CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR
prezentate la 11 februarie 2021(1)
Cauza C‑648/20 PPU
Svishtov Regional Prosecutor’s Office
împotriva
PI
[cerere de decizie preliminară formulată de Westminster Magistrates’ Court (Tribunalul din Westminster, Regatul Unit)]
„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat național de arestare și mandat european de arestare emis de parchetul unui stat membru – Protecție jurisdicțională efectivă – Lipsa unui control jurisdicțional în statul membru emitent înainte de predarea persoanei căutate către acest stat membru – Dreptul la libertate – Articolele 6 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”
I. Introducere
1. Procedurile referitoare la emiterea unui mandat european de arestare prezintă diferențe semnificative între statele membre, în special în ceea ce privește autoritățile desemnate ca „autoritate judiciară emitentă” și „autoritate judiciară de executare”, în sensul articolului 6 alineatele (1) și (2) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre(2), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009(3). Diferențe există și în ceea ce privește căile de atac instituite de statele membre pentru a permite persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare să conteste în fața unei instanțe condițiile emiterii acestui mandat de arestare, precum și ale deciziei naționale pe care acesta se întemeiază.
2. Confruntată cu diversitatea acestor sisteme procedurale, Curtea a urmărit să elaboreze o jurisprudență care pune accentul pe natura judiciară a autorităților emitente și de executare chemate să coopereze în cadrul unei proceduri de predare întemeiate pe Decizia‑cadru 2002/584(4).
3. Reținând o interpretare potrivit căreia aceste autorități judiciare nu sunt constituite numai din judecători sau din instanțe, ci și, în sens mai larg, din autorități care, precum membrii parchetului, participă la administrarea justiției penale din statul membru emitent sau de executare, Curtea a admis că această decizie‑cadru autorizează statele membre să instituie proceduri variate în vederea emiterii sau a executării unui mandat european de arestare.
4. În aceste condiții, reiese de asemenea din jurisprudența Curții că marja de manevră de care dispun astfel statele membre trebuie exercitată cu respectarea cerințelor inerente unei protecții jurisdicționale efective a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare, în măsura în care acesta este de natură să aducă atingere dreptului la libertate care este garantat de articolul 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(5).
5. Prin urmare, în fiecare cauză cu care este sesizată, Curtea trebuie să verifice dacă sistemul procedural în cauză realizează o conciliere echilibrată între dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă al persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare și eficacitatea sistemului de predare instituit prin Decizia‑cadru 2002/584.
6. Prezenta cerere de decizie preliminară ridică în esență problema compatibilității cu această decizie‑cadru a unui sistem procedural în care, atunci când mandatul european de arestare și decizia judiciară națională pe care se grefează acest mandat de arestare sunt, ambele, adoptate de un procuror în faza preliminară a procedurii penale, singurul control jurisdicțional al acestor decizii care poate fi efectuat în statul membru emitent poate avea loc numai după predarea persoanei căutate către acest stat membru.
7. În prezentele concluzii, vom expune motivele pentru care un asemenea sistem procedural nu îndeplinește, în opinia noastră, cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.
II. Cadrul juridic
A. Decizia‑cadru 2002/584
8. Articolul 1 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:
„(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
(2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.
(3) Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”
9. Articolul 6 alineatele (1) și (3) din Decizia‑cadru 2002/584 prevede:
„(1) Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.
[…]
(3) Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă, în conformitate cu dreptul intern.”
10. Articolul 8 din această decizie‑cadru, intitulat „Conținutul și forma mandatului european de arestare”, prevede la alineatul (1) litera (c):
„(1) Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexă:
[…]
(c) indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2.”
11. Decizia‑cadru menționată prevede în anexă un formular specific pe care autoritățile judiciare emitente trebuie să îl completeze, furnizând informațiile solicitate în mod expres(6). Litera (b) din acest formular, referitoare la „[d]ecizia pe care se întemeiază mandatul de arestare”, face referire la punctul 1 la un „[m]andat[…] de arestare sau [la o] decizi[e] judiciară cu același efect”.
B. Dreptul bulgar
12. Decizia‑cadru 2002/584 a fost transpusă în dreptul bulgar prin zakon za ekstraditsiata i evropeiskata zapoved za arest (Legea privind extrădarea și mandatul european de arestare, denumită în continuare „ZEEZA”)(7), al cărei articol 37 prevede dispozițiile referitoare la emiterea unui mandat european de arestare în termeni aproape identici cu cei ai articolului 8 din această decizie‑cadru.
13. În temeiul articolului 56 alineatul 1 punctul 1 din ZEEZA, procurorul este competent, în faza preliminară a procedurii penale, să emită un mandat european de arestare împotriva persoanei față de care se efectuează urmărirea penală. În această fază a procedurii penale, legislația bulgară nu prevede posibilitatea unei instanțe de a participa la emiterea mandatului european de arestare sau de a exercita un control al validității acestui mandat de arestare nici înainte, nici după emiterea acestuia(8).
14. În conformitate cu articolul 200 din nakazatelno protsesualen kodeks (Codul de procedură penală, denumit în continuare „NPK”) coroborat cu articolul 66 din ZEEZA, mandatul european de arestare nu poate face obiectul unei căi de atac decât la parchetul instanței superioare.
15. Arestarea preventivă a unei persoane față de care se efectuează urmărirea penală este reglementată, în faza preliminară a procedurii penale, de articolul 64 din NPK.
16. Potrivit articolului 64 alineatul 1 din NPK, „[m]ăsura arestării preventive se adoptă în cursul procedurii preliminare de către tribunalul de primă instanță competent, la cererea procurorului”.
17. În conformitate cu articolul 64 alineatul 2 din NPK, procurorul poate adopta o măsură prin care să dispună reținerea persoanei față de care se efectuează urmărirea penală pentru o durată maximă de 72 de ore pentru a permite prezența acestei persoane în fața instanței care este competentă să adopte, dacă este cazul, o măsură de arestare preventivă. Măsura adoptată de procuror în temeiul acestei dispoziții este cea care servește drept fundament pentru mandatul european de arestare, pe care tot acesta îl emite în faza preliminară a procedurii penale.
