HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)

9 decembrie 2014(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața fier‑betonului în bare sau în rulouri – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 65 CO, după expirarea Tratatului CECO, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1/2003 – Fixarea prețurilor și a termenelor de plată – Limitarea sau controlul producției sau vânzărilor – Încălcarea unor norme fundamentale de procedură – Temei juridic – Dreptul la apărare – Amenzi – Gravitatea și durata încălcării – Circumstanțe atenuante – Luare în considerare a unei hotărâri de anulare într‑o cauză conexă”

În cauza T‑91/10,

Lucchini SpA, cu sediul în Milano (Italia), reprezentată inițial de M. Delfino, de J.‑P. Gunther, de E. Bigi, de C. Breuvart și de L. De Sanctis și ulterior de J.‑P. Gunther, de E. Bigi, de C. Breuvart și de D. Galli, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de R. Sauer și de B. Gencarelli, în calitate de agenți, asistați de M. Moretto, avocat, și ulterior de R. Sauer și de R. Striani, în calitate de agent, asistați de M. Moretto,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de constatare a inexistenței sau de anulare a Deciziei C(2009) 7492 final a Comisiei din 30 septembrie 2009 (cazul COMP/37.956 – Fier‑beton – readoptare), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2009) 9912 final a Comisiei din 8 decembrie 2009, în subsidiar, o cerere de anulare a articolului 2 din decizia menționată și, cu titlu încă mai subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei,

TRIBUNALUL (Camera a opta),

compus din doamna M. E. Martins Ribeiro (raportor), îndeplinind funcția de președinte, domnii A. Popescu și G. Berardis, judecători,

grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 7 februarie 2013,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Cadrul juridic

1.     Dispozițiile Tratatului CECO

1        Articolul 36 CO prevedea:

„Înainte de a aplica una dintre sancțiunile pecuniare sau de a stabili una dintre penalitățile cu titlu cominatoriu prevăzute în prezentul tratat, Comisia trebuie să permită persoanei interesate să își prezinte observațiile.

Sancțiunile pecuniare și penalitățile cu titlu cominatoriu pronunțate în temeiul dispozițiilor prezentului tratat pot face obiectul unei acțiuni pe fond.

Reclamanții pot invoca, în susținerea acestei acțiuni, în condițiile prevăzute la primul paragraf al articolului 33 din prezentul tratat, neregularitatea deciziilor și a recomandărilor a căror încălcare le este imputată.” [traducere neoficială]

2        Articolul 47 CO avea următorul conținut:

„Comisia poate obține informațiile necesare în vederea îndeplinirii misiunii sale. Aceasta poate dispune efectuarea verificărilor necesare.

Comisia este obligată să nu divulge informațiile care, prin natura lor, sunt acoperite de secretul profesional, și în special informațiile referitoare la întreprinderi și care privesc raporturile comerciale ale acestora sau elementele prețurilor lor de vânzare. Sub această rezervă, aceasta trebuie să publice datele care sunt susceptibile să fie utile guvernelor sau tuturor celorlalte persoane interesate.

Comisia poate pronunța, împotriva întreprinderilor care s‑ar sustrage de la obligațiile care le revin potrivit deciziilor adoptate în temeiul dispozițiilor prezentului articol sau care ar furniza cu bună‑știință informații false, amenzi al căror cuantum maxim va fi de 1 % din cifra de afaceri anuală și penalități cu titlu cominatoriu al căror cuantum maxim va fi de 5 % din cifra de afaceri zilnică medie pentru fiecare zi de întârziere.

Orice încălcare de către Comisie a secretului profesional care a cauzat un prejudiciu unei întreprinderi ar putea face obiectul unei acțiuni în despăgubiri în fața Curții, în condițiile prevăzute la articolul 40.” [traducere neoficială]

3        Articolul 65 CO prevedea:

„(1)      Sunt interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care ar viza, direct sau indirect, împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune și în special:

(a)      stabilirea sau determinarea prețurilor;

(b)      limitarea sau controlul producției, dezvoltării tehnice sau investițiilor;

(c)      împărțirea piețelor, a produselor, a clienților sau a surselor de aprovizionare.

[…]

(4)      Acordurile sau deciziile interzise în temeiul alineatului (1) al prezentului articol sunt nule de drept și nu pot fi invocate în fața niciunei instanțe din statele membre.

Comisia are competența exclusivă, cu excepția situației când se introduc acțiuni pe rolul Curții, de a se pronunța asupra conformității acordurilor sau a deciziilor menționate cu dispozițiile prezentului articol.

(5)      Comisia poate aplica, împotriva întreprinderilor care ar fi încheiat un acord nul de drept, ar fi aplicat sau ar fi încercat să aplice, prin intermediul arbitrajului, al unei clauze de dezicere, al boicotului sau prin orice alt mijloc, un acord sau o decizie nule de drept sau un acord a cărui aprobare a fost refuzată sau revocată, sau care ar obține beneficiul unei autorizații prin intermediul unor informații deliberat false sau deformate, sau care ar efectua practici contrare dispozițiilor alineatului (1), amenzi și penalități cu titlu cominatoriu cel mult egale cu dublul cifrei de afaceri realizate cu privire la produsele care au făcut obiectul acordului, al deciziei sau al practicii contrare dispozițiilor prezentului articol, fără a aduce atingere, dacă acest obiect vizează restrângerea producției, a dezvoltării tehnice sau a investițiilor, cuantumului maxim astfel stabilit care poate fi sporit până la 10 % din cifra de afaceri anuală a întreprinderii în cauză, în ceea ce privește amenda, și până la 20 % din cifra de afaceri zilnică, în ceea ce privește penalitățile cu titlu cominatoriu.” [traducere neoficială]

4        Conform articolului 97 CO, Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002.

2.     Dispozițiile Tratatului CE

5        Articolul 305 alineatul (1) CE prevede:

„Dispozițiile prezentului tratat nu le modifică pe cele ale Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, în special în ceea ce privește drepturile și obligațiile statelor membre, atribuțiile instituțiilor acestei Comunități și normele stabilite de respectivul tratat cu privire la funcționarea pieței comune a cărbunelui și oțelului.”

3.     Regulamentul (CE) nr. 1/2003

6        Potrivit articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), în scopul „aplicării articolelor 81 [CE] și 82 [CE], Comisia are competențele prevăzute de prezentul regulament”.

7        Articolul 7 din Regulamentul nr. 1/2003, intitulat „Constatarea și încetarea încălcării”, prevede:

„(1)      Atunci când Comisia, acționând ca urmare a unei plângeri sau din oficiu, constată că există o încălcare a articolului 81 [CE] sau 82 [CE], poate solicita printr‑o decizie întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi în cauză să înceteze respectiva încălcare […] Atunci când Comisia are un interes legitim de a acționa în acest mod, aceasta poate de asemenea constata că s‑a comis o încălcare în trecut.

[…]”

8        Articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede:

„Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea:

(a)      încalcă articolul 81 [CE] sau articolul 82 [CE] […]”

4.     Comunicarea Comisiei privind anumite aspecte referitoare la instrumentarea cauzelor de concurență, rezultate din expirarea Tratatului CECO

9        La 18 iunie 2002, Comisia Comunităților Europene a adoptat o comunicare privind anumite aspecte referitoare la instrumentarea cauzelor de concurență, rezultate din expirarea Tratatului CECO (JO C 152, p. 5, denumită în continuare „Comunicarea din 18 iunie 2002”).

10      Punctul 2 din Comunicarea din 18 iunie 2002 prevede că aceasta are ca obiect

„[…]

–        recapitularea celor mai importante modificări de drept material și procedural care decurg din tranziția spre regimul Tratatului CE […], pentru agenții economici și statele membre, în măsura în care aceștia sunt vizați de Tratatul CECO și de dreptul derivat în legătură cu acest din urmă tratat;

–        explicarea modului în care Comisia intenționează să soluționeze problemele specifice ridicate de tranziția de la regimul CECO la regimul CE în domeniul înțelegerilor și al abuzurilor de poziție dominantă […], al controlului concentrărilor […] și al controlului ajutoarelor de stat”. [traducere neoficială]

11      Punctul 31 din Comunicarea din 18 iunie 2002, cuprins în secțiunea consacrată problemelor specifice ridicate de tranziția de la regimul CECO la regimul CE, are următorul cuprins:

„În cazul în care, în cadrul aplicării normelor comunitare de concurență la acorduri, Comisia constată o încălcare într‑un domeniu ce intră în sfera de aplicare a Tratatului CECO, dreptul material aplicabil este, indiferent de data aplicării, cel în vigoare la data producerii faptelor constitutive ale încălcării. În orice caz, pe plan procedural, dreptul aplicabil ulterior expirării Tratatului CECO va fi dreptul CE […]” [traducere neoficială]

 Obiectul litigiului

12      Prezenta cauză are ca obiect, cu titlu principal, o cerere de constatare a inexistenței sau de anulare a Deciziei C(2009) 7492 final a Comisiei din 30 septembrie 2009 privind o procedură de aplicare a articolului 65 CO (cazul COMP/37.956 – Fier‑beton, readoptare) (denumită în continuare „prima decizie”), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2009) 9912 final a Comisiei din 8 decembrie 2009 (denumită în continuare „decizia de modificare”) (prima decizie, astfel cum a fost modificată prin decizia de modificare, fiind denumită în continuare „decizia atacată”), în subsidiar, o cerere de anulare a articolului 2 din decizia atacată și, cu titlu încă mai subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei, Lucchini SpA.

13      În decizia atacată, Comisia a considerat că următoarele societăți au încălcat articolul 65 CO:

–        Alfa Acciai SpA (denumită în continuare „Alfa”);

–        Feralpi Holding SpA (denumită în continuare „Feralpi”);

–        Ferriere Nord SpA;

–        IRO Industrie Riunite Odolesi SpA (denumită în continuare „IRO”);

–        Leali SpA și Acciaierie e Ferriere Leali Luigi SpA în lichidare (denumită în continuare „AFLL”) (aceste două societăți fiind denumite în continuare, împreună, „Leali‑AFLL”);

–        reclamanta și SP SpA, în lichidare (aceste două societăți fiind denumite în continuare, împreună, „Lucchini‑SP”);

–        Riva Fire SpA (denumită în continuare „Riva”);

–        Valsabbia Investimenti SpA și Ferriera Valsabbia SpA (aceste două societăți fiind denumite în continuare, împreună, „Valsabbia”).

 Prezentarea reclamantei

14      Reclamanta este o societate anonimă cu sediul în Milano (Italia). Până la 20 aprilie 2005, majoritatea capitalului reclamantei era deținută de persoane fizice și de persoane juridice care aparțin familiei Lucchini și, respectiv, grupului Lucchini, restul participațiilor fiind deținut de societăți de asigurări și de instituții financiare. De la această dată, controlul asupra reclamantei a fost dobândit de grupul Severstal.

15      În perioada 1989-1991, Siderpotenza SpA (denumită în continuare „prima Siderpotenza”) a fost controlată în comun, pe de o parte, de Lucchini Siderurgica SpA și, pe de altă parte, de fostele Acciaierie e Ferriere Leali Luigi. La 5 martie 1991, prima Siderpotenza a fost absorbită de Lucchini Siderurgica. Lucchini Siderurgica a fost absorbită de Lucchini la 10 octombrie 1998, cu efect de la 1 decembrie 1998.

16      La 31 octombrie 1997, ramura „fier‑beton” a Lucchini Siderurgica a fost cesionată în favoarea Siderpotenza, societate constituită în iulie 1997 (denumită în continuare „noua Siderpotenza”). La 30 mai 2002, noua Siderpotenza a cesionat unitățile sale de producție de fier‑beton către Ferriere Nord.

 Istoricul cauzei

17      În perioada octombrie‑decembrie 2000, Comisia a efectuat, conform articolului 47 CO, verificări la întreprinderile italiene producătoare de fier‑beton și la o asociație de întreprinderi siderurgice italiene. Aceasta le‑a adresat de asemenea solicitări de informații în temeiul articolului 47 CO.

18      La 26 martie 2002, Comisia a deschis procedura administrativă și a formulat obiecțiuni în temeiul articolului 36 CO (actul fiind denumit în continuare „comunicarea privind obiecțiunile”). Reclamanta a prezentat observații scrise referitoare la comunicarea privind obiecțiunile. Lucchini nu a solicitat o audiere.

19      La 12 august 2002, Comisia a formulat obiecțiuni suplimentare (actul fiind denumit în continuare „comunicarea privind obiecțiunile suplimentare”), adresate destinatarilor comunicării privind obiecțiunile. În comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, întemeiată pe articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), Comisia a explicat poziția sa referitoare la continuarea procedurii, ulterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO. A fost acordat un termen întreprinderilor în cauză pentru a‑și prezenta observațiile și o a doua audiere cu participarea reprezentanților statelor membre a avut loc la 30 septembrie 2002.

20      La finalul procedurii, Comisia a adoptat Decizia C(2002) 5087 final din 17 decembrie 2002 privind o procedură de aplicare a articolului 65 CO (COMP/37.956 – Fier‑beton) (denumită în continuare „Decizia din 2002”) prin care a constatat că întreprinderile destinatare ale acesteia puseseră în aplicare o înțelegere unică, complexă și continuă pe piața italiană a fier‑betonului în bare sau în rulouri care avea ca obiect sau ca efect fixarea prețurilor și care condusese de asemenea la o limitare sau la un control concertate ale producției sau vânzărilor, contrar articolului 65 alineatul (1) CO. În această decizie, Comisia a aplicat în solidar SP și reclamantei o amendă în cuantum de 16,14 milioane de euro.

21      La 5 martie 2003, reclamanta a formulat o acțiune la Tribunal împotriva Deciziei din 2002. Prin Hotărârea din 25 octombrie 2007, SP și alții/Comisia (T‑27/03, T‑46/03, T‑58/03, T‑79/03, T‑80/03, T‑97/03 și T‑98/03, Rep., p. II‑4331), Tribunalul a anulat Decizia din 2002. Tribunalul a arătat că, având în vedere în special faptul că Decizia din 2002 nu cuprindea nicio trimitere la articolul 3 și la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, această decizie era întemeiată exclusiv pe articolul 65 alineatele (4) și (5) CO (Hotărârea SP și alții/Comisia, citată anterior, punctul 101). Întrucât dispozițiile menționate expiraseră deja la 23 iulie 2002, Comisia nu mai putea avea competențe în temeiul lor, stinse la momentul adoptării Deciziei din 2002, pentru a constata o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO și pentru a aplica amenzi întreprinderilor care ar fi participat la respectiva încălcare (Hotărârea SP și alții/Comisia, citată anterior, punctul 120).

22      Prin scrisoarea din 30 iunie 2008, Comisia a informat reclamanta și celelalte întreprinderi în cauză cu privire la intenția sa de a readopta o decizie, modificând temeiul juridic în raport cu cel care fusese ales pentru Decizia din 2002. Aceasta a precizat, în plus, că, ținând seama de domeniul de aplicare limitat al Hotărârii SP și alții/Comisia, punctul 21 de mai sus, decizia readoptată s‑ar întemeia pe dovezile prezentate în comunicarea privind obiecțiunile și în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare. Un termen a fost acordat întreprinderilor în cauză pentru a‑și prezenta observațiile.

 Prima decizie

23      La 30 septembrie 2009, Comisia a adoptat prima decizie, care i‑a fost notificată reclamantei prin scrisoarea din 1 octombrie 2009.

24      În prima decizie, Comisia a constatat că restrângerile aduse concurenței vizate în aceasta aveau la origine o înțelegere între producători italieni de fier‑beton și între aceștia și asociația lor, care avusese loc în perioada cuprinsă între anii 1989 și 2000 și care avusese ca scop sau ca efect fixarea sau inducerea prețurilor și limitarea sau controlul producției sau vânzărilor ca urmare a schimbului unui număr considerabil de informații referitoare la piața fier‑betonului în Italia.

25      În ceea ce privește aprecierea juridică a comportamentelor în cauză în speță, în primul rând, Comisia a subliniat în considerentele (353)-(369) ale primei decizii că Regulamentul nr. 1/2003 trebuia interpretat ca permițându‑i să constate și să sancționeze, după 23 iulie 2002, înțelegerile care întră în domeniul de aplicare material și temporal al Tratatului CECO. În considerentul (370) al primei decizii, aceasta a arătat că decizia a fost adoptată în conformitate cu normele procedurale ale Tratatului CE și ale Regulamentului nr. 1/2003. În considerentele (371)-(376) ale primei decizii, Comisia a amintit, pe de altă parte, că principiile care reglementau succesiunea normelor în timp puteau conduce la aplicarea unor dispoziții materiale care nu mai erau în vigoare la momentul adoptării unui act de către o instituție a Uniunii Europene, sub rezerva aplicării principiului general al lex mitior, în temeiul căruia o persoană nu poate fi sancționată pentru o faptă care nu constituie un delict în sensul legislației intrate în vigoare ulterior. Aceasta a concluzionat că, în speță, Tratatul CE nu era in concreto mai favorabil decât Tratatul CECO și că, în consecință, principiul lex mitior nu putea în orice caz să fie invocat în mod valabil pentru a contesta aplicarea Tratatului CECO în privința comportamentelor în cauză în speță.

26      În al doilea rând, în ceea ce privește aplicarea articolului 65 alineatul (1) CO, primo, Comisia a arătat că înțelegerea avea ca obiect fixarea prețurilor în funcție de care se decisese deopotrivă limitarea sau controlul producției sau vânzărilor. Potrivit Comisiei, în ceea ce privește fixarea prețurilor, înțelegerea s‑a construit, în esență, în jurul acordurilor sau practicilor concertate referitoare la prețurile de bază în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1992 și 4 iulie 2000 (și, până în anul 1995, în jurul acordurilor sau practicilor concertate referitoare la întârzierile de plată) și în jurul acordurilor sau practicilor concertate referitoare la „suplimente” în perioada cuprinsă între 6 decembrie 1989 și 1 iunie 2000.

27      Secundo, în ceea ce privește efectele pe piața practicilor restrictive în cauză, Comisia a arătat că, întrucât era vorba despre o înțelegere al cărei obiectiv era să prevină, să limiteze sau să afecteze funcționarea normală a concurenței, nu a fost necesar să se verifice dacă aceasta a produs efecte pe piață. Aceasta a considerat totuși că înțelegerea a avut efecte concrete pe piață. Mai exact, Comisia a considerat că înțelegerea a influențat prețul de vânzare practicat de producătorii de fier‑beton în Italia, chiar dacă măsurile luate în cadrul înțelegerii nu au produs imediat rezultatele așteptate de întreprinderile participante la aceasta. În plus, potrivit Comisiei, au putut exista fenomene cu efecte întârziate. Pe de altă parte, întreprinderile în cauză reprezentau aproximativ 21 % din piața italiană de fier‑beton în anul 1989, 60 % în anul 1995 și aproximativ 83 % în anul 2000, indicând un efect de creștere pe piață generat de majorările concertate ale prețurilor. De asemenea, Comisia a subliniat că faptul că inițiativele luate în acest domeniu au fost, din anul 1989, comunicate tuturor producătorilor de fier‑beton a crescut importanța acestor efecte deopotrivă în primii ani ai înțelegerii.

28      În al treilea rând, Comisia a identificat destinatarii primei decizii. În ceea ce o privește pe reclamantă, Comisia a arătat în considerentele (538)-(544) ale primei decizii că a decis ca răspunderea pentru încălcare să fie imputată SP și reclamantei, întrucât acestea formau o întreprindere căreia îi erau imputabile nu doar propriile acțiuni, ci și cele ale Lucchini Siderurgica și ale primei Siderpotenza.

29      În ceea ce privește existența unei unități economice între SP și reclamantă, Comisia s‑a întemeiat pe faptul că, pe toată durata încălcării, atât SP, cât și reclamanta au fost controlate direct sau indirect de familia Lucchini. În plus, reclamanta ar fi controlat gestiunea concretă a politicii de producție și a politicii comerciale a SP privind sectorul fier‑betonului, astfel cum ar rezulta, potrivit Comisiei, din elemente de probă certe, detaliate și documentate, precum și din elemente concordante referitoare la structura organizatorică a SP și a reclamantei, în special având în vedere faptul că anumite persoane ar fi ocupat funcții importante de gestiune comercială, uneori simultane, în cadrul acestor societăți.

30      În ceea ce privește imputarea, în sarcina SP și a reclamantei, a unor eventuale comportamente anticoncurențiale ale primei Siderpotenza și ale Lucchini Siderurgica, care nu mai au existență juridică, primo, Comisia a arătat că Lucchini Siderurgica succedase din punct de vedere juridic prima Siderpotenza ca urmare a fuziunii prin încorporare din 5 martie 1991 și că, în același mod, reclamanta succedase Lucchini Siderurgica ca urmare a fuziunii prin încorporare din 1 decembrie 1998. Secundo, ansamblul capitalului material și uman aparținând primei Siderpotenza ar fi fost exploatat de Lucchini Siderurgica începând cu integrarea primei Siderpotenza în aceasta din urmă la 5 martie 1991. Tertio, capitalul material și uman atașat uzinei Potenza (Italia) și gestionat de Lucchini Siderurgica ar fi fost transferat, în cadrul grupului, noii Siderpotenza. Quarto, Lucchini Siderurgica, ulterior reclamanta, ar fi exercitat o influență decisivă asupra activităților noii Siderpotenza până la 1 iunie 2002, data cesionării ramurii care fabrica fier‑beton din cadrul întreprinderii către Ferriere Nord.

31      Comisia a concluzionat, prin urmare, că exista: a) continuitate juridică între prima Siderpotenza și Lucchini Siderurgica; b) continuitate economică între aceste două societăți și noua Siderpotenza (în prezent SP) în ceea ce privea uzina Potenza; c) răspunderea, rezultând din influența decisivă pe care acestea o exercitaseră, a Lucchini Siderurgica și a reclamantei pentru activitățile noii Siderpotenza și d) continuitate juridică între Lucchini Siderurgica și reclamantă. Comisia a considerat că rezulta de aici că toate aceste entități constituiau una și aceeași întreprindere care coincidea cu cea formată din SP și reclamantă.

32      În al patrulea rând, Comisia a considerat că articolul 65 alineatul (2) CO și articolul 81 alineatul (3) CE nu erau aplicabile în speță. Aceasta a subliniat deopotrivă că normele în materie de prescripție enunțate la articolul 25 din Regulamentul nr. 1/2003 nu o împiedicau să adopte prima decizie.

33      În al cincilea rând, în ceea ce privește calculul cuantumului amenzilor aplicate în speță, Comisia a arătat că, în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, aceasta putea aplica amenzi întreprinderilor care încălcaseră normele de concurență. Întrucât plafonul amenzilor prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 este diferit de cel stabilit la articolul 65 alineatul (5) CO, Comisia a arătat că ar aplica plafonul cel mai scăzut, în conformitate cu principiul lex mitior. Aceasta a precizat de asemenea că, astfel cum informase întreprinderile în cauză prin scrisoarea din 30 iunie 2008, decisese să aplice în speță Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „Liniile directoare din 1998”). Comisia a adăugat că, în speță, ar ține seama de faptul că decisese deja cuantumul amenzilor pe care intenționa să le aplice întreprinderilor în cauză la momentul adoptării Deciziei din 2002.

34      Primo, Comisia a considerat că o înțelegere având ca obiect fixarea prețurilor, pusă în aplicare în diverse moduri, în special recurgând la limitarea sau la controlul producției sau vânzărilor, constituia o încălcare foarte gravă a dreptului concurenței al Uniunii. Comisia a respins argumentele întreprinderilor în cauză potrivit cărora gravitatea încălcării ar fi atenuată având în vedere efectele concrete limitate asupra pieței și contextul economic în care acestea ar fi evoluat. Potrivit Comisiei, fără a aduce atingere caracterului foarte grav al încălcării, aceasta a ținut seama, la momentul stabilirii cuantumului de bază al amenzii, de caracteristicile specifice ale prezentei cauze, în speță de faptul că aceasta privea o piață națională care era supusă, la data faptelor, unei reglementări specifice a Tratatului CECO și pe care întreprinderile destinatare ale primei decizii dețineau, în momentele inițiale ale încălcării, cote limitate.

