HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)

24 noiembrie 2015(*)

„FEOGA – Secţiunea «Garantare» – FEGA și FEADR – Corecţie financiară aplicată pentru nedeclararea unor dobânzi – Obligația de motivare – Obligaţia de contabilizare a dobânzilor – Articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 – Principiul echivalenţei – Obligaţia de diligenţă”

În cauza T‑126/14,

Regatul Țărilor de Jos, reprezentat de M. K. Bulterman, de J. Langer și de M. Noort, în calitate de agenți,

reclamant,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de H. Kranenborg și de P. Rossi, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare în parte a Deciziei de punere în aplicare 2013/763/UE a Comisiei din 12 decembrie 2013 de excludere de la finanțarea de către Uniunea Europeană a anumitor cheltuieli contractate de statele membre în cadrul secțiunii „Garantare” a Fondului european de orientare și garantare agricolă (FEOGA), în cadrul Fondului european de garantare agricolă (FEGA) și în cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) (JO L 338, p. 81),

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus din doamna M. E. Martins Ribeiro (raportor), președinte, și din domnii S. Gervasoni și L. Madise, judecători,

grefier: domnul J. Plingers, administrator,

având în vedere la fază scrisă a procedurii și în urma ședinței din 21 aprilie 2015,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Cadrul juridic

 Reglementarea de bază: Regulamentul (CEE) nr. 729/70 și Regulamentele (CE) nr. 1258/99 și nr. 1290/2005

1        Reglementarea de bază privind finanțarea politicii agricole comune o constituie, în ceea ce privește cheltuielile contractate de statele membre începând cu data de 16 octombrie 2006 și cheltuielile contractate de Comisia Comunităților Europene începând cu data de 1 ianuarie 2007, Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 al Consiliului din 21 iunie 2005 privind finanțarea politicii agricole comune (JO L 209, p. 1, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 193). Acest regulament a abrogat Regulamentul (CE) nr. 1258/1999 al Consiliului din 17 mai 1999 privind finanţarea politicii agricole comune (JO L 160, p. 103), care a succedat, în ceea ce privește cheltuielile contractate începând cu data de 1 ianuarie 2000, Regulamentului (CEE) nr. 729/70 al Consiliului din 21 aprilie 1970 privind finanţarea politicii agricole comune (JO L 94, p. 13).

2        Conform articolului 1 alineatul (1) și articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Regulamentele nr. 729/70 și nr. 1258/1999, Fondul european de orientare și garantare agricolă (FEOGA) constituia o parte din bugetul comunitar și finanţa, prin secţiunea „Garantare”, restituirile la exportul către țările terțe.

3        Regulamentele nr. 729/70 și nr. 1258/1999 prevedeau la articolul 8 alineatul (1) că statele membre iau, în conformitate cu actele cu putere de lege și cu actele administrative interne, măsurile necesare pentru recuperarea sumelor pierdute ca urmare a neregulilor sau a neglijenţei. Potrivit articolului 8 alineatul (2) primul paragraf din aceleași regulamente, în lipsa unei recuperări complete, consecințele financiare ale neregulilor sau ale neglijenței sunt suportate de Comunitate, cu excepția celor rezultate din nereguli sau din neglijențe care sunt imputabile autorităților administrative sau altor organisme ale statelor membre. În sfârșit, atât din cuprinsul articolului 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 729/70, în versiunea sa rezultată din Regulamentul (CE) nr. 1287/95 al Consiliului din 22 mai 1995 de modificare a Regulamentului nr. 729/70 (JO L 125, p. 1), aplicabil începând cu exerciţiul care a început la data de 16 octombrie 1995, cât și din cuprinsul articolului 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1258/1999 rezulta că, inter alia, dobânzile aferente sumelor recuperate sau plătite tardiv sunt vărsate în contul FEOGA.

4        Potrivit articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1290/2005, Fondul european de garantare agricolă (FEGA) finanțează, în contextul gestionării comune între statele membre și Uniunea Europeană, restituirile la export pentru produsele agricole către țările terțe.

5        În temeiul articolului 8 alineatul (1) litera (c) punctul (iii) din Regulamentul nr. 1290/2005, statele membre transmit Comisiei, pentru măsurile referitoare la operațiunile financiare finanțate printre altele de Fondul european de garantare agricolă (FEGA), conturile anuale ale agențiilor de plăți acreditate și o declarație de garanție semnată de persoana responsabilă cu agenția de plăți acreditată, însoțită de informațiile necesare pentru lichidare, precum și un raport de certificare întocmit de organismul de certificare.

6        Articolul 31 din Regulamentul nr. 1290/2005, intitulat „Verificarea conformității”, prevede:

„(1)      În cazul în care Comisia constată că cheltuielile precizate la articolul 3 alineatul (1) și articolul 4 au fost efectuate cu încălcarea normelor [Uniunii], hotărăște ce sume urmează să fie excluse de la finanțarea [Uniunii] în conformitate cu procedura la care face trimitere articolul 41 alineatul (3).

(2)      Comisia evaluează sumele care vor fi excluse pe baza gravității abaterii constatate. Comisia ține cont de natura și de gravitatea infracțiunii, precum și de prejudiciul financiar cauzat [Uniunii].

(3)      Înaintea luării oricărei decizii de refuzare a finanțării, constatările în urma verificărilor Comisiei și răspunsurile statelor membre fac obiectul unei notificări scrise, iar ulterior cele două părți trebuie să încerce să ajungă la un acord asupra acțiunii ce trebuie luată.

În cazul în care nu s‑a ajuns la niciun acord, statul membru poate să solicite deschiderea unei proceduri în scopul reconcilierii părților în termen de patru luni. Comisiei i se prezintă un raport privind rezultatul procedurii examinat înainte de a decide orice refuz de finanțare.

(4)      Finanțarea nu poate fi refuzată pentru:

(a)      cheltuielile precizate la articolul 3 alineatul (1) efectuate cu mai mult de 24 de luni înainte ca statul membru să fie notificat în scris de către Comisie cu privire la constatările inspecției;

(b)      cheltuielile pentru măsurile multianuale ce intră sub incidența articolului 3 alineatul (1) sau a programelor precizate la articolul 4, în cazul în care obligația finală a beneficiarului intervine cu mai mult de 24 de luni înainte ca statul membru să fie notificat în scris de către Comisie cu privire la constatările inspecției;

(c)      cheltuieli pentru măsurile prevăzute de programele precizate la articolul 4, altele decât cele la care face trimitere litera (b) pentru care plata sau, după caz, plata soldului de către agenția de plăți se face cu mai mult de 24 de luni înainte ca statul membru să fie notificat în scris de către Comisie cu privire la constatările inspecției.

(5)      Alineatul (4) nu se aplică în următoarele cazuri:

(a)      neregulile care intră sub incidența articolelor 32 și 33;

[…]”

7        Articolul 32 din Regulamentul nr. 1290/2005, intitulat „Dispoziţii speciale FEGA”, prevede la alineatele (1) și (3)-(6):

„(1)      Sumele recuperate ca urmare a existenţei unei nereguli sau neglijențe și dobânda aferentă acestora vor fi vărsate agenției de plăți și păstrate de aceasta ca venit destinat FEGA în luna în care au fost încasați banii.

[…]

(3)      Atunci când sunt trimise deconturile anuale, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) litera (c) punctul (iii), statele membre înaintează Comisiei un raport de sinteză al procedurilor de recuperare întreprinse în urma depistării neregulilor. Astfel se va obține o defalcare a sumelor rămase nerecuperate, prin procedură administrativă și/sau judiciară și pe anul în care s‑a emis prima constatare administrativă sau judiciară a neregulilor descoperite.

Statele membre pun la dispoziția Comisiei detalii ale procedurilor individuale de recuperare și ale sumelor individuale rămase nerecuperate.

(4)      După ce procedura precizată la articolul 31 alineatul (3) a fost urmată, Comisia poate decide să schimbe sumele care trebuie recuperate de către statul membru în următoarele cazuri:

(a)      în cazul în care, în vederea recuperării, statul membru nu inițiază toate procedurile administrative sau judiciare prevăzute de legislația internă și comunitară în decurs de un an de la data primei constatări administrative sau judiciare;

(b)      în cazul în care nu există nicio constatare administrativă sau judiciară ori întârzierea constatării conduce la periclitarea recuperării sau neregularitatea nu a fost inclusă în raportul de sinteză prevăzut la primul paragraf de la primul alineat din prezentul articol pentru anul în care se face prima constatare administrativă sau judiciară.

(5)      În cazul în care recuperarea nu se produce în decursul a patru ani de la constatarea administrativă sau judiciară sau în decurs de opt ani de la inițierea unei acțiuni într‑o instanță națională, 50 % din consecințele financiare nerecuperate vor fi suportate de statul membru în cauză și 50 % de bugetul [Uniunii].

Statele membre indică separat în raportul de sinteză menționat la primul paragraf din alineatul (3) sumele nerecuperate în termenele prevăzute la primul paragraf din prezentul alineat.

Distribuția sarcinii financiare generate de nerecuperare în conformitate cu primul paragraf se face fără a aduce atingere cerinței conform căreia statul membru în cauză trebuie să urmeze procedurile de recuperare, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din prezentul regulament. Cincizeci la sută din sumele astfel recuperate se creditează către FEGA, după aplicarea deducerilor prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol.

Atunci când în contextul procedurii de recuperare se constată absența oricărei nereguli printr‑un act administrativ sau juridic având caracter definitiv, statul membru în cauză declară către FEGA drept cheltuială sarcina financiară ce îi revine în conformitate cu primul paragraf.

Cu toate acestea, în cazul în care, din motive ce nu pot fi atribuite statului membru în cauză, recuperarea nu poate avea loc în termenul limită precizat la primul paragraf și suma care trebuie recuperată depășește 1 MEUR, Comisia poate, la cererea statului membru, să extindă termenul până la maximum 50 % din termenele inițiale.

(6)      În cazul în care există o justificare pentru a acționa în acest mod, statele membre pot decide să nu inițieze procedurile de recuperare. O asemenea decizie poate fi luată numai în următoarele situații:

(a)      în cazul în care costurile deja suportate și cele estimate pentru recuperare depășesc valoarea ce trebuie recuperată sau

(b)      în cazul în care recuperarea se dovedește imposibilă din cauza insolvenței, înregistrată și recunoscută prin legislația internă, a debitorului sau a persoanelor juridic responsabile pentru nereguli.

Statul membru indică separat în raportul de sinteză precizat la primul paragraf din alineatul (3) sumele pentru care a decis să nu inițieze recuperarea și motivele pentru care a luat această decizie.”

8        Potrivit articolului 34 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1290/2005, intitulat „Transferul veniturilor de la statele membre”, sumele care, în conformitate cu articolele 31-33 din același regulament, trebuie să fie plătite la bugetul Uniunii, inclusiv dobânzile aferente, se consideră venituri transferate în sensul articolului 18 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO L 248, p. 1, Ediţie specială, 01/vol. 3, 198).

9        Conform articolului 49 al doilea paragraf, Regulamentul nr. 1290/2005 se aplică începând cu 1 ianuarie 2007. Cu toate acestea, din textul articolului 49 al treilea paragraf a doua liniuță din acest regulament rezultă că articolul 32 din același regulament se aplică începând cu 16 octombrie 2006 pentru cazurile comunicate în cadrul articolului 3 din Regulamentul (CEE) nr. 595/91 al Consiliului din 4 martie 1991 privind neregulile și recuperarea sumelor acordate pe nedrept în cadrul finanțării politicii agricole comune și organizarea unui sistem de informare în acest domeniu și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 283/72 (JO L 67, p. 11, Ediție specială, 03/vol. 9, p. 166) și în privința cărora, până la 16 octombrie 2006, nu s‑a realizat recuperarea completă.

 Regulamentele de punere în aplicare

 Regulamentul nr. 595/91

10      Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 595/91 prevede că, în termen de două luni de la sfârșitul fiecărui trimestru, statele membre comunică Comisiei cazurile de nereguli care au făcut obiectul unui prim act de constatare administrativă sau judiciară.

11      În plus, articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91, care a fost suprimat prin Regulamentul nr. 1290/2005, prevede că, atunci când un stat membru consideră că recuperarea completă a unei sume nu poate fi efectuată sau scontată, acesta informează Comisia, printr‑o comunicare specială, în legătură cu suma care nu a fost recuperată și motivele pentru care această sumă este, în viziunea sa, imputabilă Comunității sau statului membru.