III. Litigiul principal și întrebarea preliminară
18. Procedura în fața Westminster Magistrates’ Court (Tribunalul din Westminster, Regatul Unit) privește un mandat european de arestare emis de rayonna prokuratura Svichtov (procurorul Parchetului Regional din Svishtov, Bulgaria) la 28 ianuarie 2020 în vederea predării lui PI, resortisant bulgar, către Republica Bulgaria în scopul efectuării urmăririi penale sub aspectul infracțiunii de furt pe care ar fi săvârșit‑o la 8 decembrie 2019. PI a fost arestat la 11 martie 2020 în Regatul Unit în temeiul acestui mandat european de arestare și a fost plasat în detenție în așteptarea predării sale.
19. În cadrul procedurii principale, PI se opune executării mandatului european de arestare emis împotriva sa, susținând că reglementarea bulgară nu asigură dublul nivel de protecție care trebuie garantat persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare. El se întemeiază în această privință pe jurisprudența Curții rezultată din Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și din Zwickau)(9), și Hotărârea din 27 mai 2019, PF (Procurorul General al Lituaniei)(10), urmate de Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours)(11), și Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia)(12).
20. În dreptul bulgar, procurorul poate lua, în temeiul articolului 64 alineatul 2 din NPK, o măsură privativă de libertate pentru o perioadă maximă de 72 de ore, care va putea servi drept temei pentru emiterea de către același procuror a unui mandat european de arestare. Potrivit PI, în niciunul dintre aceste cazuri, drepturile fundamentale și drepturile procedurale ale persoanei căutate nu sunt protejate prin control jurisdicțional, nici în ceea ce privește caracterul proporțional al măsurii. Din moment ce măsura privativă de libertate constituie un mandat național de arestare, acesta nu ar fi supus niciunei forme de control jurisdicțional în statul membru emitent înainte de eventuala predare a persoanei căutate către acest stat membru. În plus, mandatul european de arestare nu ar face obiectul niciunui control jurisdicțional nici înainte, nici după predare.
21. În fața instanței de trimitere, procurorul Parchetului Regional din Svichtov a susținut, în schimb, că interesele persoanei vizate sunt întotdeauna protejate prin participarea unui avocat care acționează în numele său. Decizia de emitere a mandatului european de arestare s‑ar întemeia pe măsura privativă de libertate adoptată în temeiul articolului 64 alineatul 2 din NPK, care impune ca, după predare, această persoană să fie prezentată în fața unei instanțe din statul membru emitent în scopul confirmării sau al înlocuirii măsurii arestării și detenției. Ulterior predării, persoana în cauză sau reprezentantul său legal ar avea dreptul de a prezenta observații la această instanță cu privire la menținerea sa în detenție. Sistemul bulgar ar fi, așadar, conform cu Decizia‑cadru 2002/584 și cu jurisprudența Curții, întrucât ar asigura protecția pe două niveluri impusă de aceasta.
22. Având în vedere cele două teze susținute în fața sa, instanța de trimitere ridică problema dacă protecția pe două niveluri a drepturilor persoanei căutate, astfel cum este impusă de jurisprudența Curții, este asigurată atunci când atât mandatul european de arestare, cât și mandatul național de arestare pe care se întemeiază sunt emise de procuror și nu există posibilitatea exercitării unui control asupra acestor decizii de către o instanță înainte de predarea persoanei căutate către statul membru emitent. Instanța de trimitere arată în această privință că, potrivit dreptului bulgar, nici măsura privativă de libertate luată la nivel național, nici mandatul european de arestare nu se întemeiază pe o decizie a unei instanțe și că niciuna dintre acestea nu poate face obiectul unui control jurisdicțional în statul membru emitent înainte de predarea persoanei căutate către acest stat membru.
23. Potrivit instanței de trimitere, situația din Bulgaria ar fi diferită de oricare dintre celelalte cauze supuse deja examinării Curții, întrucât nu există nicio posibilitate de intervenție din partea unei instanțe cu privire la mandatul național de arestare sau la mandatul european de arestare înainte de predare și nu ar exista nicio posibilitate de exercitare a controlului jurisdicțional asupra deciziei procurorului de emitere a unui mandat european de arestare.
24. În aceste împrejurări, Westminister Magistrates’ Court (Tribunalul din Westminster) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„În cazul în care predarea este solicitată în vederea efectuării urmăririi penale împotriva unei persoane căutate, iar atât decizia de emitere a unui mandat de arestare național, cât și decizia de emitere a unui mandat european de arestare sunt luate de un procuror, fără intervenția unei instanțe înainte de predare, persoana căutată beneficiază de protecția pe două niveluri avută în vedere de Curte în Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi (C‑241/15, EU:C:2016:385), dacă:
a) efectul MAN se limitează la reținerea persoanei pentru o durată de maximum 72 de ore în vederea prezentării sale în fața unei instanțe și
b) cu ocazia predării, este numai de competența instanței să dispună punerea în libertate sau prelungirea detenției, ținând seama de toate împrejurările cauzei?”
25. Curtea a acceptat să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei cereri de decizie preliminară potrivit procedurii preliminare de urgență.
IV. Analiză
26. Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită Curții în esență să declare dacă Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective de care trebuie să beneficieze o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul efectuării urmăririi penale sunt îndeplinite atunci când, potrivit legislației statului membru emitent, atât mandatul european de arestare, cât și decizia judiciară națională pe care se grefează acesta sunt emise de o autoritate care, deși participă la administrarea justiției penale în acest stat membru, nu este ea însăși o instanță, și ele nu pot face obiectul unui control jurisdicțional în statul membru respectiv înainte de predarea persoanei în cauză.
27. În schimb, instanța de trimitere nu pune la îndoială calificarea procurorului bulgar drept „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, având în vedere elementele evidențiate de Curte pentru a putea reține această calificare, și anume, pe de o parte, participarea sa la administrarea justiției penale(13) și, pe de altă parte, independența sa în exercitarea funcțiilor inerente emiterii unui mandat european de arestare(14).