35      Secundo, Comisia a considerat contribuția specifică a fiecărei întreprinderi și le‑a clasificat în funcție de importanța fiecăreia pe piața relevantă. Din moment ce cotele de piață atinse de fiecare dintre destinatarii primei decizii în cursul ultimului an complet al încălcării (1999) nu fuseseră considerate de Comisie ca reprezentative pentru prezența efectivă a acestora din urmă pe piața relevantă în perioada de referință, Comisia a delimitat, pe baza cotelor de piață medii în cursul perioadei 1990-1999, trei grupe de întreprinderi, și anume, în primul rând, Feralpi și Valsabbia, cărora le‑a aplicat un cuantum de plecare a amenzii de 5 milioane de euro, în al doilea rând, Lucchini‑SP, Alfa, Riva și Leali‑AFLL, cărora le‑a aplicat un cuantum de plecare al amenzii de 3,5 milioane de euro și, în al treilea rând, IRO și Ferriere Nord, cărora le‑a aplicat un cuantum de plecare de 1,75 milioane de euro.

36      Pentru a asigura amenzii un efect suficient de descurajator, Comisia a majorat cuantumul de plecare al amenzii aplicate Lucchini‑SP cu 200 %, iar pe cel aplicat Riva cu 375 %.

37      Tertio, Comisia a considerat că înțelegerea a durat de la 6 decembrie 1989 la 4 iulie 2000. În ceea ce privește participarea reclamantei la încălcare, a arătat că aceasta a avut loc de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000. Comisia a subliniat totuși că, de la 9 iunie 1998 la 30 noiembrie 1998, Lucchini‑SP nu participase la aspectul înțelegerii referitor la limitarea sau la controlul producției sau vânzărilor.

38      Întrucât încălcarea a durat mai mult de 10 ani și șase luni pentru toate întreprinderile, cu excepția Ferriere Nord, cuantumul de plecare al amenzii a fost majorat cu 105 % pentru toate întreprinderile, cu excepția Ferriere Nord, al cărei cuantum de plecare a fost majorat cu 70 %. Prin urmare, cuantumurile de bază ale amenzilor au fost stabilite după cum urmează:

–        Feralpi: 10,25 milioane de euro;

–        Valsabbia: 10,25 milioane de euro;

–        Lucchini‑SP: 14,35 milioane de euro;

–        Alfa: 7,175 milioane de euro;

–        Riva: 26,9 milioane de euro;

–        Leali‑AFLL: 7,175 milioane de euro;

–        IRO: 3,58 milioane de euro;

–        Ferriere Nord: 2,97 milioane de euro.

39      Quarto, în ceea ce privește circumstanțele agravante, Comisia a arătat că Ferriere Nord fusese deja destinatara unei decizii a Comisiei, adoptată la 2 august 1989, pentru participarea sa la o înțelegere referitoare la fixarea prețurilor și la limitarea vânzărilor în sectorul plaselor de sârmă sudate și a crescut cu 50 % cuantumul de bază al amenzii acesteia. Comisia nu a reținut nicio circumstanță atenuantă.

40      Quinto, în ceea ce privește aplicarea Comunicării privind neimpunerea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 1996, C 207, p. 4, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 1996”), Comisia a arătat că Ferriere Nord îi furnizase indicii utile care îi permiseseră să înțeleagă mai bine funcționarea înțelegerii înainte de a trimite comunicarea privind obiecțiunile, astfel încât îi acordase o reducere de 20 % din cuantumul amenzii sale. Comisia a considerat că celelalte întreprinderi în cauză nu îndepliniseră condițiile impuse de comunicarea respectivă.

41      Dispozitivul primei decizii are următorul cuprins:

„Articolul 1

Următoarele întreprinderi au încălcat articolul 65 alineatul (1) [CO] prin participarea, în perioadele indicate, la un acord continuu și/sau la practici concertate referitoare la fier‑beton în bare sau în rulouri, având drept obiect sau drept efect fixarea prețurilor și limitarea și/sau controlul producției sau al vânzărilor în cadrul pieței comune:

–        [Leali‑AFLL], de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000;

–        [Alfa], de la 6 decembrie 1989 la 4 iulie 2000;

–        [Valsabbia Investimenti și Ferriera Valsabbia], de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000;

–        [Feralpi], de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000;

–        [IRO], de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000;

–        [Lucchini‑SP], de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000;

–        [Riva], de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000;

–        [Ferriere Nord], de la 1 aprilie 1993 la 4 iulie 2000.

Articolul 2

Pentru încălcările menționate la articolul 1 sunt aplicate următoarele amenzi:

–        [Alfa]: 7,175 milioane de euro;

–        [Feralpi]: 10,25 milioane de euro;

–        [Ferriere Nord]: 3,57 milioane de euro;

–        [IRO]: 3,58 milioane de euro;

–        [Leali și AFLL], în solidar: 6,093 milioane de euro;

–        [Leali]: 1,082 milioane de euro;

–        [Lucchini și SP], în solidar: 14,35 milioane de euro;

–        [Riva]: 26,9 milioane de euro;

–        [Valsabbia Investimenti și Ferriera Valsabbia], în solidar: 10,25 milioane de euro;

[…]”

 Dezvoltări ulterioare notificării primei decizii

42      Prin scrisorile trimise între 20 și 23 noiembrie 2009, opt din cele unsprezece societăți destinatare ale primei decizii, și anume reclamanta, Riva, Feralpi, Ferriere Nord, Alfa, Ferriera Valsabbia, Valsabbia Investimenti și IRO, au arătat Comisiei că anexa la prima decizie, astfel cum a fost notificată destinatarilor săi, nu conținea tabelele care evidențiau variațiile de preț.

43      La 24 noiembrie 2009, serviciile Comisiei au informat toți destinatarii primei decizii că vor face tot ce este necesar pentru a le fi notificată o decizie conținând tabelele menționate. Acestea au precizat deopotrivă că termenele aplicabile pentru plata amenzii și pentru o eventuală acțiune jurisdicțională ar începe să curgă la data notificării „deciziei complete”.

 Decizia de modificare

44      La 8 decembrie 2009, Comisia a adoptat decizia de modificare, care integra în anexă tabelele lipsă și corecta trimiterile numerotate la respectivele tabele în opt note de subsol. Decizia de modificare a fost notificată reclamantei la 9 decembrie 2009.

45      Dispozitivul deciziei de modificare privea modificarea notelor de subsol 102, 127, 198, 264, 312, 362, 405 și 448 din prima decizie. Tabelele care figurau în anexa la decizia de modificare au fost adăugate ca anexe la prima decizie.

 Procedura și concluziile părților

46      Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 19 februarie 2010, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

47      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        cu titlu preliminar și principal: constatarea inexistenței sau a nulității deciziei și, în orice caz, anularea deciziei prin care Comisia i‑a aplicat, în solidar cu societatea SP SpA, o amendă în cuantum de 14,35 milioane de euro, pentru caracter incomplet și încălcarea unor norme fundamentale de procedură, necompetență și eroare de drept în ceea ce privește temeiul juridic, precum și pentru încălcarea dreptului la apărare și eroare de drept;

–        cu titlu subsidiar: anularea, în orice caz, a articolului 2 din Decizia din 30 septembrie 2009 prin care Comisia i‑a aplicat o sancțiune în cuantum de 14,35 milioane de euro pentru lipsa dovezii, cu încălcarea articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003 și a articolului 65 din Tratatul CECO;

–        cu titlu mai subsidiar: pronunțarea, în privința sa, a unei amenzi simbolice în cuantum de 1 000 de euro sau reducerea, în orice caz, a amenzii aplicate de Comisie în funcție de cifra sa de afaceri, în temeiul aplicării eronate a articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, precum și a Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor din 1998 în ceea ce privește gravitatea și durata încălcării;

–        în orice caz: obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

48      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea în totalitate a acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

49      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a opta) a decis deschiderea procedurii orale în prezenta cauză.

50      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 7 februarie 2013.

51      În ședință, reclamanta a solicitat, în temeiul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să poată depune la dosar un document din 21 decembrie 2012 care atestă admiterea sa în procedura de administrare extraordinară. Întrucât Comisia nu a formulat obiecții, această cerere a fost admisă. Comisia a formulat observații cu privire la acest document în ședință.

 În drept

52      Trebuie arătat, cu titlu introductiv, că acțiunea cuprinde trei capete de cerere, și anume, cu titlu principal, o cerere de constatare a inexistenței sau de anulare a deciziei atacate, cu titlu subsidiar, o cerere de anulare a articolului 2 din decizia atacată și, cu titlu încă mai subsidiar, o cerere de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei.

53      În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă cinci motive. Primele patru motive sunt invocate în susținerea unei cereri de constatare a inexistenței sau de anulare a deciziei atacate, în timp ce al cincilea motiv este invocat în susținerea unei cereri de anulare a articolului 2 din decizia atacată sau a unei cereri de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei.

54      Primul motiv este întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură. Al doilea motiv este întemeiat pe necompetența Comisiei și pe o eroare de drept în alegerea temeiului juridic al deciziei atacate. Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al reclamantei și pe o eroare de drept. Al patrulea motiv este întemeiat pe lipsa dovezii și pe aplicarea eronată a dreptului material. În sfârșit, al cincilea motiv este întemeiat pe caracterul excesiv al cuantumului amenzii, pe lipsa dovezii și pe nemotivare, pe aplicarea eronată a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și a Liniilor directoare din 1998, precum și pe încălcarea principiului proporționalității.

1.     Cu privire la admisibilitatea anexelor la replică

55      Comisia contestă, cu titlu introductiv, admisibilitatea documentelor prezentate de reclamantă în anexă la replica sa.

56      Trebuie arătat că reclamanta a prezentat într‑adevăr 186 de anexe împreună cu replica sa. Pe de o parte, a arătat în această privință, într‑o scrisoare care însoțea depunerea acestui memoriu, că prezentarea a două anexe, și anume anexele C.8 și C.13, se dovedise necesară pentru a răspunde la argumentele prezentate în memoriul în apărare, „în care Comisia afirma[se] că faptul că prima Siderpotenza era controlată de grupul Leali nu era susceptibil să excludă răspunderea solidară a reclamantei […] și reafirma[se] că Lucchini era responsabilă pentru comportamentul societăților care, de‑a lungul anilor, gestionaseră ramura întreprinderii referitoare la fier‑beton în calitate de succesoare a Lucchini Siderurgica SpA […]”. Pe de altă parte, reclamanta a arătat că alte anexe, și anume anexele C.7, C.9-C.12 și C.14-C.186, erau documentele care îi [fuseseră] transmise, pe CD‑ROM, în anexă la comunicarea privind obiecțiunile, care fuseseră pierdute și a căror copie ar fi fost solicitată Comisiei de aceasta după ce constatase că vizualizarea lor era necesară pentru a răspunde la argumentele dezvoltate în memoriul în apărare.

57      Trebuie amintit că, pe de o parte, în temeiul articolului 21 din Statutul Curții de Justiție și al articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cererea introductivă trebuie să indice obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor invocate. Această indicare trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea și Tribunalului să se pronunțe asupra acțiunii, dacă este cazul, fără a avea alte informații pe care să se bazeze (Hotărârea Tribunalului din 30 ianuarie 2007, France Télécom/Comisia, T‑340/03, Rep., p. II‑107, punctul 166).

58      Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, este necesar ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil, din chiar textul cererii introductive. Dacă cererea introductivă poate fi susținută și completată cu privire la aspecte specifice prin trimiteri la anumite pasaje din înscrisurile anexate, o trimitere globală la alte înscrisuri, chiar anexate la cererea introductivă, nu poate suplini absența elementelor esențiale ale argumentării în drept, care, în temeiul dispozițiilor menționate anterior, trebuie să figureze în cererea introductivă (Hotărârea Curții din 31 martie 1992, Comisia/Danemarca, C‑52/90, Rec., p. I‑2187, punctul 17, Ordonanța Tribunalului din 29 noiembrie 1993, Koelman/Comisia, T‑56/92, Rec., p. II‑1267, punctul 21, și Ordonanța Tribunalului din 21 mai 1999, Asia Motor France și alții/Comisia, T‑154/98, Rec., p. II‑1703, punctul 49). Anexele nu pot fi luate în considerare decât în măsura în care susțin sau completează motivele sau argumentele invocate expres de reclamante în cuprinsul înscrisurilor lor și atunci când este posibil să se determine cu precizie care sunt elementele conținute de acestea care susțin sau completează motivele sau argumentele respective (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 17 septembrie 2007, Microsoft/Comisia, T‑201/04, Rep., p. II‑3601, punctul 99).

59      În plus, nu intră în competența Tribunalului să caute și să identifice în anexe motivele și argumentele ce ar putea fi considerate temei al acțiunii, anexele având o funcție pur probatorie și de susținere a cererii (Hotărârea Tribunalului din 7 noiembrie 1997, Cipeke/Comisia, T‑84/96, Rec., p. II‑2081, punctul 34, și Hotărârea Tribunalului din 21 martie 2002, Joynson/Comisia, T‑231/99, Rec., p. II‑2085, punctul 154).

60      Această interpretare a articolului 21 din Statutul Curții și a articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură vizează deopotrivă replica (Hotărârea Microsoft/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctul 95), precum și motivele și criticile dezvoltate în memorii (Hotărârea Tribunalului din 12 ianuarie 1995, Viho/Comisia, T‑102/92, Rec., p. II‑17, punctul 68, și Hotărârea France Télécom/Comisia, punctul 57 de mai sus, punctul 166).

61      Pe de altă parte, articolul 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, referitor la elementele care trebuie să figureze într‑o cerere introductivă prezentată în fața Tribunalului, prevede că aceasta conține „probele propuse, dacă este cazul”. De asemenea, potrivit articolului 46 alineatul (1) din același regulament, memoriul în apărare conține probele propuse.

62      Aceste dispoziții, care precizează stadiul procedurii în care trebuie prezentate dovezile, țin seama de principiile contradictorialității și egalității armelor, precum și de dreptul la un proces echitabil, ca preocupare a asigurării unei bune administrări a justiției. Prin faptul că impun părților să își comunice ofertele de dovezi de la depunerea cererii sau a memoriului, acestea urmăresc astfel să informeze celelalte părți cu privire la elementele de probă depuse în susținerea tezelor invocate și să le permită să pregătească o apărare sau o replică utilă, în conformitate cu principiile de drept menționate. Pe de altă parte, o depunere a ofertelor de probă în primul stadiu al procedurii este justificat prin preocuparea asigurării unei bune administrări a justiției, întrucât permite, printr‑o punere la dispoziție rapidă a dosarelor, soluționarea cauzei într‑un termen rezonabil (Hotărârea Curții din 14 aprilie 2005, Gaki‑Kakouri/Curtea de Justiție, C‑243/04 P, punctul 30, și Hotărârea Tribunalului din 5 octombrie 2009, de Brito Sequeira Carvalho/Comisia, T‑40/07 P și T‑62/07 P, RepFP, p. I‑B‑1-89 și II‑B‑1-551, punctul 113).

63      Aceste două dispoziții sunt completate de articolul 48 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, care are următorul cuprins:

„Părțile mai pot propune probe în sprijinul afirmațiilor lor atât în cadrul replicii, cât și al duplicii. Părțile indică motivele care au determinat întârzierea cu care s‑au prezentat aceste elemente.”

64      Acest articol transpune deopotrivă cerința unei proceduri echitabile și, mai exact, a unei protecții a dreptului la apărare, prin faptul că autorizează o propunere de probe în afara situațiilor vizate la articolul 44 alineatul (1) și la articolul 46 alineatul (1) din același regulament (Hotărârea Gaki‑Kakouri/Curtea de Justiție, punctul 62 de mai sus, punctul 32).

65      În ceea ce privește excepția de la normele care reglementează depunerea de probe propuse, articolul 48 alineatul (1) din Regulamentul de procedură impune părților să indice motivele care au determinat întârzierea în prezentarea probelor propuse. O asemenea obligație presupune să i se recunoască instanței competența de a controla temeinicia motivării întârzierii cu care s‑au propus aceste probe și, dacă este cazul, conținutul acestora din urmă, precum și, în cazul în care cererea nu este întemeiată corespunzător cerințelor legale, competența de a le înlătura (Hotărârea Gaki‑Kakouri/Curtea de Justiție, punctul 62 de mai sus, punctul 33).

66      În primul rând, trebuie constatat că reclamanta nu a motivat întârzierea în prezentarea anexelor C.1-C.6. Pe de altă parte, aceste anexe cuprind tablouri întocmite de reclamantă, în care aceasta formulează observații cu privire la alte documente, pe care se limitează să le menționeze succint în replica sa. Or, având în vedere jurisprudența amintită la punctele 57-60 de mai sus, calificarea drept anexă întrucât cuprinde simple observații scrise suplimentare ale reclamantei, constituind doar o prelungire a memoriilor, nu este compatibilă cu caracteristica definitorie a unei anexe, și anume funcția sa pur probatorie și instrumentală. Prin urmare, anexele C.1-C.6 trebuie declarate inadmisibile.

67      În al doilea rând, anexele C.8 și C.13 nu pot fi considerate oferte de probă contrare, întrucât afirmațiile Comisiei de la punctele 81 și 90 din memoriul în apărare pe care aceste anexe ar urmări să le dezmintă sunt cele care figurau deja în considerentul (541) și la nota de subsol 593 din decizia atacată. Or, acest considerent și această notă de subsol rezumă constatările esențiale ale Comisiei referitoare la existența unei unități economice între reclamantă și SP și la continuitatea juridică și economică între, pe de o parte, Lucchini Siderurgica și prima Siderpotenza și, pe de altă parte, Lucchini și SP. În consecință, anexele C.8 și C.13 sunt inadmisibile.

68      În al treilea rând, astfel cum a arătat reclamanta însăși, anexele C.7, C.9-C.12 și C.14-C.186 sunt extrase de pe două CD‑ROM‑uri care cuprind documentele anexate la comunicarea privind obiecțiunile și care i‑au fost transmise cu aceasta. Documentele respective erau deja menționate în decizia atacată. Motivul invocat de reclamantă, care ținea de pierderea respectivelor CD‑ROM‑uri ca urmare a timpului scurs de la transmiterea lor și a restructurărilor care au avut loc în cadrul întreprinderii, nu pot justifica totuși întârzierea în prezentarea acestor probe propuse, din moment ce reclamanta ar fi putut să își procure o copie a acestor CD‑ROM‑uri în timp util, în scopul depunerii acțiunii sale în prezenta cauză. Trebuie să se sublinieze, în această privință, că reclamanta nu a solicitat Comisiei o copie a acestor suporturi decât după primirea memoriului în apărare. În consecință, anexele C.7, C.9-C.12 și C.14-C.186 sunt de asemenea inadmisibile.

69      În orice caz, trebuie să se constate că înscrisurile fac trimitere în mod global a) la anexele C.7, C.10 și C.14, al căror conținut ar fi „descris în mod mai detaliat” în tabelul 1 din anexa C.1; b) în anexele C.7, C.5-C.34, al căror conținut ar fi „descris în mod mai detaliat” în tabelul 3 din anexa C.3; c) în anexele C.10, C.14 și C.34-C.39, al căror conținut ar fi „descris în mod mai detaliat” în tabelul 5 din anexa C.5 și d) în anexele C.40-C.186, al căror conținut ar fi „rezumat” în tabelul 6 din anexa C.6, astfel încât aceste anexe sunt deopotrivă inadmisibile în temeiul jurisprudenței menționate la punctele 57-60 de mai sus.

2.     Cu privire la concluziile prin care se urmărește să se obțină constatarea inexistenței sau anularea deciziei atacate

70      În ceea ce privește cererea reclamantei prin care se urmărește constatarea de către Tribunal a inexistenței deciziei atacate, trebuie amintit că reiese din jurisprudența Curții că actele și instituțiile Uniunii se bucură, în principiu, de o prezumție de legalitate și, prin urmare, produc efecte juridice, chiar dacă sunt afectate de neregularități, cât timp nu au fost anulate sau retrase (Hotărârea Curții din 15 iunie 1994, Comisia/BASF și alții, C‑137/92 P, Rec., p. I‑2555, punctul 48, Hotărârea din 8 iulie 1999, Hoechst/Comisia, C‑227/92 P, Rec., p. I‑4443, punctul 69, și Hotărârea din 5 octombrie 2004, Comisia/Grecia, C‑475/01, Rec., p. I‑8923, punctul 18).

71      Cu toate acestea, prin excepție de la principiul menționat, actele afectate de o neregularitate a cărei gravitate este atât de evidentă încât nu poate fi tolerată de ordinea juridică a Uniunii trebuie să fie prezumate că nu au produs niciun efect juridic, chiar provizoriu, cu alte cuvinte, să fie privite ca inexistente din punct de vedere juridic. Această excepție urmărește să mențină un echilibru între două cerințe fundamentale, dar uneori antagoniste, pe care trebuie să le îndeplinească o ordine juridică, și anume stabilitatea raporturilor juridice și respectarea legalității (Hotărârea Comisia/BASF și alții, punctul 70 de mai sus, punctul 49, și Hotărârea Hoechst/Comisia, punctul 70 de mai sus, punctul 70).

72      Gravitatea consecințelor legate de constatarea inexistenței unui act al instituțiilor Uniunii presupune ca, pentru motive de securitate juridică, această constatare să se limiteze la ipoteze extreme (Hotărârea Comisia/BASF și alții, punctul 70 de mai sus, punctul 50, și Hotărârea Hoechst/Comisia, punctul 70 de mai sus, punctul 76).

73      De la bun început trebuie să se constate în speță că neregularitățile invocate de reclamantă nu au o gravitate evidentă în acest moment încât să fie necesar ca decizia atacată să fie privită ca inexistentă din punct de vedere juridic, iar aceasta pentru următoarele considerente.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură

74      Reclamanta susține că decizia atacată trebuie considerată ca inexistentă sau că trebuie anulată, deoarece copia conformă a primei decizii care i‑a fost notificată nu conținea anexele sale, lăsând să se creadă că colegiul membrilor Comisiei nu aprobase actul complet, fapt care ar constitui o încălcare a regulamentului intern al Comisiei. Reclamanta susține, pe de altă parte, că decizia de modificare nu constă decât în notificarea anexelor care lipseau din prima decizie și că are trei articole noi, a căror numerotare nu s‑ar suprapune peste cea a primei decizii, fapt care ar atrage confuzie cu privire la conținutul deciziei atacate și ar fi contrar principiilor securității juridice și respectării dreptului la apărare.

75      Mai exact, în primul rând, reclamanta afirmă că tabelele care nu figurau în anexa la prima decizie constituiau un element esențial al motivării acestei decizii, astfel încât lipsa lor din prima decizie ar trebui să antreneze constatarea inexistenței sau, cel puțin, anularea deciziei atacate. Potrivit reclamantei, nu s‑ar putea remedia un viciu atât de grav al primei decizii prin adoptarea deciziei de modificare.

76      Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente, să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul destinatarilor sau al altor persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv de a primi explicații. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 15 CO trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 24 septembrie 1996, NALOO/Comisia, T‑57/91, Rec., p. II‑1019, punctul 298, și Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2001, Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, T‑45/98 și T‑47/98, Rec., p. II‑3757, punctul 129; a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63, și Hotărârea din 14 octombrie 2010, Deutsche Telekom/Comisia, C‑280/08 P, Rep., p. I‑9555, punctul 131 și jurisprudența citată).

77      Pe de altă parte, în cadrul deciziilor individuale, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că obligația de a motiva o decizie individuală are ca scop, în afară de a permite un control judiciar, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a ști dacă decizia este, eventual, afectată de un viciu care permite contestarea validității sale (a se vedea Hotărârea Curții din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, Rep., p. I‑8947, punctul 148 și jurisprudența citată).

78      Prin urmare, motivarea trebuie, în principiu, să fie comunicată persoanei interesate în același timp cu decizia care îi este opusă (Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, punctul 77 de mai sus, punctul 149).

79      Este necesar să se constate că prima decizie nu cuprindea anexele, printre care figurau mai multe tabele la care se făcea trimitere în considerentele (451) (tabelul 13), 513 (tabelele 1 și 3), (515) (tabelele 1-3), (516) (tabelele 9, 11-14 și 16) și (518) (tabelele 11, 12 și 14), precum și în notele de subsol 102 (tabelele 15-17), 127 (tabelele 18-21), 198 (tabelele 22 și 23), 264 (tabelele 24 și 25), 312 (tabelul 26), 362 (tabelul 27), 405 (tabelul 28), 448 (tabelele 29 și 30) și 563 (toate tabelele anexate la decizie) din prima decizie. Comisia afirmă, în această privință, că era vorba despre tabele realizate pentru a face mai ușoară și imediată lectura variațiilor de prețuri menționate în prima decizie, care doar reproduceau în mod schematic informații și date prezentate în dosar.