12      Regulamentul nr. 595/91 a fost abrogat, de la 1 ianuarie 2007, prin Regulamentul (CE) nr. 1848/2006 al Comisiei din 14 decembrie 2006 privind neregulile și recuperarea sumelor acordate pe nedrept în cadrul finanțării politicii agricole comune și organizarea unui sistem de informare în acest domeniu (JO L 355, p. 56, Ediţie specială, 03/vol. 78, p. 189).

 Regulamentul (CE) nr. 885/2006

13      Conform articolului 6 din Regulamentul (CE) nr. 885/2006 al Comisiei din 21 iunie 2006 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1290/2005 în ceea ce privește autorizarea agențiilor de plăți și a altor entități, precum și lichidarea conturilor FEGA și FEADR (JO L 171, p. 90, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 37), deconturile anuale menționate la articolul 8 alineatul (1) litera (c) punctul (iii) din Regulamentul nr. 1290/2005 cuprind în special tabelul sumelor care trebuie recuperate până la sfârșitul exercițiului, întocmit în conformitate cu modelul prevăzut la anexa III (denumit în continuare „tabelul din anexa III la Regulamentul nr. 885/2006”).

14      Comisia a definit orientările privind depunerea tabelelor din anexa III la Regulamentul nr. 885/2006 pentru exerciţiile bugetare 2006 și 2007 prin documentul intitulat „Comunicare către Comitetul fondurilor agricole – Orientări privind transmiterea către Comisie până la 10 februarie 2007 a tabelului 5 din anexa III la Regulamentul [nr. 885/2006]” (denumite în continuare „Orientările din anul 2006”) și, respectiv, prin documentul intitulat „Comunicare către Comitetul fondurilor agricole – Orientări privind transmiterea către Comisie până la 1 februarie 2008 a tabelelor 1-6 din anexa III la Regulamentul [nr. 885/2006]” (denumite în continuare „Orientările din anul 2007”).

15      Articolul 11 din Regulamentul nr. 885/2006 stabilește modalităţile de punere în aplicare a procedurii de verificare a conformităţii instituite la articolul 31 din Regulamentul nr. 1290/2005. În plus, articolul 16 din același regulament stabilește modalităţile de punere în aplicare a procedurii de conciliere.

 Regulamentele sectoriale

 Regulamentul (CEE) nr. 3665/87

16      Articolul 11 din Regulamentul (CEE) nr. 3665/87 al Comisiei din 27 noiembrie 1987 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole (JO L 351, p. 1), în versiunea sa rezultată din Regulamentul (CE) nr. 2945/94 al Comisiei din 2 decembrie 1994 de modificare a Regulamentului nr. 3665/87 (JO L 310, p. 57), prevedea modalităţile de recuperare a restituirilor la export primite în mod nejustificat, sancţiunile care trebuie aplicate în această privință, precum și posibilitatea de a renunţa la anumite sancţiuni în caz de forţă majoră. Alineatul (3) al aceluiași articol prevedea în special că, în cazul unei plăţi nedatorate a unei restituiri la export, beneficiarul era obligat să ramburseze sumele primite în mod nejustificat plus dobânzi calculate în funcţie de durata care s‑a scurs între momentul plăţii și rambursare.

17      Potrivit articolului 2 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2945/94, acest regulament se aplica exporturilor pentru care formalităţile menţionate la articolul 3 sau la articolul 25 din Regulamentul nr. 3665/87 erau îndeplinite începând cu 1 aprilie 1995.

18      Regulamentul nr. 3665/87 a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 800/1999 al Comisiei din 15 aprilie 1999 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole (JO L 102, p. 11), care, ulterior, a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 612/2009 al Comisiei din 7 iulie 2009 de stabilire a normelor comune de aplicare a sistemului de restituiri la export pentru produsele agricole (JO L 186, p. 1).

 Regulamentul (CEE) nr. 536/93

19      Regulamentul (CEE) nr. 536/93 al Comisiei din 9 martie 1993 de stabilire a normelor de aplicare a unei prelevări suplimentare în sectorul laptelui și produselor lactate (JO L 57, p. 12, denumit în continuare, împreună cu Regulamentul nr. 3665/87, „regulamentele sectoriale”) a abrogat și a înlocuit Regulamentul (CEE) nr. 1546/88 al Comisiei din 3 iunie 1988 de stabilire a normelor de aplicare a taxei suplimentare menţionate la articolul 5c din Regulamentul (CEE) nr. 804/68 (JO L 139, p. 12).

20      Potrivit articolului 3 alineatul (4) din Regulamentul nr. 536/93 și, respectiv, articolului 4 alineatul (4) din același regulament, cumpărătorul și producătorul plătesc, anterior datei de 1 septembrie a fiecărui an, cuantumul datorat organismului competent în conformitate cu modalităţile stabilite de statul membru, precizându‑se că, în cazul nerespectării termenului de plată, sumele datorate sunt purtătoare de dobânzi anuale la un nivel determinat de statul membru, care nu poate fi mai mic decât nivelul dobânzii aplicat în cazul restituirii sumelor plătite în mod nejustificat.

21      Conform articolului 10 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 536/93, acesta a devenit aplicabil începând cu perioada de 12 luni care a început la 1 aprilie 1993.

22      Regulamentul nr. 536/93 a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 1392/2001 al Comisiei din 9 iulie 2001 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 3950/92 al Consiliului de stabilire a unei prelevări suplimentare în sectorul laptelui și al produselor lactate (JO L 187, p. 19), care, ulterior, a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 595/2004 al Comisiei din 30 martie 2004 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1788/2003 al Consiliului de stabilire a unei prelevări în sectorul laptelui și al produselor lactate (JO L 94, p. 22, Ediţie specială, 03/vol. 55, p. 17).

 Istoricul cauzei

23      La data de 10 iulie 2003, Regatul Țărilor de Jos a adresat Comisiei o comunicare specială, în sensul articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91 (denumită în continuare „Comunicarea specială din 10 iulie 2003”). Prin această comunicare, autoritățile olandeze au informat Comisia cu privire la faptul că, din cauza falimentului și a insolvenţei debitorilor avuţi în vedere, recuperarea sumelor datorate în cadrul dosarului NL/98/039-Centramelk (denumit în continuare „dosarul Centramelk”) nu mai putea fi efectuată și nici scontată. Acestea au solicitat instituţiei ca soldul să fie imputat Comunității Europene. Respectivul dosar, care a făcut în prealabil obiectul unei comunicări în temeiul articolului 3 din Regulamentul nr. 595/91, este alcătuit din nouă cazuri individuale de fraude în legătură cu plata de către cumpărători de lapte crud a unor prelevări suplimentare în sectorul laptelui, care au fost descoperite între anii 1989 și 1990.

24      Prin scrisoarea din 21 februarie 2006, Comisia a informat autoritățile olandeze printre altele cu privire la faptul că decizia sa referitoare la dosarul Centramelk a fost amânată întrucât, în opinia serviciilor sale, recuperarea creanţelor vizate în acest dosar era încă în curs.

25      Prin scrisoarea din 4 octombrie 2006, autoritățile olandeze au atras atenţia Comisiei cu privire la clasarea dosarului Centramelk. Cu această ocazie, ele au solicitat de asemenea Comisiei să adopte o decizie în legătură cu acest dosar înainte de data de 16 octombrie 2006 și să soluţioneze acest dosar în temeiul dispozițiilor articolului 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1258/1999, iar nu al dispoziţiilor articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005.

26      Prin scrisoarea din 23 octombrie 2006, Comisia a informat autoritățile olandeze printre altele cu privire la faptul că nu fusese luată încă o decizie cu privire la dosarul Centramelk și că pentru cazurile care nu au fost soluţionate anterior datei de 16 octombrie 2006 va face aplicarea articolului 32 din Regulamentul nr. 1290/2005.

27      La data de 27 aprilie 2007, Comisia a adoptat Decizia 2007/327/CE privind închiderea conturilor agențiilor de plată ale statelor membre referitor la cheltuielile finanțate de FEOGA, secțiunea „Garantare”, pentru exercițiul financiar 2006 (JO L 122, p. 51), prin care a aplicat articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 creanţelor vizate în dosarul Centramelk. Regatul Țărilor de Jos nu a formulat o acțiune în anularea Deciziei 2007/327.

28      Între 15 și 17 septembrie 2008, serviciile Comisiei au efectuat o investigaţie la agenţia de plată olandeză Dienst Regelingen.

29      Prin scrisoarea din 17 iunie 2009 (denumită în continuare „prima comunicare”), trimisă în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 885/2006, Comisia a informat autoritățile olandeze cu privire la rezultatul investigaţiei efectuate între 15 și 17 septembrie 2008. Scrisoarea cuprindea o anexă, intitulată „Observații și solicitări de informații”, care conținea concluziile investigației.

30      Din prima comunicare rezultă îndeosebi faptul că Comisia a considerat că autoritățile olandeze nu respectaseră în totalitate cerințele legislaţiei Uniunii și că erau necesare măsuri corective pentru a asigura pe viitor conformitatea cu aceste cerințe. Comisia a solicitat să fie informată cu privire la măsurile corective adoptate deja și cu privire la cele preconizate, precum și cu privire la calendarul stabilit pentru punerea lor în aplicare. Pe de altă parte, aceasta a indicat că va putea exclude de la finanţarea Uniunii toate sau o parte dintre cheltuielile finanţate prin FEOGA, secţiunea „Garantare”, și prin FEGA (denumite în continuare, împreună, „fondurile”), conform articolelor 31 și 32 din Regulamentul nr. 1290/2005. În plus, se preciza că deficiențele semnalate urmau să servească drept bază de calcul al corecțiilor financiare care priveau cheltuieli contractate până la punerea în aplicare a măsurilor corective adecvate.

31      În observațiile și în recomandările care figurează în anexa la prima comunicare, pe de o parte, Comisia a subliniat, în esență, că registrul debitorilor și, prin urmare, tabelele din anexa III la Regulamentul nr. 885/2006, întocmite pentru exerciţiile financiare 2006 și 2007, nu conţineau dobânzile datorate pentru sumele deficitare, dat fiind că aceste dobânzi nu erau contabilizate de Dienst Regelingen decât la momentul perceperii lor. Or, în opinia sa, aceste dobânzi trebuiau să figureze în respectivele tabele, din moment ce, în lipsa unei astfel de menţiuni, sumele care fac obiectul normei prevăzute la articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 ar fi subevaluate. Pe de altă parte, Comisia a remarcat că Dienst Regelingen nu emitea avize de percepere a dobânzilor decât după recuperarea sumelor principale, și aceasta doar în ceea ce privește unele sume recuperate începând cu 16 octombrie 2007. Or, necontabilizarea dobânzilor aferente sumelor recuperate anterior acestei date ar constitui o pierdere pentru fonduri. Pe de altă parte, Comisia a solicitat autorităților olandeze să îi furnizeze anumite informaţii.

32      Prin scrisoarea din 21 iulie 2009, autoritățile olandeze au răspuns constatărilor efectuate de Comisie în prima comunicare.

33      Prin scrisoarea din 7 septembrie 2010, autoritățile olandeze au fost invitate de Comisie să își prezinte observaţiile cu privire la aspectele în litigiu în vederea unei reuniuni bilaterale prevăzute pentru 5 octombrie 2010. Cu această ocazie, printre altele, Comisia a solicitat autorităților olandeze să calculeze cuantumul total al dobânzilor aferente tuturor recuperărilor care fac obiectul normei instituite la articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 în cursul exerciţiilor financiare 2006-2009.

34      Reuniunea bilaterală dintre serviciile Comisiei și autoritățile olandeze a avut loc la Bruxelles (Belgia) la 5 octombrie 2010. Procesul‑verbal al acestei reuniuni a fost trimis autorităţilor menţionate la 14 decembrie 2010.

