Language of document : ECLI:EU:C:2016:674

Cauza C304/14

Secretary of State for the Home Department

împotriva

CS

[cerere de decizie preliminară formulată de Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber)]

„Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii – Articolul 20 TFUE – Resortisant al unui stat terț care are în întreținere un copil mic, cetățean al Uniunii – Drept de ședere în statul membru al cărui resortisant este copilul – Condamnări penale ale părintelui copilului – Decizie de îndepărtare a părintelui având drept consecință îndepărtarea indirectă a copilului în cauză”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 13 septembrie 2016

Cetățenia Uniunii – Dispozițiile tratatului – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Restrângerea dreptului de intrare și a dreptului de ședere pentru motive de ordine publică sau de siguranță publică – Reglementare a unui stat membru care impune expulzarea de pe teritoriul acestui stat către un stat terț a unui resortisant al unui astfel de stat care a făcut obiectul unei condamnări penale, acesta exercitând efectiv autoritatea părintească în privința unui copil mic, resortisant al acestui stat membru, în care locuiește de la naștere fără să își fi exercitat dreptul de liberă circulație – Măsură de expulzare a resortisantului menționat al unui stat terț care îi impune acestui copil să părăsească teritoriul Uniunii – Inadmisibilitate – Limite – Adoptarea unei măsuri de expulzare întemeiate pe conduita resortisantului menționat – Admisibilitate – Condiții – Verificare care incumbă instanței naționale

[art. 20 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 7 și art. 24 alin. (2)]

Articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru prin care se impune expulzarea de pe teritoriul acestui stat membru către un stat terț a unui resortisant al unui astfel de stat, care a făcut obiectul unei condamnări penale, în condițiile în care acesta exercită efectiv autoritatea părintească în privința unui copil mic, resortisant al acestui stat membru, în care locuiește de la naștere fără să își fi exercitat dreptul de liberă circulație, atunci când expulzarea persoanei interesate ar impune acestui copil să părăsească teritoriul Uniunii Europene, privându‑l astfel de beneficiul efectiv al esenței drepturilor sale ca cetățean al Uniunii. Cu toate acestea, în împrejurări excepționale, un stat membru poate adopta o măsură de expulzare cu condiția ca ea să se întemeieze pe conduita respectivului resortisant al unui stat terț, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă care aduce atingere unui interes fundamental al societății acestui stat membru, și să se bazeze pe luarea în considerare a diferitor interese implicate, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale.

Astfel, deși articolul 20 TFUE nu afectează posibilitatea statelor membre de a invoca o excepție legată în special de menținerea ordinii publice și a siguranței publice, în măsura în care situația resortisantului menționat al unui stat terț intră sub incidența dreptului Uniunii, aprecierea situației sale trebuie să țină seama de dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este enunțat la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, acest articol trebuind examinat în raport cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din cartă. În plus, fiind o justificare a unei derogări de la dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii sau al membrilor familiilor acestora, noțiunile „ordine publică” și „securitate publică” trebuie interpretate strict, astfel încât întinderea lor nu poate fi determinată în mod unilateral de statele membre fără controlul instituțiilor Uniunii.

Noțiunea „ordine publică” presupune, în orice caz, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății. În ceea ce privește noțiunea „securitate publică”, ea acoperă securitatea internă a unui stat membru și securitatea sa externă și, prin urmare, atingerea adusă funcționării instituțiilor și a serviciilor publice esențiale, precum și supraviețuirea populației, ca și riscul unei perturbări grave a relațiilor externe sau a conviețuirii în pace a popoarelor ori atingerea adusă intereselor militare pot afecta siguranța publică. În plus, combaterea infracționalității legate de traficul de stupefiante în grup organizat sau combaterea terorismului intră în noțiunea „siguranță publică”. În acest context, în cazul în care decizia de expulzare se întemeiază pe existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa ordinii publice sau a siguranței publice, ținând seama de infracțiunile săvârșite de un resortisant al unui stat terț care exercită în mod exclusiv autoritatea părintească în privința unor copii, cetățeni ai Uniunii, o astfel de decizie ar putea fi conformă cu dreptul Uniunii.

În schimb, această concluzie nu poate fi trasă în mod automat numai pe baza antecedentelor penale ale persoanei interesate. Aceasta poate decurge, după caz, numai dintr‑o apreciere concretă, efectuată de instanța națională, a tuturor împrejurărilor actuale și pertinente ale speței, în lumina principiului proporționalității, a interesului superior al copilului și a drepturilor fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte. Această apreciere trebuie să ia astfel în considerare, printre altele, conduita persoanei în cauză, durata și caracterul legal al șederii persoanei interesate pe teritoriul statului membru în cauză, natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, gradul de periculozitate prezent a persoanei interesate pentru societate, vârsta copilului în cauză și starea sa de sănătate, precum și situația sa familială și economică.

În această privință, revine instanței naționale sarcina de a evalua, pe de o parte, gradul de periculozitate a comportamentului infracțional al respectivului resortisant al unui stat terț și, pe de altă parte, eventualele consecințe pe care un astfel de comportament le‑ar putea avea asupra ordinii publice sau a siguranței publice a statului membru în cauză. În cadrul evaluării pe care trebuie să o efectueze, instanța națională trebuie să ia de asemenea în considerare drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte, în special dreptul la respectarea vieții private și de familie, astfel cum este prevăzut la articolul 7 din cartă, și să asigure respectarea principiului proporționalității. În speță, în cadrul evaluării comparative a intereselor în cauză, trebuie să se țină seama de interesul superior al copilului. O atenție specială trebuie acordată vârstei acestuia, situației lui în statul membru în cauză și gradului de dependență față de părinte.

(a se vedea punctele 36-42 și 47-50 și dispozitivul)