HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
23 noiembrie 2021(*)
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva 2010/64/UE – Articolul 5 – Calitatea interpretării și a traducerii – Directiva 2012/13/UE – Dreptul la informare în cadrul procedurilor penale – Articolul 4 alineatul (5) și articolul 6 alineatul (1) – Dreptul la informare cu privire la acuzare – Dreptul la interpretare și traducere – Directiva (UE) 2016/343 – Dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil – Articolul 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 267 TFUE – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Admisibilitate – Recurs în interesul legii împotriva unei decizii prin care se dispune o trimitere preliminară – Procedură disciplinară – Competența instanței superioare de a declara nelegală cererea de decizie preliminară”
În cauza C‑564/19,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Pesti Központi Kerületi Bíróság (Tribunalul Districtual Central din Pesta, Ungaria), prin decizia din 11 iulie 2019, primită de Curte la 24 iulie 2019, completată printr‑o decizie din 18 noiembrie 2019, primită de Curte în aceeași zi, în procedura penală împotriva lui
IS,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna K. Jürimäe, domnii C. Lycourgos, E. Regan, S. Rodin și I. Jarukaitis (raportor), președinți de cameră, și domnii J.‑C. Bonichot, P. G. Xuereb și N. Piçarra, doamna L. S. Rossi și domnul A. Kumin, judecători,
avocat general: domnul P. Pikamäe,
grefier: domnul I. Illéssy, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 18 ianuarie 2021,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru IS, de A. Pintér și B. Csire, ügyvédek;
– pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér și R. Kissné Berta, în calitate de agenți;
– pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman, P. Huurnink și J. Langer, în calitate de agenți;
– pentru guvernul suedez, inițial de H. Eklinder, C. Meyer‑Seitz, H. Shev, J. Lundberg și A. Falk, ulterior de O. Simonsson, H. Eklinder, C. Meyer‑Seitz, H. Shev, J. Lundberg, M. Salborn Hodgson, A. M. Runeskjöld și R. Shahsavan Eriksson, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, inițial de A. Tokár, H. Krämer și R. Troosters, ulterior de A. Tokár, M. Wasmeier și P. J. O. Van Nuffel, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 15 aprilie 2021,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale (JO 2010, L 280, p. 1), a articolului 4 alineatul (5) și a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1), a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 267 TFUE și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva lui IS, resortisant suedez de origine turcă, pentru încălcarea dispozițiilor de drept maghiar care reglementează achiziția sau transportul de arme de foc ori de muniții.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 2010/64
3 Considerentele (5), (12) și (24) ale Directivei 2010/64 au următorul cuprins:
„(5) Articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950,] și articolul 47 din [cartă] consacră dreptul la un proces echitabil. Articolul 48 alineatul (2) din [c]artă garantează respectarea dreptului la apărare. Prezenta directivă respectă aceste drepturi și ar trebui să fie pusă în aplicare în mod corespunzător.
[…]
(12) […] Prezenta directivă stabilește norme comune minime ce urmează a fi aplicate în domeniul interpretării și traducerii în cadrul procedurilor penale, în vederea consolidării încrederii reciproce între statele membre.
[…]
(24) Statele membre ar trebui să se asigure că pot exercita controlul cu privire la caracterul adecvat al interpretării și al traducerii furnizate, atunci când autoritățile competente au fost notificate într‑un caz specific.”
4 Articolul 2 din această directivă, intitulat „Dreptul la interpretare”, are următorul cuprins:
„(1) Statele membre se asigură că persoanelor suspectate sau acuzate, care nu vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară procedura penală respectivă, li se oferă, fără întârziere, servicii de interpretare în cadrul procedurilor penale desfășurate în fața autorităților de urmărire penală și a celor judiciare, inclusiv în cadrul interogatoriilor efectuate de poliție, în cadrul tuturor audierilor în fața instanței și în cadrul oricăror audieri intermediare necesare.
[…]
(5) Statele membre se asigură că, în conformitate cu procedurile din legislația națională, persoanele suspectate sau acuzate au dreptul să exercite o cale de atac împotriva oricărei decizii care dispune că nu este necesară interpretarea și că, atunci când s‑a asigurat interpretarea, respectivele persoane au posibilitatea de a reclama faptul că interpretarea nu este de o calitate suficientă pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
[…]
(8) Interpretarea furnizată în temeiul prezentului articol trebuie să fie de o calitate suficientă să garanteze caracterul echitabil al procedurilor, în special prin garantarea faptului că persoanele suspectate sau acuzate cunosc cazul instrumentat împotriva lor și pot să își exercite dreptul la apărare.”
5 Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Dreptul la traducerea documentelor esențiale”, prevede:
„(1) Statele membre se asigură că persoanelor suspectate sau acuzate, care nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale respective, li se furnizează într‑un interval rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esențiale pentru a se garanta faptul că respectivele persoane pot să își exercite dreptul la apărare și pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
(2) Documentele esențiale includ orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice hotărâre judecătorească.
[…]
(5) Statele membre se asigură că, în conformitate cu procedurile din legislația națională, persoanele suspectate sau acuzate au dreptul să exercite o cale de atac împotriva oricărei decizii care dispune că nu este necesară traducerea documentelor sau a unor părți din acestea și că, atunci când s‑a asigurat traducerea, respectivele persoane au posibilitatea de a reclama faptul că traducerea nu este de o calitate suficientă pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
[…]
(9) Traducerea furnizată în temeiul prezentului articol trebuie să fie de o calitate suficientă să garanteze caracterul echitabil al procedurilor, în special prin garantarea faptului că persoanele suspectate sau acuzate cunosc cazul instrumentat împotriva lor și pot să își exercite dreptul la apărare.”
6 Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Calitatea interpretării și a traducerii”, prevede:
„(1) Statele membre iau măsuri concrete pentru a garanta faptul că interpretarea și traducerea furnizate îndeplinesc standardele de calitate prevăzute la articolul 2 alineatul (8) și la articolul 3 alineatul (9).
(2) În vederea promovării caracterului adecvat al interpretării și traducerii, precum și a accesului eficient la acestea, statele membre depun eforturile necesare pentru crearea unui registru sau a mai multor registre cuprinzând traducătorii și interpreții independenți care sunt calificați corespunzător. După crearea registrului sau a registrelor, acestea se pun, după caz, la dispoziția avocaților și a autorităților competente.
[…]”
Directiva 2012/13
7 Considerentele (5), (30) și (34) ale Directivei 2012/13 au următorul cuprins:
„(5) Articolul 47 din [cartă] și articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare «CEDO») consacră dreptul la un proces echitabil. Articolul 48 alineatul (2) din [c]artă garantează respectarea dreptului la apărare.
[…]
(30) Documentele și, dacă este cazul, fotografiile și înregistrările audio și video care sunt esențiale pentru contestarea efectivă a legalității unei arestări sau detenției unor persoane suspectate sau acuzate, în conformitate cu dreptul intern, ar trebui să fie puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate sau a avocaților acestora cel târziu înainte ca autoritatea judiciară competentă să fie chemată să se pronunțe cu privire la legalitatea arestării sau detenției în conformitate cu articolul 5 [paragraful] 4 din CEDO și cu suficient timp înainte pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului de a contesta legalitatea arestării sau detenției.
[…]
(34) Accesul la materialele cauzei, în conformitate cu prezenta directivă, ar trebui să fie acordat în mod gratuit, fără a aduce atingere dispozițiilor dreptului intern care prevăd plata unor taxe pentru documente care urmează să fie copiate din dosarul cauzei sau pentru transmiterea elementelor de probă persoanelor vizate sau avocaților acestora.”
8 Articolul 1 din această directivă, care precizează obiectul acesteia, prevede:
„Prezenta directivă instituie norme privind dreptul la informare al persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la drepturile lor în cadrul procedurilor penale și la acuzarea care le este adusă. Aceasta stabilește, de asemenea, norme privind dreptul la informare al persoanelor vizate de un mandat european de arestare cu privire la drepturile lor.”
9 Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Dreptul la informare cu privire la drepturi”, are următorul cuprins:
„(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective:
(a) dreptul de a fi asistat de un avocat;
(b) orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri;
(c) dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu articolul 6;
(d) dreptul la interpretare și traducere;
(e) dreptul de a păstra tăcerea.
(2) Statele membre garantează că informațiile puse la dispoziție în conformitate cu alineatul (1) sunt furnizate oral sau în scris, într‑un limbaj simplu și accesibil, ținând seama de orice nevoie specială a persoanelor suspectate vulnerabile sau acuzate vulnerabile.”
10 Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Nota privind drepturile cu privire la arestare”, prevede:
„(1) Statele membre se asigură că persoanelor suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute li se furnizează cu promptitudine o Notă scrisă privind drepturile. Persoanelor în cauză li se va oferi oportunitatea de a citi Nota privind drepturile și li se va permite să păstreze această notă pe toată perioada în care sunt private de libertate.
[…]
(5) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc Nota privind drepturile scrisă în limba pe care o înțeleg. În cazul în care Nota privind drepturile nu este disponibilă în limba corespunzătoare, persoanele suspectate sau acuzate sunt informate pe cale verbală, într‑o limbă pe care o înțeleg, cu privire la drepturile de care beneficiază. Ulterior, persoanele respective trebuie să primească fără întârziere nejustificată Nota privind drepturile, într‑o limbă pe care o înțeleg.”
11 Articolul 6 din Directiva 2012/13, intitulat „Dreptul la informare cu privire la acuzare”, prevede:
„(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare.
(2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute sunt informate cu privire la motivele arestării sau reținerii, inclusiv cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate.
(3) Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.
[…]”
12 Articolul 7 din această directivă, intitulat „Dreptul de acces la materialele cauzei”, prevede:
„(1) Atunci când o persoană este arestată și reținută în orice etapă a procesului penal, statele membre se asigură că documentele referitoare la cauza specifică, aflate în posesia autorităților competente și care sunt esențiale pentru a contesta în mod efectiv, în conformitate cu dreptul intern, legalitatea arestării sau reținerii, sunt puse la dispoziția persoanelor arestate sau a avocaților acestora.
(2) Statele membre se asigură că autoritățile competente acordă persoanelor suspectate sau învinuite sau avocaților acestora accesul cel puțin la toate mijloacele de probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt în apărarea sau împotriva persoanelor suspectate sau acuzate, pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor și pentru a pregăti apărarea.
[…]”
13 Potrivit articolului 8 din directiva menționată, intitulat „Verificare și remediere”:
„(1) Statele membre se asigură că se ține o evidență a tuturor informațiilor puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate în conformitate cu articolele 3-6, în conformitate cu procedura de ținere a evidențelor menționată în legislația statului membru respectiv.