35      Din procesul‑verbal al reuniunii bilaterale rezultă că, în urma acestei reuniuni, Comisia și‑a menținut pe fond concluziile cuprinse în prima comunicare, apreciind, în esenţă, că nu s‑a perceput nicio dobândă pentru sumele rambursate anterior datei de 16 octombrie 2007, ceea ce a cauzat pierderi financiare pentru fonduri, și că dobânzile care figurează în tabelele din anexa III la Regulamentul nr. 885/2006 au fost subevaluate. În opinia sa, nu a fost declarată nicio dobândă sau a fost declarat un cuantum incorect al dobânzilor, astfel că, la închiderea conturilor în anul 2006 și în anul 2007, creanţele care făceau obiectul dispoziţiilor articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 nu cuprindeau cuantumul corect al dobânzilor. În consecință, aceasta a anunţat că va propune o corecţie financiară, pe de o parte, pentru dobânzile nereclamate în cazul creanţelor recuperate în anul 2006 și în anul 2007 (denumite în continuare „dobânzile nereclamate”) și, pe de altă parte, pentru dobânzile nedeclarate în cazul creanţelor nerecuperate cărora le era aplicabilă norma prevăzută la articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 (denumite în continuare „dobânzile nedeclarate”) în anul 2006 și în anul 2007. În aceste condiții, Comisia a invitat autoritățile olandeze să confirme cuantumul de 60 779 de euro anunţat de Dienst Regelingen în ceea ce privește dobânzile nereclamate și să furnizeze un calcul sau o evaluare cât mai precisă posibil a cuantumului dobânzilor nedeclarate.

36      Prin scrisoarea din 11 februarie 2011, în primul rând, autoritățile olandeze au confirmat exactitatea cuantumului de 60 779 de euro în ceea ce privește dobânzile nereclamate. În al doilea rând, acestea au prezentat modul de calcul al valorii dobânzilor nedeclarate care corespunde, în opinia lor, unui cuantum total de 513 566,65 euro pentru anii 2006-2009. În această privință, autoritățile olandeze au precizat că acest calcul nu ţine cont nici de creanţele referitoare la prelevările suplimentare plătite tardiv și anterioare datei de 1 aprilie 1993 (denumite în continuare „creanţele anterioare referitoare la prelevările suplimentare”), nici de creanţele referitoare la restituiri la export primite în mod nejustificat și anterioare datei de 1 aprilie 1995 (denumite în continuare „creanţele anterioare referitoare la restituirile la export” și, împreună cu creanţele anterioare referitoare la prelevările suplimentare, „creanţele anterioare”).

37      Prin scrisoarea din 25 noiembrie 2011, Comisia a adresat autorităților olandeze o comunicare oficială în temeiul articolului 11 alineatul (2) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 885/2006, în care și‑a menţinut poziţia referitoare la incompatibilitatea cu dreptul Uniunii, în ceea ce privește exerciţiile financiare 2006-2009, a sistemului de gestionare a creanţelor și de declarare a cazurilor de nereguli în anexa III la Regulamentul nr. 885/2006. În special, în primul rând, aceasta a indicat în anexa la această scrisoare că autoritățile olandeze au omis în mod eronat să contabilizeze dobânzile. În această privință, a precizat că, în conformitate cu Orientările din anul 2006 și din anul 2007 și astfel cum ar fi confirmat Tribunalul în Hotărârea din 22 aprilie 2010, Italia/Comisia (T‑274/08 și T‑275/08, Rep., EU:T:2010:154), trebuia să declare dobânzile aferente sumelor datorate în tabelul din anexa III la Regulamentul nr. 885/2006, precizând că nedeclararea dobânzilor ar fi contrară articolului 32 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1290/2005 și ar constitui o pierdere pentru bugetul Uniunii. În al doilea rând, întrucât autoritățile olandeze excluseseră creanţele anterioare din calculul dobânzilor, Comisia a indicat că, chiar dacă regulamentele sectoriale nu instituiau nicio obligaţie de a aplica dobânzi, creanţele Uniunii nu pot primi un tratament mai puţin favorabil comparativ cu orice altă creanţă naţională. De aici ar rezulta că, în cazul în care Regatul Țărilor de Jos contabiliza, la momentul situaţiei de fapt, dobânzi pentru creanţele naţionale precum datoriile fiscale sau subvenţii plătite în mod nejustificat provenind de la bugetul naţional, situaţia ar trebui să fie aceeași pentru creanţele Uniunii. Pe această bază, Comisia a considerat că dobânzile trebuiau să fie adăugate la toate sumele care figurau în tabelul din anexa III la Regulamentul nr. 885/2006 începând cu anul 2006, inclusiv cele aferente creanţelor anterioare referitoare la restituirile la export și creanţelor anterioare referitoare la prelevările suplimentare care au făcut obiectul unei lichidări în anul 2006 sau în anul 2007.

38      Comisia a propus, așadar, excluderea de la finanţarea de către Uniune a sumei de 5 277 577,43 euro.

39      Prin scrisoarea din 3 ianuarie 2012, autoritățile olandeze au depus o cerere de conciliere la organul de conciliere în temeiul articolului 16 din Regulamentul nr. 885/2006. Ca reacţie la această cerere, Comisia și‑a menţionat pe scurt poziţia într‑o notă pe care a adresat‑o organului de conciliere.

40      La 30 aprilie 2012, organul de conciliere a comunicat raportul său final. În raport, acesta a concluzionat în special că nu a fost posibilă concilierea punctelor de vedere ale Comisiei cu cele ale autorităţilor olandeze. De asemenea, acesta a invitat, în esență, Comisia să aprecieze, pe de o parte, dacă aplicarea principiului echivalenţei se baza pe o situaţie de fapt suficientă pentru a justifica corecţia financiară propusă și, pe de altă parte, dacă era posibil să limiteze calculul dobânzilor în ceea ce privește dosarul Centramelk doar la cazul individual de fraude din respectivul dosar care făcuse efectiv obiectul unei proceduri de recuperare în anul 2006.

41      Prin scrisoarea din 2 aprilie 2013, Comisia a transmis autorităților olandeze concluziile sale finale (în continuare, „poziţia finală”). Din această scrisoare rezultă că, în esență, Comisia și‑a menţinut poziţia, astfel cum a fost redată pe scurt la punctele 37 și 38 de mai sus, referitoare la neregulile invocate și la corecţiile financiare preconizate. Ca răspuns la concluziile organului de conciliere, pe de o parte, Comisia a observat în esență că, în conformitate cu principiul echivalenţei, recuperarea creanţelor Uniunii avute în vedere trebuia efectuată în același mod ca și în cazul taxelor naţionale neplătite. Pe de altă parte, în ceea ce privește dosarul Centramelk, aceasta a precizat că, întrucât cazurile individuale de fraude din acest dosar trebuiau tratate în conformitate cu norma rezultată din articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 și întrucât dobânzile trebuiau, ca accesoriu al creanţei principale, să urmeze același regim, trebuia să se aplice, în conformitate cu norma menţionată, o corecţie financiară pentru dobânzile care nu făcuseră obiectul unei lichidări în exerciţiul financiar 2006.

42      Prin scrisoarea din 15 aprilie 2013, autoritățile olandeze au prezentat observaţii cu privire la poziţia finală și și‑au exprimat dezacordul cu aceasta.

43      La data de 18 noiembrie 2013, Comisia a comunicat Regatului Țărilor de Jos un raport de sinteză în ceea ce privește rezultatele investigaţiei efectuate între 15 și 17 septembrie 2008.

44      În aceste condiții, la data de 12 decembrie 2013, Comisia a adoptat Decizia de punere în aplicare 2013/763/UE de excludere de la finanțarea de către Uniunea Europeană a anumitor cheltuieli contractate de statele membre în cadrul secțiunii „Garantare” a FEOGA, în cadrul FEGA și în cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) (JO L 338, p. 81, denumită în continuare „decizia atacată”), prin care aceasta a aplicat în special o corecţie financiară în temeiul dobânzilor nedeclarate aferente creanţelor anterioare în discuţie în prezenta cauză.

 Procedura și concluziile părților

45      Regatul Țărilor de Jos a introdus prezenta acțiune prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la data de 21 februarie 2014.

46      La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a doua) a decis deschiderea procedurii orale.

47      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 21 aprilie 2015.

48      Regatul Țărilor de Jos solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal, anularea articolului 1 din decizia atacată și anexa la aceasta întrucât această dispoziţie și această anexă privesc dobânzile care nu ar fi fost luate în calcul pentru un anumit număr de creanţe referitoare la prelevări suplimentare plătite tardiv și la restituiri la export primite în mod nejustificat în cuantum de 4 703 231,78 euro;

–        cu titlu subsidiar, anularea articolului 1 din decizia atacată și a anexei la aceasta întrucât această dispoziţie și această anexă privesc dobânzile care nu ar fi fost luate în calcul pentru un anumit număr de creanţe referitoare la prelevări suplimentare plătite tardiv în cuantum de 3 208 935,04 euro;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

49      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea Regatului Țărilor de Jos la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

50      În susținerea acţiunii, Regatul Țărilor de Jos invocă trei motive. Primul motiv este întemeiat pe încălcarea obligației de motivare. Al doilea motiv, invocat cu titlu subsidiar, este întemeiat pe încălcarea articolului 13 alineatul (2) TUE sau pe aplicarea eronată a principiului echivalenţei. Al treilea motiv, invocat cu titlu încă mai subsidiar, este întemeiat pe încălcarea principiului diligenţei coroborat cu articolul 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 729/70 și cu articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91.

51      Pe de o parte, trebuie precizat că, astfel cum reiese din înscrisurile depuse de Regatul Țărilor de Jos și cum a confirmat acesta din urmă ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal în ședință, de care s‑a luat act în procesul‑verbal de ședinţă, primul și al doilea motiv sunt invocate în susținerea primului capăt de cerere, formulat cu titlu principal (a se vedea punctul 48 de mai sus). În schimb, al treilea motiv de anulare, care are legătură doar cu corecţiile financiare aferente dosarului Centramelk, este invocat în susținerea celui de al doilea capăt de cerere, formulat cu titlu subsidiar (a se vedea punctul 48 de mai sus).

52      Pe de altă parte, trebuie observat că Regatul Țărilor de Jos a indicat, ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal în ședință, că prin intermediul primului motiv invocat în susținerea acţiunii, întemeiat formal pe încălcarea obligației de motivare care revine Comisiei, se urmărea în realitate contestarea temeiniciei motivării deciziei atacate, iar nu motivarea oficială. S‑a luat act de această poziţie în procesul‑verbal de ședinţă.

53      Rezultă că primul motiv, dat fiind că vizează în definitiv contestarea temeiniciei deciziei atacate, se confundă, în esență, cu al doilea motiv invocat de Regatul Țărilor de Jos. Având în vedere aceste precizări obţinute în ședință, nu mai este necesar, în speță, să se examineze motivul legat de încălcarea obligației de motivare consacrate la articolul 296 TFUE.

54      Trebuie analizat de la bun început al doilea motiv invocat de Regatul Țărilor de Jos.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 13 alineatul (2) TUE sau pe aplicarea eronată a principiului echivalenţei

55      Prin intermediul celui de al doilea motiv, Regatul Țărilor de Jos reproșează Comisiei că a încălcat articolul 13 alineatul (2) TUE sau că a aplicat în mod greșit principiul echivalenţei. Acest motiv este în mod formal structurat pe două aspecte.

56      Prin intermediul primului aspect al prezentului motiv, Regatul Țărilor de Jos susţine, în esență, că prin încălcarea articolului 13 alineatul (2) TUE Comisia și‑a depășit limitele atribuţiilor întrucât a aplicat o corecţie financiară pentru nedeclararea dobânzilor referitoare la creanţele anterioare fără să existe vreo competenţă a Uniunii sau vreo obligaţie în dreptul Uniunii care să impună contabilizarea dobânzilor. Astfel, în primul rând, la momentul când au luat naștere creanţele anterioare, regulamentele sectoriale nu conţineau nicio obligaţie de contabilizare a dobânzilor. În al doilea rând, după cum ar rezulta, de altfel, din jurisprudența Curții, o astfel de obligaţie nu poate decurge din articolul 32 alineatele (1) și (5) din Regulamentul nr. 1290/2005. În al treilea rând, afirmaţia Comisiei potrivit căreia ar fi evident că dobânzile trebuie aplicate la momentul recuperării sumelor primite în mod necuvenit nu poate constitui o bază legală. Această obligaţie ar trebui să fie în fapt una explicită.

57      Prin intermediul celui de al doilea aspect al prezentului motiv, Regatul Țărilor de Jos reproșează Comisiei că a aplicat în mod eronat principiul echivalenţei întrucât, în esență, la data faptelor, dreptul olandez nu prevedea nicio obligaţie de contabilizare a dobânzilor în litigii naţionale de același tip, și anume în cazul recuperării unor subvenţii naţionale primite în mod nejustificat. În această privință, Regatul Țărilor de Jos consideră că poziţia Comisiei potrivit căreia creanţele anterioare ar fi comparabile cu datorii fiscale pentru care dreptul olandez prevedea o obligaţie de contabilizare a dobânzilor este eronată. Astfel, în opinia sa, pe de o parte, creanţele anterioare și datoriile fiscale diferă atât prin natură, cât și prin finalitate. Pe de altă parte, întrucât Comisia susţine că scopul recuperării creanţelor anterioare este identic cu scopul recuperării datoriilor fiscale, acesta afirmă că transferul la nivel european al veniturilor din recuperări este irelevant în ceea ce privește aplicarea principiului echivalenţei, care vizează tratamentul egal, la nivel național, al creanţelor naţionale și europene comparabile. În aceste condiții, acesta apreciază că nu a încălcat principiul echivalenţei atunci când a tratat în mod diferit creanţele anterioare și datoriile fiscale.