28. Trebuie amintit că, potrivit Curții, „existența unui control jurisdicțional al deciziei de a emite un mandat european de arestare adoptate de o altă autoritate decât o instanță judecătorească nu constituie o condiție pentru a putea considera această autoritate drept «autoritate judiciară emitentă» în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584. O astfel de cerință nu face parte din normele statutare și organizaționale ale autorității menționate, ci privește procedura de emitere a unui asemenea mandat, care trebuie să îndeplinească cerința unei protecții jurisdicționale efective”(15).
29. Din moment ce calitatea de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, nu este condiționată de existența unui control jurisdicțional exercitat asupra deciziei de emitere a mandatului european de arestare și a deciziei naționale pe care acesta din urmă se grefează, se pune problema dacă procedura bulgară referitoare la emiterea unui mandat european de arestare îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.
30. Curtea a fost pusă recent în situația să se pronunțe asupra acestei proceduri bulgare, dar în împrejurări și dintr‑o perspectivă diferite.
31. Astfel, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea MM, Curtea se confrunta cu situația în care o instanță din statul membru emitent, sesizată cu o cerere având ca obiect contestarea legalității unei măsuri de arestare preventivă în temeiul articolului 270 din NPK, urmărea să afle care sunt consecințele pe care trebuia să le deducă din constatarea potrivit căreia un mandat european de arestare nu se întemeia pe un „mandat [național] de arestare sau [pe] oric[e] alt[ă] decizi[e] judiciar[ă] executori[e] având același efect”, în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, și care era, așadar, nevalid. Instanța menționată indica, în această privință, că nu dispune de posibilitatea, în cadrul unei astfel de proceduri, de a controla pe cale incidentă validitatea unui mandat național sau european de arestare în măsura în care susținea că nu este competentă să se pronunțe cu privire la decizia procurorului de a emite un astfel de mandat, această decizie putând face obiectul unei căi de atac numai în fața parchetului instanței superioare.
32. În Hotărârea MM, Curtea a statuat că, „în lipsa unor dispoziții în legislația statului membru emitent care să prevadă o cale de atac jurisdicțională în scopul de a controla condițiile în care un mandat european de arestare a fost emis de o autoritate care, deși participă la administrarea justiției în acest stat membru, nu este ea însăși o instanță judecătorească, Decizia‑cadru 2002/584, citită în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din cartă, trebuie interpretată în sensul că permite instanței naționale sesizate cu o cale de atac având ca obiect contestarea legalității menținerii în detenție provizorie a unei persoane care a făcut obiectul unei predări în temeiul unui mandat european de arestare emis în temeiul unui act național care nu poate fi calificat drept «mandat [național] de arestare sau […] [orice] alt[ă] decizi[e] judiciar[ă] executori[e] având același efect», în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din această decizie‑cadru, și în cadrul căreia se invocă un motiv întemeiat pe caracterul nevalid al acestui mandat european de arestare având în vedere dreptul Uniunii să se declare competentă să efectueze un astfel de control de validitate”(16). În aceeași hotărâre, Curtea a examinat de asemenea consecințele pe care instanțele bulgare le pot deduce din nevaliditatea unui mandat european de arestare atunci când acesta a fost executat.
33. În schimb, în această hotărâre, Curtea nu s‑a pronunțat în mod direct cu privire la aspectul dacă procedura bulgară referitoare la emiterea unui mandat european de arestare de către un procuror în faza preliminară a procedurii penale îndeplinea cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.
34. Astfel, atunci când Curtea a statuat că Decizia‑cadru 2002/584, citită în lumina dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din cartă, permite unei instanțe naționale din statul membru emitent să controleze pe cale incidentă condițiile de emitere a unui mandat european de arestare în cazul în care validitatea acestuia este contestată în fața sa, Curtea s‑a limitat să precizeze că dreptul Uniunii conferă un temei competenței unei asemenea instanțe naționale în lipsa unei căi de atac distincte în dreptul acestui stat membru. Nu se poate deduce de aici că, având în vedere competența pe care articolul 47 din cartă o conferă instanței din statul membru emitent, procedura națională privind emiterea unui mandat european de arestare ar trebui atunci să fie considerată conformă cu cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective. Soluția reținută de Curte nu poate avea astfel drept consecință eliminarea obligației care revine statului membru emitent de a institui, în dreptul procedural național, în condiții de deplină claritate și securitate juridică, căile de atac care să permită persoanelor care au făcut obiectul unui mandat național de arestare emis de un procuror, pe care s‑a grefat ulterior un mandat european de arestare emis tot de un procuror, să solicite exercitarea unui control asupra acestor decizii de către o instanță.
35. Subliniem de asemenea că, spre deosebire de cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea MM, autoritatea judiciară de executare, iar nu o instanță din statul membru emitent, este cea care formulează o întrebare preliminară în cadrul prezentei cauze. Pe de altă parte, existența unui „mandat [național] de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect”, în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, nu este contestată în cadrul litigiului principal.
36. În această privință, din jurisprudența Curții reiese că actul național pe care trebuie să se întemeieze mandatul european de arestare, conform articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, constituie o decizie judiciară. Astfel, Curtea a statuat că, având în vedere necesitarea asigurării coerenței între interpretările date diferitor dispoziții ale acestei decizii‑cadru, rezultă că interpretarea potrivit căreia noțiunea de „autoritate judiciară”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din aceasta, trebuie înțeleasă în sensul că desemnează autoritățile care participă la administrarea justiției penale a statelor membre poate, în principiu, să fie transpusă în cazul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru menționată. Această din urmă dispoziție trebuie, în consecință, să fie interpretată în sensul că noțiunea de „decizie judiciară” vizează deciziile autorităților care participă la administrarea justiției penale a statelor membre(17).
37. În consecință, întrucât, din explicațiile furnizate Curții de către guvernul bulgar, reiese că procurorul este o autoritate chemată să participe la administrarea justiției penale în Bulgaria, decizia pe care o adoptă în temeiul articolului 64 alineatul 2 din NPK trebuie să fie considerată o „decizie judiciară”, în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584(18).