(2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sau avocații acestora au dreptul să conteste, în conformitate cu procedurile din dreptul intern, posibila incapacitate sau refuzul autorităților competente de a furniza informații în conformitate cu prezenta directivă.”
Directiva (UE) 2016/343
14 Considerentele (1) și (9) ale Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1) au următorul cuprins:
„(1) Prezumția de nevinovăție și dreptul la un proces echitabil sunt consacrate în articolele 47 și 48 din [cartă], articolul 6 din [CEDO], articolul 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (PIDCP) și articolul 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
[…]
(9) Scopul prezentei directive este acela de a consolida dreptul la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale prin stabilirea unor norme minime comune privind anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi prezent la proces.”
15 Articolul 8 din această directivă, intitulat „Dreptul de a fi prezent la proces”, are următorul cuprins:
„(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente la propriul proces.
(2) Statele membre pot să prevadă că un proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate poate avea loc în absența persoanei în cauză, cu condiția ca:
(a) persoana suspectată sau acuzată să fi fost informată în timp util cu privire la proces și la consecințele neprezentării sau
(b) persoana suspectată sau acuzată care a fost informată cu privire la proces să fie reprezentată de un avocat mandatat, care a fost numit fie de către persoana suspectată sau acuzată, fie de către stat.
[…]
(4) Atunci când statele membre prevăd posibilitatea desfășurării proceselor în lipsa persoanelor suspectate sau acuzate, dar condițiile prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol nu pot fi îndeplinite din cauză că suspectul sau inculpatul nu poate fi localizat, în pofida eforturilor rezonabile depuse în acest scop, statele membre pot să prevadă că o hotărâre poate fi totuși luată și pusă în executare. În acest caz, statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu privire la hotărâre și, în special, atunci când sunt prinse, ele sunt informate și despre posibilitatea de a contesta hotărârea și despre dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac, în conformitate cu articolul 9.
[…]”
16 Articolul 9 din directiva menționată, intitulat „Dreptul la un nou proces”, prevede:
„Statele membre se asigură că, atunci când persoanele suspectate sau acuzate nu au fost prezente la procesul lor și condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) nu au fost îndeplinite, persoanele în cauză au dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac care permite reexaminarea pe fond a cauzei, inclusiv examinarea unor probe noi, și care ar putea duce la anularea hotărârii inițiale. În acest sens, statele membre se asigură că persoanele în cauză suspectate și acuzate au dreptul de a fi prezente, de a participa efectiv, în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul intern, și de a‑și exercita dreptul la apărare.”
Dreptul maghiar
17 Articolul 78 alineatul (1) din a büntetőeljárásról szóló 2017. évi XC. törvény (Legea nr. XC din 2017 privind Codul de procedură penală, Magyar Közlöny 2017/90., denumită în continuare „Codul de procedură penală”) prevede în esență că, dacă o parte la o procedură penală dorește ca, în cadrul acesteia, să utilizeze altă limbă decât limba maghiară, ea are dreptul să utilizeze limba sa maternă și dreptul să fie asistată de un interpret.
18 În temeiul articolului 201 alineatul (1) din Codul de procedură penală, numai un interpret care are o calificare oficială poate fi desemnat în această calitate în cadrul unei proceduri penale, însă, dacă nu este posibil să se efectueze o astfel de desemnare, este autorizată cea a unui interpret care cunoaște suficient de bine limba respectivă.
19 Articolul 490 alineatele (1) și (2) din acest cod prevede în esență că o instanță națională poate, din oficiu sau la cererea părților, să suspende procedura și să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară.
20 Articolul 491 alineatul (1) litera a) din codul menționat prevede în esență că procedura penală suspendată trebuie reluată în cazul în care motivele suspendării au încetat să mai existe.
21 Articolul 513 alineatul (1) litera a) din același cod prevede că decizia de trimitere nu face obiectul unei căi de atac ordinare.
22 În temeiul articolului 667 alineatul (1) din Codul de procedură penală, legfőbb ügyész (Procurorul general, Ungaria) poate sesiza Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) cu un „recurs în interesul legii”, prin care se urmărește constatarea nelegalității unor hotărâri și ordonanțe pronunțate de instanțele inferioare.
23 Articolul 669 din acest cod prevede:
„(1) În cazul în care Kúria [(Curtea Supremă)] consideră că recursul în interesul legii formulat este întemeiat, aceasta constată într‑o hotărâre că decizia care face obiectul acestui recurs este nelegală, iar în caz contrar, respinge recursul prin intermediul unei ordonanțe.
(2) În cazul în care constată nelegalitatea deciziei în cauză, Kúria [(Curtea Supremă)] poate să îl achite pe inculpat, să respingă tratamentul medical obligatoriu, să pună capăt procedurii, să aplice o pedeapsă sau o măsură mai ușoară, să anuleze decizia atacată și, dacă este necesar, să trimită cauza spre rejudecare în fața instanței de fond în vederea desfășurării unei noi proceduri.
(3) Cu excepția cazurilor menționate la alineatul (2), decizia Kúria [(Curtea Supremă)] se limitează doar la constatarea nelegalității.
[…]”
24 Potrivit articolului 755 alineatul (1) literele a) și aa) din codul menționat, în cazul în care persoana acuzată, cu reședința în străinătate la o adresă cunoscută, este citată în mod corespunzător și nu se prezintă la ședință, procedura penală trebuie să continue în lipsă dacă nu există un motiv pentru emiterea unui mandat european sau internațional de arestare sau, în cazul în care nu este emis un astfel de mandat, dacă procurorul nu propune aplicarea unei pedepse privative de libertate ori plasarea într‑un centru de educație supravegheată.
Litigiul principal și întrebările preliminare
25 Judecătorul aflat la originea trimiterii, care statuează în complet de judecător unic în cadrul Pesti Központi Kerületi Bíróság (Tribunalul Districtual Central din Pesta, Ungaria), este sesizat cu o procedură penală inițiată împotriva lui IS, un resortisant suedez de origine turcă, pentru o pretinsă încălcare a dispozițiilor legislației maghiare privind achiziția, deținerea, fabricarea, comercializarea, importul, exportul sau transportul de arme de foc ori de muniții. Limba procedurii judiciare este maghiara, pe care inculpatul nu o cunoaște. Din cererea de decizie preliminară reiese că acest inculpat nu poate comunica decât prin intermediul serviciilor unui interpret.
26 IS a fost arestat în Ungaria la 25 august 2015 și a fost audiat în aceeași zi în calitate de „persoană suspectată”. Înainte de această audiere, IS a solicitat asistența unui avocat și a unui interpret și, în cursul acestei audieri, la care avocatul nu a putut participa, a fost informat cu privire la suspiciunile care planau asupra sa. IS a refuzat să răspundă întrucât nu și‑a putut consulta avocatul.
27 În cursul audierii menționate, agentul însărcinat cu ancheta a apelat la un interpret de limbă suedeză. Totuși, potrivit judecătorului aflat la originea trimiterii, nu există nicio informație nici cu privire la modul în care a fost selectat interpretul și la modul în care au fost verificate competențele sale, nici cu privire la faptul dacă interpretul și IS s‑au înțeles.
28 IS a fost eliberat după aceeași audiere. El ar locui în afara Ungariei și scrisoarea trimisă la adresa comunicată anterior s‑a întors cu mențiunea „nerevendicată”. Judecătorul aflat la originea trimiterii precizează că, în stadiul procedurii judiciare, prezența inculpatului este totuși obligatorie la audierea preliminară și că emiterea unui mandat național de arestare sau a unui mandat european de arestare nu este posibilă decât în cazurile în care inculpatului i se poate aplica o pedeapsă privativă de libertate. Acesta arată însă că, în prezenta cauză, procurorul a solicitat aplicarea unei pedepse cu amenda și că, în consecință, dacă inculpatul nu se prezintă la data indicată, instanța de trimitere este obligată să continue procedura în lipsă.
29 În aceste împrejurări, judecătorul aflat la originea trimiterii arată, în primul rând, că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2010/64 prevede că statele membre trebuie să ia măsuri concrete pentru a garanta faptul că interpretarea și traducerea furnizate îndeplinesc standardele de calitate prevăzute la articolul 2 alineatul (8) și la articolul 3 alineatul (9) din această directivă, ceea ce ar însemna că interpretarea trebuie să fie de o calitate suficientă pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor, în special prin asigurarea faptului că persoanele suspectate sau acuzate cunosc cazul instrumentat împotriva lor și pot să își exercite dreptul la apărare. De asemenea, acesta observă că articolul 5 alineatul (2) din directiva menționată prevede că, în vederea promovării caracterului adecvat al interpretării și al traducerii, precum și a accesului eficient la acestea, statele membre trebuie să depună eforturile necesare pentru crearea unuia sau mai multor registre cuprinzând traducătorii și interpreții independenți care sunt calificați corespunzător.
30 În plus, judecătorul aflat la originea trimiterii arată că articolul 4 alineatul (5) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13 prevăd că persoanele suspectate sau acuzate trebuie informate imediat în scris, într‑o limbă pe care o înțeleg, cu privire la drepturile de care beneficiază, precum și cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate.
31 În acest context, el arată că în Ungaria nu există niciun registru oficial al traducătorilor și al interpreților și că reglementarea maghiară nu specifică cine poate fi desemnat ca traducător sau interpret ad‑hoc în cadrul unei proceduri penale și nici în funcție de ce criterii, fiind reglementată numai traducerea certificată a documentelor. În lipsa unei astfel de reglementări, nici avocatul, nici instanța nu ar fi în măsură să verifice calitatea interpretării. Persoana suspectată sau acuzată care nu cunoaște limba maghiară ar fi informată, cu ajutorul unui interpret, cu privire la suspiciunile care planează asupra sa și cu privire la drepturile sale procedurale la prima audiere în această calitate, dar dacă interpretul nu dispune de expertiza corespunzătoare, ar fi posibil, potrivit judecătorului aflat la originea trimiterii, să se aducă atingere dreptului persoanei în cauză de a fi informată cu privire la drepturile sale, precum și dreptului său la apărare.
32 Astfel, potrivit judecătorului aflat la originea trimiterii, se pune întrebarea dacă reglementarea și practica maghiare sunt compatibile cu Directivele 2012/13 și 2010/64 și dacă rezultă din normele de drept al Uniunii că, în caz de incompatibilitate, instanța națională nu poate continua procedura penală în lipsă.
33 În al doilea rând, judecătorul aflat la originea trimiterii arată că, de la intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2012, a unei reforme judiciare, administrarea și conducerea centrală a sistemului judiciar sunt de competența președintelui Országos Bírósági Hivatal (Oficiul Național al Magistraturii, Ungaria, denumit în continuare „președintele ONM”), care este numit de Parlamentul maghiar pentru un mandat de nouă ani, și că acest președinte are competențe extinse, inclusiv de a decide cu privire la repartizarea judecătorilor, de a numi șefii instanțelor și de a iniția proceduri disciplinare împotriva judecătorilor.
