor furnizate de M.S. în cursul interogatoriilor, agenții de poliție au identificat alte persoane suspectate că au pătruns ilegal împreună cu el în respectivul centrul de agrement, printre care ceilalți suspecți minori, J.W. și M.P.
41 Acești doi minori au fost convocați la secția de poliție din Ustka pentru a fi interogați în calitate de suspecți. Nici părinții lui J.W., nici părinții lui M.P. nu au fost informați cu privire la acest interogatoriu, deși agentul de poliție însărcinat cu efectuarea interogatoriului știa că cei doi suspecți nu au împlinit vârsta de 18 ani.
42 Interogatoriile lui J.W. și lui M.P s‑au desfășurat în mod similar celui al lui M. S. Convocările lui J.W. și lui M.P la interogatoriu nu conțineau nicio informație privind dreptul lor de a‑și alege un avocat sau de a fi asistați de un avocat numit din oficiu. Nici J.W. și M.P. și nici părinții lor nu au fost informați că aveau dreptul de a obține informații privind desfășurarea procedurii sau, în ceea ce îi privește pe părinți, că aveau dreptul de a‑și însoți fiii în cursul urmăririi penale. Lui J.W. și lui M.P. li s‑a înmânat același document care îi fusese comunicat lui M.S., astfel cum s‑a menționat la punctul 38 din prezenta hotărâre, și, la fel ca acesta din urmă, ei nu au luat cunoștință de conținutul documentului respectiv din cauza volumului său și a complexității limbajului utilizat.
43 În cursul urmăririi penale, nu a fost efectuată nicio evaluare individuală a suspecților minori, în temeiul articolului 7 din Directiva 2016/800.
44 La 31 mai 2022, Prokurator Prokuratury Rejonowej w Słupsku (procurorul de la Parchetul Districtual din Słupsk, Polonia) a semnat rechizitoriul de trimitere în judecată întocmit împotriva suspecților minori și l‑a transmis Sąd Rejonowy w Słupsku (Tribunalul Districtual din Słupsk). Întrucât suspecții minori nu aveau un avocat ales, această instanță a numit din oficiu un avocat pentru fiecare dintre ei.
45 În ședința din 23 august 2022, în cursul căreia suspecții minori și‑au susținut nevinovăția, M.S. a făcut declarații, însă J.W. și M.P. au refuzat să vorbească, răspunzând numai la întrebările avocaților lor. Pentru fiecare dintre suspecții minori, avocații lor au solicitat ca declarațiile făcute în cursul urmăririi penale să nu fie luate în considerare, aceste probe fiind obținute cu încălcarea drepturilor lor procedurale, mai exact în cursul interogatoriilor efectuate de poliție în absența unui avocat, a cărui participare la procedură ar fi fost obligatorie. Avocații au susținut că elementele de probă obținute în aceste condiții nu puteau să fundamenteze constatările de fapt.
46 Sąd Rejonowy w Słupsku (Tribunalul Districtual din Słupsk) a respins ca inadmisibilă cererea Prokurator Prokuratury Rejonowej w Słupsku (procurorul de la Parchetul Districtual din Słupsk) de a ține seama de elementele de probă rezultate din declarațiile făcute de suspecții minori în cursul urmăririi penale cu ocazia interogatoriilor efectuate în absența unui avocat. Prin urmare, aceste declarații au fost retrase din dosar ca elemente de probă.
47 În ședința din 26 august 2022, această instanță a constatat din oficiu că M.P. a împlinit vârsta de 18 ani și că, având în vedere articolul 79 alineatul (1) punctul 1 din CPP, nu mai exista în ceea ce îl privește obligația de a fi asistat de un avocat. Avocatul lui M.P. a solicitat totuși să fie menținută numirea sa din oficiu pentru motivul că M.P. era minor la momentul începerii procedurii penale și că din circumstanțele cauzei rezulta că nivelul său de maturitate necesita ca el să beneficieze de asistența unui avocat numit din oficiu. Instanța menționată a admis această cerere.
48 În cererea sa de decizie preliminară, Sąd Rejonowy w Słupsku (Tribunalul Districtual din Słupsk) arată totodată că superiorul ierarhic al Prokurator Rejonowy w Słupsku (procurorul districtual din Słupsk, Polonia), care este parte în procedura penală declanșată împotriva suspecților minori, este Prokurator Generalny (procurorul general), care este și ministrul justiției. Acesta conduce activitatea Ministerului Public, personal sau prin intermediul Prokurator Krajowy (procurorul național) și al altor adjuncți ai Prokurator Generalny (procurorul general), prin adoptarea de decizii, orientări și instrucțiuni.
49 Or, judecătoarea sesizată cu soluționarea cauzei principale în complet de judecător unic în cadrul Sąd Rejonowy w Słupsku (Tribunalul Districtual din Słupsk) a fost suspendată din activitate în perioada cuprinsă între 9 februarie 2022 și 8 martie 2022 printr‑o decizie a Prokurator Generalny (procurorul general), în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, pentru motivul că, în cadrul unei alte cauze decât cauza principală, a săvârșit o faptă de o asemenea natură încât autoritatea Sąd Rejonowy w Słupsku (Tribunalul Districtual din Słupsk) și interesele esențiale ale serviciului au impus ca aceasta să fie îndepărtată imediat din activitatea.
50 Astfel, în cealaltă cauză, judecătoarea respectivă a pronunțat o ordonanță de admitere a cererii unei părți de recuzare a unui judecător care fusese numit în urma unei proceduri în care a fost implicat Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, Polonia), înființat după anul 2018, pentru motivul că această numire nu era conformă cu dreptul Uniunii și cu CEDO.
51 Prokurator Rejonowy w Słupsku (procurorul districtual din Słupsk) l‑a informat în aceste condiții pe Prokurator Regionalny w Gdańsku (procurorul regional din Gdańsk, Polonia) cu privire la această situație, care a transmis această informație ministrului justiției, în temeiul unor instrucțiuni emise de Ministerul Public, care impun procurorilor să informeze imediat procurorul regional competent teritorial cu privire la cazurile în care judecătorii repun în discuție statutul unui alt judecător din cadrul unei instanțe de drept comun sau statutul judecătorilor care activează în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia). În esență, aceste instrucțiuni impun notificarea oricărei situații în care o instanță invocă în mod direct dispoziții de drept al Uniunii, precum și jurisprudența Curții, lăsând neaplicat dreptul național.
52 În acest context, instanța de trimitere ridică problema interpretării dreptului Uniunii în mai multe privințe.
53 În primul rând, în opinia instanței de trimitere, împrejurările în care s‑a desfășurat procedura penală i‑au privat pe suspecții minori de beneficiul normelor minime de protecție aplicabile „copiilor”, în sensul articolului 3 punctul 1 din Directiva 2016/800, atunci când sunt suspectați sau acuzați, precum și de drepturile pe care toate persoanele suspectate le pot pretinde în temeiul Directivelor 2013/48 și 2012/13, ceea ce ar demonstra o transpunere inadecvată a acestor directive în dreptul polonez.
54 În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema consecințelor pe care le are lipsa unei puneri în aplicare corecte a dreptului Uniunii, ținând seama de efectul direct al dispozițiilor referitoare la dreptul la informare și la dreptul de a fi asistat de un avocat. Aceasta subliniază că normele procedurale în vigoare în Polonia conțin dispoziții care nu numai că nu sunt suficient de precise pentru a garanta drepturile copiilor prevăzute în Directiva 2016/800, dar fac totodată imposibilă o interpretare a acestor dispoziții care ar fi conformă cu dreptul Uniunii.
55 În al treilea rând, întrebările instanței de trimitere privesc căile de atac efective pentru a garanta copiilor care sunt suspectați sau acuzați că sunt neutralizate efectele încălcării drepturilor lor care decurg din Directiva 2016/800, precum și din Directivele 2012/13 și 2013/48, interpretate în lumina principiului procesului echitabil. Articolul 19 din Directiva 2016/800 ar prevedea că copiii suspectați sau acuzați au la dispoziție o cale de atac efectivă în temeiul dreptului intern în cazul încălcării drepturilor lor prevăzute de această directivă. Totuși, această din urmă directivă nu ar preciza care sunt căile de atac respective, lăsând să se înțeleagă că stabilirea lor este lăsată la discreția statelor membre.
56 În plus, din Directivele 2012/13 și 2013/48 ar reieși că nu există în dreptul Uniunii dispoziții clare referitoare la posibilitatea de a utiliza ca probe declarațiile făcute de copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în absența unui avocat. Cu toate acestea, articolul 12 din Directiva 2013/48, interpretat în lumina considerentului (50) al acesteia, ar prevedea o clauză de excludere a probelor obținute cu încălcarea dreptului de a avea acces la un avocat.
57 Totodată, instanța de trimitere subliniază că nici CEDO, nici carta nu prevăd modalitățile de exercitare a dreptului la apărare sau consecințele încălcării acestui drept. Ele ar lăsa statelor membre posibilitatea de a alege mijloacele pentru ca sistemele lor judiciare să garanteze aceste drepturi, cu condiția însă ca respectivele mijloace să fie conforme cu cerințele privind procesul echitabil. În această privință, ar fi necesar să se facă referire la CEDO pentru a stabili standardul minim de protecție pe care trebuie să îl garanteze căile de atac. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi definit importanța dreptului la asistență din partea unui avocat în vederea evaluării echității procedurilor și ar fi statuat cu privire la chestiunea posibilității de a utiliza în cadrul procedurii penale elemente de probă colectate cu încălcarea dreptului suspectului la asistența unui avocat în stadiul inițial al procedurii penale.