38. Considerăm, în plus, având în vedere definiția „mandat[ului național] de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect”, în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din această decizie‑cadru, care a fost reținută de Curte în Hotărârea MM(19), că intră sub incidența noțiunii menționate o măsură adoptată de procuror în temeiul articolului 64 alineatul 2 din NPK, prin care se dispune plasarea în arest a persoanei urmărite pentru o durată maximă de 72 de ore pentru a permite prezentarea acestei persoane în fața instanței competente să adopte, eventual, o măsură de arestare preventivă.
39. Odată făcute aceste precizări, trebuie să se verifice dacă sistemul procedural bulgar în care procurorul este autoritatea competentă în faza preliminară a procedurii penale să emită un mandat european de arestare pe baza unei decizii naționale pe care o adoptă în temeiul articolului 64 alineatul 2 din NPK, fără ca vreuna dintre aceste decizii să poată fi supusă unui control jurisdicțional în statul membru emitent înainte de predarea persoanei căutate către acest stat membru, respectă protecția pe două niveluri a drepturilor persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare, astfel cum este impusă de Curte.
40. Cu alte cuvinte, problema pe care o ridică prezenta trimitere preliminară este dacă, atunci când atât mandatul național de arestare, cât și mandatul european de arestare sunt adoptate de un procuror și sunt, așadar, decizii judiciare, protecția pe două niveluri a drepturilor care trebuie garantată persoanei căutate presupune de asemenea ca aceste decizii să poată fi supuse unui control jurisdicțional în statul membru emitent înainte de predarea acestei persoane către statul membru respectiv.
41. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintită jurisprudența Curții referitoare la protecția pe două niveluri a drepturilor de care trebuie să beneficieze în statul membru emitent persoana care face obiectul unui mandat european de arestare.
42. Din această perspectivă, trebuie să se sublinieze că, astfel cum Curtea a statuat deja, „în cazul unei proceduri referitoare la un mandat european de arestare, sarcina garantării respectării drepturilor persoanei a cărei predare este solicitată revine în primul rând statului membru emitent, despre care trebuie să se prezume că respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de aceasta din urmă”(20).
43. În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, „sistemul mandatului european de arestare cuprinde o protecție pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată, având în vedere că, la protecția judiciară prevăzută la primul nivel, cu ocazia adoptării unei decizii judiciare naționale cum este un mandat național de arestare, se adaugă protecția care trebuie să fie asigurată la cel de al doilea nivel, cu ocazia emiterii mandatului european de arestare, care poate interveni, dacă este cazul, în termene scurte după adoptarea respectivei decizii judiciare naționale”(21).
44. Astfel, potrivit Curții, „în ceea ce privește o măsură cum este emiterea unui mandat european de arestare, care este de natură să aducă atingere dreptului la libertate al persoanei în cauză, această protecție implică adoptarea, cel puțin la unul dintre cele două niveluri ale protecției menționate, a unei decizii care îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective”(22).
45. Rezultă că, „atunci când legislația statului membru emitent atribuie competența de emitere a unui mandat european de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției în acest stat membru, nu este un judecător sau o instanță, decizia judiciară națională, cum este un mandat de arestare național, pe care se fundamentează mandatul european de arestare trebuie la rândul său să îndeplinească asemenea cerințe”(23).
46. Potrivit Curții, „[î]ndeplinirea acestor cerințe permite astfel să se garanteze autorității judiciare de executare că decizia de emitere a unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale se întemeiază pe o procedură națională supusă unui control jurisdicțional și că persoana care a făcut obiectul acestui mandat național de arestare a beneficiat de toate garanțiile proprii adoptării acestui tip de decizii, în special de cele care rezultă din drepturile fundamentale și din principiile juridice fundamentale vizate la articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584”(24).
47. Rezultă astfel din această jurisprudență că, într‑un sistem procedural care conferă procurorului competența de a emite un mandat european de arestare, primul nivel de protecție impune adoptarea prealabilă a unei decizii judiciare naționale, precum un mandat național de arestare, care trebuie supusă unui control jurisdicțional.
48. În plus, „al doilea nivel de protecție a drepturilor persoanei în cauză presupune că autoritatea judiciară emitentă controlează respectarea condițiilor necesare pentru emiterea unui mandat european de arestare și examinează în mod obiectiv, ținând seama de toate elementele incriminatoare și dezincriminatoare și fără a fi expusă riscului de a fi supusă unor instrucțiuni din exterior, în special din partea puterii executive, dacă emiterea respectivă are un caracter proporțional”(25).
49. Pe de altă parte, trebuie amintit că, „atunci când dreptul statului membru emitent atribuie competența de emitere a unui mandat european de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției din acest stat membru, nu este ea însăși o instanță judecătorească, decizia de emitere a unui astfel de mandat de arestare și în special caracterul proporțional al unei astfel de decizii trebuie să poată fi supuse în respectivul stat membru unei căi de atac jurisdicționale care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective”(26).
50. Potrivit Curții, „[o] asemenea cale de atac împotriva deciziei de a emite un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale, adoptată de o autoritate care, deși participă la administrarea justiției și beneficiază de independența necesară în raport cu puterea executivă, nu reprezintă o instanță judecătorească, urmărește să garanteze faptul că respectivul control jurisdicțional al deciziei amintite și al condițiilor necesare pentru emiterea acestui mandat, în special caracterul său proporțional, respectă cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective”(27).
51. Prin urmare, revine statelor membre „sarcina de a se asigura că ordinile lor juridice garantează în mod efectiv nivelul de protecție jurisdicțională impus prin Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum este interpretată de jurisprudența Curții, prin intermediul căilor de atac pe care le instituie și care pot fi diferite de la un sistem la altul”(28).
52. În acest context, „instituirea unui drept la o cale de atac distinctă împotriva deciziei de a emite un mandat european de arestare luate de o altă autoritate judiciară decât o instanță judecătorească constituie doar o posibilitate în această privință”(29).
53. Pe de altă parte, Curtea a admis că „prezența în ordinea juridică națională a unor norme procedurale în temeiul cărora condițiile de emitere a unui mandat european de arestare și în special caracterul său proporțional pot face obiectul unui control jurisdicțional în statul membru emitent, înainte de adoptarea sa ori concomitent cu aceasta, dar și ulterior, îndeplinește cerința unei protecții jurisdicționale efective”(30).