34 El precizează de asemenea că Országos Bírói Tanács (Consiliul Național Judiciar, denumit în continuare „CNJ”), ai cărui membri sunt aleși de judecători, este responsabil cu supravegherea acțiunilor președintelui ONM și, în anumite cazuri, cu aprobarea deciziilor acestuia. Or, la 2 mai 2018, CNJ ar fi adoptat un raport prin care constata că președintele ONM ar fi încălcat legea prin practica acestuia de a declara, fără o motivare adecvată, că procedurile de numire a judecătorilor și a președinților de instanță în posturi vacante se încheiaseră fără rezultat, după care proceda, în numeroase cazuri, la numirea, cu titlu temporar, a unor președinți de instanță la alegerea sa. La 24 aprilie 2018, președintele ONM ar fi declarat că funcționarea CNJ nu era conformă cu legea și, prin urmare, ar fi refuzat să coopereze cu acest organ și cu membrii săi. CNJ ar fi semnalat deja, în mai multe rânduri, că președintele ONM și președinții instanțelor numiți de acesta încalcă competențele acestui organ.
35 Judecătorul aflat la originea trimiterii mai arată că președintele Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta ‑ Capitală, Ungaria), care este instanța de apel a instanței de trimitere, a fost numit cu titlu temporar în acest mod de președintele ONM. Pentru a sublinia relevanța acestei informații, judecătorul aflat la originea trimiterii precizează influența pe care președintele ONM o poate exercita asupra activității și a promovării judecătorilor, inclusiv în ceea ce privește repartizarea cauzelor, competența disciplinară și mediul de lucru.
36 În acest context, judecătorul aflat la originea trimiterii, referindu‑se, pe de o parte, la un anumit număr de avize și rapoarte internaționale care au constatat concentrarea excesivă a competențelor în mâinile președintelui ONM și inexistența unei contraponderi față de acesta, precum și, pe de altă parte, la jurisprudența Curții și a Curții Europene a Drepturilor Omului, ridică problema dacă o astfel de situație este compatibilă cu principiul independenței justiției consacrat la articolul 19 TUE și la articolul 47 din cartă. De asemenea, el se întreabă dacă într‑un astfel de context procedura pendinte în fața sa poate fi considerată echitabilă.
37 În al treilea rând, judecătorul aflat la originea trimiterii menționează că, printr‑un amendament legislativ care a intrat în vigoare la 1 septembrie 2018, anumite remunerații suplimentare ale procurorilor au fost mărite, în timp ce normele referitoare la remunerația judecătorilor nu au fost modificate. În consecință, pentru prima dată după câteva decenii, salariul judecătorilor ar fi în prezent inferior celui al procurorilor de la același nivel, având aceeași repartizare și aceeași vechime în muncă. CNJ ar fi reclamat această situație la guvernul maghiar, care ar fi promis o reformă salarială cel mai târziu la 1 ianuarie 2020, dar proiectul de lege în acest sens încă nu a fost introdus, astfel încât salariul judecătorilor cu atribuții de judecată ar fi rămas neschimbat din anul 2003. Judecătorul aflat la originea trimiterii ridică, așadar, problema dacă, având în vedere printre altele inflația și creșterea salariului mediu în Ungaria în cursul anilor, neajustarea salariului acestor judecători pe termen lung nu este echivalentul unei reduceri a acestuia și dacă această consecință nu își are originea într‑o acțiune deliberată a guvernului maghiar, în scopul de a‑i pune într‑o situație dezavantajoasă în raport cu procurorii. În plus, practica președintelui ONM și a președinților de instanțe ce constă în a acorda prime și recompense, uneori foarte ridicate în raport cu salariul de bază, unora dintre aceștia, în mod discreționar, ar încălca în mod general și sistematic principiul independenței justiției.
38 În aceste condiții, Pesti Központi Kerületi Bíróság (Tribunalul Districtual Central din Pesta, Ungaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) a) Articolul 6 alineatul (1) TUE și articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2010/64 trebuie interpretate în sensul că, pentru a garanta dreptul la un proces echitabil al persoanelor acuzate care nu cunosc limba de procedură, statul membru în cauză trebuie să creeze un registru cuprinzând traducătorii și interpreții independenți care sunt calificați corespunzător sau – în lipsa acestuia – să asigure în orice alt mod posibilitatea verificării caracterului adecvat al calității interpretării lingvistice în cadrul procedurilor judiciare?
b) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară și dacă, într‑o anumită cauză, în lipsa unei calități adecvate a interpretării lingvistice, nu se poate determina dacă persoana acuzată a fost informată cu privire la obiectul inculpării sau al acuzării formulate împotriva sa, articolul 6 alineatul (1) TUE, precum și articolul 4 alineatul (5) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13 trebuie interpretate în sensul că, în aceste condiții, procedura nu poate continua în lipsa persoanei acuzate?
2) a) Principiul independenței judiciare consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, la articolul 47 din [cartă] și în jurisprudența Curții trebuie interpretat în sensul că este încălcat în cazul în care [președintele ONM], însărcinat cu funcția de administrare centrală a instanțelor și numit de către Parlament, care este singurul organism în fața căruia trebuie să răspundă și care îl poate revoca, desemnează o persoană pentru ocuparea funcției de președinte al unei instanțe – președinte care, printre altele, are competențe în materia repartizării cauzelor, a inițierii procedurilor disciplinare împotriva judecătorilor și a evaluării acestora din urmă – prin numire directă temporară, eludându‑se procedura de concurs și ignorându‑se în mod sistematic opinia organelor competente de autoguvernare a puterii judecătorești?
b) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară și dacă judecătorul care este sesizat cu o anumită cauză are motive întemeiate să se teamă că este prejudiciat în mod nejustificat ca urmare a activităților sale judiciare și de administrare, principiul menționat trebuie interpretat în sensul că, în cauza respectivă, nu este garantat dreptul la un proces echitabil?
3) a) Principiul independenței judiciare consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, la articolul 47 din [cartă] și în jurisprudența Curții trebuie interpretat în sensul că nu este compatibilă cu acesta o situație în care, de la 1 septembrie 2018 – contrar practicii urmate de decenii întregi –, judecătorii maghiari primesc, conform legii, o remunerație mai mică decât cea a procurorilor dintr‑o categorie echivalentă, care au același grad și aceeași vechime, și în care, având în vedere situația economică a țării, salariile lor nu reflectă de manieră generală importanța funcțiilor exercitate, în special luând în considerare practica acordării de prime discreționare urmată de cei care ocupă funcții de conducere?
b) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, principiul independenței judiciare menționat trebuie interpretat în sensul că, în aceste condiții, nu se poate garanta dreptul la un proces echitabil?”
39 Prin decizia din 18 noiembrie 2019 (denumită în continuare „cererea suplimentară de decizie preliminară”), judecătorul aflat la originea trimiterii a introdus o cerere având ca obiect printre altele completarea cererii sale inițiale de decizie preliminară.
40 Din cererea suplimentară de decizie preliminară reiese că, la 19 iulie 2019, Procurorul general a formulat, în temeiul articolului 667 din Codul de procedură penală, un recurs în interesul legii în fața Kúria (Curtea Supremă) îndreptat împotriva cererii inițiale de decizie preliminară. Reiese de asemenea că, prin decizia din 10 septembrie 2019, Kúria (Curtea Supremă) a considerat că această cerere de decizie preliminară este nelegală în esență pentru motivul că întrebările adresate nu erau relevante pentru soluționarea litigiului principal (denumită în continuare „decizia Kúria”).
41 Judecătorul aflat la originea trimiterii arată că rezultă din decizia Kúria că sistemul trimiterii preliminare instituit la articolul 267 TFUE are vocația de a invita Curtea să se pronunțe cu privire la aspecte referitoare nu la ordinea constituțională a unui stat membru, ci la dreptul Uniunii, pentru a asigura o interpretare coerentă a acestuia în cadrul Uniunii Europene. Potrivit acestei decizii, suspendarea procedurii penale nu ar fi, în plus, permisă decât pentru pronunțarea unei decizii finale privind vinovăția inculpatului. Or, Kúria (Curtea Supremă) ar aprecia că întrebările preliminare, astfel cum sunt formulate de judecătorul aflat la originea trimiterii în cererea sa inițială de decizie preliminară, nu ar fi relevante în scopul aprecierii vinovăției lui IS, astfel încât această cerere ar fi nelegală. Decizia Kúria ar menționa de asemenea propriile sale decizii de principiu anterioare, potrivit cărora nu ar fi necesar să se introducă o cerere de decizie preliminară pentru a se constata că dreptul maghiar aplicabil nu este conform cu principiile fundamentale protejate de dreptul Uniunii.
42 Potrivit judecătorului aflat la originea trimiterii, chiar dacă decizia Kúria se limitează să declare nelegalitatea cererii inițiale de decizie preliminară, fără să anuleze decizia de trimitere însăși, decizia Kúria, pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii, va avea un impact fundamental asupra jurisprudenței ulterioare a instanțelor inferioare, dat fiind că astfel de recursuri au drept scop armonizarea jurisprudenței naționale. Astfel, decizia Kúria ar risca să aibă, în viitor, un efect disuasiv asupra judecătorilor instanțelor inferioare care ar preconiza să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE.
43 În plus, judecătorul aflat la originea trimiterii ridică problema modului în care ar trebui continuată procedura penală pendinte în fața sa, în prezent suspendată, și consideră că aceasta depinde de caracterul legal sau nelegal al deciziei Kúria.
44 Astfel, fie se constată că, în mod întemeiat, Kúria (Curtea Supremă) a examinat cererea de decizie preliminară și a declarat‑o nelegală. În acest caz, judecătorul aflat la originea trimiterii ar trebui să ia în considerare continuarea examinării cauzei principale, întrucât, în temeiul articolului 491 alineatul (1) litera a) din Codul de procedură penală, dacă motivul pentru care procedura a fost suspendată dispare, instanța reia examinarea cauzei. Desigur, potrivit judecătorului aflat la originea trimiterii, nicio dispoziție de drept maghiar nu prevede ce trebuie făcut dacă examinarea cauzei a fost suspendată în mod nelegal. Totuși, potrivit unui raționament prin analogie, această dispoziție a Codului de procedură penală ar putea fi interpretată în sensul că instanța ar trebui, în acest caz, să fie obligată să reia examinarea cauzei.
45 Fie se constată că Kúria (Curtea Supremă) a declarat nelegală această cerere în mod eronat și, în acest caz, instanța inferioară ar trebui să înlăture, ca fiind contrară dreptului Uniunii, decizia acestei instanțe supreme, în pofida competenței sale constituționale de asigurare a uniformității dreptului național.