58 În al patrulea rând, instanța de trimitere emite o ultimă serie de considerații referitoare la statutul procurorului în cadrul anchetei penale, precum și la independența judecătorilor. Principiul protecției efective a drepturilor conferite de dreptul Uniunii s‑ar întemeia în mod necesar pe independența și imparțialitatea tuturor autorităților statului membru în cauză. Or, un mecanism care permite organelor puterii executive să aducă atingere procesului decizional al autorităților de urmărire penală, precum și celui al instanțelor ar fi problematic în măsura în care ar permite puterii executive să influențeze calificările reținute și să repună în discuție hotărârile pronunțate, intervenind în procesul de aplicare directă a dreptului Uniunii atât în stadiul anchetei penale, cât și în cel al procedurii judiciare.
59 În special, instanța de trimitere își exprimă îngrijorarea cu privire la competența ministrului justiției de a dispune, în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, suspendarea imediată din funcție a unui judecător atunci când ia decizii direct în temeiul dreptului Uniunii sau decizii destinate să garanteze independența și imparțialitatea unei instanțe.
60 În aceste împrejurări, Sąd Rejonowy w Słupsku (Tribunalul Districtual din Słupsk) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 6 [alineatele (1) și (2), alineatul (3) litera (a) și alineatul (7)], precum și articolul 18 coroborate cu considerentele (25), (26) și (27) din [Directiva 2016/800] trebuie interpretate în sensul că, din momentul în care un suspect cu vârsta sub 18 ani este inculpat, autoritățile care desfășoară procedura sunt obligate să îi asigure acestuia dreptul de a fi asistat de un avocat din oficiu, în cazul în care acesta nu dispune de un avocat ales (din cauza faptului că respectivul minor sau titularul răspunderii părintești nu a asigurat o astfel de asistență pe cont propriu), și să asigure participarea unui avocat la activitățile din cadrul urmăririi penale, precum interogatoriul luat unui minor în calitate de suspect, și în sensul că se opun interogării a unui minor fără participarea unui avocat?
2) Articolul 6 alineatele (6) și (8) coroborat cu considerentele (16), (30), (31) și (32) ale [Directivei 2016/800] trebuie interpretat în sensul că nu este permisă în niciun caz renunțarea la a beneficia fără vreo întârziere nejustificată de asistența unui avocat în cazul infracțiunilor pasibile de pedeapsa cu închisoarea și că o derogare temporară de la aplicarea dreptului la asistența unui avocat în sensul articolului 6 alineatul (8) din directivă este posibilă numai în cadrul urmăririi penale și numai dacă există circumstanțele enumerate în mod limitativ la articolul 6 alineatul (8) literele (a) și (b) [din respectiva directivă], care trebuie să fie menționate în mod expres în decizia de a proceda la interogare în absența unui avocat, supusă în principiu căilor de atac?
3) În cazul unui răspuns afirmativ la cel puțin una dintre primele două întrebări, dispozițiile menționate mai sus ale [Directivei 2016/800] trebuie, prin urmare, interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum:
a) articolul 301 a doua teză din [CPP], conform căruia numai la cererea suspectului acesta este interogat în prezența avocatului desemnat, iar absența avocatului la interogarea suspectului nu împiedică interogatoriul?
b) articolul 79 alineatul (3) din [CPP], potrivit căruia, în cazul unei persoane care nu a împlinit vârsta de 18 ani (articolul 79 alineatul (1) punctul 1 din [CPP]), participarea avocatului este obligatorie numai la proces și la acele ședințe la care participarea inculpatului este obligatorie, respectiv în faza de judecată?
4) Dispozițiile menționate la prima și la a doua întrebare, precum și principiul supremației și principiul efectului direct al directivelor trebuie interpretate în sensul că permit (sau obligă) instanța națională sesizată cu o cauză penală care intră în domeniul de aplicare al [Directivei 2016/800] și orice autoritate de stat să nu țină seama de dispozițiile de drept național incompatibile cu directiva, precum cele enumerate la a treia întrebare și, în consecință – având în vedere expirarea termenului de transpunere –, să înlocuiască norma națională menționată mai sus cu prevederile cu efect direct ale directivei?
5) Articolul 6 alineatele (1), (2), (3) și (7) și articolul 18 coroborate cu articolul 2 alineatele (1) și (2) și cu considerentele (11), (25) și (26) ale [Directivei 2016/800], precum și cu articolul 13 și cu considerentul (50) al Directivei [2013/48] trebuie interpretate în sensul că un stat membru garantează asistență juridică din oficiu suspecților sau acuzaților în cadrul procedurilor penale care erau minori la momentul declanșării procedurii, dar care au împlinit ulterior vârsta de 18 ani, și că această asistență este obligatorie până la încheierea definitivă a procedurii?
6) În cazul unui răspuns afirmativ la a cincea întrebare, dispozițiile sus‑menționate ale [Directivei 2016/800] trebuie, prin urmare, interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum articolul 79 alineatul (1) punctul 1 din [CPP], potrivit căreia, în cadrul procedurilor penale, acuzatul trebuie să fie asistat de un avocat doar până la vârsta de 18 ani?
7) Dispozițiile menționate la a [cincea] întrebare, precum și principiul supremației și principiul efectului direct al directivelor trebuie interpretate în sensul că permit (sau obligă) o instanță națională sesizată cu o cauză penală care intră în domeniul de aplicare al [Directivei 2016/800] și orice autoritate de stat să nu țină seama de dispozițiile de drept național incompatibile cu directiva, precum cele enumerate la a șasea întrebare, și să aplice dispoziții de drept național precum articolul 79 alineatul (2) din [CPP] într‑o interpretare conformă cu directiva (interpretare conformă), respectiv să mențină numirea din oficiu a unui avocat pentru un inculpat care nu a împlinit vârsta de 18 ani la momentul punerii sale sub acuzare, dar care ulterior, în cursul procedurii, a împlinit vârsta de 18 ani și în privința căruia procedura penală rămâne în curs, până la finalizarea definitivă a procedurii, presupunând că acest lucru este necesar din cauza circumstanțelor care împiedică apărarea, sau – având în vedere expirarea termenului de transpunere – să înlocuiască norma națională menționată mai sus cu normele cu efect direct ale directivei?
8) Articolul 4 alineatele (1)-(3) coroborat cu considerentele (18), (19) și (22) ale [Directivei 2016/800] și articolul 3 alineatul (2) coroborat cu considerentele (19) și (26) ale [Directivei 2012/13] trebuie interpretate în sensul că autoritățile competente (parchetul, poliția), cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial al persoanei suspectate efectuat de poliție sau de altă autoritate competentă, ar trebui să informeze cu promptitudine atât suspectul, cât și, în același timp, titularul răspunderii părintești cu privire la aceste drepturi, care sunt esențiale pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor și cu privire la etapele procedurii, inclusiv în special cu privire la obligația de a numi un avocat pentru suspectul minor și cu privire la consecințele nerespectării obligației de a‑și alege un avocat pentru acuzatul minor (numirea unui avocat din oficiu), și, în ceea ce privește copiii care sunt persoane suspectate, aceste informații ar trebui să fie furnizate într‑un limbaj simplu și accesibil, adecvat vârstei minorului?
9) Articolul 7 alineatele (1) și (2) coroborat cu considerentul (31) al [Directivei 2016/343], precum și articolul 3 alineatul (1) litera (e) și alineatul (2) din [Directiva 2012/13] trebuie interpretate în sensul că autoritățile unui stat membru care desfășoară o procedură penală în care este implicat un minor suspectat/acuzat sunt obligate să informeze suspectul minor că are dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina într‑un mod inteligibil și adecvat vârstei suspectului?
10) În lumina articolului 4 alineatele (1)-(3) coroborat cu considerentele (18), (19) și (22) ale [Directivei 2016/800] și a articolului 3 alineatul (2) coroborat cu considerentele (19) și (26) ale [Directivei 2012/13], trebuie să se interpreteze că cerințele prevăzute în dispozițiile menționate mai sus nu sunt îndeplinite prin comunicarea de instrucțiuni generale chiar înainte de interogatoriul unui suspect minor, fără a se ține seama de drepturile specifice care decurg din domeniul de aplicare al Directivei 2016/800 și, în același timp, prin înmânarea unor astfel de documente de informare doar suspectului care nu este asistat de un avocat, fără a fi comunicat titularului răspunderii părintești și în situația în care acest document este formulat într‑un limbaj neadecvat vârstei suspectului?
11) Articolele 18 și 19 coroborate cu considerentul (26) al [Directivei 2016/800] și articolul 12 alineatul (2) coroborat cu considerentul (50) al [Directivei 2013/48], prin coroborare cu articolul 7 alineatele (1) și (2), coroborat cu articolul 10 alineatul (2) și cu considerentul (44) al [Directivei 2016/343], precum și cu principiul dreptului la un proces echitabil trebuie interpretate în sensul că, în ceea ce privește declarațiile făcute de un suspect pe durata unui interogatoriu al poliției desfășurat fără ca acesta să aibă acces la un avocat și fără ca suspectul să fie informat în mod echitabil cu privire la drepturile sale, fără informarea titularului răspunderii părintești cu privire la drepturi și la aspectele generale ale desfășurării procedurii, informații pe care minorul este îndreptățit să le primească în temeiul articolului 4 din [Directiva 2016/800], obligă (sau abilitează) instanța națională care judecă o cauză penală care intră în domeniul de aplicare al directivelor menționate anterior și orice autorități ale statului să asigure efectul de a plasa persoanele suspectate sau acuzate în aceeași situație în care s‑ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcările în cauză și, prin urmare, să nu țină seama de astfel de probe, în special dacă informațiile incriminatoare obținute în cadrul unui astfel de interogatoriu urmau să fie utilizate pentru a condamna persoana în cauză?