58      Comisia contestă temeinicia acestor argumente formulate de Regatul Țărilor de Jos.

59      În ceea ce privește primul aspect al prezentului motiv, Comisia arată, în esență, că obligaţia de a percepe dobânzile decurge din coroborarea articolului 32 alineatele (1) și (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 cu principiul echivalenţei. În plus, ar fi logic și evident că, în cazul recuperării unei sume primite în mod nejustificat, dobânzile trebuie să fie recuperate, lucru ce ar fi confirmat de jurisprudenţă și de articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 729/70, în formularea sa rezultată din Regulamentul nr. 1287/95. Nerecuperarea dobânzilor la creanţele anterioare ar cauza un prejudiciu fondurilor.

60      În ceea ce privește al doilea aspect al prezentului motiv, Comisia susţine, în esență, că principiul echivalenţei impune calcularea unei dobânzi la creanţele anterioare, egală cu dobânda percepută de autoritățile olandeze în cadrul recuperării datoriilor fiscale. În opinia sa, recuperarea unui impozit neplătit este comparabilă cu recuperarea unei subvenţii agricole acordate în mod nejustificat. Deși menţionează că este ciudat că, la momentul situaţiei de fapt, dreptul olandez nu prevedea nicio obligaţie de a percepe dobânzi la recuperarea subvenţiilor agricole naţionale, aceasta adaugă că, ținând seama de prejudiciul cauzat fondurilor prin neperceperea de dobânzi la creanţele anterioare, interpretarea restrictivă a noțiunii de obligaţie naţională de același tip de către Regatul Țărilor de Jos nu poate fi reţinută. De altfel, articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 729/70, în formularea rezultată din Regulamentul nr. 1287/95, ar indica o evidenţă, și anume faptul că unele dobânzi trebuie calculate la momentul recuperării unei sume primite în mod nejustificat.

61      Din expunerea argumentelor părților, realizată la punctele 55-60 de mai sus, rezultă că cele două aspecte ale prezentului motiv sunt legate în mod intrinsec. Astfel, pe de o parte, Regatul Țărilor de Jos contestă, prin intermediul acestor două aspecte, temeinicia corecţiei financiare aplicate în legătură cu nedeclararea dobânzilor aferente creanţelor anterioare, în esență, pentru motivul că la momentul când creanţele au luat naștere nu exista nicio obligaţie de contabilizare a dobânzilor aferente respectivelor creanţe, nici în temeiul dispoziţiilor de drept al Uniunii (primul aspect), nici în temeiul principiului echivalenţei (al doilea aspect). Pe de altă parte, contrar poziţiei susţinute de Regatul Țărilor de Jos în ședință, ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, afirmaţia, făcută în cadrul primului aspect al prezentului motiv, potrivit căreia corecţia financiară nu ar avea o bază legală în lipsa unei obligaţii în dreptul Uniunii de contabilizare a dobânzilor nu poate determina, presupunând că ar fi întemeiată, anularea în parte a deciziei atacate decât dacă s‑ar dovedi, la finalul examinării celui de al doilea aspect al acestui motiv, că Regatul Țărilor de Jos nu era obligat să contabilizeze dobânzile nici în temeiul principiului echivalenţei.

62      Prin urmare, este necesar să se examineze împreună cele două aspecte ale prezentului motiv, dat fiind că, de altfel, răspunzând la o întrebare adresată de Tribunal în ședință, Regatul Țărilor de Jos nu s‑a opus unei astfel de examinări în comun.

63      Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, astfel cum reiese din înscrisurile Comisiei și cum a precizat aceasta în ședință ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, Comisia și‑a întemeiat corecţia financiară aplicată Regatului Țărilor de Jos pentru dobânzile nedeclarate pe articolul 32 alineatele (1) și (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 coroborat cu principiul echivalenţei. Din cuprinsul acestor dispoziţii și din acest principiu ar rezulta, în opinia sa, o obligaţie în sarcina acestui stat membru de a contabiliza dobânzi la creanţele anterioare.

64      Mai exact, în ceea ce privește obligaţia de contabilizare a dobânzilor aferente creanţelor anterioare, în esență, Comisia a considerat la momentul procedurii de lichidare că aceste dobânzi ar fi trebuit declarate în tabelul din anexa III la Regulamentul nr. 885/2006 și că Regatul Țărilor de Jos era obligat să perceapă dobânzi la creanţele anterioare în temeiul principiului echivalenţei. Mai precis, din poziţia finală rezultă că recuperarea sumelor în cauză trebuia efectuată, în opinia Comisiei, în același mod ca în cazul taxelor naţionale neachitate pentru care dreptul olandez prevedea contabilizarea de dobânzi. Distincţia, astfel cum a fost trasată de Regatul Țărilor de Jos, dintre restituirile la export și prelevările suplimentare, pe de o parte, și taxele naţionale, pe de altă parte, ar fi pur formală și de natură să compromită utilitatea principiului echivalenţei, având în vedere regimurile lor juridice și obiectivele lor diferite. Dimpotrivă, Comisia a considerat că, deși inițial restituirile la export și prelevările suplimentare erau în mod cert diferite de taxele naţionale, totuși, odată calificate ca necuvenite, cele dintâi și‑ar schimb natura și ar deveni sume care ar trebui recuperate și transferate ca venituri la bugetul Uniunii, alimentând astfel bugetul menţionat în același fel cum ar face‑o taxele prevăzute în dreptul național. Referitor la aceasta, Comisia a făcut trimitere la articolul 18 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 1605/2002. În ceea ce privește prelevările suplimentare la lapte, Comisia a adăugat că veniturile care proveneau din acestea constituiau resurse proprii ale Comunității potrivit articolului 2 din Decizia 70/243/CECO, CEE, Euratom din 21 aprilie 1970 privind înlocuirea contribuțiilor financiare ale statelor membre cu resurse proprii ale Comunităților (JO L 94, p. 19). Ar rezulta că, din punctul de vedere al Uniunii, finalitatea recuperării prelevărilor suplimentare și a restituirilor la export plătite în mod nejustificat ar fi identică cu cea a recuperării taxelor naţionale, ceea ce ar induce echivalenţa procedurilor.

65      În aceste condiții, Comisia a aplicat o corecţie financiară pentru dobânzile nedeclarate în ceea ce privește creanţele anterioare întrucât, din cauza neincluderii lor în tabelul din anexa III la Regulamentul nr. 885/2006, aceste dobânzi nu au fost luate în considerare la lichidarea soldurilor principale ale creanţelor anterioare conform articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005.

66      Prin intermediul prezentului motiv, Regatul Țărilor de Jos contestă, în esență, temeiul acestei corecţii financiare, nerecunoscând existenţa, în sarcina sa, a vreunei obligaţii de contabilizare a dobânzilor la creanţele anterioare. Acesta a dedus că, în lipsa unei astfel de obligaţii, Comisia nu putea să îi aplice o corecţie financiară pentru astfel de dobânzi nedeclarate.

67      Pentru a examina, cu titlu principal, temeinicia deciziei atacate în lumina acestor argumente trebuie, așadar, să se verifice dacă exista, în speță, vreo obligaţie a Regatului Țărilor de Jos de a percepe dobânzi la creanţele anterioare.

68      Într‑o primă etapă, trebuie arătat că, astfel cum convin părţile, de altfel, și cum au confirmat în ședință ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, fapt de care s‑a luat act în procesul‑verbal de ședinţă, regulamentele sectoriale nu prevedeau, în versiunile lor aplicabile în perioada în care au luat naștere creanţele anterioare, nicio obligaţie de a percepe dobânzi la aceste creanţe.

69      Astfel, trebuie amintit că creanţele anterioare referitoare la prelevările suplimentare au luat naștere înainte de data de 1 aprilie 1993. Creanţele anterioare referitoare la restituirile la export au fost contractate înainte de data de 1 aprilie 1995.

70      Or, pe de o parte, în ceea ce privește prelevările suplimentare în sectorul laptelui, numai Regulamentul nr. 536/93 a prevăzut, la articolul 3 alineatul (4) și la articolul 4 alineatul (4), că, în cazul nerespectării termenului de plată stabilit prin dispoziţiile menţionate, sumele datorate ar fi purtătoare de dobândă anuală la un nivel stabilit de statul membru și care nu putea fi mai mic decât nivelul dobânzii aplicabil în cazul recuperării sumelor primite în mod nejustificat. Acest regulament a devenit aplicabil, potrivit articolului 10 al doilea paragraf,începând cu perioada de 12 luni care a început la 1 aprilie 1993. În schimb, Regulamentul nr. 1546/88, care a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul nr. 536/93, nu conţinea nicio dispoziţie referitoare la perceperea de dobânzi la momentul recuperării prelevărilor suplimentare plătite tardiv.

71      Pe de altă parte, în ceea ce privește restituirile la export, obligaţia beneficiarului, în cazul unei plăţi necuvenite, de a rambursa, pe lângă suma primită în mod nejustificat, dobânzi la acest cuantum a fost instituită prin articolul 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 3665/87, în versiunea sa rezultată din Regulamentul nr. 2945/94. Acest din urmă regulament era aplicabil, potrivit articolului 2 al doilea paragraf, exporturilor pentru care formalităţile menţionate la articolul 3 sau la articolul 25 din Regulamentul nr. 3665/87 fuseseră îndeplinite începând cu data de 1 aprilie 1995. În schimb, în ceea ce privește restituirile la export primite în mod nejustificat și pentru care formalităţile fuseseră îndeplinite anterior datei de 1 aprilie 1995, Regulamentul nr. 3665/87 nu conţinea nicio obligaţie în sarcina beneficiarului de a rambursa dobânzi la sumele primite în mod nejustificat.

72      În a doua etapă, în ceea ce privește dispozițiile articolului 32 din Regulamentul nr. 1290/2005, în primul rând, trebuie arătat că acest articol privește obligaţiile statelor membre în legătură cu recuperarea sumelor de la beneficiarii care au săvârșit nereguli sau au dat dovadă de neglijenţă (Hotărârea Italia/Comisia, punctul 37 de mai sus, EU:T:2010:154, punctul 35).

73      Mai exact, pe de o parte, conform articolului 32 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1290/2005, sumele recuperate ca urmare a existenţei unei nereguli sau neglijențe și dobânda aferentă acestora vor fi vărsate agenției de plăți și păstrate de aceasta ca venit destinat FEGA în luna în care au fost încasați banii.

74      Potrivit jurisprudenței, articolul 32 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1290/2005 prevede astfel că dobânzile aferente sumelor recuperate ca urmare a existenţei unei nereguli sau neglijențe vor fi vărsate agenției de plăți și vor fi păstrate de aceasta ca venit destinat FEGA în luna în care au fost încasați banii. Cu toate acestea, dispoziția menționată, care cuprinde doar o simplă regulă de transfer bugetar al unor asemenea venituri, nu prevede însă obligația ca statele membre să aplice dobânzi la astfel de sume recuperate (Hotărârea din 29 martie 2012, Pfeifer & Langen, C‑564/10, Rep., EU:C:2012:190, punctul 44).

75      Pe de altă parte, articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 privește situațiile particulare în care statul membru nu a recuperat sumele, fie în decurs de patru ani de la constatarea administrativă sau judiciară, fie în decurs de opt ani de la inițierea unei acțiuni la o instanță națională. În astfel de situaţii, 50 % din consecințele financiare ale nerecuperării vor fi suportate, potrivit dispoziţiei menţionate, de statul membru în cauză și 50 % de bugetul Uniunii (Hotărârea Italia/Comisia, punctul 37 de mai sus, EU:T:2010:154, punctul 36).

76      Potrivit jurisprudenței, distribuţia în cote egale a responsabilității financiare între statul membru în cauză și bugetul Uniunii prevăzută la articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 se aplică tuturor incidentelor de natură financiară generate de nerecuperarea sumelor nelegal plătite, printre care se numără în special sumele principale și dobânzile aferente acestora care ar fi trebuit să fie vărsate în temeiul articolului 32 alineatul (1) din același regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea Italia/Comisia, punctul 37 de mai sus, EU:T:2010:154, punctele 39, 41 și 44).