80      În consecință, trebuie verificat dacă, independent de lipsa tabelelor în anexa la prima decizie, citate la punctul 79 de mai sus, considerentele relevante ale acestei decizii, în susținerea cărora au fost menționate respectivele tabele, relevă în mod clar și neechivoc raționamentul Comisiei și au permis reclamantei să ia cunoștință de justificările măsurii adoptate.

81      Cu titlu introductiv, trebuie arătat, întocmai Comisiei, că ansamblul tabelelor care lipseau din prima decizie fuseseră anexate la comunicarea privind obiecțiunile.

82      În plus, trebuie subliniat că, în decizia de modificare, Comisia nu a modificat toate trimiterile la tabelele care lipseau din prima decizie, ci doar trimiterile care figurau la notele de subsol 102, 127, 198, 264, 312, 362, 405 și 448 din aceasta.

83      Primo, în ceea ce privește tabelele 15-17 (menționate în nota de subsol 102 din prima decizie), este necesar să se constate că acestea cuprind, potrivit notei de subsol menționate, reproducerea „datelor privind modificările prețurilor «suplimentelor de dimensiune» care au caracterizat industria fier‑betonului în Italia între decembrie 1989 și iunie 2000”. Aceste tabele sunt menționate de Comisie în susținerea primei teze a considerentului (126) al primei decizii, care are următorul cuprins:

„În cursul primei reuniuni de care a avut cunoștință Comisia (cea din 6 decembrie 1989, la [Asociația industriașilor din Brescia]), participații au decis în unanimitate să majoreze începând de luni, 11 decembrie 1989, suplimentele legate de diametru pentru fier‑beton, în bare sau în rulouri, destinat pieței italiene (+10 ITL/kg pentru «suplimentele» de 14-30 mm, + 15 ITL/kg pentru cele de 8-12 mm, + 20 ITL/kg pentru cele de 6 mm; majorare generală de 5 ITL/kg pentru materialul în rulouri).”

84      Este necesar să se constate că Comisia a indicat în mod expres în considerentul menționat majorările suplimentelor legate de diametru pentru fier‑beton care fuseseră stabilite de participanții la reuniunea din 6 decembrie 1989, precum și data de intrare în vigoare a acestora. Pe de altă parte, în ceea ce privește majorările ulterioare, care, potrivit notei de subsol 102 din prima decizie, sunt deopotrivă preluate în aceste tabele (din moment ce acoperă perioada 1989-2000), trebuie să se arate că acestea nu fac obiectul punctului 4.1 din prima decizie, la care se raportează considerentul (126), referitor la comportamentul întreprinderilor în perioada 1989-1992. În orice caz, aceste majorări sunt menționate deopotrivă în special în considerentele (126)-(128) și (133) (pentru anii 1989-1992), în considerentele (93) și (94) (pentru anii 1993-1994), în considerentele (149)-(151), (162) și (163) (pentru anul 1995), în considerentele (184) și (185) (pentru anul 1996), în considerentele (199), (200) și (213) (pentru 1997), în considerentul (269) (pentru anul 1999) și în considerentele (296)-(304) (pentru anul 2000), precum și în considerentele (439) și (515) ale primei decizii.

85      Secundo, în ceea ce privește tabelele 18-21 menționate în nota de subsol 127 din prima decizie, este necesar să se constate că acestea cuprind, potrivit acestei note, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților cu privire la perioada finalul anului 1989-finalul anului 1992, și pe care le deține[a] Comisia”. Aceste tabele sunt menționate de Comisie în susținerea considerentului (131) al primei decizii, care prevede următoarele:

„În ceea ce privește prețurile de bază ale fier‑betonului practicate în perioada de aplicare a acordului sus‑menționat, arătăm că IRO și (fosta) Ferriera Valsabbia SpA au aplicat, de la 16 aprilie 1992, prețul de 210 ITL/kg și, începând cu 1/6 mai 1992, pe cel de 225 ITL/kg. Începând de la 1/8 iunie 1992, IRO, (fosta) Ferriera Valsabbia SpA, Acciaieria di Darfo SpA și Acciaierie e Ferriere Leali Luigi SpA au aplicat prețul de 235 ITL/kg.”

86      Trebuie constatat, așadar, că, întemeindu‑se pe cinci pagini din dosarul administrativ, menționate în nota de subsol 126 din prima decizie, Comisia a indicat în mod expres în considerentul menționat prețurile de bază care fuseseră stabilite de întreprinderi menționate în cuprinsul acestuia, precum și data lor de intrare în vigoare. În plus, trebuie arătat că Comisia, în considerentul (419) al primei decizii, a considerat că primul comportament referitor la fixarea prețului de bază avusese loc cel târziu la 16 aprilie 1992. Eventualele date care figurează în tabelele 18-21 din prima decizie, referitoare la prețurile de bază pentru perioada cuprinsă, potrivit notei de subsol 127 din prima decizie, între „finalul [anului] 1989” și 16 aprilie 1992, sunt, prin urmare, lipsite de pertinență pentru înțelegerea obiecțiunilor Comisiei care figurează în considerentul (131) al primei decizii.

87      Tertio, în ceea ce privește tabelele 22 și 23 menționate în nota de subsol 198 din prima decizie, este necesar să se constate că acestea cuprind, potrivit notei menționate, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților pentru anii 1993 și 1994 și care [erau] în posesia Comisiei”. Aceste tabele sunt menționate de Comisie în susținerea considerentului (145) al primei decizii, care are următorul cuprins:

„Astfel cum s‑a prevăzut în faxul Federacciai din 25 noiembrie 1994, a avut loc o nouă reuniune la 1 decembrie 1994 la Brescia, în cursul căreia au fost adoptate deciziile precizate într‑un alt fax al Federacciai primit de întreprinderi la 5 decembrie 1994. Aceste decizii aveau ca obiect:

–        prețurile fier‑betonului (320 ITL/kg, baza de plecare Brescia, cu efect imediat);

–        plățile (începând de la 1 ianuarie 1995, termenul maxim va fi de 60/90 de zile sfârșit de lună; începând de la 1 martie 1995, termenul va fi limitat la 60 de zile) și reducerile;

–        producția (obligația, pentru fiecare dintre întreprinderi, să îi comunice Federacciai, înainte de 7 decembrie 1994, greutatea în tone de fier‑beton produse în septembrie, octombrie și noiembrie 1994).

Alfa Acciai Srl a adoptat noul preț de bază la 7 decembrie 1994. La 21 decembrie 1994, Acciaieria di Darfo SpA l‑a adoptat de asemenea, și Alfa Acciai Srl a confirmat din nou același preț. Prețul de bază al [Lucchini‑SP] aferent lunii ianuarie 1995 era deopotrivă 320 ITL/kg.”

88      În această privință, trebuie subliniat că tabelele vizate în nota de subsol 198 din prima decizie au fost menționate de Comisie în susținerea afirmației sale potrivit căreia „Alfa Acciai Srl adopta[se] noul preț de bază la 7 decembrie 1994”, „[l]a 21 decembrie 1994, Acciaieria di Darfo SpA îl adoptase deopotrivă, și Alfa Acciai Srl confirma[se] din nou același preț”. Or, „noul preț de bază” și „același preț” la care se făcuse referire era prețul de 320 de lire italiene pe kilogram (ITL/kg), menționat la prima liniuță a considerentului respectiv. Eventualele date care figurează în tabelele 22 și 23 din prima decizie, referitoare la prețul de bază pentru perioada cuprinsă între 1993 și 7 decembrie 1994, sunt, așadar, lipsite de pertinență pentru înțelegerea obiecțiunilor Comisiei care figurează în considerentul (145) al primei decizii.

89      Quarto, în ceea ce privește tabelele 24 și 25, menționate în nota de subsol 264 din prima decizie, trebuie să se constate că acestea cuprind, potrivit notei menționate, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților (și, pentru Lucchini Siderurgica, de asemenea, datele cu privire la situația lunară) pentru anul 1995 și care [erau] în posesia Comisiei”. Aceste tabele sunt menționate de Comisie în susținerea considerentului (174) al primei decizii, care are următorul cuprins:

„În continuare, într‑un document datând din primele zile ale lunii octombrie 1995 în posesia Federacciai (manuscris al secretarului directorului general în funcție), se precizează că:

–        clientela repunea în discuție plățile (de unde și nevoia unei comunicări care reafirmă caracterul ferm al acordului privind plățile);

–        începând cu săptămâna precedentă, prețul fier‑betonului s‑a diminuat în continuare cu 5/10 ITL/kg, situându‑se astfel la aproximativ 260/270 ITL/kg în zona Brescia, cu cotații de sub 250 ITL/kg în afara acestei zone;

–        situația pieței destul de confuză făcea dificilă sarcina de a da cifre exacte pentru preț și

–        trebuia să se solicite întreprinderilor datele cu privire la comenzile pentru săptămânile 39 (25-29 septembrie 1995) și 40 (2-6 octombrie 1995).”

90      Trebuie arătat astfel că, în considerentul (174) al primei decizii, Comisia s‑a limitat să ia act de conținutul unui document scris de mână al secretarului directorului general în funcție, întocmit în octombrie 1995. În această privință, Comisia nu a făcut referire la tabelele 24 și 25 decât în susținerea afirmației care figurează în acest document, potrivit căreia „situația pieței destul de confuză făcea dificilă sarcina de a furniza cifre exacte privind prețul”. Prin urmare, tabelele 24 și 25 sunt lipsite de pertinență pentru înțelegerea obiecțiunilor Comisiei care figurează în considerentul (174) al primei decizii.

91      Quinto, în ceea ce privește tabelul 26, menționat în nota de subsol 312 din prima decizie, este necesar să se constate că acesta cuprinde, conform notei menționate, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților (și, pentru Lucchini Siderurgica, de asemenea, datele privind situația lunară) pentru anul 1996 și care [erau] în posesia Comisiei”. Acest tabel este menționat de Comisie în susținerea afirmației din considerentul (200) al primei decizii, potrivit căreia, „[î]n perioada 22 octombrie 1996-17 iulie 1997, avu[seseră] loc cel puțin douăsprezece întâlniri ale responsabililor comerciali ai întreprinderilor, care [se] derula[seră] [… mai exact] marți, 22 octombrie 1996, în cadrul cărora [fuseseră] confirmate pentru luna noiembrie 1996 prețul de 230 ITL/kg bază de plecare Brescia și menținerea cotației de 210 ITL/kg exclusiv pentru livrările din octombrie”.

92      Prin urmare, trebuie să se constate că, în pofida absenței tabelului 26 din prima decizie, Comisia a indicat în mod expres în considerentul (200) al acesteia prețurile de bază ale perioadei în cauză, precum și momentul intrării lor în vigoare.

93      Sexto, cu privire la tabelul 27, menționat în nota de subsol 362 din prima decizie, acesta cuprinde, conform notei menționate, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților (și pentru Lucchini Siderurgica, de asemenea, datele privind situația lunară) pentru anul 1997 și care [erau] în posesia Comisiei”. Acest tabel este menționat de Comisie în susținerea afirmației din considerentul (216) al primei decizii, care are următorul cuprins:

„Oricum ar fi, [Lucchini‑SP …] Acciaiera di Darfo SpA, Alfa Acciai Srl, Feralpi Siderurgica Srl, IRO, Riva Prodotti Siderurgici SpA și (fosta) Ferriera Valsabbia SpA sunt cele șapte societăți cărora le este destinată această comunicare (din 24 noiembrie 1997) a domnului Pierluigi Leali, având ca obiect «acordul prețuri‑livrări» […] «Prețul de 270 de ITL/kg a fost solicitat doar de câteva întreprinderi, în zadar – continua comunicarea – în timp ce, în realitate, cotația s‑a stabilizat la 260 ITL/kg, cu câteva maxime mai mici, după cum mulți au confirmat la ultima reuniune a responsabililor comerciali. Remarcăm totuși cu satisfacție parțială că scăderea s‑a oprit grație contingentelor de livrări pe care le respectăm cu toții și care, în conformitate cu acordurile, vor fi verificate de inspectori externi numiți în acest scop.» «La sfârșitul acestei luni – se continuă în comunicare – care curge acum din inerție, este necesar să se intervină printr‑o consolidare imediată a cotației minime de 260 de ITL/kg (care, cu siguranță, nu va avea nicio influență asupra achizițiilor puțin numeroase din această perioadă). Cu planificarea livrărilor din decembrie convenite (− 20 % față de luna noiembrie), suntem cu siguranță în măsură să menținem nivelul de preț convenit; cu toate acestea, este necesar – concluziona domnul Pierluigi Leali – ca nimeni să nu accepte derogări de la prețul minim stabilit (260 ITL/kg).”

94      Astfel, din modul de redactare a considerentului menționat rezultă că Comisia s‑a limitat să reproducă termenii comunicării din 24 noiembrie 1997 menționată în acesta. Prin urmare, tabelul 27 este lipsit de pertinență pentru înțelegerea obiecțiunii Comisiei care figurează în considerentul (216) al primei decizii.

95      Septimo, în ceea ce privește tabelul 28, menționat în nota de subsol 405 din prima decizie, trebuie să se constate că acesta cuprinde, conform notei menționate, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților (și pentru Lucchini/Siderpotenza, de asemenea, datele privind situația lunară) pentru anul 1998 și care [erau] în posesia Comisiei”. Acest tabel este menționat de Comisie în susținerea afirmației din considerentul (241) al primei decizii, care are următorul cuprins:

„La 11 septembrie 1998, domnul Pierluigi Leali a trimis o comunicare […], în care, cu referire la intenția exprimată (în timpul unei reuniuni la 9 septembrie 1998) de a menține cota minimă la «170 ITL bază de plecare» ??? se observau «comportamente anormale, și anume, cotații în medie mai mici cu 5 ITL/kg față de nivelul stabilit, și care erau chiar mai importante în unele zone din sud». «În ceea ce ne privește – scria domnul Pierluigi Leali – nivelul minim convenit este menținut grație unei reduceri subsecvente a fluxului de comenzi». «Sperăm că – se concluziona în comunicare – la reuniunea responsabililor comerciali din această marți, 15, se va putea observa o evoluție constantă a prețurilor, în măsură să conducă eventual la o majorarea a cotației».”

96      Reiese, așadar, din modul de redactare a acestui considerent că Comisia s‑a limitat să reproducă conținutul comunicării din 11 septembrie 1998 menționată în acesta. Prin urmare, tabelul 28 este lipsit de pertinență pentru înțelegerea obiecțiunii Comisiei care figurează în considerentul (241) al primei decizii.

97      Octavo, în ceea ce privește tabelele 29 și 30, menționate în nota de subsol 448 din prima decizie, trebuie să se constate că acestea cuprind, conform notei menționate, reproducerea „datelor referitoare la prețurile de bază de listă sau comunicate agenților (și pentru Lucchini/Siderpotenza, de asemenea, datele privind situația lunară) pentru anul 1999 și care [erau] în posesia Comisiei”. Aceste tabele sunt menționate de Comisie în susținerea afirmației din considerentul (276) al primei decizii, care are următorul cuprins:

„Informații suplimentare cu privire la situația pieței fier‑betonului în Italia în această perioadă sunt cuprinse într‑un document redactat de Leali la 10 noiembrie 1999, în special în secțiunea intitulată «Beneficii și limite ale acordului comercial în 1999», în care se precizează «acordul de bază între producătorii interni a permis, în anul 1999, inversarea situației de prețuri scăzute care au caracterizat ultimii doi ani (1997 și 1998) și recuperarea a mai mult de 50 ITL/kg marjă brută. În anul 1998, marja brută medie (preț de vânzare-costul materiilor prime) a fost de 70 ITL/kg și timp de 5 luni aceasta a scăzut sub pragul respectiv». «Acordul obținut a permis stabilizarea prețurilor de vânzare în cursul anului, iar producătorii au putut beneficia de situația costurilor materiei prime, crescând marja brută cu peste 50 ITL/kg, aducând‑o la 122 ITL/kg net».”

98      Reiese, așadar, din modul de redactare a considerentului (276) al primei decizii că Comisia s‑a limitat să reproducă conținutul comunicării din 10 noiembrie 1999 menționată în acesta. Prin urmare, tabelele 29 și 30 sunt lipsite de pertinență pentru înțelegerea obiecțiunii Comisiei care figurează în considerentul (276) al primei decizii.

99      Nono, tabelul 13, menționat în considerentul (451) al primei decizii, este citat în susținerea afirmației potrivit căreia: „în ceea ce privește anul 1997, trebuie constatat faptul că acesta [fusese] caracterizat, în primul semestru, de o majorare constantă a prețului de bază fixat de înțelegerea anticoncurențială: 190 ITL/kg, fixat în ședința din 30 ianuarie; 210 ITL/kg, fixat în ședința din 14 februarie; 250 ITL/kg, fixat în ședința din 10 iulie [considerentul (200)]” și potrivit căreia, „în aceeași perioadă, și prețul de bază mediu al pieței crescu[se] în mod constant de la 170 ITL/kg în luna ianuarie la 240 ITL/kg în iulie (tabelul 13 din anexă); în luna septembrie a aceluiași an, prețul de bază mediu al pieței a crescut și mai mult, ajungând la 290 ITL/kg (tabelul 13 din anexă)”. Prin urmare, trebuie constatat că Comisia a indicat în mod expres, în considerentul menționat, majorările prețului de bază referitoare la anul 1997, astfel încât tabelul menționat nu era indispensabil pentru a înțelege raționamentul Comisiei.

100    Decimo, trebuie să se constate că, în considerentul (496) al primei decizii (nota de subsol 563 din prima decizie), Comisia a făcut referire, în termeni generali, la „tabelele anexate la prezenta decizie” pentru a susține afirmația potrivit căreia „informațiile sale […] ar ar[ăta] că toate întreprinderile implicate în prezenta procedură publica[seră] bareme în perioada relevantă”. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că considerentul (496) al primei decizii se referă și la considerentele (419)-(433) ale acesteia, care „conțin lista tuturor ocaziilor dovedite în care prețul de bază a făcut obiectul unor discuții între întreprinderi (inclusiv asociația)”. În această privință, Comisia a precizat că „printre aceste ocazii, unele [fuseseră] deja menționate atunci când [fusese] evocat concursul de voințe [considerentele (473)-(475)]”, că „[p]entru alte ocazii, între 1993 și 2000, [trebuia] să se folosească noțiunea de concertare” și că „[o]biectul acestei concertări era de a influența comportamentul producătorilor pe piață și de a face public comportamentul pe care fiecare dintre aceștia își propunea să îl adopte în concret în ceea ce privește fixarea prețului de bază”. Toate tabelele anexate la prima decizie nu sunt, așadar, indispensabile pentru înțelegerea obiecției invocate de Comisie.

101    Undecimo, în ceea ce privește referirile la tabelele 1-3, 9, 11-14 și 16 în considerentele (513), (515), (516) și (518) ale primei decizii, trebuie subliniat faptul că respectivele considerente se inserează în secțiunea primei decizii referitoare la efectele asupra pieței ale practicilor restrictive și că rezultă din analiza conținutului lor că tabelele menționate în acestea fie reiau doar cifrele menționate, fie nu sunt indispensabile pentru a înțelege raționamentul Comisiei în ceea ce privește efectele înțelegerii.

102    Având în vedere considerațiile care precedă, nu se poate considera că lipsa tabelelor vizate la punctul 79 de mai sus din anexa la prima decizie a împiedicat‑o pe reclamantă să înțeleagă obiecțiunile care figurează în prima decizie.

103    În al doilea rând, reclamanta amintește jurisprudența instanțelor Uniunii potrivit căreia dispozitivul și motivarea deciziei notificate trebuie să corespundă cu cele ale deciziei adoptate de colegiul membrilor Comisiei, cu excepția aspectelor privind simple corecturi ortografice și gramaticale, care se pot aduce încă unui act adoptat definitiv de colegiu. În speță, prima decizie notificată reclamantei ar fi fost incompletă, deoarece nu conținea anexele. Prin urmare, este posibil ca colegiul membrilor Comisiei să nu fi aprobat actul complet, ceea ce ar fi o încălcare a regulamentului intern al Comisiei, în special a procedurii de autentificare și a principiului colegialității.

104    Întrebată referitor la acest aspect în ședință, reclamanta a declarat că renunță la motivul său întemeiat pe încălcarea procedurii de autentificare a primei decizii. În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului colegialității, reclamanta a arătat, în esență, că motivul său se întemeia pe faptul că colegiul membrilor Comisiei nu fusese în măsură să adopte o decizie în deplină cunoștință de cauză.

105    În această privință, este necesar să se considere că lipsa, din anexa la prima decizie, a tabelelor menționate la punctul 79 de mai sus nu poate antrena nelegalitatea deciziei atacate decât dacă o astfel de absență nu a permis colegiului membrilor Comisiei să sancționeze conduita vizată la articolul 1 din decizia atacată în deplină cunoștință de cauză, și anume fără să fi fost indus în eroare cu privire la un aspect esențial de inexactități sau de omisiuni (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Tribunalului din 10 iulie 1991, RTE/Comisia, T‑69/89, Rec., p. II‑485, punctele 23-25, Hotărârea Tribunalului din 27 noiembrie 1997, Kaysersberg/Comisia, T‑290/94, Rec., p. II‑2137, punctul 88, Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 742, și Hotărârea Tribunalului din 17 februarie 2011, Zhejiang Xinshiji Foods și Hubei Xinshiji Foods/Consiliul, T‑122/09, nepublicată în Repertoriu, punctele 104 și 105).

106    Din moment ce, indiferent de lipsa tabelelor citate anterior, elementele pe care se întemeiază decizia atacată sunt expuse corespunzător cerințelor legale chiar în textul acesteia (a se vedea punctele 81-102 de mai sus), se nu se poate afirma că colegiul membrilor Comisiei nu cunoștea pe deplin, la momentul adoptării primei decizii, toate elementele pe care se întemeiază măsura. Prin urmare, o astfel de omisiune nu este de natură să fi afectat procesul de adoptare a deciziei atacate și să fi pus astfel în discuție legalitatea acesteia.

107    În al treilea rând, reclamanta arată că decizia de modificare nu constă decât în notificarea anexelor care lipseau din prima decizie și că aceasta conține trei articole a căror numerotare s‑ar „suprapune” peste cea a primei decizii. Pe de o parte, Comisia nu ar fi putut să se pronunțe cu privire la un „text integrant și incomplet”, ci ar fi trebuit să se pronunțe cu privire la textul deciziei atacate în întregime. Pe de altă parte, articolul 2 din decizia de modificare care menționează destinatarii acesteia nu s‑ar integra cu articolul 2 din prima decizie, care indica cuantumul sancțiunilor. Această confuzie ar fi inacceptabilă din punctul de vedere al securității juridice și al respectării dreptului la apărare.

108    Primo, este necesar să se considere că puterea Comisiei de a adopta un anumit act trebuie să cuprindă în mod necesar puterea de a modifica acest act, cu respectarea dispozițiilor privind competența sa, precum și cu respectarea cerințelor de formă și procedurale prevăzute în acest scop de tratat (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general M. Tizzano prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Curții din 13 iulie 2004, Comisia/Consiliul, C‑27/04, Rec., p. I‑6649, I‑6653, punctele 134 și 143). În consecință, Comisia putea în mod întemeiat să adopte decizia de modificare pentru a anexa tabelele care lipseau din anexa la decizia atacată. Trebuie subliniat de asemenea în această privință că Comisia s‑a referit în mod expres, în partea introductivă a deciziei de modificare, la prima decizie, ale cărei anexe fuseseră omise la momentul adoptării sale.

109    Secundo, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe pretinsa confuzie generată de dispozitivul deciziei de modificare, este suficient să se constate că reiese cu claritate din dispozitivul deciziei de modificare că acesta nu se „suprapune” peste cel al primei decizii. Astfel, articolul 1 din decizia de modificare, singurul care aduce modificări primei decizii, se referă în mod specific la respectivele modificări, care privesc a) modul de redactare a celor opt note de subsol pe care această dispoziție le enumeră și le corectează și b) adăugarea, ca anexe la decizia atacată, a tabelelor anexate la decizia de modificare. Pe de altă parte, articolul 2 din decizia de modificare se limitează să enumere destinatarii deciziei menționate.

110    În consecință, interpretarea coroborată a primei decizii și a deciziei de modificare nu creează confuzie, astfel încât nu este dovedită încălcarea principiului securității juridice și al respectării dreptului la apărare al reclamantei, care ar rezulta dintr‑o asemenea confuzie.