12) Prin urmare, dispozițiile menționate la a unsprezecea întrebare, precum și principiul priorității și principiul efectului direct trebuie interpretate în sensul că impun instanței naționale sesizate cu o cauză penală care intră în domeniul de aplicare al directivelor menționate anterior și oricărei alte autorități de stat să nu țină seama de dispozițiile de drept național care sunt incompatibile cu directivele menționate, precum articolul 168a din [CPP], potrivit căruia probele nu pot fi declarate inadmisibile pentru simplul motiv că au fost obținute cu încălcarea normelor de procedură sau prin intermediul unei fapte delictuale, la care se face referire în cadrul articolului 1 alineatul (1) din Codul penal, cu excepția cazului în care probele au fost obținute în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu de către un funcționar public, ca urmare a unui omor, a unor loviri sau vătămării corporale săvârșite cu intenție ori a privării de libertate?
13) Articolul 2 alineatul (1) din [Directiva 2016/800] coroborat cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și principiul efectivității în dreptul Uniunii trebuie interpretate în sensul că procurorul, în calitate de organ implicat în administrarea justiției, care contribuie la respectarea statului de drept și, în același timp, coordonează urmărirea penală, are obligația de a asigura, în cadrul urmăririi penale, o protecție jurisdicțională efectivă în domeniul de aplicare al directivei menționate anterior și că, în cadrul aplicării efective a dreptului Uniunii, trebuie să garanteze propria independență și imparțialitate?
14) În cazul în care răspunsul la oricare dintre primele 12 întrebări este afirmativ și în special în cazul unui răspuns afirmativ la a treisprezecea întrebare, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE (principiul protecției jurisdicționale efective) coroborat cu articolul 2 TUE, în special în ceea ce privește principiul respectării statului de drept, astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034), și, de asemenea, principiul independenței judiciare prevăzut la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din [cartă], astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții (Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses, C‑64/16, EU:C:2018:117), trebuie interpretate în sensul că, din cauza posibilității de a exercita presiuni indirecte asupra judecătorilor și a posibilității ca procurorul general să dea instrucțiuni obligatorii procurorilor de rang inferior în această privință, aceste principii se opun unei legislații naționale care impune dependența parchetului de un organ executiv, precum ministrul justiției, și se opun de asemenea existenței unei legislații naționale care limitează independența instanței și independența procurorului în aplicarea dreptului Uniunii, în special:
a) articolul 130 alineatul (1) din [Legea privind organizarea instanțelor de drept comun], care permite ministrului justiției în legătură cu obligația procurorului de a semnala o situație în care o instanță judecătorească statuează în aplicarea dreptului Uniunii să dispună suspendarea imediată din funcție a unui judecător până la adoptarea unei rezoluții de către instanța disciplinară, pentru o perioadă de cel mult o lună, atunci când, având în vedere natura faptei săvârșite de judecător, respectiv aplicarea directă a dreptului Uniunii, ministrul justiției consideră că autoritatea instanței sau interesele esențiale ale serviciului impun acest lucru?
b) articolul 1 alineatul (2), articolul 3 alineatul (1) punctele 1 și 3 și articolul 7 alineatele (1)-(6) și alineatul (8), precum și articolul 13 alineatele (1) și (2) din Legea din 28 ianuarie 2016 privind Ministerul Public, al căror conținut, coroborate fiind, indică faptul că ministrul justiției, care este în același timp procurorul general și organul de urmărire penală suprem, poate emite ordine care sunt obligatorii pentru procurorii de rang inferior și în măsura în care restricționează sau împiedică aplicarea directă a dreptului Uniunii?”
Procedura în fața Curții
61 Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea cererii sale, această instanță arată, în primul rând, că întrebările adresate depășesc cadrul cauzei principale, ținând seama de numărul semnificativ de cauze în care sunt implicați minori, persoane suspectate sau acuzate, pe care instanțele poloneze trebuie să le soluționeze în fiecare lună, și că actele procedurale nelegale aduc atingere în mod iremediabil principiilor fundamentale ale procedurii penale. În al doilea rând, aceste instanțe s‑ar pronunța în temeiul dispozițiilor care reglementează procedura penală poloneză, care, în opinia instanței de trimitere, nu ar garanta normele minime de protecție care decurg din dreptul Uniunii. În al treilea rând, ar fi necesar un răspuns rapid la întrebările preliminare pentru a elimina îndoielile privind posibilitatea unui organ al puterii executive, precum ministrul justiției, de a exercita o influență asupra aplicării dreptului Uniunii în procedurile penale în care sunt implicați minori, persoane suspectate sau acuzate.
62 Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate care derogă de la prevederile acestui regulament.
63 Trebuie amintit în acest sens că o astfel de procedură accelerată constituie un instrument procedural destinat să răspundă unei situații de urgență extraordinare [Hotărârea din 9 ianuarie 2024, G. și alții (Numirea judecătorilor de drept comun în Polonia), C‑181/21 și C‑269/21, EU:C:2024:1, punctul 54, precum și jurisprudența citată].
64 În speță, președintele Curții a decis, la 21 octombrie 2022, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, că nu este necesară admiterea cererii menționate la punctul 61 din prezenta hotărâre.
65 În acest sens, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că numărul semnificativ de persoane sau de situații juridice potențial vizate de decizia care trebuie să fie dată de o instanță de trimitere după ce a sesizat Curtea cu titlu preliminar nu constituie, ca atare, o împrejurare excepțională susceptibilă să justifice recurgerea la procedura accelerată [Hotărârea din 8 decembrie 2020, Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de transfer falsificate), C‑584/19, EU:C:2020:1002, punctul 36 și jurisprudența citată]. Același lucru este valabil și în ceea ce privește faptul că un număr semnificativ de justițiabili sunt potențial afectați de deciziile luate de instanțele poloneze în temeiul dispozițiilor care reglementează procedura penală poloneză, a căror validitate este pusă în discuție în lumina dreptului Uniunii [a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 ianuarie 2024, G. și alții (Numirea judecătorilor de drept comun în Polonia), C‑181/21 și C‑269/21, EU:C:2024:1, punctul 55].
66 În plus, nici faptul că cererea de decizie preliminară ridică probleme care țin de dreptul penal, nici simplul interes al justițiabililor, desigur legitim, de a determina cât mai rapid posibil întinderea drepturilor care le sunt conferite de dreptul Uniunii nu sunt de natură să demonstreze existența unei împrejurări excepționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2024, Sapira și alții, C‑114/23, C‑115/23, C‑132/23 și C‑160/23, EU:C:2024:290, punctul 23, precum și jurisprudența citată).
67 În sfârșit, în ceea ce privește îndoielile legate de posibilitatea unui organ al puterii executive, precum ministrul justiției, de a exercita o influență asupra aplicării dreptului Uniunii, cererea menționată la punctul 61 din prezenta hotărâre nu conține niciun element concret care să permită să se concluzioneze că o astfel de posibilitate ar putea fi evitată prin declanșarea procedurii accelerate.
68 Totuși, președintele Curții a decis ca prezenta cauză să fie examinată cu prioritate, în temeiul articolului 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitate
69 Guvernul polonez susține că întrebările preliminare sunt inadmisibile.
70 Pe de o parte, primele 12 întrebări nu ar fi necesare pentru soluționarea litigiului principal. Astfel, din cererea de decizie preliminară ar reieși că instanța de trimitere a respins ca inadmisibile, în temeiul dreptului național, cererile formulate de Prokurator Prokuratury Rejonowej w Słupsku (procurorul de la Parchetul Districtual din Słupsk) de obținere a elementelor de probă întemeiate pe depozițiile pe care suspecții minori le‑au făcut în cadrul anchetei penale în discuție în litigiul principal. Această instanță ar fi retras de fapt din dosar declarațiile suspecților minori făcute în cadrul acestei anchete penale. În plus, suspecții minori ar fi beneficiat fiecare de asistența unui avocat numit din oficiu, iar, în ceea ce îl privește pe unul dintre ei, care a împlinit vârsta de 18 de ani în cursul procedurii, instanța de trimitere ar fi confirmat numirea din oficiu a unui asemenea avocat, pentru motivul că această numire era necesară din cauza unor circumstanțe de natură să îi împiedice apărarea.
71 Pe de altă parte, a treisprezecea și a paisprezecea întrebare ar fi pur ipotetice, întrucât nu ar avea nicio legătură cu situația de fapt sau cu obiectul cauzei principale.
72 Astfel, a treisprezecea întrebare, precum și a paisprezecea întrebare litera b) ar privi în general competența pe care o deține ministrul justiției, care exercită și funcția de Prokurator Generalny (procuror general), de a da instrucțiuni obligatorii procurorilor de rang inferior și care ar fi susceptibile în același timp să restrângă sau să împiedice aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii. În această privință, instanța de trimitere nu ar fi precizat modul în care dispozițiile naționale relevante au fost aplicate în procedura principală.
73 În ceea ce privește a paisprezecea întrebare litera a), aceasta ar privi posibilitatea de a o suspenda temporar din funcție pe judecătoarea care instrumentează cauza principală. Or, în speță, suspendarea respectivă s‑ar fi produs la 9 februarie 2022 și ar fi încetat la 8 martie 2022 și, prin urmare, nu ar mai fi în curs. În plus, această suspendare ar fi intervenit în cadrul unei proceduri care nu ar avea nicio legătură cu cauza principală. Temeiul măsurii de suspendare respective ar fi fost contestarea de către această judecătoare a existenței raportului de muncă al unui alt judecător și a validității numirii sale de către Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii). O astfel de ipoteză nu ar putea să apară însă în cauza principală, deoarece instanța de trimitere se pronunță în complet de judecător unic. În orice caz, în motivarea cererii de decizie preliminară nu ar figura niciun element privind numirea judecătorilor în Polonia.