77      În consecință, Comisia este, în principiu, abilitată să includă, în sumele datorate în temeiul articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005, dobânzile aferente creanţelor pentru care recuperarea nu a avut loc în termenul de patru sau de opt ani, după caz, stabilit de dispoziţia menţionată (a se vedea în acest sens Hotărârea Italia/Comisia, punctul 37 de mai sus, EU:T:2010:154, punctul 46).

78      Cu toate acestea, este necesar să se arate că includerea în sumele datorate, în conformitate cu articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005, a dobânzilor aferente creanţelor pentru care recuperarea nu a avut loc în termenul de patru sau de opt ani, după caz, stabilit de dispoziţia menţionată depinde obligatoriu de existenţa, în cazul în speţă, a unei obligaţii a statului membru în cauză de a aplica dobânzi la sumele respective. Având în vedere jurisprudenţa menţionată la punctul 76 de mai sus, consecinţele financiare ale nerecuperării sumelor în discuţie, în sensul dispoziţiei menţionate, pot să acopere atât cuantumul principal al acestor sume, cât și dobânzile numai dacă o astfel de obligaţie există.

79      Rezultă de asemenea că aplicarea, în speță, a unei corecţii financiare pentru dobânzile nedeclarate aferente creanţelor anterioare depinde de existenţa unei astfel de obligaţii în sarcina Regatului Țărilor de Jos.

80      În al doilea rând, trebuie arătat că articolul 32 alineatele (1) și (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 nu conţine nicio obligaţie în sarcina statelor membre de a aplica dobânzi la creanţele care trebuie recuperate.

81      Astfel, în primul rând, pe de o parte, ca și articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 729/70, la care face referire Comisia, în versiunea sa rezultată din Regulamentul nr. 1287/95, articolul 32 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1290/2005 conţine, după cum s‑a menţionat deja la punctul 74 de mai sus, doar o simplă regulă de transfer bugetar al sumelor recuperate ca urmare a existenţei unei nereguli sau neglijenţe, fără să prevadă o obligaţie a statelor membre de a aplica dobânzi la astfel de sume recuperate.

82      Pe de altă parte, este necesar să se aprecieze că articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 nu instituie nici o obligaţie ca statele membre să aplice dobânzi la sumele care trebuie recuperate, din moment ce această dispoziţie nu conţine decât o normă de partajare a responsabilităţii financiare în ceea ce privește consecinţele nerecuperării sumelor în cauză dincolo termenele menţionate la această dispoziţie.

83      Această interpretare a articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit jurisprudenței, dispoziţia menţionată trebuie privită în lumina articolului 32 alineatul (1) din același regulament, care constituie cadrul general în materie de rambursare către Uniune a sumelor datorate ca urmare a unei nereguli sau a unei neglijenţe în utilizarea fondurilor (Hotărârea Italia/Comisia, punctul 37 de mai sus, EU:T:2010:154, punctul 41). Or, după cum rezultă din cuprinsul punctelor 74 și 81 de mai sus, această din urmă dispoziţie nu poate fi interpretată în sensul că impune statelor membre o obligaţie de a aplica dobânzi la sumele recuperate.

84      În al doilea rând, această interpretare a dispozițiilor articolului 32 alineatele (1) și (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 nu este contestată prin consideraţiile formulate la punctul 44 din Hotărârea Italia/Comisia, punctul 37 de mai sus (EU:T:2010:154), citată de Comisie.

85      Desigur, Tribunalul a apreciat la punctul 44 din Hotărârea Italia/Comisia, punctul 37 de mai sus (EU:T:2010:154), că din preambulul Regulamentului nr. 1290/2005 și în special din considerentele (25) și (26) ale regulamentului menționat rezultă că sistemul coresponsabilităţii financiare instituit prin articolul 32 alineatul (5) din acest regulament urmărește protejarea intereselor financiare ale bugetului Uniunii, imputând statului membru în cauză o parte a sumelor datorate ca urmare a existenţei unor nereguli care nu au fost recuperate într‑un termen rezonabil și că obligaţia de a recupera dobânzile ajunse la scadenţă între constatarea neregulii și recuperarea efectivă a sumelor în discuţie are caracter compensatoriu, întrucât dobânzile vizează prejudiciul suferit temporar de bugetul Uniunii ca urmare a neperceperii unei creanţe contabilizate în favoarea sa. Tribunalul a dedus de aici că excluderea dobânzilor din suma care trebuie recuperată și, implicit, reducerea sumei imputate statului membru în cauză ar fi incompatibile cu protecţia intereselor financiare ale bugetului Uniunii, care suportă, așadar, cea mai mare parte a consecințelor financiare ale nerecuperării, în termene rezonabile, a unor sume datorate ca urmare a unor nereguli.

86      Totuși, contrar observaţiilor Comisiei, este necesar să se arate că din aceste consideraţii nu se poate deduce consacrarea unui principiu general potrivit căruia statele membre ar fi obligate să aplice dobânzi la momentul recuperării sumelor datorate ca urmare a existenţei unei nereguli, de care ar trebui să se ţină cont la aplicarea articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005. Astfel, din cuprinsul punctului 48 din aceeași Hotărâre Italia/Comisia, punctul 37 de mai sus (EU:T:2010:154), rezultă că Tribunalul s‑a pronunţat, în această hotărâre, numai asupra problemei dacă dobânzile ar trebui luate în considerare în temeiul articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1209/2005, dar nu a fost chemat să statueze asupra temeiului însuși al obligaţiei de a percepe dobânzi.

87      Comisia nu poate invoca nici punctul 45 din Hotărârea Italia/Comisia, punctul 37 de mai sus (EU:T:2010:154). Fără îndoială, Tribunalul a subliniat „că principiul potrivit căruia dobânzile sunt accesoriul sumei principale și urmează regimul contabil al acesteia are o valoare generală în cadrul reglementării referitoare la bugetul Uniunii, astfel cum o dovedește articolul 86 alineatul (1) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002, care prevede că, «[f]ără să aducă atingere vreunei dispoziții speciale derivate din aplicarea reglementărilor sectoriale, orice creanță neplătită […] este purtătoare de dobândă»”. Cu toate acestea, pe de o parte, trebuie subliniat că simplul fapt că dobânzile sunt accesoriul sumei principale nu poate constitui temeiul existenţei în speță al unei obligaţii în sarcina Regatului Țărilor de Jos de contabilizare a dobânzilor. Pe de altă parte și în orice caz, este necesar să se observe că, în duplica sa, Comisia s‑a limitat la a reproduce consideraţiile formulate de Tribunal la punctul 45 din hotărârea sus‑menţionată, fără a trage vreo concluzie utilă în speţă, și că în niciun moment, nici în cursul procedurii administrative, nici în faţa Tribunalului, Comisia nu s‑a întemeiat pe articolul 86 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2342/2002, presupunând că această dispoziţie era aplicabilă în împrejurările din prezenta cauză.

88      În orice caz, trebuie subliniat că interpretarea în sens invers, potrivit căreia din textul articolului 32 alineatele (1) și (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 ar decurge o obligaţie a statelor membre de a aplica dobânzi la momentul recuperării sumelor datorate din cauza unor nereguli și, prin urmare, includerea automată a acestor dobânzi în consecinţele financiare menţionate la alineatul (5) al acestei dispoziţii, ar contraveni interpretării date de Curte alineatului (1) al acestei dispoziţii, astfel cum a fost amintită la punctele 74 și 81 de mai sus și de care trebuie, după cum reiese din cuprinsul punctului 83 de mai sus, să se ţină cont la interpretarea alineatului (5) al aceleiași dispoziţii.

89      Trebuie de asemenea adăugat că, în ceea ce privește principiul însuși al perceperii dobânzilor menţionate la articolul 32 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1290/2005, Curtea, întemeindu‑se pe articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale [Uniunii] (JO L 312, p. 1, Ediţie specială, 01/vol. 1, p. 166), potrivit căruia, în esență, retragerea avantajului obținut în mod nejustificat poate fi majorată de asemenea cu dobândă dacă se prevede acest lucru, nu a consacrat niciun principiu general în temeiul căruia recuperarea unor avantaje primite în mod nejustificat ar fi însoţită în mod necesar de perceperea de dobânzi. Dimpotrivă, după ce a înlăturat existenţa unei astfel de obligaţii în dispoziţiile relevante ale regulamentelor aplicabile, Curtea a căutat o astfel de obligaţie în dreptul național pentru a face aplicarea principiului echivalenţei (a se vedea în acest sens Hotărârea Pfeifer & Langen, punctul 74 de mai sus, EU:C:2012:190, punctele 41-47).

90      Pe de altă parte, trebuie subliniat că însăși Comisia a remarcat în ședință că articolul 32 din Regulamentul nr. 1290/2005 justifică aplicarea unei corecţii financiare pentru dobânzile nedeclarate aferente creanţelor anterioare numai coroborat cu principiul echivalenţei, astfel cum reiese, în esență, din cuprinsul punctului 63 de mai sus.

91      Într‑o a treia etapă, având în vedere că nici în regulamentele sectoriale, nici în Regulamentul nr. 1290/2005 nu există nicio obligaţie de a aplica dobânzi la creanţele anterioare, trebuie, așadar, să se stabilească dacă în speță o asemenea obligaţie putea să se întemeieze în mod valabil pe principiul echivalenţei.

92      În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 325 alineatul (2) TFUE, pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre sunt obligate să adopte aceleași măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare (Hotărârea din 28 octombrie 2010, SGS Belgium și alții, C‑367/09, Rep., EU:C:2010:648, punctul 40, Hotărârea Pfeifer & Langen, punctul 74 de mai sus, EU:C:2012:190, punctul 52, și Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, Rep., EU:C:2013:105, punctul 26). Rezultă că, potrivit jurisprudenței, statele membre sunt obligate ca, în lipsa unei reglementări a Uniunii și atunci când dreptul lor național prevede perceperea de dobânzi în cadrul recuperării unor avantaje de același tip primite în mod nejustificat de la bugetul lor național, să perceapă în mod similar dobânzi la momentul recuperării unor avantaje primite în mod nejustificat de la bugetul Uniunii (Hotărârea Pfeifer & Langen, punctul 74 de mai sus, EU:C:2012:190, punctul 52). Este necesar să se considere că situația este aceeași în ceea ce privește sarcinile financiare pe care administraţiile statelor membre au obligaţia să le perceapă în numele Uniunii (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 27 martie 1980, Meridionale Industria Salumi și alții, 66/79, 127/79 și 128/79, Rec., EU:C:1980:101, punctul 17).

93      În speță, pe de o parte, după cum s‑a menţionat la punctul 63 de mai sus, este cert că, în cursul procedurii administrative, Comisia a apreciat, în esenţă, că recuperarea creanţelor în cauză trebuia efectuată, potrivit principiului echivalenţei, în același mod ca în cazul taxelor naţionale neachitate. Această poziţie este, în esență, întemeiată pe o interpretare extinsă, contestată de Regatul Țărilor de Jos prin intermediul celui de al doilea aspect al prezentului motiv, a noțiunii de avantaj de același tip în sensul jurisprudenței citate la punctul 92 de mai sus. Pe de altă parte, Comisia a evidenţiat în ședință că, potrivit informaţiilor furnizate de Regatul Țărilor de Jos în cursul procedurii administrative, există o posibilitate, conform dreptului privat olandez, de a recupera dobânzile la creanţele constituite din subvenţii agricole naţionale acordate în mod nelegal, posibilitate de care această instituţie s‑a prevalat cu titlu subsidiar.

94      În aceste condiții, este necesar să se verifice dacă recuperarea creanţelor anterioare poate fi considerată comparabilă cu recuperarea taxelor naţionale neachitate în lumina jurisprudenței amintite la punctul 92 de mai sus, înainte să se examineze, dacă este cazul, argumentaţia formulată în subsidiar de Comisie, astfel cum a fost rezumată la punctul 93 de mai sus.

95      În primul rând, în ceea ce privește comparabilitatea creanţelor anterioare cu creanţele fiscale naţionale, trebuie, având în vedere caracteristicile lor, să se analizeze în mod separat creanţele anterioare referitoare la prelevările suplimentare și creanţele anterioare referitoare la restituirile la export.