111    Prin urmare, primul motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe necompetența Comisiei și pe o eroare de drept în alegerea temeiului juridic al deciziei atacate

112    În cadrul celui de al doilea motiv invocat, reclamanta susține că decizia atacată este nelegală, deoarece Comisia, după expirarea Tratatului CECO, nu ar mai fi fost competentă pentru a adopta decizia atacată în temeiul articolului 65 alineatul (1) CO.

113    În primul rând, expirarea Tratatului CECO ar fi implicat în mod necesar privarea Comisiei de competența de a aplica dispozițiile acestui tratat.

114    Primo, în temeiul articolelor 54 și 70 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969, o convenție între state care a expirat nu ar mai putea constitui temeiul nici al unor obligații, nici al unor competențe, cu excepția expresiei unei voințe contrare de către statele contractante. Articolul 65 alineatul (1) CO nu s‑ar putea aplica, așadar, retroactiv, „chiar în conținutul său material”, decât în prezența unei dispoziții tranzitorii, care nu ar exista.

115    Secundo, Comisia nu s‑ar putea întemeia pe „similitudinea” articolelor 65 CO și 81 CE, care nu s‑ar putea „suprapune” în niciun caz, pentru a‑și atribui o competență și pentru a o sancționa pe reclamantă.

116    Tertio, nici aplicarea coroborată a Regulamentului nr. 1/2003 și a articolului 65 CO, cât timp acesta nu mai era în vigoare, nu ar constitui un temei valabil pentru impunerea de sancțiuni și ar încălca principiul securității juridice, precum și principiile competenței de atribuire și al legalității delictelor și pedepselor (nullum crimen nulla poena sine lege), întrucât ar rezulta în mod incontestabil din dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003 că acesta din urmă permite doar Comisiei să aplice amenzi pentru încălcări aduse articolelor 81 CE și 82 CE. Întemeindu‑și decizia atacată pe articolele 7 și 23 din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia, în loc să se conformeze Hotărârii SP și alții/Comisia, punctul 21 de mai sus, care a anulat Decizia din 2002, ar fi prelungit din nou aplicarea în timp a articolului 65 alineatul (1) CO, cu încălcarea vădită a atribuțiilor Consiliului.

117    Reclamanta adaugă, în replica sa, că principiile care guvernează succesiunea normelor în timp nu pot justifica, în speță, aplicarea articolului 65 CO în privința unor fapte intervenite atunci când acest text era în vigoare, deoarece aplicare unor dispoziții care nu mai sunt în vigoare ar fi exclusă cât timp implică încălcarea principiului competenței de atribuire. Aceasta afirmă de asemenea că Comisia nu putea iniția o nouă procedură în temeiul Regulamentului nr. 1/2003, întrucât puterile sale de urmărire și de sancționare s‑ar fi prescris în conformitate cu articolul 25 din același regulament.

118    În al doilea rând, reclamanta susține că, deoarece, la momentul adoptării deciziei de modificare, Tratatul FUE era deja în vigoare, Comisia era obligată să adopte din nou decizia atacată în temeiul acestui nou tratat, pentru motive legate de principiul securității juridice și de cel care guvernează succesiunea normelor în timp.

119    Cu titlu introductiv, Comisia arată, în duplica sa, că critica întemeiată pe prescripția puterii sale de a constata și de a sancționa încălcarea în cauză nu a fost formulată în cererea introductivă și este inadmisibilă.

120    Reiese din articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură că invocarea de motive noi este interzisă pe parcursul procesului, cu excepția cazului în care acestea se bazează pe elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii. Cu toate acestea, un motiv care constituie dezvoltarea unui motiv enunțat anterior, direct sau implicit, în cererea introductivă de instanță și care prezintă o legătură strânsă cu acesta trebuie declarat admisibil (Hotărârea Tribunalului din 19 septembrie 2000, Dürbeck/Comisia, T‑252/97, Rec., p. II‑3031, punctul 39, confirmată în recurs prin Ordonanța Curții din 13 noiembrie 2001, Dürbeck/Comisia, C‑430/00 P, Rec., p. I‑8547, punctul 17). O soluție similară se impune pentru o critică invocată în susținerea unui motiv (Hotărârea Joynson/Comisia, punctul 59 de mai sus, punctul 156).

121    În schimb, o critică prezentată în stadiul replicii, care nu poate fi considerată ca dezvoltarea unui motiv, în temeiul caracterului nou al argumentării în drept și în fapt pe care o presupune, și care se întemeiază pe elemente pe care reclamanta le cunoștea la data introducerii acțiunii sale, trebuie declarată inadmisibilă (Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 2010, Umbach/Comisia, T‑474/08, nepublicată în Repertoriu, punctul 60).

122    În speță, este necesar să se arate că critica întemeiată pe prescripția puterii Comisiei de sancționare nu a fost invocată în cererea introductivă și nu constituie dezvoltarea unui motiv invocat în respectiva cerere. Prin urmare, aceasta este inadmisibilă.

123    În plus, trebuie deopotrivă respinsă ca inadmisibilă, conform jurisprudenței amintite la punctul 57 de mai sus, critica reclamantei întemeiată pe intrarea în vigoare a Tratatului FUE anterior adoptării deciziei de modificare, care nu este în niciun caz susținută.

 Cu privire la alegerea temeiului juridic al deciziei atacate

124    Trebuie amintit că tratatele comunitare au instituit o nouă ordine juridică în favoarea căreia statele membre și‑au limitat, în domenii din ce în ce mai extinse, drepturile lor suverane și ai căror titulari nu sunt doar statele membre, ci și resortisanții acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 5 februarie 1963, van Gend & Loos, 26/62, Rec., p. 1; Hotărârea Curții din 15 iulie 1964, Costa, 6/64, Rec., p. 1141, 1159; Avizul Curții 1/91 din 14 decembrie 1991, Rec., p. I‑6079, punctul 21, și Hotărârea Tribunalului SP și alții/Comisia, punctul 21 de mai sus, punctul 70, și Hotărârea Tribunalului din 1 iulie 2009, ThyssenKrupp Stainless/Comisia, T‑24/07, Rep., p. II‑2309, punctul 63).

125    În cadrul acestei ordini juridice, instituțiile dispun doar de competențe de atribuire. Pentru acest motiv, actele comunitare menționează în preambul temeiul juridic ce împuternicește instituția respectivă să acționeze în domeniul în cauză. Alegerea temeiului juridic adecvat are astfel o importanță de natură constituțională (a se vedea Hotărârea SP și alții/Comisia, punctul 21 de mai sus, punctul 71, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 64 și jurisprudența citată).

126    În speță, trebuie constatat că preambulul deciziei atacate cuprinde referiri la dispozițiile Tratatului CECO, și anume la articolele 36 CO, 47 CO și 65 CO, dar și menționarea Tratatului CE, a Regulamentului nr. 17, în special a articolului 11 din acesta, și a Regulamentului nr. 1/2003, și anume a articolului 7 alineatul (1), a articolului 18 și a articolului 23 alineatul (2) din acesta, precum și a Regulamentului (CE) nr. 2842/98 al Comisiei din 22 decembrie 1998 privind audierea părților în anumite proceduri în conformitate cu articolele [81 CE] și [82 CE] (JO L 354, p. 18).

127    Trebuie arătat, în plus, că, în motivarea deciziei atacate, Comisia a arătat în considerentul (1) că „[p]rezenta decizie constat[a] o încălcare a articolului 65 alineatul (1) [CO] și [că era] adoptată în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003”. În considerentul (3) al deciziei atacate, Comisia a adăugat că, „[p]rin prezenta decizie, [… aceasta] aplic[a] amenzi întreprinderilor destinatare în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003”.

128    În considerentul (350) al deciziei atacate, Comisia a indicat de asemenea că aprecia că „articolul 7 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 constitu[iau] temeiurile juridice adecvate care [ar autoriza]‑o să adopte prezenta decizie” și că, „[î]n temeiul articolului 7 alineatul (1) [aceasta …] constat[a] o încălcare a articolului 65 alineatul (1) [CO] și oblig[a] destinatarii prezentei decizii să îi pună capăt, în timp ce, în temeiul articolului 23 alineatul (2), aceasta le aplic[a] amenzi” [a se vedea de asemenea considerentul (361) al deciziei atacate].

129    În aceste împrejurări, trebuie apreciat că decizia prin care Comisia a constatat încălcarea articolului 65 alineatul (1) CO și a aplicat reclamantei o amendă se întemeiază pe articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește constatarea încălcării și pe articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește aplicarea amenzii.

 Cu privire la competența Comisiei de a constata și de a sancționa o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO, după expirarea Tratatului CECO, în temeiul Regulamentului nr. 1/2003

130    În primul rând, trebuie amintit că dispoziția care constituie temeiul juridic al unui act și care abilitează instituția Uniunii să adopte actul în cauză trebuie să fie în vigoare la momentul adoptării acestuia (Hotărârea Curții din 4 aprilie 2000, Comisia/Consiliul, C‑269/97, Rec., p. I‑2257, punctul 45, Hotărârile Curții din 29 martie 2011, ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, C‑201/09 P și C‑216/09 P, Rep., p. I‑2239, punctul 75, și ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, Rep., p. I‑2359, punctul 88, Hotărârea SP și alții/Comisia, punctul 21 de mai sus, punctul 118, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 74), ceea ce este în mod incontestabil cazul articolului 7 alineatul (1) și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care constituie temeiul juridic al deciziei atacate.

131    În al doilea rând, trebuie subliniat că tratatele comunitare au instituit o ordine juridică unică în cadrul căreia, astfel cum se arată la articolul 305 alineatul (1) CE, Tratatul CECO constituia un regim specific care deroga de la normele cu vocație generală stabilite de Tratatul CE (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 31 martie 2009, ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, T‑405/06, Rep., p. II‑771, punctul 57, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 75 și jurisprudența citată).

132    Tratatul CECO constituia astfel, în temeiul articolului 305 alineatul (1) CE, o lex specialis care deroga de la lex generalis care era Tratatul CE (Hotărârea Curții din 24 octombrie 1985, Gerlach, 239/84, Rec., p. 3507, punctele 9-11, Avizul Curții 1/94 din 15 noiembrie 1994, Rec., p. I‑5267, punctele 25-27, Hotărârea SP și alții/Comisia, punctul 21 de mai sus, punctul 111, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 76, confirmată în recurs prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctele 70 și 73).

133    Rezultă că, în ceea ce privește funcționarea pieței comune, normele Tratatului CECO și toate dispozițiile adoptate în vederea aplicării sale au rămas în vigoare, în pofida intervenției Tratatului CE (Hotărârea Curții Gerlach, punctul 132 de mai sus, punctul 9, și Hotărârea Curții din 24 septembrie 2002, Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, C‑74/00 P și C‑75/00 P, Rec., p. I‑7869, punctul 100, Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 77, confirmată în recurs prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctele 70 și 73).

134    Cu toate acestea, în măsura în care aspecte care nu făceau obiectul dispozițiilor Tratatului CECO sau al unor reglementări adoptate în temeiul acestuia din urmă, Tratatul CE și dispozițiile adoptate în vederea aplicării sale puteau, chiar anterior ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, să se aplice unor produse care intrau în sfera de aplicare a Tratatului CECO (Hotărârea Curții din 15 decembrie 1987, Deutsche Babcock, 328/85, Rec., p. 5119, punctul 10, și Hotărârea Curții Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, punctul 133 de mai sus, punctul 100, Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2007, Ferriere Nord/Comisia, T‑94/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 83, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 78, confirmată în recurs prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctele 70 și 73).

135    Conform articolului 97, Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002. În consecință, la 24 iulie 2002, domeniul de aplicare al regimului general rezultat din Tratatul CE s‑a extins la sectoarele care erau guvernate inițial de Tratatul CECO (Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 131 de mai sus, punctul 58, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 79, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 130 de mai sus, punctele 59 și 63, și Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctele 70 și 73).

136    Deși trecerea de la cadrul juridic al Tratatului CECO la cel al Tratatului CE a antrenat, începând de la 24 iulie 2002, o modificare a temeiurilor juridice, a procedurilor și a normelor de fond aplicabile, aceasta se înscrie în contextul unității și continuității ordinii juridice comunitare și a obiectivelor acesteia (Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, González y Díez/Comisia, T‑25/04, Rep., p. II‑3121, punctul 55, Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 131 de mai sus, punctul 59, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 80, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 130 de mai sus, punctele 60 și 63, și, respectiv, prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctele 71 și 73).

137    În această privință, este necesar să se arate că instituirea și menținerea unui regim de liberă concurență, în cadrul căruia sunt asigurate condițiile normale de concurență și care este, printre altele, la originea normelor în materie de ajutoare de stat și de înțelegeri între întreprinderi, constituie unul dintre obiectivele esențiale atât ale Tratatului CE, cât și ale Tratatului CECO (a se vedea Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 131 de mai sus, punctul 60, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 81 și jurisprudența citată, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 130 de mai sus, punctele 60 și 63, și, respectiv, prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctele 71 și 73).

138    În acest context, deși normele Tratatelor CECO și CE care reglementează domeniul înțelegerilor între întreprinderi diferă într‑o anumită măsură, noțiunile de acord și de practici concertate reglementate de articolul 65 alineatul (1) CO corespund noțiunilor de acord și de practici concertate în sensul articolului 81 CE și aceste două dispoziții au fost interpretate de instanța Uniunii în același mod. Astfel, urmărirea obiectivului unei concurențe nedenaturate în sectoarele care intrau inițial în piața comună a cărbunelui și oțelului nu este întreruptă ca urmare a expirării Tratatului CECO, acest obiectiv fiind deopotrivă urmărit în cadrul Tratatului CE și de aceeași instituție, Comisia, autoritate administrativă însărcinată cu punerea în aplicare și cu dezvoltarea politicii concurenței în interesul general al Comunității Europene (a se vedea Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 131 de mai sus, punctul 61, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 82 și jurisprudența citată, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 130 de mai sus, punctele 60 și 63, și, respectiv, prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctele 71 și 73).

139    Continuitatea ordinii juridice comunitare și a obiectivelor care îi guvernează funcționarea impun astfel ca, în calitate de succesoare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și în cadrul procedural care îi este propriu, Comunitatea Europeană să asigure, în privința situațiilor născute sub imperiul Tratatului CECO, respectarea drepturilor și a obligațiilor care se impuneau eo tempore atât statelor membre, cât și particularilor în temeiul Tratatului CECO și al normelor adoptate pentru aplicarea acestuia. Această cerință se impune cu atât mai mult în măsura în care denaturarea concurenței care rezultă din nerespectarea normelor în materie de înțelegeri își poate extinde efectele în timp după expirarea Tratatului CECO, sub imperiul Tratatului CE (a se vedea Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 131 de mai sus, punctul 63, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 83 și jurisprudența citată, confirmate în recurs prin Hotărârile ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 130 de mai sus, punctele 62 și 63, și, respectiv, prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctele 72 și 73).

140    Astfel, Curtea a amintit de asemenea că succedarea Tratatelor CECO, CE și TFUE garantează, în vederea asigurării liberei concurențe, că orice comportament care corespunde situației de fapt prevăzute la articolul 65 alineatul (1) CO, indiferent dacă a avut loc anterior sau ulterior datei de 23 iulie 2002, a putut să fie sancționat de Comisie și poate fi sancționat în continuare (Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctele 65-67 și 77, și Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 130 de mai sus, punctele 55-57 și 65).

141    Pe de altă parte, reiese din jurisprudență, pe de o parte, că, în conformitate cu un principiu comun sistemelor juridice ale statelor membre, ale căror origini pot fi reconstituite până la dreptul roman, în caz de modificare a legislației, este necesar să se asigure continuitatea structurilor juridice, în afară de cazul în care legiuitorul își exprimă voința în sens contrar, și, pe de altă parte, că acest principiu este aplicabil în cazul modificărilor dreptului primar al Uniunii (Hotărârea Curții din 25 februarie 1969, Klomp, 23/68, Rec., p. 43, punctul 13, și Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 130 de mai sus, punctul 63).

142    Or, nu există niciun indiciu al intenției legiuitorului Uniunii ca aceste comportamente coluzive interzise sub imperiul Tratatului CECO să nu mai facă obiectul aplicării niciunei sancțiuni după expirarea acestuia din urmă (Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 130 de mai sus, punctul 64).

143    Astfel, pe de o parte, Curtea a arătat că Consiliul și reprezentanții guvernelor statelor membre au arătat că sunt dispuși să adopte toate măsurile necesare pentru a face față consecințelor expirării respectivului tratat. Pe de altă parte, aceasta a subliniat că Comisia a precizat că nu trebuia să facă propuneri de dispoziții tranzitorii decât dacă un asemenea demers era considerat necesar și că, având în vedere principiile generale de drept aplicabile, considera că o astfel de necesitate lipsea în materia normelor privind înțelegerile (Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 75).

144    În consecință, reclamanta nu își poate întemeia niciun argument valabil pe lipsa unor dispoziții tranzitorii în domeniu (a se vedea în acest sens Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 76).

145    În aceste împrejurări, ar fi contrar finalității și coerenței tratatelor și incompatibil cu continuitatea ordinii juridice a Uniunii să nu fie recunoscută competența Comisiei în asigurarea unei aplicări uniforme a normelor care decurg din Tratatul CECO și care continuă să producă efecte chiar după expirarea acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 18 iulie 2007, Lucchini, C‑119/05, Rep., p. I‑6199, punctul 41).

146    Rezultă din cele ce precedă că, contrar celor susținute de reclamantă, Regulamentul nr. 1/2003 și în special articolul 7 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (2) din acesta trebuie interpretate în sensul că permit Comisiei să constate și să sancționeze, după 23 iulie 2002, înțelegerile realizate în sectoarele care intră în domeniul de aplicare material și temporal al Tratatului CECO, chiar dacă dispozițiile citate anterior ale regulamentului menționat nu ar face trimitere în mod expres la articolul 65 CO (a se vedea Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 131 de mai sus, punctul 64, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 84 și jurisprudența citată, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 130 de mai sus, punctul 74, și Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctele 72, 73 și 87). Argumentele formulate în această privință de reclamantă și prin care aceasta urmărește să se stabilească faptul că aplicarea coroborată a Regulamentului nr. 1/2003 și a articolului 65 CO, cât timp acesta nu mai era în vigoare, nu constituie un temei valabil pentru impunerea de sancțiuni și încalcă principiul competenței de atribuire, trebuie prin urmare respinse.

147    În plus, trebuie arătat că aplicarea, în cadrul ordinii juridice comunitare, a normelor Tratatului CE într‑un domeniu reglementat inițial de Tratatul CECO trebuie să aibă loc cu respectarea principiilor care guvernează aplicarea legii în timp. În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, deși se presupune în general că normele de procedură se aplică tuturor litigiilor pendinte în momentul în care acestea intră în vigoare, nu se întâmplă același lucru cu normele de drept substanțial. Astfel, în vederea garantării respectării principiului securității juridice și al protecției încrederii legitime, acestea din urmă trebuie interpretate în sensul că nu au în vedere situații existente anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, din finalitatea sau din economia acestora că trebuie să le fie atribuit un asemenea efect (Hotărârea Curții din 12 noiembrie 1981, Meridionale Industria Salumi și alții, 212/80-217/80, Rec., p. 2735, punctul 9, și Hotărârea din 10 februarie 1982, Bout, 21/81, Rec., p. 381, punctul 13, Hotărârea Tribunalului din 19 februarie 1998, Eyckeler & Malt/Comisia, T‑42/96, Rec., p. II‑401, punctul 55, Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 131 de mai sus, punctul 65, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 85, confirmată în recurs prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 79).

148    În această perspectivă, în ceea ce privește chestiunea dispozițiilor materiale aplicabile unei situații juridice stabilite în mod definitiv anterior expirării Tratatului CECO, continuitatea ordinii juridice comunitare și cerințele referitoare la principiile securității juridice și protecției încrederii legitime impun aplicarea dispozițiilor materiale adoptate în temeiul Tratatului CECO la fapte care intră în sfera lor de aplicare ratione materiae și ratione temporis. Faptul că nu mai este în vigoare cadrul reglementar respectiv în momentul în care se face evaluarea situației de fapt, deoarece Tratatul CECO a expirat, nu modifică această considerație, din moment ce evaluarea respectivă are ca obiect o situație juridică stabilită în mod definitiv în perioada în care erau aplicabile dispozițiile materiale adoptate în temeiul Tratatului CECO (Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 131 de mai sus, punctul 66, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 86, confirmată în recurs prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 79; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Ferriere Nord/Comisia, punctul 134 de mai sus, punctul 96).

149    În speță, în ceea ce privește normele de fond, trebuie să se observe că decizia atacată privește o situație juridică stabilită definitiv înainte de expirarea Tratatului CECO la 23 iulie 2002, durata încălcării fiind cuprinsă între 6 decembrie 1989 și 4 iulie 2000 (a se vedea punctul 37 de mai sus). În lipsa oricărui efect retroactiv al dreptului material al concurenței aplicabil de la 24 iulie 2002, este necesar să se constate că articolul 65 alineatul (1) CO constituie norma de fond aplicabilă și aplicată în mod efectiv de Comisie în decizia atacată, amintindu‑se că rezultă chiar din natura de lex generalis a Tratatului CE față de Tratatul CECO, consacrată la articolul 305 CE, că regimul specific care reiese din Tratatul CECO și din normele adoptate pentru aplicarea acestuia este, în temeiul principiului lex specialis derogat legi generali, singurul aplicabil în situațiile stabilite înainte de 24 iulie 2002 (a se vedea în acest sens Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 131 de mai sus, punctul 68, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 89, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 130 de mai sus, punctul 77, și, respectiv, prin Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 79).

150    În consecință, reclamanta nu poate susține că principiul legalității delictelor și pedepselor presupune ca norma materială pentru încălcarea căreia este aplicată o sancțiune să fie în vigoare nu doar la momentul săvârșirii unei nelegalități, ci și la momentul adoptării deciziei prin care se pronunță sancțiunea.

151    Pe de altă parte, Curtea a amintit că principiul legalității delictelor și pedepselor, astfel cum este consacrat, printre altele, la articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, impune ca o reglementare a Uniunii să definească în mod clar încălcările și sancțiunile (a se vedea Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 80 și jurisprudența citată).

152    În plus, principiul securității juridice impune ca o asemenea reglementare să permită persoanelor interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care le instituie în sarcina acestora și ca acestea din urmă să aibă posibilitatea să își cunoască în mod neechivoc drepturile și obligațiile și să acționeze în consecință (a se vedea Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 81 și jurisprudența citată).

153    În măsura în care tratatele defineau în mod clar, chiar dinainte de data faptelor, încălcările, precum și natura și importanța sancțiunilor care puteau fi aplicate în temeiul lor, respectivele principii nu au ca obiectiv să garanteze întreprinderilor că modificări ulterioare ale temeiurilor juridice și ale dispozițiilor procedurale le permit eludarea oricărei sancțiuni pentru comportamentele lor nelegale anterioare (Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 130 de mai sus, punctul 70, și Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 83).

154    Trebuie arătat că o întreprindere diligentă care se află în situația reclamantei nu putea în niciun moment să nu cunoască consecințele comportamentului său, nici să se bazeze pe faptul că succedarea cadrului juridic al Tratatului CECO de cel al Tratatului CE ar avea drept consecință să permită acesteia eludarea oricărei sancțiuni pentru încălcările articolului 65 CO săvârșite în trecut (Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 130 de mai sus, punctul 73, și Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 86).

155    Pe de altă parte, decizia atacată a fost adoptată în temeiul articolului 7 alineatul (1) și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, în urma unei proceduri desfășurate în conformitate cu Regulamentul nr. 17/2003 și cu Regulamentul nr. 1/2003. Dispozițiile referitoare la temeiul juridic și la procedura aplicată până la adoptarea deciziei atacate fac parte din normele de procedură în sensul jurisprudenței vizate la punctul 147 de mai sus. Întrucât decizia atacată a fost adoptată după expirarea Tratatului CECO, Comisia a aplicat în mod întemeiat norme cuprinse în Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 131 de mai sus, punctul 67, și Hotărârea ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 87 și jurisprudența citată, confirmate în recurs prin Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, punctul 130 de mai sus, punctul 74, și Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 90; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Ferriere Nord/Comisia, punctul 134 de mai sus, punctul 96).

156    În consecință, prezentul motiv trebuie respins.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al reclamantei și pe o eroare de drept

157    În prezentul motiv, reclamanta contestă omisiunea de a redeschide procedura și netrimiterea unei noi comunicări privind obiecțiunile anterior adoptării deciziei atacate, precum și aplicarea eronată în speță a principiului lex mitior.