74 Prokurator Regionalny w Gdańsku (procurorul regional din Gdańsk) consideră, la rândul său, că întrebările a unsprezecea‑a paisprezecea sunt inadmisibile, pentru soluționarea litigiului principal nefiind necesar un răspuns al Curții la acestea.
75 Având în vedere argumentele care precedă, este necesar să se amintească că Curtea a statuat în mod repetat că procedura instituită la articolul 267 TFUE constituie un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe și că justificarea trimiterii preliminare nu rezidă în formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci în nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu [Hotărârea din 9 ianuarie 2024, G. și alții (Numirea judecătorilor de drept comun în Polonia), C‑181/21 și C‑269/21, EU:C:2024:1, punctul 62, precum și jurisprudența citată].
76 Potrivit modului de redactare a articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunț[e] o hotărâre” în cauza cu care este sesizată [Hotărârea din 9 ianuarie 2024, G. și alții (Numirea judecătorilor de drept comun în Polonia), C‑181/21 și C‑269/21, EU:C:2024:1, punctul 63, precum și jurisprudența citată].
77 Astfel, rezultă atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE că procedura preliminară presupune printre altele ca un litigiu să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să pronunțe în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea preliminară [Hotărârea din 9 ianuarie 2024, G. și alții (Numirea judecătorilor de drept comun în Polonia), C‑181/21 și C‑269/21, EU:C:2024:1, punctul 64, precum și jurisprudența citată].
78 În cadrul unei asemenea proceduri trebuie să existe, așadar, între litigiul menționat și dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată o asemenea legătură încât această interpretare să răspundă unei nevoi obiective pentru hotărârea pe care instanța de trimitere trebuie să o pronunțe [Hotărârea din 9 ianuarie 2024, G. și alții (Numirea judecătorilor de drept comun în Polonia), C‑181/21 și C‑269/21, EU:C:2024:1, punctul 65, precum și jurisprudența citată].
79 Primele 12 întrebări privesc în esență interpretarea mai multor dispoziții din Directiva 2016/800 coroborate cu Directivele 2012/13, 2013/48 și 2016/343, în măsura în care aceste dispoziții reglementează drepturile procedurale ale copiilor care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale.
80 Din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere ridică problema conformității legislației poloneze care reglementează procedura penală cu dispozițiile menționate și a consecințelor care trebuie reținute, în cadrul procedurii principale, din faptul că dreptul național este contrar dreptului Uniunii. În această privință, ea precizează că răspunsul la primele 12 întrebări este indispensabil pentru pronunțarea cu privire la admisibilitatea probelor care rezultă din declarațiile făcute în cursul urmăririi penale de către suspecții minori, în absența unui avocat.
81 Desigur, instanța de trimitere precizează că a respins cererile formulate de Prokurator Prokuratury Rejonowej w Słupsku (procurorul de la Parchetul Districtual din Słupsk) de obținere a probelor deduse din declarațiile incriminatoare pe care suspecții minori le‑au făcut în cursul urmăririi penale, în absența unui avocat, și a hotărât să înlăture aceste probe. De asemenea, în ceea ce îl privește pe unul dintre suspecții minori care a împlinit vârsta de 18 de ani în cursul procedurii pendinte declanșate în fața sa, această instanță precizează că a prelungit numirea din oficiu a avocatului pentru acest suspect.
82 Cu toate acestea, din dosarul de care dispune Curtea reiese, pe de o parte, că instanța menționată nu a adoptat o decizie definitivă în ceea ce privește admisibilitatea probelor menționate. Astfel, răspunsul dat la întrebările adresate va avea o influență asupra acestei decizii pentru a permite instanței de trimitere să se pronunțe pe fond în cauza principală. Pe de altă parte, în ceea ce privește decizia de prelungire a numirii din oficiu a avocatului unuia dintre suspecții în cauză în litigiul principal, rezultă că aceasta a intervenit într‑o etapă ulterioară a procedurii și că, în consecință, nu poate remedia eventualele încălcări intervenite în cursul urmăririi penale.
83 Rezultă că, în speță, un răspuns al Curții la primele 12 întrebări este necesar pentru a permite instanței de trimitere să soluționeze întrebări adresate in limine litis, înainte ca această din urmă instanță să poată, dacă este cazul, să se pronunțe pe fondul cauzei principal [a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 94 precum și jurisprudența citată].
84 Prin urmare, întrucât sunt îndeplinite condițiile enunțate la punctele 76-78 din prezenta hotărâre, primele 12 întrebări sunt admisibile.
85 În schimb, a treisprezecea și a paisprezecea întrebare nu îndeplinesc aceste condiții.
86 În primul rând, a treisprezecea întrebare și a paisprezecea întrebare litera b) privesc aspectul dacă, în cursul urmăririi penale, procurorul trebuie să lase neaplicate dispozițiile naționale contrare dreptului Uniunii pentru a garanta efectivitatea drepturilor suspecților minori și dacă, în acest scop, independența și imparțialitatea sa trebuie protejate față de eventualele ingerințe ale puterii executive.
87 În speță, având în vedere elementele prezentate la punctele 80-83 din prezenta hotărâre, nu rezultă că un răspuns al Curții la aceste întrebări este necesar pentru ca instanța de trimitere să poată soluționa probleme care se ridică in limite litis în fața sa. În fapt, din indicațiile instanței de trimitere reiese că, în cauza principală, urmărirea penală s‑a încheiat și că în prezent instanței de trimitere îi revine competența de a înlătura elementele de probă care ar fi fost colectate cu încălcarea drepturilor procedurale sau de a se pronunța cu privire la dreptul persoanelor suspectate de a fi asistate de un avocat.
88 În aceste condiții, problema dacă, în cadrul urmăririi penale, procurorul are, în temeiul dreptului Uniunii, o obligație de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale contrare dreptului Uniunii pentru a garanta efectivitatea drepturilor suspecților minori nu urmărește, așadar, să fie interpretat dreptul Uniunii pentru nevoile obiective ale soluționării cauzei principale, ci are un caracter general și ipotetic.
89 În al doilea rând, a paisprezecea întrebare litera a) privește aspectul dacă articolul 2 TUE și articolul 19 alineatul (1) TUE, precum și articolul 47 din cartă se opun unei reglementări naționale care permite ministrului justiției să dispună suspendarea imediată din funcție a unui judecător.
90 Desigur, în speță, rezultă că judecătoarea care instrumentează cauza principală a făcut obiectul unei suspendări din funcție în temeiul acestei reglementări.
91 Cu toate acestea, reiese cu claritate din elementele cuprinse în cererea de decizie preliminară că această suspendare, care, de altfel, nu mai este în curs, a fost decisă într‑o altă cauză decât cauza principală. În plus, după cum a arătat doamna avocată generală la punctul 56 din concluzii, temerea acestei instanțe de a fi din nou supusă unei asemenea suspendări în cadrul cauzei principale nu prezintă decât un caracter ipotetic.
92 Această întrebare nu corespunde, așadar, unei nevoi obiective inerente soluționării cauzei principale, ci urmărește să se obțină din partea Curții o apreciere generală și disociată de această cauză cu privire la reglementarea națională [a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 ianuarie 2024, G. și alții (Numirea judecătorilor de drept comun în Polonia), C‑181/21 și C‑269/21, EU:C:2024:1, punctul 78].
93 Rezultă că a treisprezecea și a paisprezecea întrebare sunt inadmisibile.
Cu privire la fond
94 Ținând seama de faptul că toate întrebările adresate de instanța de trimitere sunt în corelație, trebuie să fie analizate împreună într‑o primă etapă primele patru întrebări, într‑o a doua etapă, întrebările a cincea‑a șaptea, într‑o a treia etapă, întrebările a opta‑a zecea, apoi, într‑o a patra etapă, a unsprezecea și a douăsprezecea întrebare, cu precizarea că aceste întrebări trebuie examinate numai în lumina dispozițiilor Directivei 2016/800 care privește în mod specific copiii.
Cu privire la primele patru întrebări
95 Prin intermediul primelor patru întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatele (1)-(3) din Directiva 2016/800, citit în lumina articolului 18 din această directivă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care, pe de o parte, nu prevede că copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate trebuie să fie asistați de un avocat, eventual numit din oficiu, înainte de a fi interogați de către poliție sau de către o altă autoritate de aplicare a legii sau o autoritate judiciară și cel târziu înainte de primul interogatoriu și, pe de altă parte, permite ca respectivii copii să fie interogați în calitate de suspecți în absența unui asemenea avocat în timpul interogatoriului. În plus, această instanță ridică problema dacă, în cazul unui răspuns afirmativ la aceste întrebări, instanța sesizată cu o cauză penală trebuie să lase neaplicată o asemenea reglementare națională.
96 În primul rând, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2016/800, copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale beneficiază, primo, de dreptul de a avea acces la un avocat în conformitate cu Directiva 2013/48, cu precizarea că, în conformitate cu considerentul (15) al acestei directive, termenul „avocat” desemnează, în cadrul acesteia, orice persoană care, în conformitate cu dreptul intern, este calificată și îndrituită, inclusiv prin acreditarea de către un organism autorizat, să ofere consultanță și asistență juridică persoanelor suspectate sau acuzate.
97 Pentru a stabili întinderea dreptului copilului de a fi asistat de un avocat, trebuie să se aibă în vedere întinderea dreptului de care dispune orice persoană suspectată sau acuzată în temeiul articolului 3 din Directiva 2013/48.
98 Astfel, după cum rezultă din considerentele (18) și (26) ale Directivei 2016/800, trebuie să se țină seama de Directiva 2013/48 în interpretarea dispozițiilor Directivei 2016/800. Totuși, această din urmă directivă prevede garanții suplimentare pentru a lua în considerare nevoile și vulnerabilitățile specifice ale copiilor.