96      În primul rând, în ceea ce privește creanţele anterioare referitoare la prelevările suplimentare, pe de o parte, trebuie arătat că, potrivit jurisprudenței, sistemul de prelevări suplimentare urmărește restabilirea echilibrului dintre cerere și ofertă pe piața laptelui, caracterizată prin excedente structurale, prin intermediul unei limitări a producției de lapte. Această măsură se înscrie, așadar, în cadrul obiectivelor de dezvoltare rațională a producției de lapte, precum și, contribuind la o stabilizare a venitului populației agricole în cauză, în cel al menținerii unui nivel de trai echitabil pentru această populație (Hotărârea din 17 mai 1988, Erpelding, 84/87, Rec., EU:C:1988:245, punctul 26, Hotărârea din 25 martie 2004, Cooperativa Lattepiù și alții, C‑231/00, C‑303/00 și C‑451/00, Rec., EU:C:2004:178, punctul 73, și Hotărârea Azienda Agricola Ettore Ribaldi și alții, C‑480/00, C‑482/00, C‑484/00, C‑489/00-C‑491/00 și C‑497/00-C‑499/00, Rec., EU:C:2004:179, punctul 57). Prelevarea suplimentară asupra laptelui constituie o restricţie care rezultă din normele de politică a pieţelor sau de politică structurală (Hotărârile Cooperativa Lattepiù și alții, citată anterior, EU:C:2004:178, punctul 74, și Azienda Agricola Ettore Ribaldi și alții, citată anterior, EU:C:2004:179, punctul 58). Aceasta se numără printre intervenţiile destinate regularizării pieţelor agricole și este afectat la finanţare de cheltuielile din sectorul laptelui. În consecință, pe lângă obiectivul său evident de a obliga producătorii de lapte să respecte cantităţile de referinţă care le‑au fost atribuite, prelevarea suplimentară are și un scop economic prin faptul că vizează să procure Comunității fondurile necesare comercializării producţiei obţinute de producători cu depășirea cotelor lor (Hotărârea Cooperativa Lattepiù și alții, citată anterior, EU:C:2004:178, punctul 75, Hotărârea Azienda Agricola Ettore Ribaldi și alții, citată anterior, EU:C:2004:179, punctul 59, și Hotărârea din 15 iulie 2004, Gerekens și Procola, C‑459/02, Rec., EU:C:2004:454, punctul 37).

97      În consecință, deși, după cum afirmă, în esență Comisia, prelevările suplimentare au rolul de a procura fonduri bugetului Uniunii, totuși, astfel cum a arătat Regatul Țărilor de Jos, respectivele prelevări se caracterizează prin funcţia lor de regularizare a pieţelor agricole.

98      În schimb, astfel cum a susţinut, în esență, Regatul Țărilor de Jos, taxele sau redevenţele care fac parte dintr‑un sistem de impunere naţional, percepute în totalitate de la populaţie, se caracterizează prin funcţia lor primordială, dacă nu chiar exclusivă, care constă în generarea de venituri la bugetul naţional. În plus, în speță, Comisia nici nu a demonstrat, nici nu a afirmat că taxele olandeze de care a ţinut cont pentru a aplica principiul echivalenţei urmăreau vreun obiectiv similar celui urmărit de prelevările suplimentare, și anume regularizarea pieţelor.

99      Rezultă că, după cum susţine, în esență, Regatul Țărilor de Jos, funcţia de regularizare a pieţelor, proprie prelevărilor suplimentare, nu are nicio legătură cu taxele naţionale. În plus, astfel cum susţine Regatul Țărilor de Jos, prelevările agricole sunt percepute de la o categorie strict delimitată de persoane impozabile, iar nu de la întreaga populaţie, și veniturile din prelevările suplimentare sunt alocate finanţării cheltuielilor din sectorul laptelui și, mai precis, comercializării producţiei obţinute de producători cu depășirea cotelor lor.

100    Or, prin analogie cu jurisprudenţa potrivit căreia, pentru a aplica principiul echivalenței, trebuie să se verifice similitudinea acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii cu cele întemeiate pe încălcarea dreptului intern sub aspectul obiectului, al cauzei și al elementelor esențiale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2012, Littlewoods Retail și alții, C‑591/10, Rep., EU:C:2012:478, punctul 31 și jurisprudența citată), este necesar să se aprecieze, în ceea ce privește, în speță, verificarea similitudinii creanţelor Uniunii cu creanţele naţionale, că, având în vedere funcţia și alocarea speciale ale prelevărilor suplimentare, creanţele anterioare referitoare la prelevările suplimentare nu pot fi considerate creanţe echivalente, de același tip, cu creanţele fiscale naţionale.

101    Pe de altă parte și în orice caz, chiar presupunând că rezultă din jurisprudenţă că nu se poate exclude că, astfel cum susţine, în esență, Comisia, prelevările suplimentare, ca sarcini financiare pe care administraţiile statelor membre sunt însărcinate să le perceapă în numele Uniunii, pot fi considerate comparabile cu taxele sau cu redevenţele naţionale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 1994, Milchwerke Köln/Wuppertal, C‑352/92, Rec., EU:C:1994:294, punctul 23 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 15 ianuarie 2004, Penycoed, C‑230/01, Rec., EU:C:2004:20, punctele 36 și 37 și jurisprudența citată), ar trebui adăugat că și în această ipoteză ar trebui să se verifice dacă respectivele taxe sau redevenţe naţionale sunt echivalente cu sau de același tip cu prelevările suplimentare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 1993, Peter, C‑290/91, Rec., EU:C:1993:220, punctul 11).

102    Or, în speță, astfel cum reiese, în esență, din cuprinsul punctului 98 de mai sus, la dosar nu există niciun element din care să rezulte că Comisia a urmărit să verifice dacă în cadrul taxelor și al redevenţelor instituite în temeiul dreptului olandez existau taxe sau redevenţe de același tip precum prelevările suplimentare.

103    În aceste condiții, este necesar să se concluzioneze că în mod eronat Comisia a apreciat că creanţele anterioare referitoare la prelevările suplimentare trebuie tratate în același mod precum datoriile fiscale.

104    În al doilea rând, în ceea ce privește unele creanţe anterioare referitoare la restituirile la export, trebuie arătat că, potrivit jurisprudenței, sistemul de restituiri la export urmărește să permită exportul produselor europene, care, altfel, nu ar mai fi rentabil pentru operator (a se vedea Hotărârea din 19 noiembrie 1998, Franța/Comisia, C‑235/97, Rec., EU:C:1998:556, punctul 80 și jurisprudența citată).

105    Restituirile la export erau finanţate, conform articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Regulamentele nr. 729/70 și 1258/1999, prin secţiunea „Garantare” a FEOGA și sunt finanţate, conform articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1290/2005, aplicabil de la 1 ianuarie 2007, prin FEGA.

106    Astfel, prin natura lor, restituirile la export, care constituie un avantaj acordat agricultorilor, se deosebesc de taxele naţionale, după cum a indicat, de altfel, Comisia în cursul procedurii administrative și în ședință. Astfel, în timp ce primele sunt finanţate de la bugetul Uniunii, ultimele alimentează bugetul naţional.

107    Comisia a apreciat însă, în cursul procedurii de lichidare, că creanţele referitoare la restituirile la export primite în mod nejustificat de agricultori și care trebuie recuperate de statul membru în cauză sunt comparabile cu datoriile fiscale, din moment ce, în esență, sumele recuperate se fac venit la bugetul Uniunii, astfel încât ele ar alimenta acest buget la fel cum taxele naţionale alimentează bugetul statului membru în cauză. În opinia sa, efectul util al principiului echivalenţei impune să se aplice, așadar, creanţelor anterioare același tratament în ceea ce privește perceperea de dobânzi la momentul recuperării ca și în cazul datoriilor fiscale.

108    Or, această analiză a Comisiei este incompatibilă cu jurisprudenţa citată la punctul 92 de mai sus, potrivit căreia statele membre sunt obligate ca, în lipsa unei reglementări a Uniunii, să perceapă dobânzi pentru avantajele primite în mod nejustificat de la bugetul Uniunii în cazul în care dreptul lor național prevede perceperea de dobânzi în cadrul recuperării unor avantaje de același tip primite în mod nejustificat de la bugetul lor național.

109    Desigur, trebuie arătat, după cum a procedat și Comisia, că sumele primite în mod nejustificat și restituite constituie venituri, în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 1605/2002, alocate pentru a finanţa cheltuieli specifice.

110    Cu toate acestea, deși sumele referitoare la restituirile la export acordate în mod nejustificat și recuperate se fac astfel venit la bugetul Uniunii, nu este mai puţin adevărat că sumele care corespund respectivelor restituiri la export nu ar fi trebuit niciodată să fie primite de agricultori.

111    Altfel spus, spre deosebire de recuperarea unor taxe naţionale, prin rambursarea restituirilor la export nedatorate nu se alimentează în mod special bugetul Uniunii, ci se restituie sumele care nu ar fi trebuit să fie niciodată acordate.

112    În lumina celor ce precedă, este necesar să se concluzioneze că în mod nelegal Comisia a considerat creanţele anterioare referitoare la restituirile la export ca fiind comparabile cu creanţele fiscale.

113    Concluziile formulate la punctele 103 și 112 de mai sus nu pot fi repuse în discuție de argumentele Comisiei întemeiate pe faptul că, în esență, o interpretare strictă a noțiunii de avantaje de același tip, în temeiul căreia recuperarea taxelor naţionale neplătite și recuperarea creanţelor anterioare nu ar fi considerate comparabile, ar ignora atât prejudiciul suferit de bugetul Uniunii din cauza neperceperii de dobânzi, cât și efectul util al principiului echivalenţei.

114    În această privință, pe de o parte, este necesar să se arate că, desigur, s‑a statuat deja că recuperarea dobânzilor ajunse la scadență între momentul constatării unei nereguli și recuperarea efectivă a sumelor în cauză are caracter compensatoriu întrucât dobânzile privesc prejudiciul suferit temporar de bugetul Uniunii ca urmare a neperceperii unei creanțe contabilizate în favoarea sa (Hotărârea Italia/Comisia, punctul 37 de mai sus, EU:T:2010:154, punctul 44).

115    Pe de altă parte, este de asemenea adevărat că, în conformitate cu articolul 325 alineatul (2) TFUE, amintit la punctul 92 de mai sus, pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre sunt obligate să adopte aceleași măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare.

116    Totuși, o interpretare extensivă a noţiunii de avantaj de același tip, astfel cum a fost sugerată de Comisie, se dovedește, din cauza domeniului său de aplicare deosebit de larg, incompatibilă cu premisele aplicării principiului echivalenţei, care joacă un rol, astfel cum reiese cu claritate din Hotărârea Pfeifer & Langen, punctul 74 de mai sus (EU:C:2012:190, punctul 45), doar în lipsa unei reglementări sectoriale care să prevadă recuperarea dobânzilor. În plus, rezultă în mod neechivoc din jurisprudența citată la punctul 92 de mai sus că statele membre sunt obligate să perceapă în mod similar dobânzi la momentul recuperării unor avantaje primite în mod nejustificat de la bugetul Uniunii numai atunci când dreptul național prevede perceperea de dobânzi în cadrul recuperării unor avantaje de același tip primite în mod nejustificat de la bugetul național.

117    Or, interpretarea extensivă propusă de Comisie ar însemna, în definitiv, să se considere că, și în contextul aplicării principiului echivalenţei, trebuie să se perceapă întotdeauna dobânzi atunci când veniturile din recuperarea sumelor datorate sunt transferate la bugetul Uniunii în sensul articolului 18 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 1605/2002, cu condiţia ca dreptul național să prevadă perceperea de dobânzi într‑o procedură de recuperare a oricărui tip de avantaje naţionale primite în mod nejustificat sau de taxe naţionale neachitate, fără a ţine seama de comparabilitatea lor cu creanţele Uniunii în cauză.

118    Această consideraţie se impune cu atât mai mult prin analogie cu o jurisprudenţă constantă potrivit căreia principiul echivalenţei nu poate fi interpretat nici în sensul că obligă un stat membru să extindă regimul său de prescripţie mai favorabil la toate acţiunile introduse în restituirea taxelor sau a redevenţelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii (Hotărârea din 15 septembrie 1998, Edis, C‑231/96, Rec., EU:C:1998:401, punctul 36, și Hotărârea din 28 noiembrie 2000, Roquette Frères, C‑88/99, Rec., EU:C:2000:652, punctul 29), nici în sensul că obligă un stat membru să extindă regimul său intern mai favorabil la toate acțiunile introduse într‑un anumit domeniu de drept (a se vedea Hotărârea Littlewoods Retail și alții, punctul 100 de mai sus, EU:C:2012:478, punctul 31 și jurisprudența citată).