46 În plus, decizia Kúria s‑ar întemeia pe o jurisprudență națională potrivit căreia conformitatea dreptului maghiar cu dreptul Uniunii nu poate face obiectul unei proceduri de trimitere preliminară. O astfel de jurisprudență ar fi contrară principiului supremației dreptului Uniunii și jurisprudenței Curții.
47 Judecătorul aflat la originea trimiterii adaugă că, la 25 octombrie 2019, președintele Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta ‑ Capitală) a inițiat o procedură disciplinară împotriva sa, în temeiul acelorași motive ca cele ale deciziei Kúria.
48 În urma unei informări comunicate de guvernul maghiar, potrivit căreia această procedură ar fi fost încheiată, Curtea a adresat o întrebare judecătorului aflat la originea trimiterii. În răspunsul său din 10 decembrie 2019, acesta din urmă a confirmat că, printr‑un document din 22 noiembrie 2019, președintele Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta ‑ Capitală) și‑a retras actul de inițiere a acestei proceduri disciplinare.
49 Judecătorul aflat la originea trimiterii a arătat însă că nu intenționa să modifice în această privință cererea suplimentară de decizie preliminară, întrucât preocuparea sa rezultă nu din faptul că face el însuși obiectul unei proceduri disciplinare, ci mai degrabă chiar din faptul că o astfel de procedură poate fi inițiată în asemenea împrejurări.
50 Astfel, potrivit judecătorului aflat la originea trimiterii, calitatea activității sale ca judecător nu a fost pusă în discuție nici de șefa sa directă, nici de șeful secției penale a Pesti Központi Kerületi Bíróság (Tribunalul Districtual Central din Pesta), așa încât această procedură disciplinară își găsește rațiunea de a fi doar în conținutul deciziei de trimitere inițiale.
51 În aceste condiții, Pesti Központi Kerületi Bíróság (Tribunalul Districtual Central din Pesta) a decis să adreseze Curții următoarele două întrebări preliminare suplimentare:
„4) a) Articolul 267 [TFUE] trebuie interpretat în sensul că este contrară acestei dispoziții o decizie de jurisprudență națională în temeiul căreia Curtea Supremă a statului membru în cauză, în cadrul unei proceduri care vizează unificarea jurisprudenței din statul membru respectiv, califică drept nelegală ordonanța instanței inferioare prin care a fost inițiată procedura de trimitere preliminară, fără a afecta efectele juridice ale ordonanței în cauză?
b) În cazul unui răspuns afirmativ la [întrebarea 4 litera a)], articolul 267 [TFUE] trebuie interpretat în sensul că instanța de trimitere trebuie să înlăture deciziile instanței superioare în sens contrar și pozițiile de principiu adoptate în interesul unității dreptului?
c) În cazul unui răspuns negativ la [întrebarea 4 litera a)], procedura penală suspendată poate continua într‑o astfel de situație în timp ce procedura de trimitere preliminară este în curs?
5) Principiul independenței justiției, consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și la articolul 47 din [cartă], precum și în jurisprudența Curții, trebuie interpretat în sensul că, în lumina articolului 267 TFUE, se aduce atingere acestui principiu atunci când împotriva unui judecător este inițiată o procedură disciplinară pentru motivul că a inițiat o procedură de trimitere preliminară?”
Cu privire la cererea de procedură accelerată
52 Prin intermediul cererii sale suplimentare de decizie preliminară, judecătorul aflat la originea trimiterii a solicitat de asemenea ca prezenta cauză să fie judecată potrivit procedurii accelerate, în temeiul articolului 105 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea acestei cereri, el arată că declanșarea unei astfel de proceduri se justifică printre altele în considerarea faptului că decizia Kúria și procedura disciplinară inițiată împotriva acestuia sunt de natură să producă un efect disuasiv extrem de negativ care ar putea avea un impact semnificativ asupra oricărei decizii de a iniția sau nu pe viitor în Ungaria o procedură de trimitere preliminară în temeiul articolului 267 TFUE.
53 Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt.
54 Trebuie amintit în această privință că o astfel de procedură accelerată constituie un instrument procedural destinat să răspundă unei situații de urgență extraordinare. Pe de altă parte, reiese totodată din jurisprudența Curții că este posibil ca procedura accelerată să nu fie aplicată atunci când caracterul sensibil și complex al problemelor juridice ridicate de o cauză se pretează cu dificultate aplicării unei asemenea proceduri, în special atunci când nu este adecvat să se scurteze faza scrisă a procedurii în fața Curții (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, EU:C:2021:393, punctul 103, precum și jurisprudența citată).
55 În speță, prin decizia din 19 decembrie 2019, președintele Curții, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, a respins cererea prin care se solicită judecarea prezentei cauze potrivit unei proceduri accelerate. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 48 din prezenta hotărâre, actul de inițiere a procedurii disciplinare împotriva judecătorului aflat la originea trimiterii a fost retras. Pe de altă parte, litigiul penal principal nu privește o persoană care face obiectul unei măsuri privative de libertate.
56 În aceste condiții, nu a rezultat, pe baza informațiilor și a explicațiilor astfel furnizate de instanța de trimitere, că prezenta cauză, care ridică în plus, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 52 din prezenta hotărâre, probleme ce prezintă un grad ridicat de sensibilitate și de complexitate, ar fi avut un caracter atât de urgent încât să se justifice o derogare, cu titlu excepțional, de la normele de procedură ordinare aplicabile în materie de trimitere preliminară.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la a patra întrebare
57 Prin intermediul celei de a patra întrebări, care trebuie examinată în primul rând, judecătorul aflat la originea trimiterii solicită în esență să se stabilească dacă articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca o instanță supremă a unui stat membru să constate, în urma unui recurs în interesul legii, nelegalitatea unei cereri de decizie preliminară cu care Curtea a fost sesizată de o instanță inferioară în temeiul dispoziției menționate, fără a afecta totuși efectele juridice ale deciziei care conține această cerere, și, în caz afirmativ, dacă principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune acestei instanțe inferioare să înlăture o astfel de decizie a instanței supreme.
Cu privire la admisibilitate
58 Guvernul maghiar susține că a patra întrebare este inadmisibilă, întrucât motivele expuse în cererea suplimentară de decizie preliminară privind necesitatea unei interpretări a dreptului Uniunii sunt lipsite de relevanță pentru soluționarea litigiului principal, ținând seama în special de faptul că decizia Kúria nu are efect juridic asupra deciziei de trimitere. În plus, supozițiile formulate de judecătorul aflat la originea trimiterii privind efectul pe care această decizie l‑ar putea avea pe viitor asupra procedurilor de trimitere preliminară s‑ar întemeia pe evenimente viitoare și ipotetice și, ca atare, aceste supoziții ar fi de asemenea lipsite de relevanță pentru soluționarea litigiului principal.
59 Trebuie amintit de la bun început că procedura trimiterii preliminare prevăzută la articolul 267 TFUE stabilește o cooperare strânsă între instanțele naționale și Curte, întemeiată pe repartizarea funcțiilor între acestea, și constituie un instrument cu ajutorul căruia Curtea furnizează instanțelor naționale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2007, Omni Metal Service, C‑259/05, EU:C:2007:363, punctul 16 și jurisprudența citată).
60 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul acestei cooperări, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe [Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 25 și jurisprudența citată].
61 Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate [Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 26 și jurisprudența citată].
62 În speță, întrucât judecătorul aflat la originea trimiterii a ridicat problema modului în care ar trebui continuată procedura penală din litigiul principal dacă decizia Kúria ar fi considerată contrară dreptului Uniunii, este necesar să se constate că, deși aceasta din urmă nici nu anulează, nici nu modifică decizia de trimitere și nici nu impune judecătorului aflat la originea trimiterii să retragă sau să modifice această cerere, decizia Kúria nu este lipsită de consecințe pentru acesta din urmă și pentru procedura penală din litigiul principal.
63 Așadar, atunci când această instanță supremă califică drept nelegală o cerere de decizie preliminară introdusă de o instanță inferioară, o astfel de calificare are în mod necesar consecințe pentru această din urmă instanță, chiar în lipsa unor efecte directe asupra validității deciziei de trimitere. Astfel, în speță, judecătorul aflat la originea trimiterii trebuie, în special, să decidă dacă își menține sau nu întrebările preliminare și, prin urmare, în același timp, să decidă dacă își menține sau nu decizia de a suspenda judecarea cauzei pe care Kúria (Curtea Supremă) în esență a considerat‑o nelegală sau dacă, dimpotrivă, își retrage întrebările în lumina acestei decizii și continuă procedura penală din litigiul principal.
64 De altfel, după cum reiese din decizia de trimitere, decizia Kúria a fost publicată într‑un repertoriu oficial rezervat deciziilor de principiu în vederea asigurării uniformității dreptului național.
65 În plus, în astfel de împrejurări, judecătorul aflat la originea trimiterii trebuie de asemenea să aprecieze dacă, prin menținerea cererii sale inițiale de decizie preliminară, nu își expune hotărârea care urmează să o pronunțe pe fond în cauza principală riscului să facă obiectul unei căi de atac pentru motivul că, în cursul procedurii, acest judecător a emis o ordonanță de introducere a unei cereri de decizie preliminară care a fost declarată nelegală de Kúria (Curtea Supremă).
66 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se constate că a patra întrebare nu poate fi considerată lipsită de relevanță pentru soluționarea procedurii principale și că este, așadar, admisibilă.
Cu privire la fond
67 În ceea ce privește, în primul rând, aspectul dacă articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca Curtea Supremă a unui stat membru să constate, în urma unui recurs în interesul legii, nelegalitatea unei cereri de decizie preliminară cu care Curtea a fost sesizată de o instanță inferioară în temeiul acestei dispoziții, fără a afecta totuși efectele juridice ale deciziei care conține această cerere, trebuie amintit că cheia de boltă a sistemului jurisdicțional instituit de tratate o constituie procedura trimiterii preliminare prevăzută la articolul 267 TFUE, dispoziție care, prin instituirea unui dialog de la instanță la instanță între Curte și instanțele din statele membre, are drept scop asigurarea unității de interpretare a dreptului Uniunii, permițând astfel asigurarea coerenței acestuia, a efectului său deplin și a autonomiei sale, precum și, în ultimă instanță, a caracterului propriu al dreptului instituit de tratate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 90, precum și jurisprudența citată].
68 În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că instanțele naționale au cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea cu o chestiune de interpretare a dispozițiilor pertinente ale dreptului Uniunii, această posibilitate transformându‑se în obligație pentru instanțele de ultim grad de jurisdicție, sub rezerva excepțiilor recunoscute de jurisprudența Curții (Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C‑689/13, EU:C:2016:199, punctul 32 și jurisprudența citată).