99 Secundo, articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2016/800 impune statelor membre să se asigure că copiii sunt asistați de un avocat în conformitate cu dispozițiile care figurează la acest articol astfel încât să li se permită acestora să își exercite în mod efectiv dreptul la apărare.
100 După cum reiese în esență din considerentele (1), (25) și (29) ale Directivei 2016/800, aceasta urmărește să țină seama de vulnerabilitatea deosebită a copiilor în cadrul procedurilor penale și să promoveze astfel în special exercitarea dreptului lor de a fi consiliați, apărați și reprezentați, prevăzut la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, precum și a dreptului la apărare garantat de articolul 48 alineatul (2) din aceasta (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C‑612/15, EU:C:2018:392, punctul 104).
101 Tertio, principiul fundamental potrivit căruia copiii dispun de dreptul de a fi asistați de un avocat este precizat la articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2016/800 în ceea ce privește momentul de la care acest drept trebuie acordat [a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 martie 2020, VW (Dreptul de acces la un avocat în cazul neînfățișării), EU:C:2020:201, punctul 31].
102 Astfel, în temeiul acestui alineat (3), copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate trebuie să aibă acces la un avocat fără întârzieri nejustificate și, în orice caz, începând cu momentul în care survine primul dintre cele patru evenimente specifice enumerate la literele (a)-(d) ale acestui alineat.
103 În ceea ce privește în special urmărirea penală, copiii sunt asistați de un avocat, în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2016/800, „înainte de a fi interogați de poliție sau de o altă autoritate de aplicare a legii sau autoritate judiciară” și, conform articolului 6 alineatul (3) litera (b) din aceasta, „la desfășurarea unui act de anchetă sau de strângere de probe de către autoritățile de anchetă sau de către alte autorități competente”.
104 Quatro, articolul 6 alineatul (4) din Directiva 2016/800 precizează conținutul dreptului de a fi asistat de un avocat pentru copii.
105 Astfel, din articolul 6 alineatul (4) litera (a) din această directivă reiese că acești copii au dreptul de a avea întrevederi private și de a comunica cu avocatul care îi reprezintă, inclusiv înaintea interogării de către poliție sau de către o altă autoritate de aplicare a legii sau autoritate judiciară. Articolul 6 alineatul (4) litera (b) menționat mai prevede că respectivii copii sunt asistați de un avocat atunci când sunt interogați și că avocatul trebuie să poată participa în mod efectiv la interogare.
106 În această privință, după cum a arătat doamna avocată generală la punctul 70 din concluzii, spre deosebire de articolul 9 din Directiva 2013/48, care privește persoanele suspectate sau acuzate care nu sunt copii, Directiva 2016/800 nu prevede posibilitatea acestora din urmă de a renunța la dreptul lor de a fi asistați de un avocat.
107 În plus, articolul 18 din această directivă prevede că statele membre trebuie să se asigure că dreptul intern referitor la asistența judiciară garantează exercitarea efectivă a dreptului de a fi asistat de un avocat în temeiul articolului 6 din directiva menționată.
108 Din considerațiile de mai sus reiese că copiilor care sunt persoane suspectate sau acuzate trebuie să li se ofere în dreptul intern posibilitatea concretă și efectivă de a fi asistați de un avocat înainte de primul interogatoriu efectuat de poliție sau de altă autoritate de aplicare a legii sau de o autoritate judiciară și cel târziu din momentul acestui interogatoriu.
109 În cazul în care copilul sau titularul răspunderii părintești nu a ales un avocat înainte ca respectivul copil să fie interogat de poliție sau de o altă autoritate de aplicare a legii sau o autoritate judiciară, copilul trebuie să poată beneficia de un avocat numit din oficiu care să îl asiste în timpul acestui interogatoriu.
110 În al doilea rând, după cum a subliniat doamna avocată generală la punctul 68 din concluzii, din caracterul imperativ al necesității de a garanta că copiii sunt asistați de către un avocat înainte de primul interogatoriu efectuat de poliției sau de oricare altă autoritate de aplicare a legii sau autoritate judiciară care efectuează acest interogatoriu rezultă că acestea din urmă nu pot efectua interogatoriul respectiv atunci când copilul în cauză nu beneficiază efectiv de o asemenea asistență.
111 Astfel, articolul 6 alineatul (7) din Directiva 2016/800 precizează că, în cazul în care copilul trebuie asistat de un avocat, în conformitate cu articolul 6 menționat, dar niciun avocat nu este prezent, autoritățile competente amână interogarea copilului sau orice alte acte de anchetă sau de strângere de probe pentru o perioadă rezonabilă, astfel încât să permită sosirea avocatului sau desemnarea unui avocat, în cazul în care copilul nu a desemnat el însuși un avocat.
112 Desigur, articolul 6 din Directiva 2016/800 prevede, la alineatele (6) și (8), anumite derogări de la dreptul de a fi asistat de un avocat consacrat de această directivă. Or, după cum reiese din aceste dispoziții, respectivele derogări trebuie decise de autoritățile competente, de la caz la caz, pentru a stabili dacă, având în vedere circumstanțele specifice ale fiecărei cauze și ținând seama de interesul superior al copilului, derogarea avută în vedere se justifică, cu respectarea condițiilor stricte prevăzute de dispozițiile menționate.
113 În consecință, aceleași dispoziții nu pot permite să se deroge, în mod general și abstract, în cadrul unei reglementări naționale, de la dreptul de a avea acces la un avocat în cazul copiilor care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul urmăririi penale.
114 În speță, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că dispozițiile relevante ale dreptului național, în special articolul 79 alineatul (3) și articolul 301 din CPP, nu prevăd prezența obligatorie a unui avocat în cazul copiilor care sunt persoane suspectate la momentul interogării lor și, mai general, în cursul urmăririi penale. Astfel, în conformitate cu dispozițiile amintite, atunci când nu sunt privați de libertate, acești copii nu ar beneficia de asistența unui avocat în cadrul interogatoriului decât dacă au solicitat în mod expres să beneficieze de o asemenea asistență. În plus, absența unui asemenea avocat nu s‑ar opune interogării respectivilor copii.
115 În aceste condiții, rezultă că o asemenea reglementare națională nu este compatibilă cu articolul 6 alineatele (1)-(3) din Directiva 2016/800, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.
116 În această privință, ținând seama de preocupările exprimate de instanța de trimitere, trebuie amintit că, pentru a garanta efectivitatea ansamblului dispozițiilor dreptului Uniunii, principiul supremației impune în special instanțelor naționale să interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, dreptul lor intern în conformitate cu dreptul Uniunii [Hotărârea din 8 martie 2022, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (Efect direct), C‑205/20, EU:C:2022:168, punctul 35 și jurisprudența citată].
117 Obligația de interpretare conformă a dreptului național cunoaște însă anumite limite și în special nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național [Hotărârea din 8 martie 2022, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (Efect direct), C‑205/20, EU:C:2022:168, punctul 36 și jurisprudența citată].
118 Trebuie amintit totodată că principiul supremației impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor de drept al Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale conformă cu cerințele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional [Hotărârea din 8 martie 2022, Bezirkshauptmannschaft Hartberg‑Fürstenfeld (Efect direct), C‑205/20, EU:C:2022:168, punctul 37 și jurisprudența citată].
119 În speță, ținând seama de modul de redactare clar, precis și necondiționat al articolului 6 alineatele (1)-(3) din Directiva 2016/800, trebuie să se considere că acesta are efect direct.
120 Revine astfel instanței de trimitere sarcina de a interpreta, în cea mai mare măsura posibilă, dispozițiile naționale menționate în special la punctul 114 din prezenta hotărâre, în conformitate cu dreptul Uniunii, pentru a asigura deplina lor efectivitate. În cazul în care nu poate efectua o astfel de interpretare, instanței de trimitere îi va reveni sarcina de a înlătura, din oficiu, dispozițiile naționale care ar fi incompatibile cu acesta.
121 Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la primele patru întrebări că articolul 6 alineatele (1)-(3) din Directiva 2016/800, citit în lumina articolului 18 din această directivă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care, pe de o parte, nu prevede că copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate trebuie să fie asistați de un avocat, eventual numit din oficiu, înainte de a fi interogați de către poliție sau de către o altă autoritate de aplicare a legii sau o autoritate judiciară și cel târziu înainte de primul interogatoriu și, pe de altă parte, permite ca respectivii copii să fie interogați în calitate de suspecți în absența unui asemenea avocat în timpul interogatoriului.
Cu privire la întrebările a cincea‑a șaptea
122 Cu titlu introductiv, trebuie constatat că, prin intermediul celei de a cincea, al celei de a șasea și al celei de a șaptea întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să interpreteze printre altele mai multe dispoziții ale Directivei 2016/800 și în special articolul 2 alineatele (1) și (2), precum și articolul 6 alineatele (1)-(3) și (7) coroborat cu articolul 18 din această directivă.
123 Din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere ridică problema dacă dreptul de a fi asistat de un avocat numit din oficiu, care face obiectul primelor patru întrebări preliminare și care este recunoscut persoanelor care erau copii în momentul când au început să facă obiectul procedurilor penale, încetează atunci când aceste persoane au împlinit vârsta de 18 ani.
124 Astfel, trebuie să se considere că aceste întrebări privesc în esență articolul 2 din Directiva 2016/800, care definește domeniul de aplicare al directivei, și în special alineatele (1) și (3) ale acestui articol.