119    În lumina consideraţiilor care precedă, este necesar să se concluzioneze că în mod greșit Comisia a apreciat că creanţele anterioare puteau fi comparate cu datoriile fiscale. Prin urmare, Comisia a dedus de aici de asemenea în mod greșit existenţa, în temeiul principiului echivalenţei, a unei obligaţii în sarcina autorităţilor olandeze de contabilizare a dobânzilor la creanţele anterioare.

120    În aceste condiții, în al doilea rând, trebuie să se interpreteze argumentul formulat cu titlu subsidiar de Comisie în ședință și întemeiat, în esență, pe faptul că aplicarea unei corecţii financiare pentru dobânzile nedeclarate aferente creanţelor anterioare era justificată întrucât dreptul privat olandez prevedea o posibilitate de a recupera dobânzi referitoare la subvenţii agricole naţionale acordate în mod nejustificat, în sensul că, aplicând principiul echivalenţei, astfel de dobânzi ar fi putut fi obţinute la recuperarea creanţelor anterioare.

121    În această privință, trebuie amintit că, în cadrul controlului de legalitate menționat la articolul 263 TFUE, Tribunalul are competența de a se pronunța în acțiuni formulate pentru motive de necompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatului sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere. Articolul 264 TFUE prevede că, în cazul în care acțiunea este întemeiată, actul contestat este declarat nul și neavenit. Așadar, Tribunalul nu poate substitui, în orice situație, motivarea autorului actului atacat cu propria sa motivare (a se vedea Hotărârea din 28 februarie 2013, Portugalia/Comisia, C‑246/11 P, EU:C:2013:118, punctul 85 și jurisprudența citată).

122    În speță, mai întâi, rezultă din elementele dosarului că, în scrisoarea din 11 februarie 2011, trimisă ca răspuns la procesul‑verbal al reuniunii bilaterale, autoritățile olandeze au evocat, pe de o parte, inexistenţa în dreptul public olandez a vreunei obligaţii de a aplica dobânzi în cazul recuperării subvenţiilor agricole naţionale alocate în mod nejustificat și, pe de altă parte, posibilitatea de a obţine totuși astfel de dobânzi în temeiul dreptului privat olandez. Respectivele autorităţi au precizat însă în scrisoarea menţionată că această posibilitate nu era, în practică, deloc pusă în aplicare.

123    În continuare, trebuie arătat că, în cursul procedurii administrative, Comisia nu a formulat niciun argument pe baza acestei pretinse posibilităţi izvorâte din dreptul privat olandez pentru a-și justifica concluzia că Regatul Țărilor de Jos era obligat să contabilizeze dobânzi pentru creanţele anterioare.

124    Astfel, în urma contestării temeiniciei corecţiei financiare de către autoritățile olandeze, pe de o parte, în comunicarea oficială, Comisia a indicat că creanţele Uniunii nu pot fi tratate într‑un mod mai puţin favorabil decât o creanţă naţională. Aceasta a concluzionat în esență că, dacă la momentul faptelor Regatul Țărilor de Jos impunea dobânzi la recuperarea unei creanţe naţionale precum creanţele fiscale sau subvenţiile naţionale alocate în mod nejustificat, același lucru trebuie făcut și în cazul recuperării creanţelor Uniunii. Pe de altă parte, rezultă fără echivoc din observaţiile trimise de Comisie în cadrul procedurii de conciliere, din poziţia finală și din raportul de sinteză că Comisia a apreciat că creanţele anterioare trebuiau comparate cu datoriile fiscale naţionale.

125    În sfârșit, trebuie adăugat că, în ședință, Comisia a recunoscut că această pretinsă posibilitate de a obţine dobânzi în temeiul dreptului privat olandez nu a făcut obiectul discuţiilor dintre părţi în cursul procedurii administrative.

126    Din aceste elemente rezultă că corecţia financiară aplicată de Comisie pentru dobânzile nedeclarate aferente creanţelor anterioare este, în esență, întemeiată pe consideraţia că aceste creanţe erau comparabile cu datoriile fiscale, astfel încât, din moment ce se percepeau dobânzi la recuperarea acestora din urmă, trebuiau contabilizate dobânzi și în cazul celor dintâi. În schimb, Comisia nu și‑a întemeiat nicicând această concluzie pe consideraţia că, din moment ce exista o posibilitate de a se obţine dobânzi pentru creanţele naţionale rezultate din subvenţii agricole naţionale acordate în mod nejustificat, Regatul Țărilor de Jos ar fi trebuit să contabilizeze dobânzile în litigiu pentru creanţele anterioare.

127    Or, în aceste condiții, luarea în considerare, în acest stadiu, a unei asemenea posibilităţi, presupunând că este dovedită, de a obţine dobânzi în temeiul dreptului privat olandez și aprecierea privind problema dacă o astfel de posibilitate constituia un temei suficient pentru a recunoaște, în temeiul principiului echivalenţei, o obligaţie în sarcina Regatului Țărilor de Jos de a contabiliza dobânzi pentru creanţele anterioare ar însemna, în definitiv, să se realizeze o substituire a motivelor din decizia atacată pe care însă Tribunalul nu o poate face, astfel cum reiese de jurisprudența amintită la punctul 121 de mai sus.

128    În consecință, argumentaţia Comisiei formulată în ședință cu titlu subsidiar trebuie înlăturată fără a fi necesară pronunţarea cu privire la admisibilitatea sa, deoarece a fost formulată pentru prima dată în ședință.

129    În lumina celor ce precedă, trebuie admis al doilea motiv invocat de Regatul Țărilor de Jos în totalitate. Întrucât acest motiv vine în susținerea capătului de cerere principal, acesta din urmă trebuie admis.

130    Totuși, Tribunalul apreciază că este oportun să se examineze, cu titlu suplimentar, al treilea motiv invocat de Regatul Țărilor de Jos, din moment ce s‑a menţionat că acest motiv vine în susținerea celui de al doilea capăt de cerere, formulat cu titlu subsidiar (a se vedea punctul 51 de mai sus).

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului diligenţei coroborat cu articolul 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 729/70 și cu articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91

131    Prin intermediul celui de al treilea motiv, Regatul Țărilor de Jos reproșează Comisiei că a încălcat principiul diligenţei coroborat cu articolul 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 729/70 și cu articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91, întrucât nu a adoptat, înainte de data de 16 octombrie 2006, decizia referitoare la creanţele vizate în dosarul Centramelk, imputând aceste creanţe Comunității. În această privință, în primul rând, se arată că Comisia ar fi trebuit să ţină cont în timp util de informaţiile furnizate de autoritățile olandeze mai ales prin scrisoarea din 4 octombrie 2006. Dat fiind că din aceste informaţii rezulta că, cu excepţia unui singur caz dintre cele nouă cazuri individuale de fraude cuprinse în dosarul Centramelk, creanţele în cauză ar fi fost irecuperabile, ceea ce, de altfel, se dovedise deja la data comunicării speciale din 10 iulie 2003, Comisia ar fi trebuit să adopte o decizie înainte de 16 octombrie 2006 în ceea ce privește opt dintre aceste cazuri. În orice caz, aceasta ar fi trebuit să își motiveze refuzul de a adopta o astfel de decizie. Or, scrisoarea din 23 octombrie 2006 ar fi total nemotivată. În al doilea rând, Regatul Țărilor de Jos susţine că, în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate, Comisia a omis își reconsidere poziţia și s‑a limitat să facă referire la poziţii anterioare devenite caduce. Aceasta nu ar fi dat deloc dovadă de diligenţă, în special în ceea privește procedura de conciliere. În al treilea rând, Regatul Țărilor de Jos susţine, ca răspuns la afirmaţia Comisiei potrivit căreia prezentul motiv ar fi inadmisibil, că nu i se poate reproșa că nu a formulat o acţiune împotriva Deciziei 2007/327, din moment ce aceasta privea doar suma principală, iar nu dobânzile.

132    Comisia a afirmat în replică, în esență, că al treilea motiv este inadmisibil și, în orice caz, nefondat.

133    Cu titlu introductiv, trebuie arătat mai întâi că, în ceea ce privește creanţele vizate în dosarul Centramelk, Comisia a aplicat, în Decizia 2007/327, norma rezultată din articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005. Rezultă, în această privință, din scrisoarea din 21 februarie 2006 că, potrivit serviciilor Comisiei, recuperarea acestor era încă în curs la data acestei scrisori. În scrisoarea din 23 octombrie 2006, Comisia a informat, de altfel, autoritățile olandeze cu privire la faptul că nu fusese încă adoptată nicio decizie în legătură cu respectivul dosar și că în cazurile nesoluţionate înainte de 16 octombrie 2006 se vor aplica dispozițiile articolului 32 din Regulamentul nr. 1290/2005.

134    În continuare, în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate, părţile au discutat în special cu privire la aplicarea articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 în cazul dobânzilor aferente creanţelor vizate în dosarul Centramelk. Această problemă a fost ridicată în special în faţa organului de conciliere.

135    În raportul său, organul de conciliere a subliniat printre altele că dosarul Centramelk fusese soluţionat în anul 2006 în temeiul articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005. În acest context, deși a menţionat că reexaminarea Deciziei 2007/327, care devenise definitivă, era imposibilă, organul de conciliere ridica problema dacă era posibilă limitarea calculului dobânzilor doar la cazul individual de fraude cuprins în dosarul menţionat, care a făcut efectiv obiectul unei proceduri de recuperare în anul 2006, cu eliminarea celorlalte cazuri din acest dosar, referitoare la societăţi care erau în faliment, în dizolvare sau fără active cu mult înaintea aplicării normei rezultate din articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005. În concluzie, organul de conciliere a solicitat printre altele Comisiei să evalueze această ultimă problemă.

136    În sfârșit, Comisia a examinat această problemă în cadrul poziţiei finale, precum și în cadrul raportului de sinteză. În această privință, a subliniat mai întâi că, potrivit articolului 32 alineatul (6) litera (b) din Regulamentul nr. 1290/2005, un stat membru poate decide să nu iniţieze procedura de recuperare în cazul în care recuperarea se dovedește imposibilă din cauza insolvenței debitorului, înregistrată și recunoscută în conformitate cu dreptul național al acestui stat membru. Or, dat fiind că Regatul Țărilor de Jos nu a înscris în tabelul din anexa III la Regulamentul nr. 885/2006 pentru anul financiar 2006 niciuna dintre cele nouă creanţe vizate în dosarul Centramelk ca fiind irecuperabile, acestor creanţe trebuia, în opinia Comisiei, să li se aplice norma rezultată din articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005. În continuare, Comisia a înlăturat argumentul întemeiat pe faptul că opt dintre cele nouă creanţe vizate în dosarul menţionat deveniseră irecuperabile chiar dinainte de adoptarea deciziei de lichidare pentru anul financiar 2006 și trebuiau excluse din calculul dobânzilor. În această privință, Comisia a subliniat că norma menţionată instituia o partajare a responsabilităţii financiare între Uniune și statul membru în cauză pentru creanţele a căror recuperare nu avusese loc într‑un termen de patru sau de opt ani de la data primei constatări administrative sau judiciare. Or, potrivit Comisiei, referitor la informaţiile furnizate de autoritățile olandeze, caracterul irecuperabil al creanţei nu fusese stabilit înaintea acestei limite temporale decât în două dintre cele nouă cazuri individuale de fraude în discuţie. În plus, aceasta a adăugat că, în contextul unei investigaţii efectuate în anul 2003, serviciile sale concluzionaseră că recuperarea creanţelor vizate în acest dosar era încă în curs. În sfârșit, Comisia, în lumina acestor consideraţii și întrucât dobânzile constituiau accesoriul creanţelor principale, a aplicat norma rezultată din articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 în privinţa dobânzilor aferente tuturor creanţelor vizate în dosarul Centramelk.

137    Examinarea prezentului motiv trebuie efectuată tocmai în lumina acestor precizări.

138    În primul rând, Regatul Țărilor de Jos susţine că Comisia nu a dat dovadă de diligenţă întrucât a omis să adopte, înainte de data de 16 octombrie 2006, o decizie în ceea ce privește creanţele vizate în dosarul Centramelk sau, cel puțin, să își motiveze refuzul de a adopta o astfel de decizie înainte de data respectivă.