158    Cu titlu introductiv, în duplica prezentată, Comisia afirmă că reclamanta a formulat în replica sa critici care nu figurează în cererea introductivă privind pretinsa lipsă de validitate a actelor adoptate anterior Deciziei din 2002, absența unei anchete invocate cu privire la efectele înțelegerii asupra comerțului între statele membre și pretinsa încălcare a prerogativelor recunoscute autorităților naționale de Regulamentul nr. 1/2003.

159    Având în vedere jurisprudența amintită la punctele 120 și 121 de mai sus, este necesar să se considere, mai întâi, că critica întemeiată pe lipsa de validitate a actelor adoptate anterior Deciziei din 2002 trebuie considerată ca reprezentând dezvoltarea criticii potrivit căreia Comisia nu putea adopta în mod legal decizia atacată fără să redeschidă procedura administrativă și că aceasta este, prin urmare, admisibilă.

160    În continuare, critica întemeiată pe o pretinsă absență a unei anchete cu privire la efectele înțelegerii asupra comerțului între statele membre era deja formulată în cererea introductivă și se alătură argumentelor formulate în cuprinsul celui de al doilea aspect al prezentului motiv, potrivit căruia articolul 81 alineatul (1) CE prevede o condiție suplimentară, referitoare la afectarea comerțului dintre state membre, în raport cu dispoziția echivalentă a Tratatului CECO. Prin urmare aceasta este de asemenea admisibilă.

161    În sfârșit, critica întemeiată pe pretinsa încălcare a prerogativelor recunoscute autorităților naționale de Regulamentul nr. 1/2003 nu figura în cererea introductivă și nu constituie dezvoltarea unei critici menționate în cuprinsul ei. Aceasta este prin urmare inadmisibilă.

 Cu privire la primul aspect, întemeiat pe omisiunea de a redeschide procedura administrativă și pe lipsa unei noi comunicări privind obiecțiunile

162    Reclamanta arată că Comisia i‑a încălcat dreptul la apărare prin faptul că nu a redeschis procedura administrativă și nu i‑a adresat o nouă comunicare privind obiecțiunile înainte de a readopta decizia atacată.

163    Trebuie amintit că articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede următoarele:

„Înainte de adoptarea deciziilor prevăzute la articolele 7, 8, 23 și la articolul 24 alineatul (2), Comisia acordă întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi care fac obiectul procedurilor desfășurate de Comisie ocazia de a‑și exprima punctul de vedere cu privire la obiecțiunile formulate de Comisie. Comisia își fundamentează deciziile doar pe obiecțiunile asupra cărora părțile în cauză au putut prezenta comentarii. Autorii plângerii sunt implicați îndeaproape în proceduri.”

164    Reiese, pe de altă parte, dintr‑o jurisprudență constantă că respectarea dreptului la apărare în orice procedură susceptibilă să conducă la aplicarea unor sancțiuni, în special a unor amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu, constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii care trebuie respectat chiar dacă este vorba despre o procedură care are caracter administrativ. În această privință, comunicarea privind obiecțiunile constituie garanția procedurală că este aplicat principiul fundamental al dreptului Uniunii care impune respectarea dreptului la apărare în orice procedură. Acest principiu impune, printre altele, ca comunicarea privind obiecțiunile adresată de Comisie unei întreprinderi împotriva căreia intenționează să aplice o sancțiune pentru încălcarea normelor de concurență să conțină elementele esențiale reținute împotriva acestei întreprinderi, precum faptele imputate, calificarea care le este dată și elementele de probă pe care se întemeiază Comisia, pentru ca această întreprindere să fie în măsură să își valorifice în mod util argumentele în cadrul procedurii administrative inițiate în privința sa (a se vedea în acest sens Hotărârile Curții din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P, Rep., p. I‑7191, punctele 34 și 36 și jurisprudența citată, și Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, Rep., p. I‑7415, punctele 26-28).

165    Respectarea dreptului la apărare impune astfel ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii în cauză să i se fi oferit posibilitatea să își prezinte în mod eficient punctul de vedere asupra caracterului veridic și pertinent al faptelor și circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind săvârșirea unei încălcări de către respectiva întreprindere (a se vedea Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 66 și jurisprudența citată).

166    În primul rând, reclamanta arată că, presupunând chiar că eroarea din partea Comisiei în alegerea temeiului juridic al unei decizii poate fi calificată drept simplu viciu procedural, reexaminarea unilaterală a normelor aplicabile în prezenta cauză potrivit principiului lex mitior și punctul 5 din decizia atacată, care figurează în titlul III, „Apreciere juridică”, din aceasta, încalcă articolul 27 din Regulamentul nr. 1/2003. Astfel, reclamanta nu ar fi fost consultată niciodată cu privire la analiza și la punerea în aplicare coroborată a articolului 65 CO și a articolului 81 CE, raționamentul Comisiei nefigurând în comunicarea privind obiecțiunile, ci doar în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, atunci încă „validă”.

167    Trebuie arătat, cu titlu introductiv, că punctul 5 din decizia atacată se referă la consecințele juridice ale expirării Tratatului CECO, în lumina Hotărârii SP și alții/Comisia, punctul 21 de mai sus.

168    În acest punct, Comisia s‑a referit, mai întâi, la Comunicarea privind anumite aspecte referitoare la instrumentarea cauzelor de concurență rezultate din expirarea Tratatului CECO (JO 2002, C 152, p. 5) și la comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, în care aceasta a informat întreprinderile în cauză cu privire la intenția sa de a urma abordarea menționată în această primă comunicare. Comisia a amintit de asemenea motivarea Hotărârii SP și alții/Comisia, punctul 21 de mai sus, și faptul că informase întreprinderile în cauză cu privire la intenția sa de a readopta o decizie ca urmare a anulării Deciziei din 2002 de către Tribunal, corectând temeiul juridic. În continuare, Comisia a explicat deosebirea dintre alegerea temeiului juridic, care o abilitează să adopte un act, și determinarea normelor procedurale și materiale. În ceea ce privește alegerea temeiului juridic, aceasta a prezentat motivele pentru care considera că era în continuare competentă pentru a urmări încălcările normelor de concurență în sectoarele care intră în domeniul de aplicare al Tratatului CECO. În ceea ce privește normele procedurale, Comisia a amintit că normele procedurale erau cele aplicabile la momentul adoptării sale. În sfârșit, în ceea ce privește normele materiale, Comisia a prezentat principiile care reglementează succesiunea normelor în timp, care pot conduce la aplicarea unor dispoziții materiale care nu mai sunt în vigoare la momentul adoptării unui act, care sunt limitate de principiul lex mitior.

169    Primo, reclamanta nu poate pretinde că nu a fost consultată niciodată cu privire la „analiza și punerea în aplicare coroborată” a articolului 65 CO și a articolului 81 CE. Deși, cu siguranță, comunicarea privind obiecțiunile, anterioară expirării Tratatul CECO, nu cuprindea o analiză a consecințelor expirării Tratatului CECO și a examinării articolului 65 CO și a articolului 81 CE prin prisma principiului lex mitior, comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, ulterioară expirării Tratatului CECO, se referea în mod specific la aceste consecințe în prezenta cauză.

170    Astfel, la punctul 11 din comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, Comisia a arătat că cele două dispoziții ale Tratatului CECO, care puteau, în mod abstract, să fie calificate mai puțin favorabile decât dispozițiile echivalente ale Tratatului CE, erau articolul 65 alineatul (1) CO, raportat la articolul 81 alineatul (1) CE, și articolul 65 alineatul (5) CO, raportat la articolul 15 din Regulamentul nr. 17. La punctele 12-15 din această comunicare, Comisia a examinat respectivele dispoziții prin prisma faptelor în cauză și a concluzionat că, în speță, Tratatul CE nu ar fi in concreto mai favorabil decât Tratatul CECO și că, în consecință, principiul lex mitior nu putea fi invocat în mod valabil pentru a contesta aplicarea dreptului material al Tratatului CECO în privința situației de fapt din speță.

171    Este adevărat că în comunicarea privind obiecțiunile suplimentare Comisia nu a analizat dacă articolul 65 alineatul (2) CO, privind exceptarea anumitor acorduri, putea în mod abstract să fie calificat mai puțin favorabil decât articolul 81 alineatul (3) CE. Cu toate acestea, pe de o parte, o asemenea omisiune se explică prin faptul că Comisia a apreciat, la punctul 11 din această comunicare (a se vedea punctul 170 de mai sus), că doar alineatele (1) și (5) ale articolului 65 CO puteau în mod abstract să fie considerate mai puțin favorabile decât această dispoziție a Tratatului CE. Pe de altă parte, la punctul 6 din comunicarea privind obiecțiunile suplimentare, Comisia a arătat că articolul 65 alineatul (2) CO era inaplicabil în speță, pentru motivele expuse în comunicarea privind obiecțiunile. Reclamanta nu poate susține, așadar, că, dacă ar fi avut posibilitatea, ar fi putut demonstra posibilitatea ca anumite practici ale sale referitoare la prețuri să fi avut efecte pozitive asupra clienților SP. Astfel, ar reieși din comunicarea privind obiecțiunile suplimentare că Comisia considera că înțelegerea din speță avea ca unic obiectiv restrângerea concurenței și nu putea beneficia de niciun fel de exceptare.

172    În această privință, în Hotărârea SP și alții/Comisia, punctul 21 de mai sus, Tribunalul a arătat că dispoziția care constituie temeiul juridic al unui act trebuia să fie în vigoare la data adoptării acestuia și că, în conformitate cu articolul 97 CO, articolul 65 alineatele (4) și (5) CO ieșise din vigoare la 23 iulie 2002, astfel încât Comisia nu‑și mai putea întemeia pe dispozițiile menționate, care ieșiseră din vigoare la data adoptării deciziei atacate, competența pentru constatarea unei încălcări a articolului 65 alineatul (1) CO și pentru aplicarea de amenzi întreprinderilor care ar fi participat la încălcarea respectivă. Prin urmare Tribunalul nu a abordat fondul litigiului și nu s‑a pronunțat cu privire la validitatea actelor procedurale anterioare adoptării sale.

173    Din moment ce, potrivit unei jurisprudențe constante, anularea unui act al Uniunii nu afectează în mod obligatoriu actele pregătitoare, procedura care vizează înlocuirea actului anulat putând, în principiu, fi reluată de la momentul exact la care a intervenit nelegalitatea (Hotărârea Curții din 12 noiembrie 1998, Spania/Comisia, C‑415/96, Rec., p. I‑6993, punctele 31 și 32, și Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 73; a se vedea Hotărârea Tribunalului din 15 octombrie 1998, Industrie des poudres sphériques/Consiliul, T‑2/95, Rec., p. II‑3939, punctul 91, și Hotărârea Tribunalului din 25 iunie 2010, Imperial Chemical Industries/Comisia, T‑66/01, Rep., p. II‑2631, punctul 125 și jurisprudența citată), este necesar să se considere că Hotărârea SP și alții/Comisia, punctul 21 de mai sus, nu a afectat legalitatea comunicării privind obiecțiunile și comunicarea privind obiecțiunile suplimentare și că Comisia putea în mod întemeiat să reia procedura la momentul precis la care a intervenit nelegalitatea, și anume momentul adoptării Deciziei din 2002.

174    Secundo, trebuie amintit că, la 30 iunie 2008, Comisia a trimis de asemenea reclamantei și celorlalte întreprinderi în cauză o scrisoare de informare cu privire la intenția sa de a readopta o decizie rectificând temeiul juridic în raport cu cel ales pentru Decizia din 2002. În această scrisoare, care nu formulează obiecțiuni față de întreprinderile destinatare, Comisia a indicat intenția sa de a readopta o decizie, ca urmare a anulării Deciziei din 2002 prin Hotărârea SP și alții/Comisia, punctul 21 de mai sus, și a reiterat considerațiile sale cu privire la principiul lex mitior, adăugând în același timp că domeniul de aplicare al articolului 65 alineatul (2) CO era mai restrâns decât cel al articolului 81 alineatul (3) CE. Comisia a indicat în această privință, astfel cum a menționat la punctul 6 din comunicarea privind obiecțiunile, că, în speță, niciuna dintre aceste două prevederi nu era totuși aplicabilă. Or, chiar în răspunsul său la această scrisoare reclamanta nu a formulat observații, nici nu a prezentat elemente care să demonstreze că erau îndeplinite condițiile de exceptare prevăzute la articolul 81 alineatul (3) CE.

175    Din considerațiile care precedă rezultă că reclamanta nu poate pretinde că i‑a fost încălcat dreptul la apărare pentru că nu ar fi fost consultată cu privire la „analiza și punerea în aplicare coroborată” ale articolului 65 CO și ale articolului 81 CE.

176    În al doilea rând, reclamanta nu poate susține că scrisoarea Comisiei din 30 iunie 2008 nu poate fi considerată o comunicare privind obiecțiunile validă, deoarece nu ar îndeplini condițiile, fiind în special foarte succintă și prevăzând un termen de o lună pentru a răspunde, îndepărtându‑se astfel de termenul de două luni prevăzut în mod normal pentru a răspunde la o comunicare privind obiecțiunile.

177    Este necesar să se arate, întocmai Comisiei și astfel cum s‑a arătat deja la punctul 174 de mai sus, că scrisoarea din 30 iunie 2008 nu cuprindea noi obiecțiuni, ci urmărea să informeze întreprinderile în cauză cu privire la intenția Comisiei de a readopta o decizie după rectificarea temeiului juridic. Or, potrivit jurisprudenței, atunci când, ca urmare a anulării unei decizii în materie de concurență, Comisia alege să repare nelegalitatea sau nelegalitățile constatate și să adopte o decizie identică ce nu este afectată de aceste nelegalități, decizia respectivă se referă la aceleași obiecțiuni, cu privire la care întreprinderile s‑au pronunțat deja (Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 173 de mai sus, punctul 98).

178    Din moment ce scrisoarea din 30 iunie 2008 nu era o comunicare privind obiecțiunile, fapt care reiese, de altfel, și din considerentele (6), (122), (123), (390) și (391) ale deciziei atacate, argumentele reclamantei, potrivit cărora, pe de o parte, Comisia i‑ar fi încălcat dreptul la apărare prin faptul că nu i‑a acordat decât un termen de o lună pentru a formula observații și, pe de altă parte, că o astfel de comunicare ar fi prea succintă, sunt lipsite de pertinență.

179    În al treilea rând, reclamanta susține că i‑a fost încălcat dreptul la apărare, deoarece Comisia nu ar fi așteptat luarea sa de poziție, trimițându‑i o solicitare de informații cu privire la cifra sa de afaceri chiar înainte de expirarea termenului pe care ea însăși l‑a stabilit pentru prezentarea de observații. Or, o astfel de solicitare ar constitui, în general, „ultima etapă”, care precedă adoptarea unei decizii.

180    În această privință, trebuie, mai întâi, remarcat faptul că Comisia nu era obligată să aștepte observațiile întreprinderilor în cauză, înainte de a le adresa solicitările de informații în conformitate cu articolul 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. În continuare, simplul fapt că Comisia a adresat o solicitare de informații reclamantei la 24 iulie 2008, și anume la aceeași dată la care aceasta din urmă i‑a adresat observațiile sale cu privire la scrisoarea din 30 iunie 2008, nu poate demonstra faptul că Comisia nu a luat în considerare argumentele formulate de reclamantă în observațiile menționate. Teza reclamantei este, de altfel, contrazisă de faptul că Comisia a răspuns în mod expres în considerentele (388)-(394) ale deciziei atacate la observațiile formulate de întreprinderile interesate ca răspuns la scrisoarea din 30 iunie 1998.

181    Având în vedere toate considerațiile precedente, argumentul reclamantei întemeiat pe pretinsa inaplicabilitatea în speță a raționamentului adoptat de Tribunal în Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 131 de mai sus, și ThyssenKrupp Stainless/Comisia, punctul 124 de mai sus, este lipsit de pertinență. Mai întâi, reiese din cele de mai sus că reclamanta nu a fost lipsită de garanțiile procedurale în prezenta cauză. În continuare, Comisia nu avea obligația de a adresa reclamantei o nouă comunicare privind obiecțiunile. În cele din urmă, reclamanta susține în mod eronat că nu a putut formula observații cu privire la analiza și la punerea în aplicare coroborată a articolului 65 CO și a articolului 81 CE.

182    Rezultă că primul aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe eroarea de drept constând în aplicarea articolului 65 alineatul (1) CO ca normă mai favorabilă decât articolul 81 CE

183    În cadrul celui de al doilea aspect al prezentului motiv, reclamanta susține că Comisia a săvârșit o eroare de drept prin aplicarea articolului 65 alineatul (1) CO, în locul aplicării articolului 81 alineatul (1) CE. Aparent, Comisia ar fi considerat cert că, în speță, lex mitior era articolul 65 alineatul (1) CO, deși articolul 81 alineatul (1) CE prevede o condiție suplimentară în raport cu articolul 65 alineatul (1) CO, condiție referitoare la efectul asupra comerțului dintre statele membre.

184    Reclamanta contestă în această privință aprecierea Comisiei potrivit căreia încălcarea pe care aceasta din urmă i‑o impută ar fi fost, în orice caz, în măsură să afecteze comerțul dintre statele membre. În opinia sa, condițiile stabilite de Comisie în Orientările privind conceptul de efect asupra comerțului din articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2004, C 101, p. 81, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 149) pentru a reține existența criteriului unui prejudiciu adus comerțului dintre statele membre nu ar fi îndeplinite în speță.

185    Cu titlu introductiv, având în vedere punctele 169-175 de mai sus, este necesar să se respingă argumentul reclamantei potrivit căruia i‑ar fi fost încălcat dreptul la apărare ca urmare a nedeschiderii unei noi proceduri pentru a verifica efectele încălcării în cauză.

186    Trebuie amintit că Curtea s‑a pronunțat în sensul că, pentru a fi susceptibile să afecteze comerțul dintre statele membre, o decizie, un acord sau o practică trebuie, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt, să permită să se prevadă, cu un grad de probabilitate suficient, că exercită o influență directă sau indirectă, actuală sau potențială asupra fluxurilor de schimburi comerciale dintre statele membre, iar aceasta într‑un asemenea mod încât să creeze temerea că pot constitui un obstacol pentru realizarea unei piețe unice între statele membre. Este necesar, în plus, ca această influență să nu fie nesemnificativă (a se vedea Hotărârea Curții din 23 noiembrie 2006, Asnef‑Equifax și Administración del Estado, C‑238/05, Rec., p. I‑11125, punctul 34 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia, C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 36).

187    Astfel, un efect asupra schimburilor comerciale intracomunitare rezultă în general din reunirea mai multor factori care, considerați în mod izolat, nu ar fi în mod necesar determinanți. Pentru a verifica dacă o înțelegere afectează în mod semnificativ comerțul dintre statele membre, aceasta trebuie examinată în contextul său economic și juridic (Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia, punctul 186 de mai sus, punctul 37; a se vedea Hotărârea Asnef‑Equifax și Administración del Estado, punctul 186 de mai sus, punctul 35 și jurisprudența citată).

188    În plus, Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că faptul că o înțelegere nu avea ca obiect decât comercializarea produselor într‑un singur stat membru nu este suficient pentru a exclude posibilitatea afectării comerțului dintre statele membre. Astfel, o înțelegere care acoperă întregul teritoriu al unui stat membru are ca efect, prin chiar natura sa, să consolideze împărțirea piețelor la nivel național, împiedicând astfel întrepătrunderea economică dorită de Tratatul CE (a se vedea Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia, punctul 186 de mai sus, punctul 38, și Hotărârea Asnef‑Equifax și Administración del Estado, punctul 186 de mai sus, punctul 37 și jurisprudența citată).

189    Trebuie arătat că, în contextul stabilirii lex mitior, Comisia s‑a întemeiat în considerentele (373)-(375) și (385)-(387) ale deciziei atacate pe următoarele elemente: a) înțelegerea în cauză a privit întreg teritoriul italian pe care, în perioada cât a durat înțelegerea, a fost produs între 29 % și 43 % din fier‑betonul produs în Comunitate; b) impactul exporturilor (din Italia), în raport cu livrările totale (livrări în Italia și exporturi), a fost întotdeauna important (între 6 % și 34 % în perioada încălcării); c) circumstanțele în care, pe de o parte, ca urmare a participării, din decembrie 1989 până în iulie 1998, a Asociației de întreprinderi Federacciai, efectele înțelegerii s‑au extins la toți producătorii italieni de fier‑beton și, pe de altă parte, dacă Federacciai nu mai participa, înțelegerea în cauză privea oricum principalele întreprinderi italiene, cu o cotă de piață totală de 80 %; d) cel puțin două întreprinderi importante participante la înțelegere au fost, de asemenea, active ca producători pe cel puțin o altă piață geografică a fier‑betonului; e) înțelegerea a fost deopotrivă caracterizată prin faptul că avea ca obiect, ca măsură echivalentă cu reducerea temporară și concertată a producției, exportul concertat în afara teritoriului italian, și f) partea Italiei, în schimburile intracomunitare, oscila între 32,5 % în anul 1989 și 18,1 % în anul 2000, cu un minim de 13,4 % în anul 1998. Or, aceste elemente nu sunt contestate de reclamantă.

190    În primul rând, având în vedere jurisprudența citată la punctul 188 de mai sus, argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că piața geografică relevantă în speță ar fi constituită exclusiv din teritoriul italian nu poate fi admis.

191    În al doilea rând, reclamanta susține că nu există nicio dovadă a ceea ce ea însăși și celelalte societăți destinatare ale deciziei atacate au discutat cu privire la prețurile practicate în celelalte state membre și nici nu a supravegheat comportamentul concurenților în străinătate și nu a exercitat presiuni anticoncurențiale asupra acestora. Un astfel de argument este, cu toate acestea, lipsit de pertinență în măsura în care, din moment ce conceptul de efect asupra comerțului include influențele potențiale, nu este determinant să se cunoască dacă întreprinderile participante la o înțelegere adoptă măsuri pentru a se proteja împotriva concurenților din alte state membre (a se vedea punctele 79 și 80 din Orientările privind conceptul de efect asupra comerțului din articolele 81 [CE] și 82 [CE]).

192    În al treilea rând, reclamanta afirmă că existența unui prejudiciu real sau potențial depinde și de prezența unor bariere naturale în calea schimburilor comerciale pe piață. În speță, aceste bariere ar fi constituite de potențialul de schimburi extrem de scăzut al fier‑betonului din cauza normelor de omologare diferite. Alegerea întreprinderilor străine de a nu se stabili în Italia ar rezulta, așadar, din caracterul național al piețelor, iar nu dintr‑o practică anticoncurențială. În această privință, este necesar să se considere, precum Comisia, că diversitatea normelor în materie de omologare nu a putut reprezenta o barieră suficientă pentru a exclude un prejudiciu potențial, întrucât, în ciuda diversității menționate, nivelul exporturilor din Italia și impactul exporturilor în raport cu livrările totale au fost importante în perioada avută în vedere.

193    În al patrulea rând, reclamanta susține că afirmația Comisiei, în considerentul (375) și următoarele ale deciziei atacate, potrivit căreia ar fi existat un export concertat dincolo de teritoriul italian trebuie să fie legată de afirmația din considerentul (183) al deciziei atacate, potrivit căreia statele membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului nu erau cuprinse în exporturile concertate. O astfel de afirmație, în cazul în care s‑ar dovedi, nu poate totuși, având în vedere toate elementele amintite la punctul 189 de mai sus, să demonstreze o eventuală lipsă de efect asupra comerțului dintre statele membre.

194    În al cincilea rând, observația reclamantei cu privire la faptul că, la momentul adoptării deciziei de modificare, Tratatul FUE era deja în vigoare, articolul 101 alineatul (1) TFUE urmărind doar sancționarea înțelegerilor care pot afecta comerțul dintre statele membre, este inoperantă în măsura în care modul de redactare a articolului 81 alineatul (1) CE este identic cu cel al articolului 101 alineatul (1) TFUE.

195    Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că, având în vedere că, în speță, aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE nu este mai favorabilă decât aplicarea articolului 65 alineatul (1) CO, Comisia nu a săvârșit nicio eroare de drept. Așadar, al doilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

196    Prin urmare, este necesar să se respingă al treilea motiv în întregime.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe lipsa de probe și pe aplicarea eronată a dreptului național

197    Reclamanta susține că Comisia a încălcat articolul 65 alineatul (1) CO prin faptul că i‑a imputat încălcarea prin intermediul întreprinderii unice Lucchini‑SP pentru toată durata încălcării, și anume de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000. Comisia ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că nu a deosebit, în ceea ce privește stabilirea unității economice, trei perioade ale încălcării, și anume, mai întâi, perioada de la 6 decembrie 1989 la 5 martie 1991, apoi perioada de la 5 martie 1991 la 31 octombrie 1997 și, în cele din urmă, perioada cuprinsă între luna octombrie 1997 și 27 iunie 2000. De asemenea, Comisia nu ar fi stabilit în mod corect „raportul de succedare legală” între prima Siderpotenza, Lucchini Siderurgica, SP și reclamantă.