125 În aceste condiții, trebuie să se considere că, prin intermediul celei de a cincea, al celei de a șasea și al celei de a șaptea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 2 alineatele (1) și (3) din Directiva 2016/800 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că dreptul de a fi asistat de un avocat din oficiu încetează în mod automat în cazul persoanelor care erau copii în momentul când au început să facă obiectul procedurilor penale, dar care ulterior au împlinit vârsta de 18 ani, în măsura în care o asemenea reglementare nu permite să se stabilească dacă aplicarea directivei menționate sau a anumitor dispoziții ale sale și, în consecință, a drepturilor pe care aceasta le conține este adecvată ținând seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și de vulnerabilitate al persoanelor menționate. În plus, instanța de trimitere ridică problema dacă, în cazul unui răspuns afirmativ la aceste întrebări, instanța sesizată cu o cauză penală trebuie să lase neaplicată o asemenea reglementare națională.
126 Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2016/800, această directivă se aplică copiilor care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, până în momentul stabilirii definitive a faptului că persoana suspectată sau acuzată a săvârșit o infracțiune, inclusiv, dacă este cazul, până în momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare și al soluționării oricărei căi de atac. În această privință, articolul 3 punctul 1 din directiva menționată definește noțiunea de „copil” ca fiind o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani.
127 În ceea ce privește persoanele care erau copii în momentul când au început să facă obiectul procedurilor penale, dar care ulterior au împlinit vârsta de 18 ani, articolul 2 alineatul (3) prima teză din Directiva 2016/800 precizează că, cu excepția articolelor menționate de această dispoziție care se referă la titularul răspunderii părintești, respectiva directivă se aplică acestor persoane atunci când aplicarea sa este adecvată ținând seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și de vulnerabilitate al persoanelor vizate.
128 Rezultă că persoanele care erau copii în momentul când au început să facă obiectul unei proceduri penale continuă să beneficieze de drepturile prevăzute de Directiva 2016/800, în special de dreptul de a fi asistate de un avocat, în conformitate cu articolul 6 din această directivă, atunci când aceste persoane au împlinit vârsta de 18 ani în cursul acestei proceduri și s‑a considerat că aplicarea acestei directive este adecvată ținând seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și gradul de vulnerabilitate ale persoanelor vizate.
129 Este necesar să se precizeze că, în ipoteza în care s‑ar constata, în cadrul unei proceduri penale, că aplicarea Directivei 2016/800 sau a anumitor dispoziții ale sale nu este adecvată, persoana care a împlinit vârsta de 18 ani ar intra în domeniul de aplicare al Directivelor 2012/13, 2013/48 și 2016/343, aplicabile persoanelor suspectate și persoanelor acuzate în cadrul procedurilor penale indiferent de vârsta acestora. În această ipoteză, ea ar beneficia de drepturile prevăzute de directivele menționate, în condițiile stabilite de acestea.
130 După cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 2 alineatul (3) prima teză din Directiva 2016/800, problema aplicării acestei directive sau anumitor dispoziții ale acesteia în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de 18 ani în cursul procedurii care le vizează depinde de toate circumstanțele cauzei și trebuie, așadar, să facă obiectul unei evaluări de la caz la caz.
131 În aceste condiții, cerința potrivit căreia aplicarea Directivei 2016/800 sau a anumitor dispoziții ale sale trebuie să se dovedească adecvată nu permite în niciun caz unui stat membru să excludă, în mod general și abstract, toate persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani în cursul procedurii care le vizează de la beneficiul drepturilor prevăzute de Directiva 2016/800 și în special de la dreptul de a fi asistate de un avocat în conformitate cu articolul 6 din această directivă.
132 Această interpretare potrivit căreia statele membre nu pot stabili, prin acte normative, limita de vârstă absolută, pentru a putea beneficia de drepturile conferite de această directivă, la 18 ani este confirmată de articolul 2 alineatul (3) a doua teză din Directiva 2016/800, care prevede că statele membre pot decide să nu aplice această directivă persoanelor care au împlinit vârsta de 21 ani.
133 Articolul 2 alineatul (3) din Directiva 2016/800 se opune, în consecință, unei reglementări naționale care prevede în mod automat că dreptul de a fi asistat de un avocat din oficiu, în conformitate cu articolul 6 alineatele (1)-(3) din Directiva 2016/800, interpretat în lumina articolul 18 din această directivă, încetează în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de 18 ani în cursul procedurii penale declanșate împotriva lor, dar care erau copii în momentul când au început să facă obiectul acestei proceduri, în măsura în care o asemenea reglementare nu permite să se stabilească dacă aplicarea directivei menționate sau a anumitor dispoziții ale sale și, în consecință, a drepturilor pe care aceasta le conține este adecvată ținând seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și de vulnerabilitate al persoanelor vizate.
134 Or, în speță, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că dispozițiile dreptului național, în special articolul 79 alineatul (1) punctul 1 din CPP, prevăd că, în cadrul unei proceduri penale, persoana acuzată nu trebuie să fie asistată de un avocat decât dacă nu a împlinit 18 ani. În practică, instanțele poloneze ar considera, în acest temei legal, că participarea unui avocat la procedură nu ar mai fi obligatorie odată ce persoana acuzată sau suspectă a împlinit vârsta de 18 ani, ceea ce ar avea drept consecință revocarea automată a mandatului avocatului numit din oficiu.
135 Conform jurisprudenței amintite la punctele 116-118 din prezenta hotărâre, revine instanței de trimitere sarcina de a interpreta în cea mai mare măsură posibilă dispozițiile naționale care reglementează dreptul de a avea acces la un avocat în conformitate cu dreptul Uniunii pentru a asigura deplina efectivitate a acestui drept. În cazul în care nu poate efectua o astfel de interpretare, instanței de trimitere îi va reveni sarcina, din moment ce articolul 2 alineatele (1) și (3) din Directiva 2016/800 îndeplinește condițiile amintite la punctul 119 din prezenta hotărâre și are efect direct, să înlăture din oficiu dispozițiile naționale care ar fi incompatibile cu acesta.
136 Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la cea de a cincea, cea de a șasea și cea de a șaptea întrebare că articolul 2 alineatele (1) și (3) din Directiva 2016/800 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că dreptul de a fi asistat de un avocat din oficiu încetează în mod automat în cazul persoanelor care erau copii în momentul când au început să facă obiectul procedurilor penale, dar care ulterior au împlinit vârsta de 18 ani, în măsura în care o asemenea reglementare nu permite să se stabilească dacă aplicarea directivei menționate sau a anumitor dispoziții ale sale și, în consecință, a drepturilor pe care aceasta le conține este adecvată ținând seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și de vulnerabilitate al persoanelor menționate.
Cu privire la întrebările a opta‑a zecea
137 Prin intermediul celei de a opta, al celei de a noua și al celei de a zecea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/800, citit în lumina articolului 5 alineatul (1) din aceasta, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care nu prevede că copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale primesc, împreună cu titularul răspunderii părintești, cel târziu înainte de primul interogatoriu al copiilor luat de către poliție sau de către o altă autoritate de aplicare a legii sau o autoritate judiciară, într‑un limbaj simplu și accesibil, care ține seama de nevoile și vulnerabilitățile specifice ale copiilor menționați, informații cu privire la drepturile lor în conformitate cu articolul 3 din Directiva 2012/13, precum și cu privire la drepturile prevăzute de Directiva 2016/800.
138 După cum reiese din considerentul (1) al Directivei 2016/800, scopul acesteia este de a stabili garanții procedurale pentru a se asigura că copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în procedurile penale sunt în măsură să înțeleagă și să urmeze respectivele proceduri. Potrivit articolului 1 din directiva menționată, aceasta definește astfel norme minime comune privind printre altele dreptul la informare, care este reglementat în mod specific de dispozițiile de la articolul 4 din directiva menționată.
139 În primul rând, conform articolului 4 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2016/800, statele membre se asigură că atunci când li se aduce la cunoștință faptul că sunt persoane suspectate sau acuzate în procedurile penale, copiii sunt informați cu promptitudine cu privire la drepturile lor în conformitate cu Directiva 2012/13 și cu privire la aspectele generale de desfășurare a procedurii.
140 În ceea ce privește dreptul de a fi informat, astfel cum este prevăzut la articolul 1 din Directiva 2012/13, Curtea a constatat deja că din articolul 3 din această directivă reiese că acest drept privește printre altele dreptul persoanelor suspectate sau acuzate de a fi informate cel puțin cu privire la diferitele drepturi procedurale pe care le menționează acest articol, printre care figurează dreptul de a fi asistat de un avocat, dreptul la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri, dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, dreptul la interpretare și la traducere, precum și dreptul de a păstra tăcerea [a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2023, BK (Recalificarea încălcării), C‑175/22, EU:C:2023:844, punctul 33 și jurisprudența citată].
141 În această privință, după cum reiese din considerentul (31) al Directivei 2016/343, informarea pe care persoanele acuzate o primesc cu privire la drepturile lor procedurale în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13 privește nu numai dreptul de a păstra tăcerea, ci și dreptul de a nu se autoincrimina, care sunt două drepturi pe care statele membre trebuie să le garanteze acestor persoane, în conformitate cu articolul 7 din Directiva 2016/343.
142 În plus, articolul 4 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2016/800 prevede că copiii trebuie informați cu privire la drepturile stabilite în mod specific de această directivă și în special cu privire la drepturile enumerate la articolul 4 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) din aceasta.
143 Aceste informații privesc în special, pe de o parte, dreptul copiilor menționați de a fi asistați de un avocat, astfel cum se prevede la articolul 6 din directiva menționată, dacă este cazul, numit din oficiu, în conformitate cu articolul 18 din aceeași directivă.