54. Această jurisprudență face dovada unei anumite flexibilități a Curții, care respectă autonomia procedurală a statelor membre(31), în ceea ce privește modalitățile controlului jurisdicțional care trebuie efectuat în statul membru emitent și în ceea ce privește momentul în care poate interveni un astfel de control.
55. În plus, din această jurisprudență reiese că, pentru a fi atinsă protecția pe două niveluri a drepturilor persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare, nu este suficient ca „întreaga procedură de predare între statele membre prevăzută de [D]ecizia‑cadru [2002/584] să se desfășoare sub control judiciar”(32). Astfel, atunci când mandatul european de arestare este emis de o autoritate care, deși participă la administrarea justiției în statul membru emitent, nu este o instanță judecătorească, procedura națională care conduce la adoptarea unui asemenea mandat de arestare trebuie să poată fi supusă unui control jurisdicțional.
56. Prezenta cauză invită Curtea să precizeze care este momentul în care acest control jurisdicțional trebuie să intervină pentru a se putea considera că protecția jurisdicțională are caracter efectiv.
57. Subliniem că, în dreptul bulgar, nici decizia națională adoptată de procuror în temeiul articolului 64 alineatul 2 din NPK, nici decizia aceluiași procuror de a emite un mandat european de arestare nu pot face obiectul unei căi de atac în fața unei instanțe. În plus, din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea MM se reține o incertitudine cu privire la însăși existența, în temeiul dreptului bulgar, a posibilității ca instanța în fața căreia este prezentată persoana care a făcut obiectul unui mandat european de arestare să controleze pe cale incidentală, odată cu predarea acestei persoane, și condițiile de emitere a acestui mandat de arestare.
58. Presupunând totuși că o asemenea posibilitate de control jurisdicțional pe cale incidentală există într‑adevăr în dreptul bulgar, guvernul bulgar și Comisia Europeană susțin, întemeindu‑se în special pe concluziile desprinse din Hotărârile Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), precum și Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia), că procedura națională care conduce la emiterea unui mandat european de arestare este conformă cu protecția pe două niveluri a drepturilor persoanei căutate, astfel cum este impusă de Curte, întrucât, odată cu predarea persoanei, aceasta trebuie să fie prezentată într‑un termen scurt în fața instanței care este competentă în statul membru emitent pentru a decide să pună capăt arestului său preventiv sau, dimpotrivă, să îl prelungească. Prin urmare, potrivit guvernului bulgar și Comisiei, existența în ordinea juridică bulgară a unei posibilități de exercitare a unui control jurisdicțional asupra condițiilor de emitere a mandatului european de arestare după predarea persoanei căutate este suficientă pentru a considera că procedura referitoare la emiterea unui mandat european de arestare de către un procuror în faza preliminară a procedurii penale îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.
59. Apreciem totuși, astfel cum susține în esență PI, că existența în statul membru emitent a unui control jurisdicțional asupra procedurii naționale care a condus la emiterea unui mandat european de arestare și care poate fi efectuat numai după predarea persoanei în cauză către acest stat membru nu îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective, astfel cum au fost definite de Curte și după cum rezultă dintr‑o interpretare a Deciziei‑cadru 2002/584 în lumina articolelor 6 și 47 din cartă.
60. În opinia noastră, flexibilitatea de care a dat dovadă Curtea până în prezent în examinarea aspectului dacă cerințele inerente unei protecții jurisdicționale erau îndeplinite în sistemele procedurale care au fost supuse aprecierii sale nu ar trebui să meargă până la a admite conformitatea cu asemenea cerințe a unui sistem în care simpla protecție jurisdicțională în statul membru emitent de care poate beneficia o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare nu poate fi asigurată decât după predarea acestei persoane către statul respectiv.
61. În măsura în care garantarea respectării drepturilor persoanei a cărei predare este solicitată ține în primul rând, astfel cum am arătat anterior, de responsabilitatea statului membru emitent, considerăm că, pentru ca protecția jurisdicțională a persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare să fie pe deplin efectivă, aceasta trebuie să poată beneficia de o astfel de protecție înainte de predarea sa către acest stat membru, cel puțin la unul dintre cele două niveluri de protecție impuse de jurisprudența Curții.
62. Contrar celor susținute de guvernul bulgar și de Comisie, considerăm că nu se poate deduce din Hotărârile Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), precum și Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia) că o procedură națională precum cea în discuție în litigiul principal respectă cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.
63. Astfel, în fiecare dintre aceste hotărâri, Curtea a efectuat o examinare globală a legislației naționale în discuție la cele două niveluri de protecție de care trebuie să beneficieze o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare, pentru a verifica dacă acea legislație națională în discuție respecta cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.
64. Prin urmare, în Hotărârea Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), Curtea a arătat că „emiterea unui mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale rezultă în mod obligatoriu în ordinea juridică franceză, dintr‑un mandat de arestare național emis de o instanță judecătorească, în general judecătorul de instrucție”(33). În plus, Curtea a ținut seama de faptul că, „atunci când un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale este emis de Ministerul Public, instanța judecătorească care a emis mandatul de arestare național, în temeiul căruia a fost emis mandatul european de arestare, solicită concomitent Ministerului Public să emită un mandat european de arestare și face o analiză a condițiilor necesare emiterii unui astfel de mandat european de arestare și în special a caracterului său proporțional”(34).
65. Pe de altă parte, Curtea a luat în considerare existența, în ordinea juridică franceză, a unei acțiuni în declararea nulității în temeiul articolului 170 din Codul de procedură penală care poate fi îndreptată împotriva deciziei Ministerului Public de a emite un mandat european de arestare după predarea persoanei căutate și prezentarea acesteia în fața judecătorului de instrucție în cazul în care mandatul european de arestare este emis împotriva unei persoane care nu este încă parte în proces(35).