198    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că dreptul concurenței al Uniunii vizează activitățile întreprinderilor și că noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare (Hotărârea Curții din 11 decembrie 2007, ETI și alții, C‑280/06, Rep., p. I‑10893, punctul 38, Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237, punctele 54 și 55, și Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, punctul 77 de mai sus, punctul 53).

199    Instanța Uniunii a precizat de asemenea că noțiunea de întreprindere, plasată în acest context, trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică, chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (Hotărârea Curții din 14 decembrie 2006, Confederación Española de Empresarios de Estaciones de Servicio, C‑217/05, Rec., p. I‑11987, punctul 40, și Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, punctul 77 de mai sus, punctul 53).

200    Instanța Uniunii a subliniat astfel că, în vederea aplicării normelor de concurență, nu este determinantă separarea formală dintre două societăți, rezultată din personalitatea lor juridică distinctă, importantă fiind existența sau inexistența unui comportament unitar al acestora pe piață. Astfel, poate fi necesar să se stabilească dacă două societăți cu personalități juridice distincte formează sau fac parte din una și aceeași întreprindere sau entitate economică ce prezintă un comportament unic pe piață (Hotărârea Curții din 14 iulie 1972, Imperial Chemical Industries/Comisia, 48/69, Rec., p. 619, punctul 140, și Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 2005, DaimlerChrysler/Comisia, T‑325/01, Rec., p. II‑3319, punctul 85).

201    În cazul în care o astfel de entitate economică încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului răspunderii personale (a se vedea Hotărârea ETI și alții, punctul 198 de mai sus, punctul 39, Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 198 de mai sus, punctul 56, și Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, punctul 77 de mai sus, punctul 53 și jurisprudența citată).

202    Potrivit unei jurisprudențe constante, revine, în principiu, persoanei fizice sau juridice care conducea întreprinderea în cauză la momentul săvârșirii încălcării răspunderea pentru aceasta, chiar dacă, la momentul adoptării deciziei de constatare a încălcării, desfășurarea activității întreprinderii nu mai este plasată în responsabilitatea sa (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, KNP BT/Comisia, C‑248/98 P, Rec., p. I‑9641, punctul 71, Hotărârea Cascades/Comisia, C‑279/98 P, Rec., p. I‑9693, punctul 78, Hotărârea Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, C‑286/98 P, Rec., p. I‑9925, punctul 37, și Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 143).

203    În ceea ce privește aspectul de a ști în ce împrejurări o entitate care nu este autorul încălcării poate fi totuși sancționată pentru aceasta, Curtea a avut ocazia să precizeze că reprezintă o asemenea ipoteză situația în care entitatea care a săvârșit încălcarea a încetat să existe din punct de vedere juridic sau economic, din moment ce o sancțiune aplicată unei întreprinderi care nu mai exercită activități economice riscă să fie lipsită de efect disuasiv (Hotărârea ETI și alții, punctul 198 de mai sus, punctul 40, și Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 144).

204    Trebuie arătat în continuare că, dacă nu ar fi prevăzută nicio altă posibilitate de aplicare a sancțiunii unei alte entități decât cea care a săvârșit încălcarea, întreprinderile ar putea eluda sancțiunile prin simplul fapt al modificării identității lor în urma restructurărilor, a cesiunilor sau a altor schimbări juridice sau organizaționale. Ar fi astfel compromis obiectivul de a reprima comportamentele contrare normelor de concurență și de a preveni repetarea acestora prin intermediul unor sancțiuni disuasive (a se vedea Hotărârea ETI și alții, punctul 198 de mai sus, punctul 41 și jurisprudența citată).

205    Astfel, pe de o parte, atunci când, între momentul în care este săvârșită încălcarea și momentul în care întreprinderea în cauză trebuie să răspundă pentru aceasta, persoana responsabilă cu exploatarea întreprinderii menționate a încetat să existe din punct de vedere legal, trebuie să se găsească, într‑o primă etapă, toate elementele materiale și umane care au contribuit la săvârșirea încălcării, pentru a identifica, într‑o a doua etapă, persoana care a devenit responsabilă pentru exploatarea acestui ansamblu, pentru a evita posibilitatea ca, din cauza dispariției persoanei responsabile cu exploatarea sa la momentul săvârșirii încălcării, întreprinderea să nu răspundă pentru aceasta (Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctul 953; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, SCA Holding/Comisia, C‑297/98 P, Rec., p. I‑10101, punctul 27).

206    Pe de altă parte, în cazul transferului total sau parțial al activităților economice de la o entitate juridică la alta, răspunderea pentru încălcarea săvârșită de operatorul inițial în cadrul activităților relevante poate fi imputată noului operator, dacă acesta alcătuiește împreună cu operatorul inițial o aceeași entitate economică în scopul aplicării normelor privind concurența, deși operatorul inițial continuă să existe ca entitate juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 165 de mai sus, punctele 354-359, Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctele 131-133, și Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 131 de mai sus, punctul 109).

207    O asemenea punere în aplicare a sancțiunii este admisibilă în special atunci când aceste entități au fost sub controlul aceleiași persoane și, având în vedere legăturile strânse care le unesc pe plan economic și organizațional, au aplicat, în esență, aceleași instrucțiuni comerciale. Această situație se regăsește în special în cazurile restructurărilor în cadrul unui grup de întreprinderi, atunci când operatorul inițial nu încetează în mod necesar să existe din punct de vedere juridic, dar nu mai exercită o activitate economică semnificativă pe piața relevantă. Astfel, dacă există o legătură structurală între operatorul inițial și noul operator al întreprinderii care a participat la înțelegere, persoanele interesate se pot sustrage – cu sau fără intenție – de la răspunderea întemeiată pe dreptul în materia înțelegerilor prin valorificarea posibilităților de reorganizare juridică de care dispun (a se vedea Hotărârea ArcelorMittal Luxemburg și alții/Comisia, punctul 131 de mai sus, punctul 110 și jurisprudența citată).

208    Este necesar să se examineze prezentul motiv în lumina considerațiilor de mai sus.

209    În primul rând, reclamanta susține că, în perioada de la 6 decembrie 1989 la 5 martie 1991, prima Siderpotenza a fost controlată de Leali. Lucchini, inițial acționar minoritar și ulterior acționar care deținea 50 % (restul de 50 % fiind deținute de Leali), nu ar fi fost implicată în conducerea generală a primei Siderpotenza, nici în gestiunea sa comercială, încredințate Leali. Spre deosebire de Leali, Lucchini nu ar fi produs fier‑beton și nu ar fi dispus de know‑how și de nicio cotă de piață în acest sector. Gestiunea globală și gestiunea comercială ar fi fost încredințate unei persoane atașate Leali. În sfârșit, prima Siderpotenza nu ar fi fost niciodată consolidată în conturile anuale ale Leali.

210    După cum a arătat Comisia în considerentul (541) și în nota de subsol 592 din decizia atacată, imputarea în sarcina Lucchini Siderurgica și a Lucchini a comportamentelor primei Siderpotenza se bazează pe succedarea legală între prima Siderpotenza, pe de o parte, și Lucchini Siderurgica și Lucchini, pe de altă parte. Prin urmare, argumentul reclamantei se întemeiază pe premisa falsă potrivit căreia Comisia ar fi considerat că aceasta a exercitat un control efectiv asupra primei Siderpotenza.

211    Având în vedere jurisprudența citată la punctul 205 de mai sus și din moment ce reclamanta nu contestă că ansamblul elementelor materiale și umane ale primei Siderpotenza a fost exploatat de Lucchini Siderurgica de la absorbția celei dintâi de cea de a doua la 5 martie 1991, Comisia a considerat în mod întemeiat că Lucchini Siderurgica a succedat legal prima Siderpotenza.

212    Argumentul reclamantei, formulat în replică, potrivit căruia, procedând astfel, Comisia ar fi încălcat principiul răspunderii personale, nu poate fi reținut. Reiese astfel din constatările Comisiei că, în perioada menționată la punctul 209 de mai sus, prima Siderpotenza a fost autorul încălcării. În această privință, deși este adevărat că împrejurarea că o filială are personalitate juridică distinctă nu este suficientă pentru a exclude posibilitatea imputării comportamentului acesteia în sarcina societății‑mamă, Curtea a statuat totuși că Comisia nu poate, în principiu, să fie obligată să efectueze într‑o primă etapă o astfel de verificare înainte de a putea lua în considerare să se întoarcă împotriva întreprinderii, autor al încălcării, chiar dacă aceasta a suferit modificări ca entitate juridică. Principiul răspunderii personale nu interzice în niciun mod Comisiei să aibă în vedere, mai întâi, sancționarea acesteia din urmă înainte de a cerceta dacă, eventual, încălcarea poate fi imputată societății‑mamă. În caz contrar, investigațiile Comisiei ar fi în mod considerabil îngreunate de necesitatea de a verifica, în fiecare caz de succesiune în controlul unei întreprinderi, în ce măsură acțiunile acesteia pot fi imputate fostei societăți‑mamă (Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia, punctul 186 de mai sus, punctele 81 și 82).

213    Din moment ce Comisia putea în mod valabil să sancționeze prima Siderpotenza pentru comportamentele în cauză și să impute răspunderea Lucchini Siderurgica în calitatea acesteia de succesor legal al primei Siderpotenza, Comisia nu avea obligația să stabilească dacă s‑ar fi putut imputa Leali comportamentul primei Siderpotenza. Prin urmare, argumentația reclamantei privind controlul efectiv al Leali asupra primei Siderpotenza este inoperantă (a se vedea în acest sens Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia, punctul 186 de mai sus, punctul 85).

214    În al doilea rând, în ceea ce privește perioada de la 5 martie 1991, data absorbției de către Lucchini Siderurgica a primei Siderpotenza, la 31 octombrie 1997, data cesiunii de către Lucchini Siderurgica a ramurii de activități „fier‑beton” către noua Siderpotenza, reclamanta recunoaște că era acționar majoritar al Lucchini Siderurgica. Cu toate acestea, ea neagă faptul că un asemenea acționariat ar putea întemeia o oarecare prezumție de responsabilitate.

215    Trebuie subliniat că, astfel cum reiese din considerentul (540) al deciziei atacate, pentru a se imputa reclamantei răspunderea pentru comportamentul Lucchini Siderurgica, Comisia nu s‑a întemeiat pe o oarecare prezumție de control al reclamantei asupra Lucchini Siderurgica între 1991 și 1997, ci pe principiul succedării legale, după cum a fost amintit la punctul 205 de mai sus. Astfel, în considerentul (541) al deciziei atacate, Comisia a arătat că era evident că Lucchini Siderurgica a succedat legal prima Siderpotenza ca urmare a fuziunii prin încorporare din 5 martie 1991 și că, în același mod, Lucchini a succedat Lucchini Siderurgica ca urmare a fuziunii prin încorporare din 1 decembrie 1998. Comisia a adăugat că capitalul material și capitalul uman atașate uzinei Potenza și gestionate de Lucchini Siderurgica au fost transferate, în cadrul grupului, noii Siderpotenza, în urma constituirii sale în 1997 (a se vedea de asemenea punctele 28-31 de mai sus). Întrucât Comisia nu s‑a întemeiat pe o pretinsă prezumție de responsabilitate, care ar rezulta din acționariatul majoritar al Lucchini în Lucchini Siderurgica, argumentul reclamantei este de asemenea inoperant. Aceeași concluzie se impune în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia contractul de mandat din 2 ianuarie 1998 nu ar constitui o dovadă a legăturii structurale dintre Lucchini și SP între 1991 și 1997.

216    Pe de altă parte, în cadrul argumentelor sale referitoare la perioada cuprinsă între 5 martie 1991 și 31 octombrie 1997, reclamanta a declarat de asemenea că, contrar a ceea ce ar afirma Comisia în considerentul (540) al deciziei atacate, răspunderea sa în solidar cu SP nu putea fi dedusă din faptul că familia Lucchini deținea participații în capitalul celor două societăți. Reclamanta ar dispune, în această privință, de dovezi care permit combaterea listei „aproximative”, care ar figura în considerentul (538) al deciziei atacate. Întrucât elementele care figurează în considerentul menționat au scopul de a stabili existența unei unități economice între reclamantă și noua Siderpotenza, care a fost constituită abia în 1997, acestea vor fi examinate în continuare.

217    În al treilea rând, reclamanta susține că, în ceea ce privește perioada cuprinsă între octombrie 1997 și 27 iunie 2000, împrejurarea că acționariatul noii Siderpotenza a fost deținut de Lucchini Siderurgica (până când a absorbit‑o pe aceasta din urmă), de reclamanta însăși și de alte societăți ale familiei Lucchini, precum și faptul că anumite cheltuieli sociale erau comune nu constituie indicii suficiente pentru a stabili existența unei unități economice între ea și SP.

218    În această privință, trebuie amintit că, pentru a reține răspunderea solidară a reclamantei și a SP în ceea ce privește perioada identificată la punctul 217 de mai sus, Comisia s‑a referit, printre altele, în considerentul (538) al deciziei atacate, la următoarele elemente:

–        deținerea de către familia Lucchini a capitalului SP și al Lucchini;

–        existența mai multor suprapuneri personale între Lucchini și SP;

–        existența unui contract de mandat în temeiul căruia SP s‑a angajat, printre altele, să respecte în contractele de vânzare cu clienții condițiile privind volumele, prețurile și termenele de plată stabilite de Lucchini cu clienții înșiși;

–        faptul că modificările de organizare privind segmentul de activități referitor la fier‑beton, stabilite în noiembrie 1999, au fost formalizate într‑o comunicare a directorului comercial al Lucchini către vicepreședintele de la acel moment (în prezent președinte) al Lucchini;

–        faptul că o factură de restaurant din 9 martie 1999, unde a avut loc o întâlnire a titularilor la care a participat directorul comercial al Lucchini, a fost emisă pe numele Lucchini și este contabilizată în nota de cheltuieli pe care acest director a adresat‑o către Lucchini;

–        redactarea, sub supravegherea unor responsabili ai Lucchini, a unor rapoarte lunare („Aire 20”) referitoare la fier‑beton;

–        un document intern al Lucchini din 28 februarie 2000 referitor la „ipoteza unei reorganizări a pieței italiene a fier‑betonului”, care menționează Lucchini printre producătorii de fier‑beton;

–        faptul că unul dintre destinatarii diferitor comunicate sau participanți la diverse întâlniri, referitoare la fier‑beton, în perioada noiembrie 1997-2000, a fost directorul comercial al Lucchini;

–        afirmația următoare, care figura la 9 octombrie 2000 pe site‑ul internet al Lucchini, la rubrica „Fier‑beton”: „Siderpotenza, societate a grupului Lucchini, produce fier‑beton”.

219    Primo, reclamanta afirmă că controlul acționariatului de către familia Lucchini nu este o dovadă suficientă a unei unități economice între ea și SP. Aceasta afirmă că nu a deținut niciodată o participație majoritară în SP și că acționariatul celor două societăți ar fi fost diferit.

220    Mai întâi, după cum a subliniat Comisia în considerentul (540) al deciziei atacate, „prezenta cauză este deosebită prin faptul că, pe întreaga durată a încălcării, nu a existat un control prin acționariat direct între Lucchini […] și [noua] Siderpotenza […], ci un control prin acționariat comun al celor două societăți din partea familiei Lucchini”.

221    În continuare, trebuie să se constate că reclamanta nu infirmă existența, în perioada în cauză, a unui control exercitat în mod direct sau indirect de persoane fizice și juridice care fac parte din familia Lucchini asupra sa și asupra Siderpotenza, ci pur și simplu afirmă că acționariatul său și cel al Siderpotenza nu coincidea. În plus, existența unui control al capitalului social al celor două societăți din partea unor persoane fizice și juridice care fac parte din familia Lucchini este confirmată de un document prezentat de reclamantă însăși.

222    Secundo, reclamanta susține că nici existența unor suprapuneri personale nu poate constitui o astfel de dovadă, cât timp astfel de suprapuneri ar fi clasice în orice grup de societăți și nu ar fi decât consecința naturală a apartenenței la același grup de societăți.

223    Trebuie să se constate că în mod întemeiat Comisia, care a subliniat ea însăși în considerentul (540) al deciziei atacate, că simplul fapt că capitalul social al două societăți comerciale diferite este deținut de aceeași persoană sau de aceeași familie nu era suficient, în sine, pentru a stabili existența între aceste două societăți a unei unități economice, a apreciat că existența unei astfel de unități economice putea rezulta dintr‑un ansamblu de elemente.

224    Printre aceste elemente poate figura împrejurarea că anumite persoane și‑au asumat responsabilități atât în cadrul SP, cât și al Lucchini. Reiese astfel din jurisprudență că ocuparea unor funcții‑cheie în organele de conducere ale diferitor societăți este un factor care trebuie luat în considerare pentru stabilirea unității economice a societăților respective (Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctele 119 și 120). În speță, reclamanta nu contestă faptul că aceleași persoane au deținut funcții importante în cadrul societății și al SP și că aceleași persoane au participat la reuniuni în cadrul înțelegerii. Împrejurările, invocate de reclamantă, că persoanele în cauză ar deține, de asemenea, funcții în alte societăți din grupul Lucchini și pe care reclamanta nu le‑ar fi numit în mod direct nu sunt de natură să infirme această concluzie.

225    Tertio, împrejurarea că Lucchini nu ar fi produs fier‑beton este deopotrivă lipsită de pertinență în măsura în care faptul că o persoană juridică produce ea însăși bunul care face obiectul unei înțelegeri nu este decisiv pentru imputarea comportamentelor care constituie o încălcare a articolului 65 CO. Este important astfel faptul că persoana juridică în cauză desfășoară o activitate în sensul articolului 80 CO. Or, chiar dacă reclamanta nu producea în mod direct fier‑beton, această activitate fiind anterior delegată, în cadrul grupului, noii Siderpotenza, este cert că aceasta îl comercializa.

226    Quarto, ar reieși dintr‑o scrisoare adresată Comisiei de Lucchini la 7 mai 2002 că această societate nu ar fi dat nicio instrucțiune persoanelor care lucrau pentru SP cu privire la activitățile acesteia. O astfel de afirmație este totuși contrazisă de prevederile contractului de mandat încheiat între reclamantă și noua Siderpotenza, potrivit cărora aceasta din urmă se angajează să plaseze comenzi în conformitate cu criteriile stabilite de reclamantă cu clienții și cu furnizorii.

227    Quinto, reclamanta afirmă că referirea la facturi și la rambursări de cheltuieli în numele său nu constituie dovada unei unități economice, întrucât acestea ar fi fost imputate la sfârșitul fiecărui an, ca toate celelalte facturi, diferitor societăți de referință din cadrul grupului. Un astfel de argument trebuie de asemenea respins. Pe lângă faptul că nota de cheltuieli, datată 31 martie 1999, nu este în mod clar o simplă imputare a costurilor la sfârșit de an, o astfel de notă, care se referă la imputarea în sarcina Lucchini a costurilor pentru întâlnirea participanților la înțelegere din 9 martie 1999, urmărește să dovedească, împreună cu toate celelalte probe colectate de Comisie, participarea Lucchini la gestiunea politicii de comercializare a fier‑betonului.

228    Sexto, reclamanta susține că contractul de mandat din 2 ianuarie 1998 încheiat pentru o durată anuală și reînnoit tacit cu contractul de prestare a unor servicii paralele pentru următorii ani nu ar fi decisiv pentru calificarea sa împreuna cu SP drept entitate economică unică. În ceea ce privește contractul de prestare de servicii, ar trebui remarcat faptul că grupul Lucchini furniza, prin intermediul Lucchini Servizi Srl, aceleași servicii altor societăți afiliate grupului, fără să fie necesar să se considere însă că aceasta forma o întreprindere unică împreună cu societățile menționate.

229    În această privință, trebuie să se constate, mai întâi, că contractul de mandat și contractul de prestare de servicii au fost semnate la 3 noiembrie 1997 pentru anul 1997 și au fost reînnoite în scris la 2 ianuarie 1998 pentru anul 1998. De asemenea, este cert că ulterior au fost reînnoite tacit.

230    În continuare, reiese din prevederile acestor contracte că noua Siderpotenza a fost însărcinată doar cu producția în sens tehnic și nu își determina în mod independent comportamentul pe piață. Astfel, în temeiul articolului 2 alineatul 4 din contractul de mandat, noua Siderpotenza s‑a angajat „să plaseze comenzi în conformitate cu și în condițiile contractuale stabilite de mandatar [Lucchini] cu furnizorii și cu clienții (volume, prețuri și condiții de plată)”. Prin urmare, aceste contracte nu pot constitui o dovadă a independenței structurale a SP și a reclamantei, ci sunt de natură să constituie o dovadă a unității economice a acestor două societăți. Împrejurarea că grupul Lucchini furniza, prin intermediul societății Lucchini Servizi, aceleași servicii altor societăți afiliate grupului nu este de natură să infirme această concluzie. Argumentele reclamantei în această privință nu pot, prin urmare, să fie admise.

231    În această privință, afirmația potrivit căreia SP ar fi fost o societate complet independentă din punctul de vedere al producției și având propria organizare, care s‑ar fi servit de Lucchini Siderurgica și de reclamantă doar pentru a obține, în schimbul unei plăți, o serie de servicii administrative și de gestiune și care ar fi folosit serviciile Lucchini Siderurgica pentru a‑și distribui produsele doar în faza inițială a activităților sale, nu este credibilă.

232    Septimo, reclamanta susține mai multe alte împrejurări pe care Comisia nu le‑ar fi luat în considerare în decizia atacată.

233    Mai întâi, grupul Lucchini ar fi fost împărțit în sectoare de produse, caracterizate printr‑un grad ridicat de autonomie. Această afirmație nu este totuși de natură să demonstreze lipsa unei unități economice între Lucchini și SP, în special având în vedere prevederile contractului de mandat între aceste societăți. În plus, reclamanta, prin intermediul rapoartelor lunare din cadrul grupului, era informată cu privire la activitatea în sectorul fier‑betonului.

234    În continuare, împrejurările că marca solicitată pentru fier‑beton ar fi fost depusă în numele Siderpotenza, iar nu în numele Lucchini, și că codul de marcare prevăzut de legislația aplicabilă s‑ar fi referit exclusiv la Siderpotenza nu sunt de natură să demonstreze lipsa de unitate economică a celor două societăți, ci confirmă, dimpotrivă, constatarea că Siderpotenza a fost însărcinată doar cu producția în sens tehnic.

235    În sfârșit, după cum reiese din jurisprudență, reprezentarea reclamantei și a SP în cursul procedurii administrative și jurisdicționale, de către consilieri diferiți, care ar fi decis în mod autonom liniile de apărare nu poate infirma existența unei unități economice între aceste două societăți (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 13 iulie 2011, ThyssenKrupp Liften Ascenseurs/Comisia, T‑144/07, T‑147/07-T‑150/07 și T‑154/07, Rep., p. II‑5129, punctul 98 și jurisprudența citată).

236    Octavo, astfel cum a subliniat în mod întemeiat Comisia, lipsa de autonomie reală a noii Siderpotenza în raport cu Lucchini, atât în interiorul, cât și în afara grupului, rezultă de asemenea din multe alte elemente care figurează în dosar. Astfel, cu titlu de exemplu, Lucchini era considerată ca punctul de contact pentru relațiile dintre concurenți în cadrul înțelegerii, căreia îi erau transmise invitațiile la reuniuni anticoncurențiale, precum și corespondența referitoare la înțelegeri [a se vedea în special considerentele (217), (220), (221)-(226), (228), (229), (232), (233), (241), (242), (258), (261), (262), (271), (277), (289), (299) și (304) ale deciziei atacate]. În plus, într‑o listă a membrilor Federacciai din anul 2000, Lucchini și noua Siderpotenza aveau o adresă identică și numere de telefon și de fax identice. În această privință, în replica sa, reclamanta afirmă, fără să își susțină, în plus, afirmația, că această concluzie este contrazisă de „alte documente extrase de pe două CD‑ROM‑uri anexate la comunicarea privind obiecțiunile […], o copie a acestora fiind cuprinsă în anexele C.7, C.15-C.34 […] și al căror conținut este descris în detaliu în tabelul 3 din anexa C.3”. Trebuie totuși constatat faptul că anexele invocate de reclamantă, precum și observațiile citate anterior au fost declarate inadmisibile (a se vedea punctele 66-68 de mai sus).