144 Pe de altă parte, informațiile menționate privesc de asemenea dreptul ca titularul răspunderii părintești să fie informat, astfel cum se prevede la articolul 5 din Directiva 2016/800, precum și dreptul de a fi însoțit de acest titular în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât ședințele de judecată, astfel cum se prevede la articolul 15 alineatul (4) din această directivă. După cum reiese din cuprinsul articolului 5 alineatul (1) din directiva menționată, titularului respectiv i se furnizează cât mai curând posibil aceleași informații ca cele pe care copilul are dreptul să le primească în conformitate cu articolul 4 din Directiva 2016/800.
145 În al doilea rând, este necesar să se arate că, potrivit articolului 4 alineatul (1) primul și al doilea paragraf din Directiva 2016/800, informațiile pe care copiii trebuie să le primească în legătură cu drepturile lor în conformitate cu această dispoziție, atunci când li se aduce la cunoștință că sunt persoane suspectate sau acuzate, trebuie să le fie comunicate „cu promptitudine”.
146 În acest sens, în ceea ce privește Directiva 2012/13, la care se referă articolul 4 alineatul (1) primul și al doilea paragraf menționat, Curtea a statuat că, pentru a putea fi efectivă, comunicarea drepturilor trebuie să intervină într‑un stadiu incipient al procedurii. Din articolul 2 din directiva menționată rezultă că aceasta se aplică „din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni”. Articolul 3 din directiva menționată prevede astfel că „[s]tatele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la […] drepturi[le] procedurale […] pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective” (Hotărârea din 19 septembrie 2019, Rayonna prokuratura Lom, C‑467/18, EU:C:2019:765, punctul 50).
147 Dreptul la informare cu privire la drepturile respective urmărește menținerea caracterului echitabil al procedurii penale și garantarea efectivității dreptului la apărare, de la primele etape ale acestei proceduri. În acest sens, considerentul (19) al Directivei 2012/13 subliniază că dreptul la informare cu privire la drepturi trebuie pus în aplicare „cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial al persoanei suspectate sau acuzate de către poliție”. În plus, perioada imediat următoare lipsirii de libertate prezintă cel mai mare risc de obținere abuzivă de mărturisiri, astfel încât „este esențial ca o persoană suspectată sau acuzată să fie informată cu promptitudine cu privire la drepturile sale, și anume imediat după arestarea sa și în modul cel mai eficient”, după cum rezultă din cuprinsul punctului 24 din Propunerea de directivă a Comisiei din 20 iulie 2010 [COM(2010) 392 final], aflată la originea Directivei 2012/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2019, Rayonna prokuratura Lom, C‑467/18, EU:C:2019:765, punctele 51 și 52).
148 Ținând seama de trimiterea la Directiva 2012/13 pe care o face articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/800, din această din urmă dispoziție rezultă că copiii trebuie să primească informații cu privire la drepturile lor cât mai rapid posibil din momentul în care sunt informați cu privire la faptul că sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Informarea cu privire la aceste drepturi trebuie să aibă loc cel târziu înainte de primul interogatoriu al copiilor luat de către poliție sau de către o altă autoritate de aplicare a legii sau de o autoritate judiciară (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 septembrie 2019, Rayonna prokuratura Lom, C‑467/18, EU:C:2019:765, punctul 53).
149 În plus, trebuie să se arate că furnizarea acestei informări cel târziu înainte de primul lor interogatoriu este singura în măsură să garanteze efectivitatea drepturilor cu privire la care copiii trebuie să fie informați, în special dreptul de a fi asistați de un avocat în conformitate cu articolul 6 din Directiva 2016/800, și, prin urmare, să le permită să își exercite în mod efectiv dreptul la apărare, astfel cum rezultă din răspunsul la primele patru întrebări.
150 În al treilea rând, reiese din articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2016/800 că informațiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din aceasta trebuie să le fie prezentate în scris și/sau oral, într‑un „limbaj simplu și accesibil”.
151 În acest sens, în ceea ce privește articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2012/13, legiuitorul Uniunii Europene a impus statelor membre obligația de a se asigura că informațiile puse la dispoziție în temeiul dreptului la informare cu privire la drepturi „sunt furnizate oral sau în scris, într‑un limbaj simplu și accesibil, ținând seama de orice nevoie specială a persoanelor suspectate vulnerabile sau acuzate vulnerabile” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2019, Rayonna prokuratura Lom, C‑467/18, EU:C:2019:765, punctul 47).
152 Din considerentul (18) al Directivei 2016/800 rezultă1 că informațiile care trebuie comunicate copiilor, în conformitate cu articolul 4 din această directivă, trebuie furnizate ținându‑se seama de nevoile și vulnerabilitățile specifice ale copiilor.
153 Rezultă că acești copii trebuie să primească respectivele informații într‑un limbaj suficient de simplu și de accesibil care să le permită, ținând seama în special de nevoile specifice și de vulnerabilitatea copiilor menționați, să înțeleagă efectiv, înainte de a fi interogați de către poliție sau de către o altă autoritate de aplicare a legii sau o autoritate judiciară, că beneficiază de drepturile care sunt prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/800. Printre aceste drepturi figurează în special cel de a fi asistat de un avocat, astfel cum se prevede la articolul 6 din această directivă, dreptul ca titularul răspunderii părintești să fie de asemenea informat cu privire la aceste drepturi, în conformitate cu articolul 5 din directiva menționată, precum și dreptul acestuia din urmă de a‑i însoți pe copiii menționați în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât ședințele de judecată, în conformitate cu articolul 15 alineatul (4) din Directiva 2016/800.
154 În speță, instanța de trimitere arată că, potrivit dreptului polonez, suspecții minori primesc, înainte de interogatoriu, un formular de informare dedicat adulților, care nu conține informații specifice destinate copiilor. În plus, nu s‑ar prevedea ca acest formular să fie comunicat titularilor răspunderii părintești ai acestor copii.
155 Or, din cerințele care figurează la punctul 153 din prezenta hotărâre reiese că, atunci când dreptul național prevede un document standardizat pentru informarea, în scris, a persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la drepturile lor, în conformitate cu articolul 3 din Directiva 2012/13, acest document nu poate fi utilizat pentru a informa copiii care se află în aceeași situație, în conformitate cu articolul 4 din Directiva 2016/800.
156 Un astfel de document, în măsura în care este destinat unor persoane adulte, pe de o parte, nu răspunde necesității ca informațiile privind drepturile de care beneficiază acești copii să fie furnizate în scris și/sau oral, într‑un limbaj simplu și accesibil pentru aceștia, și, pe de altă parte, nu are vocația de a‑i informa pe copiii menționați cu privire la drepturile stabilite în mod specific de această din urmă directivă.
157 Conform jurisprudenței amintite la punctele 116-118 din prezenta hotărâre, revine instanței de trimitere sarcina de a interpreta, în cea mai mare măsură posibilă, dispozițiile naționale care reglementează informarea persoanelor care sunt suspectate sau acuzate, în conformitate cu dreptul Uniunii pentru a asigura deplina efectivitate a acestui drept. În cazul în care nu poate efectua o astfel de interpretare, instanței de trimitere îi va reveni sarcina, din moment ce articolul 4 alineatele (1) din Directiva 2016/800 îndeplinește condițiile amintite la punctul 119 din prezenta hotărâre și are efect direct, să înlăture din oficiu dispozițiile naționale care ar fi incompatibile cu aceasta.
158 Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la cea de a opta, cea de a noua și cea de a zecea întrebare că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/800, citit în lumina articolului 5 alineatul (1) din aceasta, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care nu prevede că copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale primesc, împreună cu titularul răspunderii părintești, cel târziu înainte de primul interogatoriu al acestor copii de către poliție sau de către o altă autoritate de aplicare a legii sau o autoritate judiciară, într‑un limbaj simplu și accesibil, care ține seama de nevoile și vulnerabilitățile specifice ale copiilor menționați, informații cu privire la drepturile lor în conformitate cu articolul 3 din Directiva 2012/13, precum și cu privire la drepturile prevăzute de Directiva 2016/800.
Cu privire la a unsprezecea și la a douăsprezecea întrebare
159 Cu titlu introductiv, trebuie arătat, pe de o parte, că cea de a unsprezecea întrebare privește interpretarea articolelor 18 și 19 din Directiva 2016/800, pentru a stabili în esență dacă aceste dispoziții obligă o instanță sesizată cu o cauză penală să nu țină seama de declarațiile incriminatoare făcute de copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate cu ocazia unui interogatoriu efectuat de poliție cu încălcarea drepturilor pe care directiva menționată le conferă acestor copii.
160 În măsura în care articolul 18 menționat privește dreptul la asistență judiciară, iar acesta din urmă este legat, după cum reiese din cuprinsul punctului 107 din prezenta hotărâre, de exercitarea dreptului de a avea acces la un avocat, este necesar să se considere că această întrebare privește în esență interpretarea articolului 19 din directiva menționată, referitor la căile de atac.
161 Pe de altă parte, din dosarul de care dispune Curtea reiese că instanța de trimitere a înlăturat probele întemeiate pe declarațiile incriminatoare pe care, în speță, suspecții minori le‑au făcut în cursul urmăririi penale în absența unui avocat, deoarece condițiile prevăzute în acest sens la articolul 168a din CPP nu erau îndeplinite.
162 Prin urmare, trebuie să se considere că, prin intermediul celei de a unsprezecea și al celei de a douăsprezecea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 din Directiva 2016/800 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care, în cadrul unei proceduri penale, nu permite instanței să declare inadmisibile probele incriminatorii rezultate din declarațiile făcute de un copil în cursul unui interogatoriu efectuat de către poliție cu încălcarea dreptului de a avea acces la un avocat, prevăzut la articolul 6 din Directiva 2016/800. În plus, instanța menționată ridică problema dacă, în cazul unui răspuns afirmativ la aceste întrebări, instanța sesizată cu o cauză penală trebuie să lase neaplicată o asemenea reglementare națională.