66. Curtea a dedus din aceste elemente că „[e]xistența unor astfel de norme de procedură în ordinea juridică franceză scoate astfel în evidență faptul că proporționalitatea deciziei Ministerului Public de a emite un mandat european de arestare poate face obiectul unui control jurisdicțional prealabil sau aproape concomitent cu emiterea lui și, în orice caz, după emiterea mandatului european de arestare, această examinare putând avea loc înainte sau după predarea efectivă a persoanei căutate, după caz”(36).
67. Curtea a reținut că un astfel de sistem îndeplinea, așadar, cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective(37).
68. Astfel cum arată abordarea susținută de guvernul bulgar și de Comisie, această hotărâre a putut fi înțeleasă în sensul că, pentru ca o procedură națională care prevede emiterea unui mandat european de arestare de către un procuror să îndeplinească cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective, ar fi suficient ca condițiile de emitere a unui astfel de mandat de arestare să poată face obiectul unui control jurisdicțional în statul membru emitent după predarea persoanei căutate.
69. Nu reținem această interpretare a Hotărârii Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours). Astfel, în opinia noastră, Curtea a efectuat o evaluare globală a celor două niveluri de protecție oferite de legislația franceză și a luat în considerare faptul că condițiile de emitere a unui mandat european de arestare de către Ministerul Public puteau face obiectul unui control jurisdicțional înainte de predare, și aceasta încă de la primul nivel de protecție, în măsura în care, în această legislație, mandatul european de arestare se întemeiază pe un mandat național de arestare emis de un judecător care, în plus, efectuează o apreciere a condițiilor necesare pentru emiterea unui mandat european de arestare și în special a caracterului său proporțional.
70. Astfel, nu suntem convinși că, pentru a ajunge la concluzia că sistemul procedural francez îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective, Curtea s‑ar fi declarat mulțumită cu existența în dreptul francez a unei căi de atac jurisdicționale care poate, atunci când persoana căutată nu este încă parte la procedură, să fie exercitată numai după predarea acestei persoane. Așadar, constatarea potrivit căreia procedura națională care conduce la adoptarea unui mandat național de arestare care servește drept temei pentru emiterea unui mandat european de arestare este supusă în toate cazurile unui control jurisdicțional în statul membru emitent înainte de predare a fost, în opinia noastră, determinantă(38).
71. Considerăm că această opinie este susținută de Hotărârea Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia), în care Curtea a răspuns la întrebarea dacă Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că, în cazul în care competența de a emite un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale este atribuită unei autorități care, deși participă la administrarea justiției în acest stat membru, nu este ea însăși o instanță judecătorească, cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective sunt îndeplinite dacă, anterior deciziei efective a acestei autorități de a emite un mandat european de arestare, un judecător a apreciat condițiile de emitere a acestuia și în special caracterul său proporțional.
72. Pentru a răspunde afirmativ la această întrebare, Curtea a efectuat, și în acest caz, o evaluare globală a celor două niveluri de protecție oferite de legislația suedeză pentru a verifica dacă aceasta din urmă îndeplinea cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.
73. Astfel, Curtea a arătat că „emiterea unui mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale rezultă în mod obligatoriu în ordinea juridică suedeză dintr‑o decizie prin care se dispune arestarea preventivă a persoanei în cauză care este pronunțată de o instanță”(39), cu precizarea potrivit căreia, „pentru a stabili necesitatea luării măsurii arestării preventive, instanța competentă are obligația de a analiza și proporționalitatea altor măsuri care pot fi avute în vedere, cum ar fi emiterea unui mandat european de arestare”(40). Din informațiile aflate la dispoziția sa, Curtea a dedus că „examinarea caracterului proporțional pe care această instanță o va efectua atunci când analizează necesitatea de a dispune arestarea preventivă se va concentra și asupra emiterii unui mandat european de arestare”(41).
74. În plus, Curtea a luat în considerare faptul că „persoana căutată pe baza unui mandat european de arestare are dreptul de a declara apel împotriva deciziei de arestare preventivă, fără limitare în timp, chiar după emiterea mandatului european de arestare și după arestarea sa în statul membru de executare. În cazul în care decizia de luare a măsurii arestării preventive atacată este anulată, în mod automat se invalidează mandatul european de arestare, întrucât emiterea sa se întemeiază pe existența acestei decizii”(42).
75. Din toate aceste elemente Curtea a dedus că „[e]xistența în ordinea juridică suedeză a unor astfel de norme procedurale permite să se constate că, inclusiv în lipsa unei căi de atac distincte împotriva deciziei procurorului de a emite un mandat european de arestare, condițiile sale de emitere și în special caracterul său proporțional pot face obiectul unui control jurisdicțional în statul membru emitent, înainte sau concomitent cu adoptarea sa, dar și ulterior”(43). Prin urmare, potrivit Curții, „[u]n astfel de sistem îndeplinește […] cerința unei protecții jurisdicționale efective”(44).
76. Trebuie subliniat că, în sistemele procedurale examinate de Curte în Hotărârile Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), precum și Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia), mandatul european de arestare emis de un procuror se întemeia pe o decizie judiciară națională care îndeplinea cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective. Astfel, această decizie judiciară națională era adoptată, în fiecare dintre aceste sisteme, de un judecător sau de o instanță.
77. În plus, în fiecare caz, Curtea a pus accentul pe faptul că judecătorul sau instanța care adoptă decizia națională pe care se fundamenta mandatul european de arestare efectua o apreciere a condițiilor necesare pentru emiterea acestui mandat de arestare și în special a caracterului său proporțional.
78. În consecință, reiese, în opinia noastră, din Hotărârile Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), precum și Openbaar Ministerie (Parchetul din Suedia) că, în cazul în care Curtea acceptă că cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective pot fi considerate îndeplinite atunci când nu există o cale de atac distinctă împotriva deciziei procurorului de a emite un mandat european de arestare sau chiar și atunci când decizia Ministerului Public de a emite un mandat european de arestare poate face obiectul unei căi de atac numai după predarea persoanei căutate, acest lucru se realizează cu condiția ca sistemul procedural al statului membru emitent să instituie o procedură națională referitoare la emiterea mandatelor europene de arestare care este, în orice caz, supusă unui control jurisdicțional înainte de predarea persoanei căutate, cel puțin la primul nivel de protecție impus de jurisprudența Curții. În opinia noastră, formularea utilizată de Curte, potrivit căreia protecția pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată „implică adoptarea, cel puțin la unul dintre cele două niveluri ale protecției menționate, a unei decizii care îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective”, trebuie înțeleasă ținând seama în mod corespunzător de caracterul în mod necesar prealabil predării al acestui control jurisdicțional(45).