237    Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, al patrulea motiv trebuie respins.

3.     Cu privire la concluziile prin care se urmărește o reducere a cuantumului amenzii

 Observații introductive

238    Trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că Comisia beneficiază de o largă putere de apreciere în ceea ce privește metoda de calcul al cuantumului amenzilor. Această metodă, definită în Liniile directoare din 1998, cuprinde diferite elemente de flexibilitate care permit Comisiei să își exercite puterea de apreciere în conformitate cu dispozițiile articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, punctul 164 de mai sus, punctul 112 și jurisprudența citată).

239    Gravitatea încălcărilor dreptului concurenței al Uniunii trebuie stabilită în funcție de numeroase elemente precum, printre altele, împrejurările specifice cauzei, contextul său și caracterul descurajator al amenzilor, aceasta fără să se fi stabilit o listă obligatorie sau exhaustivă a criteriilor care trebuie luate în considerare în mod obligatoriu (Hotărârea Curții din 19 martie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑510/06 P, Rep., p. I‑1843, punctul 72, și Hotărârea Curții Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 164 de mai sus, punctul 54).

240    Astfel cum s‑a arătat la punctul 33 de mai sus, Comisia a stabilit cuantumul amenzilor în speță aplicând metoda definită în Liniile directoare din 1998.

241    Deși Liniile directoare din 1998 nu pot fi calificate drept normă de drept pe care administrația ar fi, în orice caz, obligată să o respecte, acestea prevăd totuși o regulă de conduită care indică practica ce trebuie urmată și de la care administrația nu se poate îndepărta, într‑un caz particular, fără a indica motive care să fie compatibile cu principiul egalității de tratament (a se vedea Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 224 de mai sus, punctul 209 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Carbone‑Lorraine/Comisia, T‑73/04, Rep., p. II‑2661, punctul 70).

242    Adoptând asemenea norme de conduită și anunțând, prin publicarea acestora, că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, Comisia își limitează propria putere de apreciere și nu se poate abate de la aceste norme fără să riște să fie sancționată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime (a se vedea Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 224 de mai sus, punctul 211 și jurisprudența citată, și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 241 de mai sus, punctul 71).

243    În plus, Liniile directoare din 1998 determină, în mod general și abstract, metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o în scopul stabilirii cuantumului amenzilor și asigură, prin urmare, securitatea juridică a întreprinderilor (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 224 de mai sus, punctele 211 și 213).

244    În conformitate cu Liniile directoare din 1998, metoda aplicabilă pentru stabilirea cuantumului amenzii se bazează pe fixarea unui cuantum de bază care va fi majorat pentru a ține seama de circumstanțele agravante sau diminuat pentru a ține seama de circumstanțele atenuante.

245    Potrivit punctului 1 din Liniile directoare din 1998, cuantumul de bază se determină în funcție de gravitatea și de durata încălcării.

246    În ceea ce privește aprecierea gravității încălcării, Liniile directoare din 1998 indică, la punctul 1 A primul și al doilea paragraf, următoarele:

„La evaluarea gravității încălcării, trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante. Încălcările sunt, așadar, împărțite în trei categorii: încălcări minore, încălcări grave și încălcări foarte grave.”

247    Reiese din Liniile directoare din 1998 că încălcările minore vor putea, cu titlu de exemplu, să constea în „restricții care vizează schimburile comerciale, cel mai adesea verticale, dar cu un impact limitat asupra pieței și care aduc atingere doar unei părți substanțiale, dar relativ restrânsă, a pieței comunitare” (punctul 1 A al doilea paragraf prima liniuță din Liniile directoare din 1998). În ceea ce privește încălcările grave, Comisia precizează că acestea sunt „cel mai adesea restricții orizontale sau verticale de același tip ca [încălcările minore], dar care se aplică într‑o manieră mai riguroasă, care au un impact mai mare asupra pieței și care își produc efectele pe arii extinse ale pieței comune”. Aceasta arată că ar putea „de asemenea, să fie vorba despre abuzul de poziție dominantă” (punctul 1 A al doilea paragraf a doua liniuță din Liniile directoare din 1998). În ceea ce privește încălcările foarte grave, Comisia arată că acestea sunt, „în general, restricții orizontale, precum înțelegerile de fixare a prețurilor și a cotelor de împărțire a piețelor, sau alte practici care aduc atingere bunei funcționări a pieței unice, precum cele care vizează împărțirea piețelor naționale și abuzuri clare de poziție dominantă din partea întreprinderilor aflate în situație de cvasimonopol” (punctul 1 A al doilea paragraf a treia liniuță din Liniile directoare din 1998).

248    Comisia precizează deopotrivă, pe de o parte, că în cadrul fiecăreia dintre aceste categorii, în special pentru încălcările grave și foarte grave, scara propusă pentru amenzi va permite aplicarea unor tratamente diferențiate întreprinderilor, în funcție de natura încălcării comise și, pe de altă parte, că este necesar să se țină seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori, în special consumatorilor, și să se fixeze amenda la un nivel care să îi asigure un efect suficient de descurajator (punctul 1 A al treilea și al patrulea paragraf din Liniile directoare din 1998).

249    Potrivit Liniilor directoare din 1998, pentru încălcările „foarte grave”, cuantumul de plecare estimat al amenzilor depășește 20 de milioane de euro, pentru încălcările „grave”, acesta poate varia între 1 și 20 de milioane de euro, în sfârșit, pentru încălcările „minore”, cuantumul de plecare estimat al amenzilor este cuprins între 1 000 și 1 milion de euro (punctul 1 A al doilea paragraf prima-a treia liniuță din Liniile directoare din 1998).

250    În ceea ce privește durata încălcării, potrivit punctului 1 B din Liniile directoare din 1998, aceasta trebuie luată în considerare astfel încât să se facă distincția între următoarele:

–        încălcări de scurtă durată (în general mai mici de un an): nicio majorare a cuantumului;

–        încălcări de durată medie (în general de la unul la cinci ani): o majorare de până la 50 % din cuantumul stabilit în funcție de gravitate;

–        încălcări de lungă durată (în general peste cinci ani): o majorare de până la 10 % pe an din cuantumul stabilit în funcție de gravitate.

251    În această privință, astfel cum a amintit Curtea în Hotărârile din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia (C‑389/10 P, Rep., p. I‑13125, punctul 129) și KME și alții/Comisia (C‑272/09 P, Rep., p. I‑12789, punctul 102), revine instanței Uniunii sarcina de a efectua controlul legalității pe baza elementelor prezentate de reclamant în susținerea motivelor invocate. În cadrul acestui control, instanța nu se poate întemeia pe puterea de apreciere de care dispune Comisia nici în ceea ce privește alegerea elementelor luate în considerare în aplicarea criteriilor prevăzute în liniile directoare, nici în ceea ce privește aprecierea acestor elemente, pentru a renunța la exercitarea unui control aprofundat atât în drept, cât și în fapt.

252    Este necesar să examinăm prezentul motiv în lumina considerațiilor de mai sus.

 Cu privire la finele de neprimire invocate de Comisie

253    Cu titlu introductiv, trebuie să se statueze cu privire la finele de neprimire invocate de Comisie, potrivit cărora reclamanta ar fi dezvoltat, în replica sa, întinderea celui de al cincilea motiv invocat, formulând noi critici referitoare la caracterul disproporționat al cuantumului amenzii aplicate în ceea ce privește comportamentul SP și al societăților care au precedat‑o și la aplicarea eronată a majorării de 200 % în scop descurajator. Potrivit Comisiei, aceste obiecții ar fi inadmisibile în temeiul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

254    Este necesar să se arate că, în cererea introductivă, reclamanta a dezvoltat patru aspecte în susținerea celui de al cincilea motiv, și anume neaplicarea unei amenzi simbolice, aprecierea eronată a gravității încălcării, aplicarea eronată a unei majorări de 105 % în temeiul duratei încălcării și, în cele din urmă, neluarea în considerare a circumstanțelor atenuante. Cu toate acestea, reclamanta nu a formulat o critică întemeiată specific pe încălcarea principiului proporționalității, o astfel de încălcare fiind invocată în mod incident abia în replică.

255    Pe de o parte, caracterul disproporționat al cuantumului amenzii aplicate în ceea ce privește comportamentul SP și al societăților care au precedat‑o nu poate fi considerat ca dezvoltarea unui motiv al cererii introductive și ca fiind în strânsă legătură cu acesta. Deși, într‑adevăr, reclamanta a subliniat în cererea sa introductivă că, „în ceea ce privește Siderpotenza, devenită SP SpA, în lichidare, neaplicarea prețurilor convenite și încetările de producție decise în cursul reuniunilor nu au fost examinate în mod adecvat de Comisie pentru a stabili gravitatea încălcării”, o astfel de critică nu privea decât calificarea încălcării drept „foarte gravă”, iar nu pretinsul caracter disproporționat și injust al cuantumului amenzii „din perspectiva comportamentului” și a „rolului pasiv și marginal” al SP invocat în replică. Prin urmare, această critică este inadmisibilă. În orice caz, argumentația reclamantei referitoare la comportamentul SP nu figurează în cuprinsul replicii, ci figurează, în esență, într‑un tabel anexat la replică și în 147 de anexe, care au fost declarate inadmisibile (a se vedea punctele 66, 68 și 69 de mai sus).

256    Pe de altă parte, este necesar să se constate că pretinsa aplicarea eronată a majorării de 200 % în scop de descurajare nu a fost invocată în cererea introductivă și nu poate fi considerată ca dezvoltarea unui motiv care figurează în aceasta și aflată în strânsă legătură cu un astfel de motiv. Această critică este, în consecință, deopotrivă inadmisibilă.

 Cu privire la aprecierea eronată a gravității încălcării, la nemotivare și la lipsa dovezii

257    Reclamanta arată că Comisia nu a aplicat în mod corect Liniile directoare din 1998 la momentul aprecierii gravității încălcării. Aceasta susține de asemenea că decizia atacată este afectată de un viciu de motivare grav și de o lipsă de dovezi în această privință.

258    În primul rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a obligației de motivare referitoare la calculul cuantumului amenzilor, trebuie amintit că Liniile directoare din 1998 conțin norme indicative cu privire la elementele de apreciere de care Comisia ține seama pentru a cuantifica gravitatea și durata încălcării. În aceste condiții, cerința de formalitate substanțială reprezentată de obligația de motivare este îndeplinită atunci când Comisia precizează, în decizia sa, criteriile de apreciere de care a ținut seama la aplicarea liniilor sale directoare și care i‑au permis să măsoare gravitatea și durata încălcării în scopul calculării cuantumului amenzii (Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Comisia, T‑220/00, Rec., p. II‑2473, punctele 217 și 218).

259    În speță, trebuie să se constate că Comisia a îndeplinit această cerință. Ea a explicat astfel în considerentele (582)-(605) ale deciziei atacate elementele pe care s‑a întemeiat pentru a califica înțelegerea drept „foarte gravă”.

260    În al doilea rând, în ceea ce privește temeinicia aprecierii Comisiei cu privire la calificarea încălcării drept „foarte gravă”, primo, reclamanta susține că Comisia nu a ținut seama de impactul real al comportamentului părților la înțelegere și în special de cel al SP pentru a stabili gravitatea încălcării și, în consecință, cuantumul amenzii. Potrivit reclamantei, în cazul unor înțelegeri cu privire la prețuri, ar trebui să se constate că acordurile au permis efectiv întreprinderilor în cauză să ajungă la un nivel al prețurilor superior celui care ar fi prevalat în lipsa înțelegerii. În speță, Comisia nu ar fi fost în măsură să facă dovada unui astfel de efect, ci, dimpotrivă, s‑ar fi limitat la calificarea încălcării drept „foarte gravă” în temeiul obiectului său. De asemenea, reclamanta susține că impactul înțelegerii a fost limitat, fapt care ar rezulta din evoluția reală a prețurilor pe piață în perioada de referință și ar reieși dintr‑un studiu realizat de anumite întreprinderi și din declarația Asociației Naționale a Întreprinderilor de Modelare a Fierului, care ar indica lipsa de impact a înțelegerii.

261    Mai întâi, trebuie respins argumentul reclamantei, potrivit căruia, în vederea stabilirii gravității încălcării, Comisia ar fi trebuit să ia în considerare în special comportamentul SP, care nu ar fi aplicat prețurile convenite. Astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, comportamentul efectiv pe care o întreprindere pretinde că l‑a adoptat este lipsit de relevanță pentru evaluarea impactului unei înțelegeri asupra pieței, având în vedere că trebuie să fie luate în considerare numai efectele rezultate din încălcare în ansamblul său (Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 152, Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, T‑224/00, Rec., p. II‑2597, punctul 167, Hotărârea din 28 aprilie 2010, Gütermann și Zwicky/Comisia, T‑456/05 și T‑457/05, Rep., p. II‑1443, punctul 133, și Hotărârea KME Germany și alții/Comisia, punctul 251 de mai sus, punctul 72).

262    Astfel, luarea în considerare a comportamentului ilicit al unei întreprinderi în cauză asupra concurenței intervine pentru a aprecia situația individuală a acesteia, însă nu poate influența clasificarea încălcării în categoria încălcărilor „foarte grave” (a se vedea în acest sens Hotărârea Gütermann și Zwicky/Comisia, punctul 261 de mai sus, punctul 134). În același mod, argumentul reclamantei potrivit căruia SP și societățile care au precedat‑o nu ar fi putut pune în aplicare înțelegerea și în special prețurile stabilite „baza de plecare Brescia”, din moment ce acestea operau aproape exclusiv „în sud”, este lipsit de pertinență în cadrul calificării încălcării drept „foarte gravă”.

263    În continuare, trebuie amintit că, deși impactul real al încălcării asupra pieței este un element care trebuie luat în considerare pentru evaluarea gravității încălcării respective, acesta este un criteriu între numeroase alte criterii, și anume natura încălcării și mărimea pieței geografice. De asemenea, din cuprinsul punctului 1 A primul paragraf din Liniile directoare din 1998 reiese că acest impact trebuie luat în considerare numai atunci când poate fi măsurat (Hotărârea Curții din 9 iulie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑511/06 P, Rep., p. I‑5843, punctul 125, și Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 164 de mai sus, punctul 74).

264    În ceea ce privește înțelegerile orizontale cu privire la prețuri sau la repartizarea piețelor, reiese de asemenea din Liniile directoare din 1998 că aceste înțelegeri pot fi calificate drept încălcări foarte grave numai în temeiul propriei naturi, fără să existe o obligație a Comisiei de a demonstra un impact real al încălcării asupra pieței. În această situație, impactul real al încălcării nu constituie decât un element, printre altele, care, dacă este măsurabil, poate permite Comisiei să majoreze cuantumul de pornire al amenzii dincolo de cuantumul minim previzibil de 20 de milioane de euro (Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 164 de mai sus, punctul 75).

265    În această privință, trebuie constatat în acest sens că din sistemul sancțiunilor pentru încălcarea normelor de concurență al Uniunii, astfel cum a fost stabilit prin Regulamentul nr. 1/2003 și interpretat în jurisprudență, rezultă că pentru înțelegeri trebuie aplicate, chiar în temeiul naturii acestora, cele mai severe amenzi. Eventualul lor impact concret asupra pieței, în special problema măsurii în care limitarea concurenței a determinat majorarea prețului de piață comparativ cu cel care ar fi prevalat în ipoteza inexistenței înțelegerii, nu este un criteriu determinant pentru stabilirea nivelului amenzilor. Trebuie adăugat că din Liniile directoare din 1998 rezultă că acordurile sau practicile concertate care urmăresc în special, precum în speță, fixarea prețurilor și repartizarea clientelei pot fi calificate, pentru simplul motiv al naturii proprii, ca fiind „foarte grave”, fără să fie necesar ca astfel de comportamente să fie caracterizate de un impact sau de o dimensiune geografică deosebită. Această concluzie este susținută de faptul că, deși descrierea încălcărilor grave menționează în mod expres impactul asupra pieței și efectele asupra unor zone întinse ale pieței comune, în schimb, cea a încălcărilor foarte grave nu menționează vreo cerință nici cu privire la un impact concret asupra pieței, nici cu privire la producerea unor efecte într‑o zonă geografică determinată (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 6 mai 2009, KME Germany și alții/Comisia, T‑127/04, Rep., p. II‑1167, punctele 65 și 66 și jurisprudența citată).

266    În speță, înțelegerea în cauză avea ca obiect fixarea prețurilor, punerea în aplicare a diferitor metode, în special prin limitarea sau controlul producției sau vânzărilor, și, prin urmare, ar putea fi clasificată ca fiind o încălcare foarte gravă fără ca Comisia să fie obligată să demonstreze un impact concret al acesteia pe piață. Pe de altă parte, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 265 de mai sus, reclamanta nu poate pretinde că Comisia ar fi trebuit să constate, în speță, că înțelegerea ar fi permis în mod efectiv întreprinderilor în cauză să atingă un nivel mai ridicat al prețurilor decât cel care ar fi prevalat în lipsa înțelegerii.

267    În orice caz, în ceea ce privește pretinsul impact limitat al încălcării, care ar rezulta „în mod evident din evoluția reală a prețurilor de piață în perioada de referință”, care ar fi scăzut în perioada relevantă, după cum ar reieși din tabelele anexate la decizia atacată, pe de o parte, trebuie să se constate că reclamanta nu și‑a susținut în niciun mod argumentul, de exemplu, întemeindu‑se pe date exacte care figurează în aceste tabele. Or, Comisia a constatat în considerentele (513) și (514) ale deciziei atacate că, pe lângă faptul că evoluția prețurilor reale totale nu putea fi reconstruită în mod clar, aceasta aprecia că, deși reduceri semnificative ale prețului de bază trebuiau să fie luate în considerare în termeni reali, majorarea prețului suplimentelor a fost de cel puțin 40 % în termeni reali.

268    Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia Comisia ar fi avut la dispoziție „o multitudine de elemente care arătau în mod clar că presupusa înțelegere nu a avut vreun impact nu doar asupra comerțului dintre statele membre, dar nici asupra pieței relevante”, trebuie remarcat faptul că concluziile studiului Lear (Laboratorio di Economia, Antitrust, Regolamentazione), intitulat „Industria fier‑betonului în Italia din 1989 până în 2000”, comandat de întreprinderile Alfa, Feralpi, IRO, SP și Valsabbia, la care se referă reclamanta, care nu este atașat la prezenta acțiune, au fost respinse de Comisie în considerentele (42), (50)-(56), (62), (513), (521) și (585) ale deciziei atacate, care a arătat că datele nu păreau să susțină teza studiului Lear a unei reduceri a prețului total cu 32 % în termeni reali (a se vedea de asemenea punctul 267 de mai sus). În plus, în considerentul (490) al deciziei atacate, Comisia a respins argumentul potrivit căruia majorarea suplimentului ar fi fost fără efect, deoarece ar fi fost neutralizată de o diminuare a prețului de bază, întrucât prețul total al fier‑betonului fiind compus din prețul de bază și din supliment și acesta din urmă fiind considerat în afara concurenței și nenegociabil, majorarea suplimentului implica o reducere a variabilității prețului total și, prin urmare, o reducere a incertitudinii acestui preț. Or, reclamanta nu a prezentat nicio dovadă care ar urmări să pună în discuție aceste constatări.

269    Pe de altă parte, în ceea ce privește declarația Asociației Naționale a Întreprinderilor de Modelare a Fierului, potrivit căreia existența unor înțelegeri care restrâng concurența pe piața relevantă ar fi trecut neobservată, este suficient să se constate că aceasta nu demonstrează lipsa de impact al încălcării asupra pieței.

270    Având în vedere considerațiile care precedă, afirmația reclamantei potrivit căreia Comisia s‑ar fi limitat să declare că acordul a fost pus în aplicare pentru a deduce existența unui impact concret asupra pieței este lipsită de pertinență. Această afirmație este, în orice caz, neîntemeiată, întrucât Comisia a constatat în considerentele (512)-(524) ale deciziei atacate că înțelegerea a influențat prețurile de vânzare ale al fier‑betonului și în special suplimentele de dimensiune în Italia, în perioada în cauză.

271    Secundo, reclamanta susține că Comisia nu a luat în considerare împrejurarea că înțelegerea era limitată la teritoriul italian și că întreprinderile în cauză ar fi deținut cote de piață neconstante și, în orice caz, mai mici de 50 % înainte de 1996.

272    Un astfel de argument este întemeiat pe o premisă falsă, deoarece, astfel cum reiese din considerentul (592) al deciziei atacate, Comisia a considerat că limitarea doar la piața italiană a efectelor înțelegerii nu permitea diminuarea gravității încălcării de la „foarte gravă” la „gravă”, deoarece era necesar să se ia în considerare importanța producției italiene. Comisia ținut seama totuși în mod expres în considerentul (599) al deciziei atacate, în stabilirea cuantumului de plecare al amenzii, de faptul că înțelegerea s‑a referit la o piață națională, care era supusă, la momentul faptelor, unei reglementări speciale din Tratatul CECO și pe care întreprinderile în cauză dețineau, la începutul încălcării, cote limitate.

273    În această privință, trebuie amintit în orice caz că rezultă din jurisprudență că întinderea pieței geografice nu reprezintă decât unul dintre cele trei criterii pertinente, conform Liniilor directoare din 1998, în vederea aprecierii globale a gravității încălcării. Printre aceste criterii interdependente, natura încălcării are un rol primordial. În schimb, mărimea pieței geografice nu este un criteriu autonom, în sensul că numai încălcările care vizează mai multe state membre ar putea să fie calificate drept „foarte grave”. Nici Tratatul CE, nici Regulamentul nr. 17, nici Regulamentul nr. 1/2003, nici Liniile directoare din 1998, nici jurisprudența nu permit să se considere că numai restricțiile foarte extinse din punct de vedere geografic pot fi calificate astfel (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, T‑259/02-T‑264/02 și T‑271/02, Rec., p. II‑5169, punctul 311 și jurisprudența citată). În consecință, Comisia a considerat în mod întemeiat că limitarea la piața italiană a efectelor înțelegerii nu justifica să se califice încălcarea în cauză drept „foarte gravă”.

274    Tertio, reclamanta arată că, pentru a determina gravitatea încălcării, Comisia pare să nu fi ținut seama de contextul de reglementare și economic al comportamentului incriminat. În perioada 1990-2000, ar fi existat o criză economică severă pe piața italiană a fier‑betonului care ar fi dus la o contracție a cererii și la o stabilitate a ofertei, la ieșirea de pe piață a multor societăți, la o instabilitate a cotelor de piață ale întreprinderilor implicate în producție și la o scădere a prețurilor.

275    Un astfel de argument se întemeiază de asemenea pe o premisă falsă și trebuie să fie respins.

276    Mai întâi, Comisia a arătat în considerentul (64) al deciziei atacate că avea cunoștință despre contextul economic al oțelului în Uniune și al fier‑betonului în special. În considerentul (68) al deciziei atacate, Comisia a considerat, de asemenea, fără a fi contrazisă de reclamantă în ceea ce privește condițiile de criză evidentă în sectorul siderurgic, că fier‑betonul, care nu mai intra sub incidența sistemului de cote de la 1 ianuarie 1986, a fost exclus de la „regimul de monitorizare”, în temeiul faptului că, în proporție de peste 80 %, fier‑betonul era fabricat de întreprinderi mici cu costuri reduse care nu cunoșteau în mod normal dificultăți.

277    În continuare, trebuie să se considere că în mod întemeiat a arătat Comisia în considerentele (74) și (596) ale deciziei atacate că, după încheierea perioadei de criză evidente, operatorii din sectorul siderurgic nu puteau ignora în mod rezonabil consecințele comportamentelor restrictive privind concurența pe care le‑au implementat, amintind în același timp că anumite comunicări ale Federacciai purtau mențiunea „A se distruge după citire”, fapt care nu lăsa nicio îndoială cu privire la natura lor nelegală.