69 Atât această posibilitate, cât și această obligație sunt astfel inerente sistemului de cooperare între instanțele naționale și Curte, stabilit prin articolul 267 TFUE, și funcțiilor de instanță însărcinată cu aplicarea dreptului Uniunii încredințate de această dispoziție instanțelor naționale (Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C‑689/13, EU:C:2016:199, punctul 33).
70 În consecință, o instanță națională sesizată cu o cauză, atunci când consideră că, în cadrul acesteia, se ridică o chestiune privind interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii, are posibilitatea sau obligația, după caz, de a se adresa Curții cu titlu preliminar, fără ca această posibilitate sau această obligație să poată fi împiedicată de norme naționale de natură legislativă sau jurisprudențială (Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C‑689/13, EU:C:2016:199, punctul 34).
71 În speță, chiar dacă decizia Kúria se limitează doar la constatarea nelegalității cererii inițiale de decizie preliminară și nici nu anulează decizia care conține această cerere, nici nu impune judecătorului aflat la originea trimiterii să retragă cererea menționată și să continue procedura principală, Kúria (Curtea Supremă), efectuând un control de legalitate al aceleiași cereri în raport cu articolul 490 din Codul de procedură penală, a procedat, după cum a arătat și domnul avocat general la punctul 43 din concluzii, la un control al cererii inițiale de decizie preliminară, care se aseamănă cu cel exercitat de Curte pentru a determina dacă o cerere de decizie preliminară este admisibilă.
72 Chiar dacă articolul 267 TFUE nu se opune ca o decizie de trimitere să fie supusă unei căi de atac în dreptul intern, o decizie a unei instanțe supreme prin care o cerere de decizie preliminară este declarată nelegală pentru motivul că întrebările adresate nu sunt relevante și necesare pentru soluționarea litigiului principal este incompatibilă cu acest articol, întrucât aprecierea acestor elemente ține de competența exclusivă a Curții de a se pronunța asupra admisibilității întrebărilor preliminare, astfel cum reiese din jurisprudența acesteia din urmă amintită la punctele 60 și 61 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2008, Cartesio, C‑210/06, EU:C:2008:723, punctele 93-96).
73 În plus, astfel cum a arătat și domnul avocat general la punctul 48 din concluzii, eficacitatea dreptului Uniunii ar fi compromisă dacă rezultatul unei căi de atac în fața celei mai înalte autorități judiciare naționale ar putea avea ca efect să descurajeze instanța națională, sesizată cu un litigiu guvernat de dreptul Uniunii, să utilizeze posibilitatea care îi este atribuită de articolul 267 TFUE de a adresa Curții întrebările privind interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii, pentru a‑i permite să statueze dacă o normă națională este sau nu compatibilă cu acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 45, precum și jurisprudența citată).
74 Astfel, chiar dacă Kúria (Curtea Supremă) nu a impus judecătorului aflat la originea trimiterii să retragă cererea inițială de decizie preliminară, nu este mai puțin adevărat că, prin decizia sa, această instanță supremă a considerat că această cerere este nelegală. Or, o astfel de constatare a nelegalității este de natură să fragilizeze atât autoritatea răspunsurilor pe care Curtea le va furniza judecătorului aflat la originea trimiterii, cât și hotărârea pe care el o va pronunța în lumina acestor răspunsuri.
75 Pe de altă parte, această decizie a Kúria (Curtea Supremă) este de natură să stimuleze instanțele maghiare să se abțină de la a adresa Curții întrebări preliminare, iar aceasta pentru a evita ca cererile lor de decizie preliminară să fie contestate de una dintre părți pe baza deciziei menționate sau să facă obiectul unui recurs în interesul legii.
76 În această privință, trebuie amintit că, în ceea ce privește mecanismul de trimitere preliminară, „vigilența particularilor interesați de protejarea drepturilor lor determină un control eficient care se adaugă controlului încredințat diligenței Comisiei Europene și statelor membre prin articolele [258 și 259 TFUE]” (Hotărârea din 5 februarie 1963, van Gend & Loos, 26/62, EU:C:1963:1, p. 25). Limitările în exercitarea de către instanțele naționale a competenței pe care le‑o conferă articolul 267 TFUE ar avea ca efect să restrângă protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor conferite particularilor de dreptul Uniunii.
77 Prin urmare, decizia Kúria aduce atingere prerogativelor recunoscute instanțelor naționale prin articolul 267 TFUE și, în consecință, eficacității cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin mecanismul trimiterii preliminare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C‑614/14, EU:C:2016:514, punctul 25).
78 În ceea ce privește, în al doilea rând, problema dacă principiul supremației dreptului Uniunii impune instanței naționale care a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară a cărei nelegalitate a fost constatată de instanța supremă a statului membru în cauză, fără a afecta totuși efectele juridice ale deciziei sale de trimitere preliminară, să nu țină seama de o astfel de decizie a instanței supreme, primo, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiul supremației dreptului Uniunii consacră prevalența dreptului Uniunii asupra dreptului statelor membre. Acest principiu impune, prin urmare, tuturor autorităților statelor membre să dea efect deplin diferitor norme ale Uniunii întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, EU:C:2021:393, punctul 244, precum și jurisprudența citată).
79 Astfel, Curtea a statuat în mod repetat că, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. Astfel, conform unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca, în special, dispozițiile interne aferente repartizării competențelor judiciare, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, EU:C:2021:393, punctul 245, precum și jurisprudența citată).
80 Secundo, după cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, o dispoziție de drept național care împiedică punerea în aplicare a procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE trebuie înlăturată fără ca instanța în cauză să trebuiască să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei dispoziții naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional [Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 141, precum și jurisprudența citată].
81 Rezultă că principiul supremației dreptului Uniunii impune unei instanțe inferioare să înlăture o decizie a instanței supreme a statului membru în cauză dacă apreciază că prin aceasta se aduce atingere prerogativelor care îi sunt recunoscute prin articolul 267 TFUE și, în consecință, eficacității cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin mecanismul trimiterii preliminare. Trebuie precizat că, având în vedere întinderea acestor prerogative, niciun motiv în favoarea menținerii acestei decizii nu poate decurge din eventuala împrejurare că, în decizia sa privind cererea de decizie preliminară, Curtea constată inadmisibilitatea, în tot sau în parte, a întrebărilor preliminare adresate Curții de această instanță inferioară.
82 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare, pe de o parte, că articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca instanța supremă a unui stat membru să constate, în urma unui recurs în interesul legii, nelegalitatea unei cereri de decizie preliminară cu care Curtea a fost sesizată de o instanță inferioară în temeiul acestei dispoziții pentru motivul că întrebările adresate nu sunt relevante și necesare pentru soluționarea litigiului principal, fără a afecta totuși efectele juridice ale deciziei care conține această cerere, și, pe de altă parte, că principiul supremației dreptului Uniunii impune acestei instanțe inferioare să înlăture o astfel de decizie a instanței supreme naționale.
Cu privire la a cincea întrebare
83 Prin intermediul celei de a cincea întrebări, care trebuie examinată în al doilea rând, judecătorul aflat la originea trimiterii solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 47 din cartă și articolul 267 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun inițierii unei proceduri disciplinare împotriva unui judecător național pentru motivul că acesta a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul acestui articol 267.
Cu privire la admisibilitate
84 Guvernul maghiar și Comisia invocă inadmisibilitatea celei de a cincea întrebări. Acest guvern susține în esență că procedura disciplinară care a fost inițiată împotriva judecătorului aflat la originea trimiterii, dar care a fost ulterior retrasă și închisă, este lipsită de relevanță deoarece efectele sale asupra funcției jurisdicționale a judecătorului aflat la originea trimiterii nu pot fi determinate. În ceea ce privește Comisia, ea susține în esență că întrebarea menționată nu este relevantă în scopul soluționării litigiului principal și că, în orice caz, judecătorul aflat la originea trimiterii nu a furnizat nicio informație în ceea ce privește incidența deschiderii procedurii disciplinare asupra continuării procedurii penale cu care a fost sesizat.
85 În această privință și în lumina jurisprudenței deja amintite la punctele 60 și 61 din prezenta hotărâre, trebuie subliniat că, în răspunsul său din 10 decembrie 2019 la cererea de informații care i‑a fost transmisă de Curte, judecătorul aflat la originea trimiterii a precizat că, în pofida retragerii procedurii disciplinare care a fost inițiată împotriva sa, întrebarea sa rămânea relevantă, întrucât îndoielile sale rezultă chiar din faptul că o procedură disciplinară poate fi inițiată în astfel de împrejurări și sunt, așadar, independente de continuarea acestei proceduri.
86 În plus, este necesar să se constate că a patra și a cincea întrebare preliminară sunt strâns legate între ele. Astfel, din cererea suplimentară de decizie preliminară reiese că președintele Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta ‑ Capitală) a adoptat actul prin care solicita inițierea unei proceduri disciplinare împotriva judecătorului aflat la originea trimiterii în urma deciziei Kúria prin care cererea inițială de decizie preliminară a fost declarată nelegală. Astfel, prin intermediul celei de a cincea întrebări, judecătorul aflat la originea trimiterii solicită în esență să se stabilească dacă va putea să se abțină de la a se conforma deciziei Kúria atunci când se va pronunța asupra fondului cauzei principale fără a se teme că, procedând astfel, procedura disciplinară al cărei obiect a fost, întemeiată pe decizia Kúria, va fi reactivată.
87 În consecință, la fel ca în cadrul celei de a patra întrebări, judecătorul aflat la originea trimiterii se confruntă cu un obstacol procedural, care rezultă dintr‑o aplicare împotriva sa a unei reglementări naționale, pe care trebuie să îl înlăture înainte de a putea soluționa litigiul principal fără interferență externă și, așadar, în conformitate cu articolul 47 din cartă, în deplină independență [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Governo della Repubblica italiana (Statutul judecătorilor de pace italieni), C‑658/18, EU:C:2020:572, punctul 46 și jurisprudența citată]. Astfel, el ridică problema condițiilor în care continuă procedura principală ulterior deciziei Kúria prin care s‑a declarat nelegală cererea inițială de decizie preliminară și care a servit de asemenea drept motiv pentru inițierea unei proceduri disciplinare împotriva sa. Prin aceasta, prezenta cauză se distinge de cele în care s‑a pronunțat Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny (C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234), în care răspunsurile la întrebările privind interpretarea dreptului Uniunii adresate Curții nu ar fi fost necesare instanțelor de trimitere vizate pentru soluționarea aspectelor procedurale de drept național înainte de a se putea pronunța pe fondul litigiilor cu care erau sesizate.