79. Pe scurt, faptul că o protecție jurisdicțională este posibilă în sistemul procedural al statului membru emitent după predarea către acesta din urmă a persoanei căutate nu exonerează acest stat membru de obligația de a prevedea un control jurisdicțional al mandatului european de arestare sau, după caz, al deciziei naționale pe care se grefează aceasta, care să se poată exercita anterior predării.
80. Astfel cum impune jurisprudența Curții, autoritatea judiciară de executare are astfel garanția că „decizia de emitere a unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale se întemeiază pe o procedură națională supusă unui control jurisdicțional și că persoana care a făcut obiectul acestui mandat național de arestare a beneficiat de toate garanțiile proprii adoptării acestui tip de decizii, în special de cele care rezultă din drepturile fundamentale și din principiile juridice fundamentale vizate la articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584”(46).
81. Având în vedere caracteristicile procedurii bulgare, autoritatea judiciară care este chemată să execute un mandat european de arestare emis de un procuror bulgar nu dispune de aceeași garanție, întrucât nici decizia judiciară națională care servește drept fundament pentru acest mandat european de arestare, nici acesta din urmă nu pot face obiectul unui control jurisdicțional în statul membru emitent înainte de predarea persoanei în cauză către statul membru respectiv.
82. Deși nu este exclus ca, într‑un sistem procedural în temeiul căruia persoana urmărită trebuie să fie prezentată într‑un termen scurt în fața instanței care este competentă să decidă cu privire la eventuala sa arestare preventivă, controlul pe cale incidentală al mandatului european de arestare emis de procuror care ar putea fi efectuat de această instanță după predare să poată îndeplini cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective, aceasta ar implica însă condiția ca procedura națională care a condus la emiterea unui asemenea mandat de arestare să fi putut fi supusă unui control jurisdicțional înainte de predarea persoanei în cauză.
83. Prin urmare, nu se poate deduce, în opinia noastră, din jurisprudența Curții că este suficient, într‑un sistem procedural în care atât mandatul european de arestare, cât și mandatul național de arestare pe care se grefează acesta sunt emise de o autoritate care nu este un judecător sau o instanță, ca asemenea decizii să poată face obiectul unui control jurisdicțional pe cale incidentală în statul membru emitent după predarea persoanei în cauză către acest stat membru pentru a considera că un astfel de sistem îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.
84. În opinia noastră, o interpretare a Deciziei‑cadru 2002/584 în lumina articolelor 6 și 47 din cartă pledează în acest sens.
85. Astfel, având în vedere consecințele pe care adoptarea unui mandat național de arestare și, ulterior, emiterea unui mandat european de arestare, sunt de natură să le aibă asupra dreptului la libertate al persoanei căutate, astfel cum este garantat la articolul 6 din cartă, considerăm că este esențial ca procedura națională care conduce la aceste măsuri să poată fi supusă unui control jurisdicțional înainte de predarea persoanei respective, cel puțin la primul nivel de protecție, cu alte cuvinte în ceea ce privește mandatul național de arestare care servește drept fundament pentru emiterea mandatului european de arestare.
86. Trebuie amintit că principiul recunoașterii reciproce pe care se întemeiază sistemul mandatului european de arestare se bazează pe încrederea reciprocă dintre statele membre cu privire la faptul că ordinile lor juridice naționale sunt în măsură să furnizeze o protecție echivalentă și efectivă a drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii, în special în cartă(47).
87. Trebuie de asemenea amintit că articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 prevede în mod expres că aceasta nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate la articolul 6 TUE și reflectate în cartă, obligație care, în plus, privește toate statele membre, în special statul membru emitent și pe cel de executare(48).
88. Prin urmare, Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretată în conformitate cu articolul 6 din cartă, care prevede că orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță(49).
89. În plus, trebuie arătat, astfel cum a indicat Curtea în Hotărârea din 30 mai 2013, F(50), la fel ca în procedurile de extrădare, în cadrul procedurii de predare instituite prin Decizia‑cadru 2002/584, dreptul la o cale de atac efectivă, prevăzut la articolul 13 din CEDO și la articolul 47 din cartă, capătă o importanță deosebită(51).
90. Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 5 paragraful 1 litera f) din CEDO, privind procedurile de extrădare, reiese, în plus, că numai desfășurarea unei astfel de proceduri justifică privarea de libertate întemeiată pe acest articol(52). Pe de altă parte, articolul 5 paragraful 3 din CEDO prevede că „[o]rice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 litera c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare”(53). În sfârșit, în temeiul articolului 5 paragraful 4 din CEDO, orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să solicite instanței să examineze respectarea cerințelor procedurale și de fond necesare „legalității”, în sensul articolului 5 paragraful 1 din CEDO, a privării sale de libertate(54).
91. Potrivit poziției susținute de Comisie, ar trebui să se considere că aceste garanții sunt îndeplinite în speță din moment ce, în temeiul dreptului bulgar, persoana care face obiectul unui mandat european de arestare trebuie prezentată într‑un termen scurt în fața unei instanțe din statul membru emitent după predarea sa acestuia.
92. Este adevărat că, dacă se analizează situația numai din punct de vedere național, persoana care face obiectul unei decizii adoptate de procuror în temeiul articolului 64 alineatul 2 din NPK trebuie prezentată într‑un termen scurt în fața instanței care va trebui să se pronunțe cu privire la menținerea sau nemenținerea sa în detenție în așteptarea procesului.