163 În temeiul articolului 19 din Directiva 2016/800, statele membre se asigură că copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în procedurile penale au la dispoziție o cale de atac efectivă în temeiul dreptului intern, în cazul încălcării drepturilor lor prevăzute în această directivă.
164 În aplicarea articolului sus-menționat, copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate trebuie să poată contesta astfel în mod efectiv încălcarea acestor drepturi, printre care figurează, după cum reiese din răspunsurile date la primele zece întrebări, drepturile garantate la articolele 4-6 din Directiva 2016/800.
165 Cu toate acestea, articolul 19 din această directivă nu reglementează eventualele consecințe pe care instanța de fond trebuie să le deducă, în lipsa unei asemenea contestări, din această încălcare asupra admisibilității probelor obținute cu nerespectarea drepturilor conferite de directiva menționată.
166 Situația este aceeași în ceea ce privește Directiva 2012/13, la care face trimitere articolul 4 din Directiva 2016/800, precum și Directiva 2013/48, la care face trimitere articolul 6 din Directiva 2016/800, și care conțin dispoziții similare cu cele ale articolului 19 din Directiva 2016/800.
167 Desigur, articolul 12 alineatul (2) din Directiva 2013/48 prevede că statele membre se asigură că, atunci când se evaluează declarațiile făcute de persoane suspectate sau acuzate sau probele obținute prin încălcarea dreptului lor la un avocat sau în cazul în care o derogare de la acest drept a fost autorizată, dreptul la apărare și echitatea procedurilor sunt respectate. Articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2016/343 conține o dispoziție similară în ceea ce privește declarațiile și probele obținute prin încălcarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina.
168 Totuși, aceste dispoziții nu au vocația de a reglementa normele și sistemele naționale privind admisibilitatea probelor, întrucât, după cum reiese chiar din termenii acestora, ele se aplică „fără a aduce atingere” acestor norme și sisteme naționale.
169 Rezultă că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, revine, în principiu, numai dreptului național sarcina de a stabili normele referitoare la admisibilitatea, în cadrul unei proceduri penale, a elementelor de probă obținute cu încălcarea drepturilor conferite de Directiva 2016/800 [Hotărârea din 30 aprilie 2024, M.N. (EncroChat), C‑670/22, EU:C:2024:372, punctul 128].
170 În fapt, în lipsa unor norme ale Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale, atribuția de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și de a nu face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) [Hotărârea din 30 aprilie 2024, M.N. (EncroChat), C‑670/22, EU:C:2024:372, punctul 129 și jurisprudența citată].
171 În acest sens, în ceea ce privește, mai concret, principiul efectivității, trebuie amintit că normele naționale referitoare la admisibilitatea și la exploatarea informațiilor și a elementelor de probă au ca obiectiv, în temeiul alegerilor efectuate de dreptul național, să evite ca informațiile și elementele de probă care au fost obținute în mod nelegal să prejudicieze în mod nejustificat o persoană suspectată de săvârșirea unor infracțiuni penale. Or, potrivit dreptului național, acest obiectiv poate fi atins nu numai printr‑o interdicție de a exploata astfel de informații și astfel de elemente de probă, ci și prin norme și practici naționale care reglementează aprecierea și ponderarea informațiilor și a elementelor de probă sau chiar prin luarea în considerare a caracterului lor nelegal în cadrul stabilirii pedepsei [Hotărârea din 2 martie 2021, Prokuratuur (Condiții de acces la datele privind comunicațiile electronice), C‑746/18, EU:C:2021:152, punctul 43 și jurisprudența citată].
172 Necesitatea de a exclude informațiile și elementele de probă obținute cu încălcarea prevederilor dreptului Uniunii trebuie apreciată printre altele în raport cu riscul pe care îl presupune admisibilitatea unor astfel de informații și elemente de probă pentru respectarea principiului contradictorialității și, prin urmare, a dreptului la un proces echitabil [Hotărârea din 2 martie 2021, Prokuratuur (Condițiile de acces la datele privind comunicațiile electronice), C‑746/18, EU:C:2021:152, punctul 44].
173 Or, în această privință, trebuie arătat că dreptul la informare, prevăzut la articolul 4 din Directiva 2016/800, și dreptul de a avea acces la un avocat, prevăzut la articolul 6 din această directivă, concretizează tocmai drepturile fundamentale la un proces echitabil și la respectarea dreptului la apărare, astfel cum sunt consacrate în special la articolul 47 și la articolul 48 alineatul (2) din cartă [a se vedea prin analogie Hotărârea din 1 august 2022, TL (Lipsa unui interpret și a traducerii), C‑242/22 PPU, EU:C:2022:611, punctul 42].
174 Rezultă că dreptul Uniunii nu impune statelor membre să prevadă posibilitatea ca o instanță să declare ca inadmisibile probe incriminatoare rezultate din declarațiile făcute de un copil în cursul unui interogatoriu efectuat de către poliție cu încălcarea drepturilor prevăzute de Directiva 2016/800, cu condiția însă ca, în cadrul procesului penal, această instanță să fie în măsură, pe de o parte, să verifice dacă respectivele drepturi, interpretate în lumina articolului 47 și a articolului 48 alineatul (2) din cartă, au fost respectate și, pe de altă parte, să stabilească toate consecințele care decurg din această încălcare, în special în ceea ce privește valoarea probantă a elementelor de probă obținute în aceste condiții.
175 Conform jurisprudenței amintite la punctele 116-118 din prezenta hotărâre, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă dispozițiile naționale relevante sunt conforme cu cerințele menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre și, dacă este cazul, de a interpreta, în cea mai mare măsură posibilă, aceste dispoziții în conformitate cu dreptul Uniunii pentru a le asigura deplina efectivitate. În cazul în care nu poate efectua o astfel de interpretare, instanței de trimitere îi va reveni sarcina, ținând seama de faptul că, astfel cum s‑a arătat la punctul 119 din prezenta hotărâre, articolul 6 alineatele (1)-(3) din Directiva 2016/800 are efect direct, să înlăture din oficiu dispozițiile naționale care ar fi incompatibile cu acesta.
176 Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la a unsprezecea și la a douăsprezecea întrebare că articolul 19 din Directiva 2016/800 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care, în cadrul unei proceduri penale, nu permite instanței să declare inadmisibile probele incriminatorii rezultate din declarațiile făcute de un copil în cursul unui interogatoriu efectuat de către poliție cu încălcarea dreptului de a avea acces la un avocat, prevăzut la articolul 6 din Directiva 2016/800, cu condiția însă ca, în cadrul procesului penal, respectiva instanță să fie în măsură, pe de o parte, să verifice dacă acest drept, interpretat în lumina articolului 47 și a articolului 48 alineatul (2) din cartă, a fost respectat și, pe de altă parte, să stabilească toate consecințele care decurg din această încălcare, în special în ceea ce privește valoarea probantă a elementelor de probă obținute în aceste condiții.
Cu privire la cheltuielile de judecată
177 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
1) Articolul 6 alineatele (1)-(3) din Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, citit în lumina articolului 18 din această directivă,
trebuie interpretat în sensul că
se opune unei reglementări naționale care, pe de o parte, nu prevede că copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate trebuie să fie asistați de un avocat, eventual numit din oficiu, înainte de a fi interogați de către poliție sau de către o altă autoritate de aplicare a legii sau o autoritate judiciară și cel târziu înainte de primul interogatoriu, și, pe de altă parte, permite ca respectivii copii să fie interogați în calitate de suspecți în absența unui asemenea avocat în timpul interogatoriului.
2) Articolul 2 alineatele (1) și (3) din Directiva 2016/800
trebuie interpretat în sensul că
se opune unei reglementări naționale care prevede că dreptul de a fi asistat de un avocat din oficiu încetează în mod automat în cazul persoanelor care erau copii în momentul când au început să facă obiectul procedurilor penale, dar care ulterior au împlinit vârsta de 18 ani, în măsura în care o asemenea reglementare nu permite să se stabilească dacă aplicarea directivei menționate sau a anumitor dispoziții ale sale și, în consecință, a drepturilor pe care aceasta le conține este adecvată ținând seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv gradul de maturitate și de vulnerabilitate al persoanelor menționate.
3) Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2016/800, citit în lumina articolului 5 alineatul (1) din aceasta
trebuie interpretat în sensul că
se opune unei reglementări naționale care nu prevede că copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale primesc, împreună cu titularul răspunderii părintești, cel târziu înainte de primul interogatoriu al acestor copii de către poliție sau de către o altă autoritate de aplicare a legii sau o autoritate judiciară, într‑un limbaj simplu și accesibil, care ține seama de nevoile și vulnerabilitățile specifice ale copiilor menționați, informații cu privire la drepturile lor în conformitate cu articolul 3 din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, precum și cu privire la drepturile prevăzute de Directiva 2016/800.
4) Articolul 19 din Directiva 2016/800
trebuie interpretat în sensul că
nu se opune unei reglementări naționale care, în cadrul unei proceduri penale, nu permite instanței să declare inadmisibile probele incriminatorii rezultate din declarațiile făcute de un copil în cursul unui interogatoriu efectuat de către poliție cu încălcarea dreptului de a avea acces la un avocat, prevăzut la articolul 6 din Directiva 2016/800, cu condiția însă ca, în cadrul procesului penal, respectiva instanță să fie în măsură, pe de o parte, să verifice dacă acest drept, interpretat în lumina articolului 47 și a articolului 48 alineatul (2) din cartă, a fost respectat și, pe de altă parte, să stabilească toate consecințele care decurg din această încălcare, în special în ceea ce privește valoarea probantă a elementelor de probă obținute în aceste condiții.
Semnături