88 Rezultă că a cincea întrebare este admisibilă.
Cu privire la fond
89 Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că a cincea întrebare vizează interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 47 din cartă și a articolului 267 TFUE. Reiese însă din motivarea deciziei de trimitere că, astfel cum s‑a arătat deja în esență la punctele 86 și 87 din prezenta hotărâre, această întrebare este adresată în legătură cu o dificultate de ordin procedural care trebuie soluționată înainte de a se putea pronunța cu privire la fondul litigiului principal și care pune în discuție competențele pe care le deține judecătorul aflat la originea trimiterii în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE. Astfel, nu este necesar să se analizeze a cincea întrebare decât în raport cu articolul 267 TFUE.
90 În această privință și în lumina jurisprudenței Curții amintite la punctele 68-70 și 72 din prezenta hotărâre, trebuie subliniat că aceasta din urmă a statuat deja că dispozițiile naționale din care ar rezulta că judecătorii naționali se pot expune unor proceduri disciplinare ca urmare a faptului că au sesizat Curtea cu o trimitere preliminară nu pot fi admise. Astfel, simpla perspectivă de a fi expuși unor astfel de proceduri ca urmare a introducerii unei cereri de decizie preliminară sau ca urmare a deciziei de a o menține ulterior este de natură să aducă atingere exercitării efective, de către judecătorii naționali respectivi, a posibilității de a sesiza Curtea și a funcțiilor de instanță însărcinată cu aplicarea dreptului Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 58 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 227].
91 Pentru acești judecători, faptul de a nu fi expuși unor proceduri sau unor sancțiuni disciplinare pentru exercitarea unei asemenea posibilități de a sesiza Curtea cu titlu preliminar, care este de competența lor exclusivă, constituie de altfel o garanție inerentă a independenței lor, independență care este, în special, esențială pentru buna funcționare a sistemului de cooperare judiciară constituit de mecanismul trimiterii preliminare prevăzut la articolul 267 TFUE (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 59, precum și jurisprudența citată).
92 Pe de altă parte, trebuie arătat că o procedură disciplinară inițiată pentru motivul că un judecător național a decis să sesizeze Curtea cu titlu preliminar este de natură să descurajeze ansamblul instanțelor naționale de la prezentarea unor astfel de cereri, ceea ce ar putea compromite aplicarea uniformă a dreptului Uniunii.
93 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a cincea întrebare că articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune inițierii unei proceduri disciplinare împotriva unui judecător național pentru motivul că acesta a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul acestei dispoziții.
Cu privire la prima întrebare
Cu privire la admisibilitate
94 Potrivit guvernului maghiar, cauza principală este, astfel cum a constatat Kúria (Curtea Supremă), o cauză a cărei apreciere este simplă în fapt și în drept și care, în mod fundamental, nu necesită o interpretare a dreptului Uniunii. Făcând referire la decizia Kúria, acest guvern susține, în mod general, că procedura penală din litigiul principal nu indică niciun fapt sau nicio împrejurare care ar permite să se constate o încălcare a dispozițiilor care reglementează utilizarea limbilor în cursul acesteia sau o neîndeplinire a obligațiilor autorităților sesizate cu cauza, din care judecătorul aflat la originea trimiterii ar fi putut deduce necesitatea unei interpretări a dreptului Uniunii. Întrucât în mod concret nu s‑ar ridica nicio problemă reală în cauza principală în ceea ce privește calitatea interpretării, prima parte a acestei întrebări ar avea un caracter ipotetic și prin urmare, nu ar fi nici necesar, nici posibil pentru Curte să răspundă. În mod similar, un răspuns la a doua parte a acestei întrebări nu ar fi nici el necesar, având în vedere situația de fapt din cauza principală, dat fiind că, potrivit guvernului menționat, este posibil să se constate, pe baza faptelor stabilite de Kúria (Curtea Supremă) având în vedere dosarul anchetei, că inculpatul a înțeles acuzațiile care i‑au fost aduse.
95 În această privință și având în vedere jurisprudența Curții vizată la punctele 60 și 61 din prezenta hotărâre, trebuie arătat că judecătorul aflat la originea trimiterii arată în mod clar, în cererea inițială de decizie preliminară, împrejurările în care a decis să adreseze această întrebare și motivele pentru care o adresează. Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctelor 25-28 din prezenta hotărâre, cauza principală privește o procedură penală desfășurată în lipsă, inițiată împotriva unui resortisant suedez născut în Turcia care este acuzat de o încălcare a legislației maghiare privind armele de foc și munițiile, la sfârșitul unei anchete în cursul căreia acesta a fost audiat de poliție în prezența unui interpret de limbă suedeză, dar fără să fie asistat de un avocat, chiar dacă era vorba de audierea în cursul căreia acestuia i s‑a comunicat că era suspectat de săvârșirea unor încălcări ale acestei legislații naționale. Astfel, litigiul principal prezintă o legătură evidentă cu dispozițiile Directivelor 2010/64 și 2012/13 vizate de prima întrebare.
96 Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul guvernului maghiar potrivit căruia cauza principală este o cauză a cărei apreciere este simplă în fapt și în drept și care, prin urmare, nu impune o interpretare a dreptului Uniunii de către Curte, astfel încât trimiterea preliminară nu este necesară, este suficient, pe de o parte, să se amintească, după cum reiese din jurisprudența Curții menționată la punctul 60 din prezenta hotărâre, că numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. Pe de altă parte, o asemenea împrejurare nu poate împiedica o instanță națională să adreseze Curții o întrebare preliminară și nu are ca efect inadmisibilitatea întrebării astfel formulate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2021, Ubezpieczeniowy Fundusz Gwarancyjny, C‑383/19, EU:C:2021:337, punctul 33 și jurisprudența citată).
97 În consecință, este necesar să se constate că prima întrebare este admisibilă.
Cu privire la fond
98 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că prima întrebare face trimitere la articolul 6 alineatul (1) TUE. Cu excepția unei referințe generale la aplicabilitatea cartei, această dispoziție nu servește însă raționamentului judecătorului aflat la originea trimiterii, astfel cum reiese din motivarea cererii inițiale de trimitere preliminară. Pe de altă parte, este vorba de o dispoziție de ordin general prin care Uniunea recunoaște că carta are aceeași valoare juridică precum tratatele, care precizează că dispozițiile cartei nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate și care furnizează precizări cu privire la metoda de interpretare a drepturilor, a libertăților și a principiilor enunțate în aceasta. În asemenea condiții, dispoziția menționată nu are relevanță în scopul analizei primei întrebări.
99 Totuși, potrivit jurisprudenței constante a Curții, aceasta poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale (Hotărârea din 7 august 2018, Smith, C‑122/17, EU:C:2018:631, punctul 34 și jurisprudența citată).
100 În temeiul articolului 48 alineatul (1) din cartă, orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea. În plus, articolul 48 alineatul (2) din cartă prevede că oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.
101 În această privință, trebuie arătat că articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că, în măsura în care aceasta din urmă conține drepturi ce corespund celor garantate prin CEDO, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca cele prevăzute de această convenție. Or, astfel cum reiese din explicațiile aferente articolului 48 din cartă, care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din cartă, trebuie să fie luate în considerare pentru interpretarea acesteia, acest articol 48 corespunde articolului 6 paragrafele 2 și 3 din CEDO. Prin urmare, Curtea trebuie să se asigure că interpretarea pe care o dă articolului 48 din cartă garantează un nivel de protecție care nu încalcă nivelul garantat la articolul 6 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 29 iulie 2019, Gambino și Hyka, C‑38/18, EU:C:2019:628, punctul 39 și jurisprudența citată).
102 În aceste condiții, prin prima parte a primei întrebări, judecătorul aflat la originea trimiterii solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 din Directiva 2010/64 trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre să creeze un registru de traducători și de interpreți independenți sau să se asigure că caracterul adecvat al calității interpretării efectuate într‑o procedură judiciară poate face obiectul unui control.
103 În această privință, trebuie arătat că articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2010/64 prevede că „statele membre depun eforturile necesare pentru crearea unui registru sau mai multor registre cuprinzând traducătorii și interpreții independenți care sunt calificați corespunzător”.
104 Conform jurisprudenței constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să fie luate în considerare nu numai formularea acesteia, ci și contextul său și obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție [Hotărârea din 2 septembrie 2015, Surmačs, C‑127/14, EU:C:2015:522, punctul 28, și Hotărârea din 16 noiembrie 2016, DHL Express (Austria), C‑2/15, EU:C:2016:880, punctul 19].
105 Rezultă din însuși modul de redactare al acestei dispoziții, care utilizează expresia „depun eforturile”, că crearea unui registru de traducători sau de interpreți independenți care sunt calificați corespunzător constituie mai mult o cerință de natură programatică decât o obligație de rezultat, care este pe de altă parte, lipsită, în sine, de orice efect direct.
106 Această interpretare literală este confirmată de contextul în care se înscrie această dispoziție și de obiectivele urmărite de Directiva 2010/64.
107 Potrivit considerentului (12) al directivei menționate, aceasta stabilește norme comune minime ce urmează a fi aplicate în domeniul interpretării și traducerii în cadrul procedurilor penale.
108 Asemenea norme ar trebui să garanteze, conform considerentului (17) al directivei menționate, existența unei asistențe lingvistice gratuite și adecvate, care să le permită persoanelor suspectate sau acuzate care nu vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară procedura penală să își exercite pe deplin dreptul la apărare, precum și să garanteze caracterul echitabil al procedurii.
109 În ceea ce privește calitatea interpretării și a traducerii, considerentul (24) al Directivei 2010/64 arată că statele membre ar trebui să se asigure că aceasta poate fi controlată, atunci când autoritățile competente au fost notificate într‑un caz specific în legătură cu o deficiență în această privință. În plus, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2010/64 prevede că statele membre iau măsuri concrete pentru a garanta faptul că interpretarea și traducerea furnizate îndeplinesc standardele de calitate prevăzute la articolul 2 alineatul (8) din aceasta, această din urmă dispoziție precizând că interpretarea trebuie să fie „de o calitate suficientă să garanteze caracterul echitabil al procedurilor, în special prin garantarea faptului că persoanele suspectate sau acuzate cunosc cazul instrumentat împotriva lor și pot să își exercite dreptul la apărare”.
110 Reiese din aceste dispoziții și din aceste considerente, independent de modalitățile de aplicare concrete ale articolului 5 din Directiva 2010/64, că aceasta impune ca statele membre să adopte „măsuri concrete” pentru a asigura „calitatea suficientă” a interpretării, în scopul de a garanta, pe de o parte, că persoanele în cauză cunosc cazul instrumentat împotriva lor și pot să își exercite dreptul la apărare și, pe de altă parte, buna administrare a justiției. În această privință, crearea unui registru de traducători sau de interpreți independenți constituie unul dintre mijloacele de natură să contribuie la realizarea unui astfel de obiectiv. Deși crearea unui astfel de registru nu poate fi considerată ca fiind impusă statelor membre prin această directivă, nu este mai puțin adevărat că articolul 5 alineatul (1) din aceasta prevede, în mod suficient de precis și de necondiționat pentru a fi invocat de un justițiabil și aplicat de instanța națională, că statele membre adoptă măsuri concrete pentru a asigura calitatea interpretării și a traducerii furnizate și pentru a dispune, în acest scop, de servicii adecvate și a facilita un acces eficient la aceste servicii.