93. Totuși, atunci când această decizie națională se suprapune unui mandat european de arestare, perspectiva este diferită. Astfel, într‑o asemenea situație, controlul jurisdicțional în statul membru emitent căruia trebuie să îi fie supuse astfel de decizii adoptate de un procuror, în măsura în care sunt de natură să aducă atingere dreptului la libertate garantat de articolul 6 din cartă, este în mod necesar amânat la un stadiu ulterior predării persoanei în cauză către acest stat membru.
94. Or, în opinia noastră, întrucât, în considerarea mecanismului însuși de cooperare între autoritățile judiciare reprezentat de mandatul european de arestare, care implică un anumit termen pentru a finaliza procedura referitoare la executarea acestuia din urmă, persoana căutată nu poate fi prezentată într‑un termen scurt în fața unei instanțe din statul membru emitent și întrucât procedura referitoare la executarea unui mandat european de arestare poate conduce, în condițiile prevăzute la articolul 12 din Decizia‑cadru 2002/584, la detenția acestei persoane, în statul membru de executare pentru o durată care poate fi îndelungată, este indispensabil să se garanteze, ca cerință minimă, că decizia națională prin care se dispune căutarea și arestarea unei persoane, chiar detenția acesteia precum în speță, și care se află la baza emiterii de către un procuror a unui mandat european de arestare, să fie supusă unui control jurisdicțional în stadiul adoptării sale sau, cel puțin, să poată fi contestată printr‑o cale de atac care să poată fi introdusă de această persoană în fața unei instanțe din statul membru emitent din momentul arestării sale în statul membru de executare.
95. Atunci când un mandat național de arestare este adoptat de un procuror, precum în sistemul procedural bulgar în faza preliminară a procedurii penale, persoana căutată ar trebui astfel să poată sesiza, din momentul arestării sale în statul membru de executare, o instanță din statul membru emitent pentru ca aceasta să se poată pronunța cu privire la legalitatea arestării și a detenției sale în raport cu dreptul acestui stat membru, la fel cum s‑ar fi întâmplat dacă persoana respectivă ar fi fost prezentată în fața unei instanțe în termenul maxim de 72 de ore prevăzut în cazul unui mandat național de arestare emis de procuror în temeiul articolului 64 alineatul 2 din NPK. În caz contrar, un întreg aspect al legalității arestării și detenției persoanei în cauză ar fi exclus de la orice control jurisdicțional înainte de predarea acesteia către statul membru emitent, întrucât autoritatea judiciară de executare nu este competentă să se pronunțe cu privire la acest aspect.
96. În orice caz, procedura națională care conduce la emiterea unui mandat european de arestare ar trebui să poată fi supusă întotdeauna, cel puțin la unul dintre cele două niveluri de protecție a drepturilor persoanei căutate, unui control jurisdicțional înainte de predarea acestei persoane către statul membru emitent, cu alte cuvinte înainte ca mandatul european de arestare să își fi epuizat cea mai mare parte a efectelor juridice(55).
97. Adăugăm că existența unor garanții procedurale prevăzute de dreptul derivat al Uniunii ar trebui, în opinia noastră, să fie însoțită de garanția potrivit căreia fiecare sistem procedural ar trebui să prevadă un control jurisdicțional al procedurii naționale care conduce la emiterea unui mandat european de arestare care să poată fi efectuat înainte de predarea persoanei în cauză.
98. Subliniem în această privință că Curtea a precizat că „Decizia‑cadru 2002/584 se înscrie într‑un sistem global de garanții privind protecția jurisdicțională efectivă prevăzute de alte reglementări ale Uniunii, adoptate în domeniul cooperării judiciare în materie penală, care permit persoanei căutate în temeiul unui mandat european de arestare să își exercite drepturile, chiar înainte de a fi predată statului membru emitent”(56).
99. În special, articolul 10 din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate(57) impune autorității competente din statul membru de executare să informeze, fără întârzieri nejustificate de la momentul privării de libertate, persoanele căutate că au dreptul de a angaja un avocat în statul membru emitent(58).
100. Potrivit articolului 10 alineatul (4) din Directiva 2013/48, „[r]olul avocatului respectiv din statul membru emitent este de a oferi asistență avocatului din statul membru de executare furnizându‑i informații și consultanță pentru a permite persoanei căutate să își exercite efectiv drepturile în temeiul Deciziei‑cadru [2002/584]”. În opinia noastră, rolul avocatului, astfel definit, include furnizarea de informații referitoare la căile de atac eventual disponibile în statul membru emitent în vederea controlării de către o instanță din acest stat membru a respectării condițiilor privind emiterea unui mandat european de arestare, precum și a conformității cu dreptul național a deciziei naționale pe care se grefează acest mandat de arestare.
101. Astfel, efectul util al acestor dispoziții implică, în opinia noastră, posibilitatea ca persoana arestată în statul membru de executare să conteste în fața unei instanțe din statul membru emitent, înainte de predarea sa către acest din urmă stat, fie mandatul european de arestare, fie decizia națională pe care se grefează acesta, atunci când niciuna dintre aceste două decizii nu a făcut obiectul unui control jurisdicțional cu ocazia emiterii. Cu toate acestea, trebuie să se precizeze că introducerea unei căi de atac în fața unei instanțe a statului membru emitent nu ar trebui, pentru a respecta cerința celerității în executarea unui mandat european de arestare, să aducă atingere condițiilor și termenelor stabilite prin Decizia‑cadru 2002/584 pentru executarea unui asemenea mandat de arestare.
102. Din toate aceste considerații rezultă că procedura bulgară referitoare la emiterea unui mandat european de arestare de către un procuror în faza preliminară a procedurii penale nu îndeplinește, în opinia noastră, cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.
V. Concluzie
103. Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Westminster Magistrates’ Court (Tribunalul din Westminster, Regatul Unit) după cum urmează:
Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretată în sensul că cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective de care trebuie să beneficieze o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale nu sunt îndeplinite din moment ce, potrivit legislației statului membru emitent, atât mandatul european de arestare, cât și decizia judiciară națională pe care se grefează acesta sunt emise de o autoritate care, deși participă la administrarea justiției penale în acest stat membru, nu este ea însăși o instanță judecătorească, și ele nu pot face obiectul unui control jurisdicțional în statul membru respectiv înainte de predarea persoanei în cauză.