139    Mai precis, Regatul Țărilor de Jos invocă în cererea introductivă că în mod greșit Comisia a omis „[să adopte] înainte de data de 16 octombrie 2006 [o] decizie referitoare la creanţe urmărite care făcuseră deja obiectul [comunicării speciale din 10 iulie 2003] prin care s‑a urmărit ca soldul să fie imputat […] Comunităţii”. De asemenea, în replică, reproșează Comisiei că nu a adoptat, înainte de data de 16 octombrie 2006, o decizie „referitoare la [dosarul] Centramelk pe baza căreia creanţele irecuperabile în [opt] din [nouă cazuri individuale de fraude] vizate rămâneau în sarcina Comunității” și că această instituţie „ar fi putut și ar fi trebuit, încă dinainte de […] data de 16 octombrie 2006 […], în ceea ce privește [respectivele opt cazuri individuale de fraude], să decidă că consecinţele financiare [trebuiau] să fie imputate Comunităţii, conform articolului 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 729/70 coroborat cu articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 595/91”. Pe de altă parte, acesta adaugă că scrisoarea din 23 octombrie 2006 este total nemotivată.

140    Rezultă, așadar, din înscrisurile depuse de Regatul Țărilor de Jos că, astfel cum acesta a confirmat, de altfel, în ședință ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, aspect cu privire la care s‑a luat act prin procesul‑verbal de ședinţă, deși argumentele invocate în susținerea celui de al treilea motiv sunt prezentate formal ca motive prin care se solicită anularea în parte a deciziei atacate, ele vizează însă și aplicarea articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 în privinţa creanţelor vizate în dosarul Centramelk.

141    Or, este cert că, astfel cum s‑a arătat la punctul 133 de mai sus, prin Decizia 2007/327, Comisia a aplicat printre altele creanţelor vizate în dosarul Centramelk norma rezultată din articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005.

142    În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, o decizie care nu a fost atacată de destinatar în termenele prevăzute la articolul 263 TFUE devine definitivă în privința acestuia (a se vedea Hotărârea din 14 septembrie 1999, Comisia/AssiDomän Kraft Products și alții, C‑310/97 P, Rec., EU:C:1999:407, punctul 57 și jurisprudența citată). Această jurisprudenţă se întemeiază în special pe consideraţia că termenele de formulare a unei acţiuni urmăresc garantarea securităţii juridice, pentru a se evita repunerea în discuție pe termen nelimitat a actelor Uniunii care produc efecte juridice, precum și pe cerinţele privind buna administrare a justiţiei și economia procedurii (Hotărârea Comisia/AssiDomän Kraft Products și alții, citată anterior, EU:C:1999:407, punctul 61).

143    Or, în speță, este cert că Regatul Țărilor de Jos era, astfel cum reiese din articolul 3 din Decizia 2007/327, destinatarul acestei decizii și că nu a formulat o acțiune în anulare împotriva acestei decizii.

144    În consecință, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 142 de mai sus, Decizia 2007/327 a devenit definitivă în privinţa Regatului Țărilor de Jos.

145    Prin urmare, Regatul Țărilor de Jos, care ar fi putut, în cazul unei eventuale acțiuni în anulare împotriva Deciziei 2007/327, să conteste aplicarea articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 în privinţa creanţelor vizate în dosarul Centramelk, s‑a privat de orice posibilitate de a o contesta ulterior, după expirarea termenului de introducere a acțiunii împotriva acestei decizii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iulie 2012, Grecia/Comisia, T‑86/08, Rep., EU:T:2012:345, punctul 50).

146    Astfel, a permite Regatului Țărilor de Jos, în cadrul prezentei acțiuni, să invoce argumente referitoare la inexistenţa, anterior datei de 16 octombrie 2006, a unei decizii în legătură cu creanţele vizate în dosarul Centramelk și, implicit, la includerea creanţelor menţionate în Decizia 2007/327, deși nimic nu îl împiedica să conteste această decizie printr‑o acțiune în anulare, ar însemna să i se permită să încalce termenul de introducere a acțiunii împotriva Deciziei 2007/327 (a se vedea prin analogie Hotărârea Grecia/Comisia, punctul 145 de mai sus, EU:T:2012:345, punctul 53).

147    În consecință, trebuie declarate inadmisibile argumentele întemeiate pe faptul că Comisia ar fi trebuit să adopte o decizie referitoare la creanţele vizate în dosarul Centramelk înainte de data de 16 octombrie 2006.

148    Această concluzie nu este repusă în discuţie prin argumentul formulat de Regatul Țărilor de Jos întemeiat pe faptul că nu i se poate reproșa că nu a formulat o acţiune împotriva Deciziei 2007/327 întrucât aceasta se referea doar la cuantumul principal al creanţelor vizate în dosarul Centramelk, iar nu la dobânzi.

149    În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, aplicarea strictă a reglementării Uniunii care stabilește termenele procedurale răspunde cerinței securității juridice și necesității de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar în administrarea justiției (Hotărârea Grecia/Comisia, punctul 145 de mai sus, EU:T:2012:345, punctul 54; a se vedea de asemenea în acest sens Ordonanța din 16 noiembrie 2010, Internationale Fruchtimport Gesellschaft Weichert/Comisia, C‑73/10 P, Rep., EU:C:2010:684, punctul 49 și jurisprudența citată).

150    Or, a admite argumentul Regatului Țărilor de Jos și a‑i permite acestuia să conteste în prezent legalitatea consideraţiilor care figurează în Decizia 2007/327 numai pentru motivul că, prin decizia atacată, în privinţa dobânzilor aferente creanţelor vizate prin Decizia 2007/327 s‑a aplicat ulterior articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 ar însemna să se permită acestui stat membru să eludeze termenul de introducere a acţiunii și ar fi, în consecință, contrar finalităţii acestui termen, astfel cum s‑a amintit la punctul 149 de mai sus.

151    În lumina consideraţiilor care precedă, trebuie înlăturate ca inadmisibile argumentele Regatului Țărilor de Jos prin care se urmărește să se demonstreze lipsa de diligenţă a Comisiei rezultată din omisiunea eronată de a adopta, înainte de data de 16 octombrie 2006, o decizie referitoare la creanţele vizate în dosarul Centramelk.

152    În al doilea rând, Regatul Țărilor de Jos reproșează Comisiei că nu a dat dovadă de diligenţă nici în cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate. În opinia acestuia, deși atât autorităţile sale, cât și organul de conciliere au criticat poziţia Comisiei, aceasta a „omis să își reconsidere poziţia, limitându‑se să facă trimitere la unele dintre poziţiile sale anterioare, devenite între timp caduce datorită informaţiilor noi” și nu a „luat în serios procedura de conciliere”.

153    În această privință, este necesar să se observe că, astfel cum reiese din rezumatul poziţiei finale și al raportului de sinteză ale Comisiei de la punctul 136 de mai sus, aceasta și‑a reafirmat, în esență, poziţia potrivit căreia în cazul creanţelor vizate în dosarul Centramelk trebuia aplicată, în Decizia 2007/327, norma rezultată din articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 și a înlăturat, în acest context, argumentul întemeiat pe faptul că s‑a demonstrat încă din anul 2006 că în opt dintre cele nouă cazuri individuale de fraude cuprinse în dosarul menţionat creanţele erau irecuperabile. În plus, în aceste condiții și întrucât dobânzile aferente creanţelor vizate în acest dosar constituiau accesoriul lor, Comisia a apreciat ca fiind necesare aplicarea respectivei normei și impunerea unei corecţii financiare Regatului Țărilor de Jos reprezentând 50 % din dobânzile aferente creanţelor amintite.

154    Rezultă de aici că în mod corect Comisia a examinat problema dacă anumite creanţe vizate în dosarul Centramelk puteau fi excluse din calculul dobânzilor. În special, aceasta a analizat și a înlăturat în mod explicit susţinerea potrivit căreia se dovedise încă din anul 2006 că în opt dintre cele nouă cazuri individuale de fraude cuprinse în dosarul menţionat creanţele erau irecuperabile, precum și propunerea de a exclude din corecţia financiară dobânzile aferente celor opt cazuri individuale de fraude.

155    În consecință, Comisia a avut cunoștinţă de argumentele invocate de Regatul Țărilor de Jos și de întrebările formulate de organul de conciliere și le‑a analizat cu atenţie, chiar dacă nu le‑a considerat convingătoare. În aceste condiții, nu poate exista o încălcare a principiului diligenţei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2000, Belgia/Comisia, C‑242/97, Rec., EU:C:2000:255, punctele 92 și 93).

156    Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul Regatului Țărilor de Jos întemeiat pe faptul că Comisia a omis să își reconsidere poziţia, limitându‑se să facă trimitere la unele dintre poziţiile sale anterioare devenite între timp caduce datorită informaţiilor noi.

157    Astfel, pe de o parte, faptul că Comisia și‑a reafirmat în special poziţia sa anterioară, contestată de Regatul Țărilor de Jos, potrivit căreia, în contextul investigaţiei efectuate în anul 2003, serviciile sale concluzionaseră că recuperarea creanţelor vizate în dosarul Centramelk era încă în curs nu constituie o lipsă de diligenţă din partea Comisiei în analiza argumentelor formulate de acesta. Dimpotrivă, acest fapt constituie o simplă expresie a dezacordului dintre părţi în ceea ce privește numărul suficient de elemente luat în considerare în vederea lichidării respectivelor creanţe. Prin urmare, din aceleași motive ca și cele care figurează la punctul 155 de mai sus, aceasta nu poate constitui o lipsă de diligenţă din partea Comisiei.

158    Pe de altă parte, având în vedere consideraţiile exprimate la punctele 142-146 de mai sus, trebuie adăugat că constatarea Comisiei potrivit căreia recuperarea creanţelor vizate în dosarul Centramelk era încă în curs a condus mai ales la aplicarea, în privinţa acestor creanţe, a normei rezultate din articolul 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 și la includerea lor în Decizia 2007/327 (a se vedea punctul 133 de mai sus) și că această constatare, precum și constatările efectuate și consideraţiile emise de Comisie în acest sens au devenit definitive în privinţa Regatului Țărilor de Jos în condiţiile în care acesta nu a formulat o acțiune în anulare împotriva deciziei menționate. În consecință, este necesar să se considere că Comisia se putea întemeia în mod rezonabil și fără a da dovadă de lipsă de diligenţă pe aceste elemente în procedura care a condus la adoptarea deciziei atacate.

159    Pe de altă parte, trebuie arătat că Comisia a justificat aplicarea articolului 32 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1290/2005 în cazul dobânzilor aferente creanţelor vizate în dosarul Centramelk prin faptul că respectivele dobânzi trebuiau, ca accesoriu al acestor creanţe, să urmeze tratamentul aplicat lor. Or, se impune constatarea faptului că Regatul Țărilor de Jos nu contestă în niciun fel această consideraţie.

160    În aceste condiții, trebuie înlăturate ca nefondate argumentele Regatului Țărilor de Jos întemeiate pe faptul că Comisia ar fi dat dovadă de lipsă de diligenţă atunci când a omis să ia în considerare argumentele formulate, în cursul procedurii, de către acest stat membru în legătură cu dobânzile aferente creanţelor vizate în dosarul Centramelk.

161    Ţinând cont de cele ce precedă, al treilea motiv trebuie respins în parte ca inadmisibil și în parte ca nefondat.

162    Având în vedere toate considerațiile care precedă și în special concluzia de la punctul 129 de mai sus, decizia atacată trebuie anulată în ceea ce privește corecţia financiară aplicată de Comisie Regatului Țărilor de Jos în cuantum de 4 703 231,78 euro, cu titlu de dobânzi nedeclarate aferente creanţelor anterioare.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

163    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Regatului Țărilor de Jos.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Anulează Decizia de punere în aplicare 2013/763/UE a Comisiei din 12 decembrie 2013 de excludere de la finanțarea de către Uniunea Europeană a anumitor cheltuieli contractate de statele membre în cadrul secțiunii „Garantare” a Fondului european de orientare și garantare agricolă (FEOGA), în cadrul Fondului european de garantare agricolă (FEGA) și în cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR), în ceea ce privește corecţia financiară aplicată Regatului Țărilor de Jos în cuantum de 4 703 231,78 euro cu titlu de dobânzi nedeclarate aferente unor creanţe referitoare la prelevări suplimentare plătite tardiv și anterioare datei de 1 aprilie 1993, precum și la restituiri la export primite în mod nejustificat și anterioare datei de 1 aprilie 1995.

2)      Comisia Europeană suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Regatul Țărilor de Jos.

Martins Ribeiro Gervasoni Madise

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 24 noiembrie 2015.

Semnături

* Limba de procedură: neerlandeza.