111 Articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2010/64 prevede în această privință, în mod necondiționat și precis, că statele membre se asigură că, în conformitate cu procedurile din legislația națională, persoanele suspectate sau acuzate au „posibilitatea de a reclama faptul că interpretarea nu este de o calitate suficientă pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor”.
112 Totuși, o astfel de posibilitate nu scutește însă statele membre de obligația lor, prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2010/64 coroborat printre altele cu articolul 2 alineatul (8) din aceasta, de a lua „măsuri concrete” pentru a se asigura ca interpretarea furnizată să fie de o „calitate suficientă”, în special în lipsa unui registru de traducători sau de interpreți independenți.
113 În această privință, respectarea cerințelor legate de procesul echitabil presupune să se asigure că acuzatul știe ce i se reproșează și poate să se apere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2015, Covaci, C‑216/14, EU:C:2015:686, punctul 39 și jurisprudența citată). Obligația autorităților competente nu se limitează, așadar, la desemnarea unui interpret. Le revine, în plus, sarcina ca, după ce au fost alertate într‑un anumit caz, să exercite un control asupra calității interpretării asigurate (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 18 octombrie 2006, Hermi împotriva Italiei, CE:ECHR:2006:1018JUD001811402, § 70).
114 Astfel, neexaminarea de către instanțele naționale a afirmațiilor referitoare la serviciile neadecvate ale unui interpret poate implica o încălcare a dreptului la apărare (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 24 iunie 2019, Knox împotriva Italiei, CE:ECHR:2019:0124JUD007657713, § 182 și 186).
115 În aceste condiții, pentru a se asigura că persoana suspectată sau acuzată care nu vorbește sau nu înțelege limba procedurii penale a fost totuși corect informată cu privire la ceea ce i se reproșează, instanțele naționale trebuie să controleze dacă ea a beneficiat de o interpretare de o „calitate suficientă” pentru a înțelege acuzarea care îi este adusă, iar aceasta pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor. Pentru a permite instanțelor naționale să efectueze această verificare, aceste instanțe trebuie printre altele să aibă acces la informațiile referitoare la procedura de selecție și de desemnare a traducătorilor și a interpreților independenți.
116 În speță, din dosarul de care dispune Curtea rezultă că în Ungaria nu există un registru al traducătorilor sau al interpreților independenți. Instanța de trimitere arată că, din cauza lacunelor reglementării naționale, în practică este imposibil să se garanteze calitatea interpretării furnizate persoanelor suspectate și inculpaților. Guvernul maghiar susține totuși că reglementarea națională care guvernează activitatea interpreților și traducătorilor profesioniști, precum și normele de procedură penale permit oricărei persoane care nu cunoaște limba maghiară să beneficieze de o asistență lingvistică de o calitate care îndeplinește cerințele unei proceduri echitabile. Făcând abstracție de aceste considerații referitoare la dreptul național, revine instanței de trimitere sarcina de a efectua o apreciere concretă și precisă a elementelor cauzei principale pentru a verifica dacă interpretarea furnizată în cadrul acestei cauze persoanei respective a fost de o calitate suficientă, având în vedere cerințele care rezultă din Directiva 2010/64, pentru a permite acestei persoane să cunoască motivele arestării sale sau ale acuzațiilor care îi erau aduse și să fie astfel în măsură să își exercite dreptul la apărare.
117 În consecință, articolul 5 din Directiva 2010/64 trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre să ia măsuri concrete pentru a garanta că interpretarea și traducerile furnizate sunt de o calitate suficientă pentru ca persoana suspectată sau acuzată să înțeleagă acuzarea care îi este adusă și pentru ca această interpretare să poată face obiectul unui control exercitat de instanțele naționale.
118 A doua parte a primei întrebări preliminare urmărește să stabilească dacă, în lipsa unui astfel de registru sau a unei alte metode de control al caracterului adecvat al calității interpretării și atunci când este imposibil să se determine dacă persoana suspectată sau acuzată a fost informată cu privire la suspiciunile sau la acuzarea care îi este adusă, articolul 4 alineatul (5) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13, citite în lumina articolului 48 alineatul (2) din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun ca procedura să continue să se desfășoare în lipsă.
119 Această întrebare se întemeiază pe premisa potrivit căreia lipsa unor măsuri naționale destinate să garanteze calitatea interpretării ar avea drept consecință să priveze instanța de trimitere de mijloacele care îi permit să controleze caracterul adecvat al acesteia. Or, trebuie amintit că, independent de problema existenței unor măsuri naționale generale care permit garantarea și controlarea calității interpretării furnizate în cadrul unor proceduri penale, revine instanței de trimitere sarcina de a efectua o apreciere concretă și precisă a elementelor cauzei principale, pentru a verifica dacă interpretarea furnizată în cadrul acestei cauze persoanei respective a fost de o calitate suficientă în raport cu cerințele care rezultă din Directiva 2010/64.
120 În urma acestei verificări, instanța de trimitere poate ajunge la concluzia că nu poate determina dacă persoana în cauză a fost informată, într‑o limbă pe care o înțelege, cu privire la acuzarea care îi este adusă, fie deoarece interpretarea care i‑a fost furnizată a fost inadecvată, fie pentru că este imposibil să se determine calitatea acestei interpretări. În consecință, a doua parte a primei întrebări preliminare trebuie înțeleasă ca urmărind să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (5) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13, citite în lumina articolului 48 alineatul (2) din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun judecării în lipsă a unei persoane atunci când, din cauza unei interpretări inadecvate, aceasta nu a fost informată, într‑o limbă pe care o înțelege, cu privire la acuzarea care îi este adusă sau atunci când este imposibil să se determine calitatea interpretării furnizate și, așadar, să se determine că ea a fost informată, într‑o limbă pe care o înțelege, cu privire la acuzarea care îi este adusă.
121 În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 6 paragraful 3 din CEDO, orice acuzat are dreptul „să fie informat, în termenul cel mai scurt într‑o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa”. Garanțiile oferite de articolul 6 paragrafele 1 și 3 din CEDO se aplică oricărui „acuzat”, în sensul autonom pe care îl are acest termen în domeniul CEDO. Există „acuzație în materie penală” atunci când o persoană este inculpată în mod oficial de autoritățile competente sau atunci când actele efectuate de acestea în urma suspiciunilor care planează asupra sa au repercusiuni importante asupra situației sale. Astfel, printre altele, o persoană care a fost arestată pentru că este suspectată că a săvârșit o infracțiune poate fi considerată ca fiind „acuzată de o infracțiune” și poate obține protecția articolului 6 din CEDO (Curtea EDO, 12 mai 2017, Simeonovi împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2017:0512JUD002198004, § 110 și 111).
122 Potrivit jurisprudenței Curții EDO, în materie penală, o informare precisă și completă cu privire la învinuirile aduse unui acuzat și, prin urmare, cu privire la încadrarea juridică pe care o instanță ar putea să o rețină împotriva sa este o cerință esențială pentru caracterul echitabil al procedurilor. Dreptul de a fi informat cu privire la natura și la cauza acuzației trebuie avut în vedere în lumina dreptului acuzatului de a‑și pregăti apărarea (Curtea EDO, 25 martie 1999, Pélissier și Sassi împotriva Franței, CE:ECHR:1999:0325JUD002544494, § 52 și 54). Informarea unei persoane cu privire la actele de urmărire întreprinse împotriva sa constituie un act juridic de o asemenea importanță încât trebuie să îndeplinească condiții de formă și de fond de natură să garanteze exercitarea efectivă a drepturilor persoanei acuzate, iar o cunoaștere vagă și neoficială nu poate fi suficientă (Curtea EDO, 1 martie 2006, Sejdovic împotriva Italiei, CE:ECHR:2006:0301JUD005658100, § 99).
123 Caracterul echitabil al procedurilor presupune ca orice persoană să fie în măsură să înțeleagă acuzarea care îi este adusă pentru a se putea apăra. Nu se poate considera că o persoană care nu vorbește sau nu înțelege limba procedurii penale al cărei obiect îl face și care nu a beneficiat de o asistență lingvistică care să îi permită să înțeleagă acuzațiile care îi sunt aduse a fost în măsură să își exercite dreptul la apărare.
124 Această garanție fundamentală este pusă în aplicare printre altele prin dreptul la interpretare prevăzut la articolul 2 din Directiva 2010/64, care prevede, pentru un interogatoriu sau o audiere în cursul procedurilor penale, că persoanelor suspectate sau acuzate care nu vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară procedura penală respectivă li se oferă, fără întârziere, servicii de interpretare, precum și prin dreptul la traducerea documentelor esențiale vizat la articolul 3 din această directivă.
125 Atunci când persoanele suspectate sau acuzate sunt arestate sau reținute, articolul 4 din Directiva 2012/13 impune statelor membre obligația de a le furniza o notă scrisă care să precizeze printre altele drepturile procedurale enumerate la articolul 3 din aceasta.
126 Articolul 4 alineatul (5) din Directiva 2012/13 prevede de asemenea că statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc Nota privind drepturile scrisă într‑o limbă pe care o înțeleg. În cazul în care această notă privind drepturile nu este disponibilă în limba corespunzătoare, persoanele suspectate sau acuzate trebuie să fie „informate pe cale verbală, într‑o limbă pe care o înțeleg, cu privire la drepturile de care beneficiază”.
127 Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13 prevede că statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau acuzate. Aceste informații se comunică „cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare”.
128 Desigur, Directiva 2012/13 nu reglementează modalitățile potrivit cărora informația privind acuzarea, prevăzută la articolul 6 din aceasta, trebuie comunicată persoanei suspectate sau acuzate. Aceste modalități nu pot însă aduce atingere obiectivului prevăzut în special la acest articol 6, care constă, astfel cum reiese și din cuprinsul considerentului (27) al directivei menționate, în a permite persoanelor suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni să își poată pregăti apărarea și în a garanta caracterul echitabil al procedurilor penale (Hotărârea din 13 iunie 2019, Moro, C‑646/17, EU:C:2019:489, punctul 51 și jurisprudența citată).
129 Rezultă că informațiile care trebuie comunicate oricărei persoane suspectate sau acuzate că a săvârșit o faptă penală, în conformitate cu articolul 6 din Directiva 2012/13, trebuie furnizate într‑o limbă pe care această persoană o înțelege, după caz prin intermediul unei asistențe lingvistice a unui interpret sau al unei traduceri scrise.
130 Din cauza caracterului determinant pentru ansamblul procedurii penale al dreptului la informare cu privire la acuzare, împrejurarea că o persoană, care nu vorbește sau nu înțelege limba acestei proceduri, nu a beneficiat de o asistență lingvistică aptă să îi permită să înțeleagă conținutul și să se apere este suficientă pentru a priva procedura de caracterul său echitabil și pentru a aduce atingere exercitării efective a dreptului la apărare.
131 Desigur, articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13 prevede că statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate. În consecință, această dispoziție permite ca necomunicarea acestor informații, printre altele pentru că această comunicare nu a avut loc într‑o limbă înțeleasă de acuzat, să poată fi regularizată în cursul procesului penal.
132 Totuși, rezultă de asemenea că instanța penală nu poate să se pronunțe, fără a încălca articolul 6 din Directiva 2012/13, precum și caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare pe care urmărește să îl asigure, asupra temeiniciei acuzării în lipsa persoanei acuzate la propriul proces, atunci când aceasta nu a fost informată în prealabil într‑o limbă pe care o înțelege cu privire la acuzarea care îi este adusă.
133 Astfel, în speță, în ipoteza în care, în temeiul verificărilor de fapt care trebuie efectuate de instanța de trimitere, s‑ar stabili că interpretarea furnizată nu a fost de o calitate suficientă pentru a permite inculpatului să înțeleagă motivele arestării sale și acuzațiile care îi sunt aduse, o asemenea împrejurare ar fi de natură să împiedice continuarea procedurii penale în lipsă.
134 În plus, dreptul persoanelor suspectate și acuzate de a fi prezente la propriul proces fiind consacrat la articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2016/343, posibilitatea de a organiza procesul penal în lipsă este supusă de alineatul (2) al aceluiași articol condiției ca aceste persoane să fi fost informate, în timp util, cu privire la proces și la consecințele neprezentării.
135 În sfârșit, este adevărat că, în temeiul articolului 9 din această directivă, statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate care nu au fost prezente la procesul lor atunci când condițiile prevăzute la articolul 8 alineatul (2) nu au fost îndeplinite au dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac care permite reexaminarea pe fond a cauzei. În aceste condiții, o astfel de dispoziție nu poate justifica condamnarea în lipsă a unei persoane atunci când aceasta nu a fost informată cu privire la acuzarea care îi este adusă, în conformitate cu cele impuse la acest articol 8 alineatul (2), în situația în care această neinformare rezultă dintr‑o interpretare inadecvată și constituie, în consecință, o încălcare a altor dispoziții de drept al Uniunii.
136 Pe de altă parte, în ipoteza în care, în speță, în temeiul verificărilor de fapt care trebuie efectuate de instanța de trimitere, s‑ar stabili că este imposibil să se determine calitatea interpretării furnizate, o astfel de împrejurare ar fi de asemenea de natură să împiedice continuarea procedurii penale în lipsă. Prin urmare, faptul că este imposibil să se determine calitatea interpretării furnizate semnifică faptul că este imposibil să se stabilească dacă persoana acuzată a fost informată cu privire la suspiciunile sau la acuzarea care îi este adusă. Astfel, toate considerațiile referitoare la ipoteza examinată la punctele 121-135 din prezenta hotărâre sunt, din cauza caracterului determinant pentru ansamblul procedurii penale al dreptului de a fi informat cu privire la acuzarea care îi este adusă și a naturii fundamentale a dreptului la apărare, aplicabile mutatis mutandis în această a doua ipoteză.
137 În consecință, articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2010/64, articolul 4 alineatul (5) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13, citite în lumina articolului 48 alineatul (2) din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun judecării în lipsă a unei persoane atunci când, din cauza unei interpretări inadecvate, aceasta nu a fost informată, într‑o limbă pe care o înțelege, cu privire la acuzarea care îi este adusă sau atunci când este imposibil să se determine calitatea interpretării furnizate și, așadar, să se determine că ea a fost informată, într‑o limbă pe care o înțelege, cu privire la acuzarea care îi este adusă.
138 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că:
– articolul 5 din Directiva 2010/64 trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre să ia măsuri concrete pentru a garanta că interpretarea furnizată și traducerile realizate sunt de o calitate suficientă pentru ca persoana suspectată sau acuzată să înțeleagă acuzarea care îi este adusă și pentru ca această interpretare să poată face obiectul unui control exercitat de instanțele naționale;
– articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2010/64, articolul 4 alineatul (5) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13, citite în lumina articolului 48 alineatul (2) din cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun judecării în lipsă a unei persoane atunci când, din cauza unei interpretări inadecvate, aceasta nu a fost informată, într‑o limbă pe care o înțelege, cu privire la acuzarea care îi este adusă sau atunci când este imposibil să se determine calitatea interpretării furnizate și, așadar, să se determine că ea a fost informată, într‑o limbă pe care o înțelege, cu privire la acuzarea care îi este adusă.
Cu privire la a doua și la a treia întrebare
139 Prin intermediul celei de a doua întrebări, judecătorul aflat la originea trimiterii solicită în esență să se stabilească dacă principiul independenței justiției, consacrat la articolul 19 TUE și la articolul 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune ca președintele ONM să numească, eludând procedura de concurs, prin desemnare directă temporară, președintele unei instanțe, precizându‑se că acesta din urmă are printre altele competențe în materia repartizării cauzelor, a inițierii procedurilor disciplinare împotriva judecătorilor și a evaluării acestora din urmă, și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă procedura în fața unei instanțe astfel prezidate este echitabilă. Prin intermediul celei de a treia întrebări, acesta solicită în esență să se stabilească dacă acest principiu trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de remunerare care prevede pentru judecători un tratament inferior celui al procurorilor din aceeași categorie și care permite acordarea unor prime discreționare judecătorilor și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă principiul menționat trebuie interpretat în sensul că dreptul la un proces echitabil nu poate fi garantat în astfel de condiții.
140 Întrucât admisibilitatea acestor întrebări a fost contestată de guvernul maghiar și de Comisie în esență pentru motivul că nici interpretarea articolului 19 TUE, nici cea a articolului 47 din cartă nu este relevantă în scopul soluționării litigiului principal, trebuie amintit că, astfel cum reiese din înșiși termenii articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunț[e] o hotărâre” în cauza cu care este sesizată (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 45, precum și jurisprudența citată).
141 Curtea a amintit astfel în mod repetat că atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE rezultă că procedura preliminară presupune printre altele ca o cauză să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să adopte în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea pronunțată cu titlu preliminar (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 46, precum și jurisprudența citată).
142 Așadar, în cadrul unei asemenea proceduri trebuie să existe, între litigiul menționat și dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată, o legătură astfel încât această interpretare să răspundă unei nevoi obiective pentru hotărârea pe care instanța de trimitere trebuie să o pronunțe (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 48, precum și jurisprudența citată).
143 În speță, din decizia de trimitere nu reiese că există, între dispozițiile de drept al Uniunii la care se referă a doua și a treia întrebare preliminară și litigiul principal, o legătură care să fie de natură să facă interpretarea solicitată necesară pentru ca judecătorul aflat la originea trimiterii să poată, în aplicarea concluziilor care decurg dintr‑o astfel de interpretare, să adopte o decizie care ar fi necesară pentru a se pronunța asupra acestui litigiu (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 52, precum și jurisprudența citată).
144 Astfel, în primul rând, după cum a arătat și domnul avocat general la punctele 90 și 91 din concluzii, litigiul principal nu vizează nicidecum sistemul judiciar maghiar considerat în ansamblu, în cadrul căruia anumite aspecte ar fi de natură să aducă atingere independenței justiției și în special independenței instanței de trimitere în contextul punerii în aplicare de către aceasta a dreptului Uniunii. În această privință, faptul că ar putea exista o legătură materială între fondul litigiului principal și articolul 47 din cartă sau, într‑un sens mai larg, articolul 19 TUE nu este suficient pentru a îndeplini criteriul necesității, prevăzut la articolul 267 TFUE. În acest sens, ar fi necesar ca interpretarea acestor dispoziții, astfel cum este solicitată în cadrul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, să răspundă unei nevoi obiective pentru soluționarea pe fond a litigiului principal, ceea ce nu este cazul în speță.
145 În al doilea rând, deși Curtea a declarat deja admisibile întrebări preliminare referitoare la interpretarea unor dispoziții procedurale din dreptul Uniunii pe care instanța de trimitere în cauză ar fi obligată să le aplice pentru a pronunța o hotărâre (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea din 17 februarie 2011, Weryński, C‑283/09, EU:C:2011:85, punctele 41 și 42), nu acesta este obiectul celei de a doua și al celei de a treia întrebări în cadrul prezentei cauze (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 50).
146 În al treilea rând, un răspuns al Curții la întrebările menționate nu pare a fi de natură să poată furniza instanței de trimitere o interpretare a dreptului Uniunii care să îi permită să soluționeze chestiuni procedurale de drept național înainte de a se putea pronunța pe fondul litigiului cu care este sesizată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 51).
147 Rezultă din tot ceea ce precedă că a doua și a treia întrebare sunt inadmisibile.
Cu privire la cheltuielile de judecată
148 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca instanța supremă a unui stat membru să constate, în urma unui recurs în interesul legii, nelegalitatea unei cereri de decizie preliminară cu care Curtea a fost sesizată de o instanță inferioară în temeiul acestei dispoziții pentru motivul că întrebările adresate nu sunt relevante și necesare pentru soluționarea litigiului principal, fără a afecta totuși efectele juridice ale deciziei care conține această cerere. Principiul supremației dreptului Uniunii impune acestei instanțe inferioare să înlăture o astfel de decizie a instanței supreme naționale.
2) Articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune inițierii unei proceduri disciplinare împotriva unui judecător național pentru motivul că acesta a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul acestei dispoziții.
3) Articolul 5 din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre să ia măsuri concrete pentru a garanta că interpretarea furnizată și traducerile realizate sunt de o calitate suficientă pentru ca persoana suspectată sau acuzată să înțeleagă acuzarea care îi este adusă și pentru ca această interpretare să poată face obiectul unui control exercitat de instanțele naționale.
Articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2010/64, articolul 4 alineatul (5) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, citite în lumina articolului 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun judecării în lipsă a unei persoane atunci când, din cauza unei interpretări inadecvate, aceasta nu a fost informată, într‑o limbă pe care o înțelege, cu privire la acuzarea care îi este adusă sau atunci când este imposibil să se determine calitatea interpretării furnizate și, așadar, să se determine că ea a fost informată, într‑o limbă pe care o înțelege, cu privire la acuzarea care îi este adusă.
Semnături