278    În sfârșit, s‑a arătat deja la punctul 272 de mai sus că Comisia a arătat că a ținut seama, pentru stabilirea cuantumului de plecare al amenzii, de faptul că înțelegerea s‑a referit la o piață națională, care era supusă, la momentul faptelor, unei reglementări speciale din Tratatul CECO. Trebuie subliniat în această privință că Comisia a stabilit cuantumul de plecare al amenzii aplicate reclamantei la 3,5 milioane de euro, și anume mai puțin de o cincime din cuantumul minim de 20 de milioane de euro, care este în mod normal prevăzut de Liniile directoare din 1998 pentru acest tip de încălcare foarte gravă (a se vedea punctul 1 A al doilea paragraf a treia liniuță din Liniile directoare din 1998). Reclamanta nu poate, prin urmare, să afirme că Comisia nu a luat în considerare contextul de reglementare și economic al comportamentului incriminat în prezenta cauză.

279    În consecință, Comisia a considerat în mod întemeiat că pretinsa criză economică gravă în sectorul italian al fier‑betonului nu justifica să se califice încălcarea drept „gravă”.

280    Din ansamblul considerațiilor precedente rezultă că prezentul aspect al celui de al cincilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la aplicarea eronată a majorării de 105 % în temeiul duratei încălcării

281    Reclamanta arată că în mod eronat a majorat Comisia cuantumul amenzii sale cu 105 % în temeiul duratei încălcării.

282    În primul rând, reclamanta susține că Comisia a săvârșit o eroare afirmând în considerentul (607) al deciziei atacate că încălcarea a durat mai mult de zece ani și șase luni pentru toate întreprinderile, cu excepția Ferriere Nord, și aplicând, în consecință, o majorare de 105 % a cuantumului de bază al amenzii sale. Astfel, în mod eronat Comisia i‑a imputat reclamantei încălcarea pentru perioada 6 decembrie 1989−5 martie 1991, deoarece, în această perioadă, Leali ar fi fost cea care a controlat prima Siderpotenza.

283    Rezultă totuși din considerațiile prezentate la punctele 209-213 de mai sus că în mod întemeiat Comisia i‑a imputat reclamantei încălcarea pentru perioada 6 decembrie 1989−5 martie 1991.

284    În replică, reclamanta afirmă deopotrivă faptul că Comisia nu a dovedit că SP sau societățile care au precedat‑o au pus în aplicare comportamente restrictive privind concurența din 1989 până în 1991.

285    Chiar presupunând că o astfel de critică, ce nu a fost formulată în cererea introductivă, este admisibilă, trebuie să se constate că este neîntemeiată. Pe de o parte, Comisia a stabilit că SP a fost destinatarul comunicării Federacciai din 6 decembrie 1989 privind prețurile „suplimentelor de dimensiune” și că respectiva societate și‑a modificat baremul de prețuri în conformitate cu ceea ce se prevedea în respectiva comunicare. Pe de altă parte, Comisia a constatat că șase societăți, inclusiv SP, au modificat în repetate rânduri și aproape identic, suplimentele de prețuri la 21 martie și la 2 aprilie 1990, la 1 și la 20 august 1990, la 17 ianuarie și la 1 februarie 1991 și la 1 iunie și la 28 august 1991.

286    În această privință, trebuie amintit că operatorii în cauză trebuie să răstoarne prezumția potrivit căreia întreprinderile participante la concertare care rămân active pe piață țin seama de schimbul de informații cu concurenții lor pentru a determina propriul comportament pe această piață (Hotărârea Curții Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 261 de mai sus, punctul 121, și Hotărârea din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctul 162). În lipsa oricărui element în acest sens, argumentul reclamantei întemeiat pe pretinsa lipsă de dovezi privind participarea sa la înțelegere în anul 1989 și în anul 1990 nu poate fi admis.

287    În al doilea rând, în replică, reclamanta a precizat, de asemenea, că Comisia nu a prezentat dovezi referitoare la participarea SP la acordurile privind prețurile de bază și prețurile suplimentelor de dimensiune.

288    O astfel de critică, presupunând că este deopotrivă inadmisibilă din moment ce nu a fost formulată în cererea introductivă, nu poate fi admisă, întrucât reclamanta nu a prezentat nicio dovadă care să infirme considerațiile pe care s‑a întemeiat Comisia în considerentele (220), (233), (240), (241), (245)-(267) și (562) ale deciziei atacate pentru a demonstra participarea respectivă.

289    În al treilea rând, reclamanta arată că, în considerentul (606) al deciziei atacate, Comisia a recunoscut că aceasta a suspendat participarea sa la componenta înțelegerii referitoare la limitarea sau controlul producției și vânzărilor în perioada 9 iunie-30 noiembrie 1998. Prin urmare, Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că i‑a reproșat o participare neîntreruptă la înțelegere și i‑a aplicat la cuantumul de pornire al amenzii sale un coeficient similar cu cel al altor societăți. În această privință, faptul că, în opinia Comisiei, încălcarea în cauză are caracterul unei încălcări unice și continue nu ar permite să justifice o încălcare a principiilor egalității de tratament și securității juridice.

290    Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, în decizia atacată, Comisia a concluzionat că acțiunile constatate constituiau o încălcare unică, complexă și continuă care putea fi calificată drept încălcare unică concretizată printr‑un comportament continuu constituit atât din acorduri, cât și din practici concertate care urmăreau, toate, același obiectiv, și anume majorarea prețurilor fier‑betonului.

291    În ceea ce o privește pe reclamantă, Comisia a afirmat că era cert că participarea acesteia la înțelegere a durat cel puțin de la 6 decembrie 1989 la 27 iunie 2000. Aceasta a precizat însă că, de la 9 iunie la 30 noiembrie 1998, Lucchini‑SP a suspendat participarea sa la componenta înțelegerii referitoare la limitarea sau controlul producției sau vânzărilor.

292    În ceea ce privește argumentele reclamantei referitoare la durata încălcării care îi este imputată, pe de o parte, trebuie să se arate că reclamanta nu a contestat în mod formal calificarea înțelegerii ca o încălcare unică și continuă.

293    Pe de altă parte, trebuie amintit că o întreprindere care a participat la o încălcare unică și complexă prin comportamente proprii, care intră în sfera de aplicare a noțiunilor de acord sau de practică concertată având un obiect anticoncurențial în sensul articolului 65 CO și care au drept scop să contribuie la realizarea încălcării în ansamblul său, poate fi de asemenea răspunzătoare, pentru toată perioada participării sale la încălcarea menționată, pentru comportamentele altor întreprinderi în cadrul aceleiași încălcări, atunci când se stabilește că întreprinderea în cauză cunoaște comportamentele ilicite ale celorlalți participanți sau că aceasta poate în mod rezonabil să le prevadă și că este pregătită să accepte riscul care decurge din comportamentele respective (Hotărârea Curții Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 261 de mai sus, punctul 203, și Hotărârea din 6 decembrie 2012, Comisia/Verhuizingen Coppens, C‑441/11 P, punctul 42, Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, Brugg Rohrsysteme/Comisia, T‑15/99, Rec., p. II‑1613, punctul 73, și Hotărârea Gütermann și Zwicky/Comisia, punctul 261 de mai sus, punctul 50).

294    În consecință, faptul că o întreprindere nu a participat la toate elementele constitutive ale unei înțelegeri sau că aceasta a avut un rol minor în aspectele cu privire la care a participat nu este relevant pentru stabilirea existenței unei încălcări. Atunci când s‑a dovedit că o întreprindere cunoștea comportamentele nelegale ale celorlalți participanți sau că putea în mod rezonabil să le prevadă și că era pregătită să accepte riscul ce decurge din acestea se consideră în egală măsură că, pentru toată perioada în care a participat la încălcare, aceasta este responsabilă pentru comportamentele adoptate de alte întreprinderi în cadrul aceleiași încălcări (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 165 de mai sus, punctul 328, și Hotărârea Gütermann și Zwicky/Comisia, punctul 261 de mai sus, punctul 156).

295    În consecință, neparticiparea reclamantei la componenta înțelegerii referitoare la limitarea și controlul producției sau vânzărilor de la 9 iunie la 30 noiembrie 1998 nu poate avea impact asupra evaluării duratei încălcării constatate în privința sa. Reclamanta nu poate, prin urmare, să susțină faptul că Comisia nu ar fi respectat, în această privință, principiile egalității de tratament și securității juridice.

296    În ceea ce privește, în schimb, evaluarea responsabilității individuale a reclamantei, trebuie amintit că, deși faptul că o întreprindere nu participă la toate elementele constitutive ale unei înțelegeri sau a jucat un rol minor în aspectele la care a participat nu este relevant pentru a stabili existența încălcării, un astfel de factor trebuie luat în considerare atunci când se evaluează gravitatea încălcării și, eventual, atunci când se stabilește cuantumul amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 261 de mai sus, punctul 90, și Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 165 de mai sus, punctul 292).

297    În speță, reclamanta nu a participat la componenta înțelegerii privind limitarea și controlul producției sau vânzărilor de la 9 iunie la 30 noiembrie 1998.

298    În considerentul (613) al deciziei atacate, Comisia a explicat totuși că această lipsă de participare directă la una dintre componentele înțelegerii pentru o perioadă scurtă nu justifica o reducere a cuantumului amenzii. În special, aceasta a precizat, în primul rând, că limitarea sau controlul producției sau vânzărilor avea ca unic obiectiv fixarea unui preț de bază mai mare, astfel cum atestă documente interne și declarații ale Lucchini-SP. Comisia a adăugat apoi că încălcarea în cauză nu era mai puțin gravă ca urmare a faptului că unul sau altul dintre destinatarii deciziei atacate nu au participat pentru o perioadă scurtă la una dintre componentele acesteia. În cele din urmă, ea a amintit că neparticiparea Lucchini nu privea decât una sau maximum două din ceea ce se definiseră anterior ca propuneri ale societății de consultanță K. din aprilie și din iulie 1998.

299    Este necesar să se considere că această constatare a Comisiei nu este afectată de nicio eroare de drept.

300    Trebuie remarcat astfel faptul că reclamanta nu a furnizat nicio dovadă pentru a contesta motivele invocate de Comisie în considerentul (613) al deciziei atacate pentru a‑i refuza acesteia beneficiul unei circumstanțe atenuante în temeiul neparticipării sale directe pentru o perioadă scurtă la componenta înțelegerii privind limitarea și controlul producției sau vânzărilor de la 9 iunie la 30 noiembrie 1998.

301    Trebuie remarcat de asemenea că reclamanta nu contestă concluziile Comisiei potrivit cărora, primo, reiese dintr‑un document intern al Lucchini‑SP din luna aprilie 1998 că „acordul încheiat între producători trebui[a] să încuviințeze o majorare a prețului de aproximativ 15-20 ITL în cursul lunii mai” și că, „întrucât cererea nu este susținută în mod deosebit, această încercare trebui[a] să se sprijine pe o reducere a producției din partea tuturor producătorilor, care poate fi evaluată la aproximativ 20 % din producțiile lunare ale fiecăruia”, secundo, aceasta a manifestat, în perioada imediat următoare intervenției de control din partea societății de consultanță K., o anumită încredere în faptul că situația conducea la obținerea, de către producători, a majorărilor dorite ale prețurilor de vânzare și, în tertio, faptul, verificabil și documentat, că înseși întreprinderile care nu participă la sistemul de reducere a producției realizat prin controlul exercitat de societatea de consultanță K., dar care funcționează în armonie cu aceasta, erau la curent cu acest sistem, precum și cu caracterul său util într‑o majorare concertată a prețului fier‑betonului.

302    Rezultă că prezentul aspect al celui de al cincilea motiv de recurs trebuie de asemenea respins.

 Cu privire la neluarea în considerare a altor circumstanțe atenuante

303    Reclamanta arată că cuantumul amenzii trebuie să fie redus în temeiul existenței unor circumstanțe atenuante care ar fi trebuit luate în considerare de Comisie în conformitate cu punctul 3 din Liniile directoare din 1998.

304    În primul rând, reclamanta ar fi cooperat în mod eficient pe parcursul întregii proceduri administrative, care ar fi fost caracterizată de numeroase erori din partea Comisiei și de solicitări de informații repetate la care reclamanta ar fi răspuns întotdeauna în termenele stabilite.

305    În această privință, pe de o parte, trebuie să se constate că Liniile directoare din 1998, în măsura în care prevăd luarea în considerare a colaborării efective a unei întreprinderi la procedură ca circumstanță atenuantă, se referă la cazurile care se încadrează „în afara domeniului de aplicare al [Comunicării privind cooperarea din 1996]” (punctul 3 a șasea liniuță din Liniile directoare din 1998). Or, nu poate fi contestat faptul că prezenta cauză intră în domeniul de aplicare al Comunicării privind cooperarea din 1996, care prevede la punctul A 1 primul paragraf cazul înțelegerilor secrete de fixare de prețuri, cote de producție sau vânzare, de împărțire a piețelor sau de interzicere a importurilor sau a exporturilor. În consecință, reclamanta nu poate reproșa Comisiei că nu a luat în considerare presupusa cooperare din partea sa ca circumstanță atenuantă, în afara cadrului juridic al Comunicării privind cooperarea din 1996 (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctele 609 și 610, confirmată în recurs prin Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 224 de mai sus, punctele 380-382).

306    Pe de altă parte, instanța Uniunii a amintit că o cooperare în cadrul anchetei care nu o depășea pe cea care rezulta din obligațiile care reveneau întreprinderilor în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 sau ale articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 nu justifica o reducere a cuantumului amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Weig/Comisia, T‑317/94, Rec., p. II‑1235, punctul 283, și Hotărârea din 18 iulie 2005, Scandinavian Airlines System/Comisia, T‑241/01, Rec., p. II‑2917, punctul 218).

307    În al doilea rând, reclamanta nu ar fi obținut niciun avantaj sau profit ca urmare a înțelegerii.

308    Acest argument nu poate fi primit. Astfel, reclamanta nu prezintă nicio dovadă care să demonstreze pretinsa lipsă de profit ca urmare a înțelegerii și se limitează să invoce o reducere semnificativă a producției, pierderi financiare semnificative și o tensiune financiară sensibilă în anul 2009, precum și starea de lichidare a SP.

309    În orice caz, chiar dacă se presupune că reclamanta nu a beneficiat de practicile care îi sunt imputate, trebuie amintit că, deși cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi trebuie să fie proporțional cu durata încălcării și cu celelalte elemente de natură să fie luate în considerare la aprecierea gravității încălcării, printre care se numără profitul pe care l‑a putut obține întreprinderea în cauză ca urmare a practicilor sale, faptul că o întreprindere nu a obținut niciun profit ca urmare a încălcării nu poate împiedica aplicarea unei amenzi, în caz contrar amenda pierzându‑și caracterul descurajator. Rezultă că, în stabilirea cuantumului amenzilor, Comisia nu este obligată să ia în considerare lipsa unui beneficiu obținut ca urmare a încălcării în cauză. În plus, lipsa unui avantaj financiar legat de încălcare nu poate fi considerată circumstanță atenuantă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 29 noiembrie 2005, Heubach/Comisia, T‑64/02, Rec., p. II‑5137, punctele 184-186 și jurisprudența citată). De asemenea, Comisia nu este obligată să ia în considerare marja de profit scăzută pretins a fi fost realizată în industria în cauză pentru a stabili cuantumul amenzilor (Hotărârea Tribunalului din 19 mai 2010, Wieland‑Werke și alții/Comisia, T‑11/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 227).

310    În al treilea rând, reclamanta nu ar fi activă pe piața fier‑betonului.

311    Acest argument nu poate fi admis deoarece s‑a stabilit la punctele 209-237 de mai sus că în mod întemeiat considerase Comisia că reclamanta și SP constituiau o entitate economică unică căreia îi erau imputabile, pe lângă propriile acțiuni, comportamentele primei Siderpotenza și ale Lucchini Siderurgica, stinse din punct de vedere juridic. Or, este cert că prima și noua Siderpotenza, precum și Lucchini produceau fier‑beton în perioada înțelegerii și că reclamanta era în mod cert activă pe piața relevantă prin intermediul acestor întreprinderi.

312    În al patrulea rând, reclamanta afirmă că, deși, în conformitate cu Liniile directoare din 1998, cifra de afaceri globală care trebuie să fie luată în considerare de Comisie era cea care corespundea exercițiului precedent anului în care a fost emisă decizia atacată sau celui imediat anterior, în speță, faptul de a se referi la cifra de afaceri din 2007 nu poate fi conform principiului securității juridice, nici spiritului politicii în materia concurenței, întrucât această cifră de afaceri nu ar putea fi legată de perioada în care a avut loc presupusa încălcare, și anume perioada 1989-2000, ca urmare a unei proceduri administrative neobișnuit de îndelungate din cauza erorilor săvârșite de Comisie.

313    Acest argument este de asemenea lipsit de temei deoarece, în speță, Comisia a luat în considerare faptul că stabilise deja amenzile pe care intenționa să le aplice întreprinderilor în cauză la momentul adoptării Deciziei din 2002. În plus, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, utilizarea celei mai recente cifre de afaceri a Lucchini‑SP a afectat determinarea coeficientului de multiplicare în scop descurajator în măsura în care Comisia a considerat justificat să crească cuantumul de bază cu 200 %, iar nu cu 225 %, pentru că raportul dintre cifra de afaceri a Lucchini‑SP și cea a celei mai mari dintre celelalte întreprinderi scăzuse de la 1:3 în anul 2001 la 1:2 în anul 2008, astfel încât cuantumul total al amenzii aplicate reclamantei prin decizia atacată era mai mic decât cel al amenzii stabilite prin Decizia din 2002.

314    În orice caz, este important să se rețină că, în special ca urmare a unor operațiuni de cesiune sau de concentrare, resursele globale ale unei întreprinderi pot varia, în scădere sau în creștere, în mod semnificativ într‑o perioadă relativ scurtă, în special între încetarea încălcării și adoptarea deciziei de aplicare a amenzii. Rezultă că aceste resurse trebuie să fie evaluate, în scopul de a atinge în mod corect obiectivul de descurajare, în conformitate cu principiul proporționalității la data la care se aplică amenda (Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia, T‑279/02, Rec., p. II‑897, punctul 285).

315    În plus, în ceea ce privește durata procedurii administrative, trebuie să se constate că, în măsura în care s‑au scurs doi ani între primele verificări ale Comisiei în temeiul articolului 47 CO și adoptarea deciziei din 2002 și alți doi ani între anularea deciziei menționate și adoptarea deciziei atacate (a se vedea punctele 17-23 de mai sus), reclamanta nu poate invoca în mod valabil o durată neobișnuit de lungă a procedurii.

316    În consecință, reclamanta nu poate critica luarea în considerare a cifrei sale de afaceri din anul care a precedat adoptarea deciziei atacate.

317    Din considerațiile care precedă rezultă că prezentul aspect al celui de al cincilea motiv trebuie să fie respins.

 Cu privire la neaplicarea unei amenzi simbolice

318    Reclamanta arată că, în împrejurările cauzei, Comisia ar fi trebuit să îi aplice o amendă simbolică.

319    În primul rând, reclamanta susține că încălcarea în cauză are un caracter de noutate, deoarece ar fi vorba despre primul caz în care o societate care nu este implicată în fabricarea produsului care face obiectul înțelegerii este sancționată pentru încălcarea articolului 65 alineatul (1) CO. Ar fi trebuit să se aplice mutatis mutandis raționamentul utilizat în Decizia Comisiei din 10 decembrie 2003 privind o procedură de aplicare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/E-2/37.857 – Peroxizi organici).

320    Trebuie amintit, în această privință, că, în repetate rânduri, Curtea a statuat în sensul că practica decizională anterioară a Comisiei nu constituie un cadru juridic pentru amenzile în materie de concurență și că deciziile privind alte cauze au un caracter indicativ în ceea ce privește existența discriminărilor (Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia, C‑167/04 P, Rec., p. I‑8935, punctul 205, Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia, punctul 186 de mai sus, punctul 233, și Hotărârea din 19 aprilie 2012, Tomra Systems și alții/Comisia, C‑549/10 P, punctul 104).

321    Pe de altă parte, este necesar să se constate că argumentația reclamantei provine dintr‑o interpretare eronată a noțiunii „întreprindere” în sensul articolului 65 CO. Astfel, rezultă din considerațiile de la punctele 197-237 de mai sus că în mod întemeiat Comisia a considerat că reclamanta constituia, împreună cu noua Siderpotenza (în prezent SP), o singură întreprindere căreia îi erau imputabile nu numai propriile acțiuni, ci și cele ale primei Siderpotenza și ale Lucchini Siderurgica. Astfel, reclamanta a fost condamnată personal pentru o încălcare cu privire la care se presupune că a săvârșit‑o ea însăși în sectorul fier‑betonului ca urmare a raporturilor economice și juridice care o legau de SP (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții Imperial Chemical Industries/Comisia, punctul 200 de mai sus, punctul 141, și Hotărârea din 16 noiembrie 2000, Metsä‑Serla și alții/Comisia, C‑294/98 P, Rec., p. I‑10065, punctele 28 și 34). Aceasta nu poate susține, prin urmare, că Comisia ar fi trebuit să îi aplice o amendă simbolică în temeiul faptului că nu ar fi fost implicată în fabricarea produsului relevant.

322    În al doilea rând, reclamanta susține că Decizia din 2002 este „prima decizie” care a fost anulată într‑un temei juridic eronat în contextul succedării Tratatului CECO de Tratatul CE, respectiv de Tratatul FUE.

323    Nici această argumentație nu poate fi reținută. Trebuie să se amintească astfel că încălcarea a avut loc înainte de expirarea Tratatului CECO și că o întreprindere diligentă aflată în situația reclamantei nu putea în niciun moment să ignore consecințele propriului comportament (a se vedea punctele 153 și 154 de mai sus). În plus, s‑a arătat deja că trimiterea la intrarea în vigoare a Tratatului FUE era inoperantă în măsura în care modul de redactare a articolului 81 alineatul (1) CE era identic cu cel al articolului 101 alineatul (1) TFUE (a se vedea punctul 194 de mai sus).

324    În al treilea rând, aplicarea unei amenzi simbolice ar fi fost justificată de faptul că efectul încălcării asupra pieței relevante nu ar fi fost semnificativ.

325    Acest argument trebuie totuși respins pentru motivele expuse la punctele 260-273 de mai sus.

326    În sfârșit, în al patrulea rând, reclamanta susține că durata procedurii ar fi fost excesivă din cauza erorilor săvârșite de Comisie.

327    Totuși, nici acest argument nu poate fi admis. După cum s‑a arătat la punctul 315 de mai sus, reclamanta nu poate pretinde în mod valabil că procedurile care au condus la adoptarea Deciziei din 2002 și respectiv a deciziei atacate au fost neobișnuit de îndelungate.

328    În orice caz, trebuie amintit că, deși respectarea unui termen rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative în domeniul politicii concurenței constituie un principiu general de drept al Uniunii, a cărui respectare este asigurată de instanțele Uniunii (Hotărârea Curții din 18 martie 1997, Guérin automobiles/Comisia, C‑282/95 P, Rec., p. I‑1503, punctele 36 și 37, Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 173 de mai sus, punctele 167-171, și Hotărârea din 21 septembrie 2006, Technische Unie/Comisia, C‑113/04 P, Rec., p. I‑8831, punctul 40), pentru a concluziona cu privire la încălcarea principiului termenului rezonabil, trebuie să se evalueze impactul duratei procedurii asupra dreptului la apărare al întreprinderii în cauză (a se vedea prin analogie Hotărârea Technische Unie/Comisia, citată anterior, punctele 47 și 48, și Hotărârea Tribunalului din 16 decembrie 2003, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, T‑5/00 și T‑6/00, Rec., p. II‑5761, punctele 73 și 74 și jurisprudența citată).

329    Or, în speță, reclamanta nu pretinde că durata procedurii i‑a încălcat dreptul la apărare. Simpla referire la durata procedurii nu poate justifica, prin urmare, aplicarea unei amenzi simbolice.

330    Rezultă din cele de mai sus că argumentația reclamantei potrivit căreia, în speță, împrejurările pentru aplicarea unei amenzi simbolice erau îndeplinite nu poate fi admisă și, prin urmare, este necesar să se respingă acest aspect al celui de al cincilea motiv, precum și motivul în întregime.

331    Având în vedere considerațiile anterioare, este necesar să se respingă în totalitate concluziile în anulare. În plus, în ceea ce privește cererea, prezentată cu titlu subsidiar, prin care se urmărește modificarea cuantumului amenzii impuse reclamantei, având în vedere în special considerațiile precedente, Tribunalul, în exercitarea competenței sale pe fond, nu trebuie să admită această cerere.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

332    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

333    Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în prezenta cauză, conform concluziilor Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a opta)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Lucchini SpA la plata cheltuielilor de judecată.

Martins Ribeiro Popescu Berardis

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 9 decembrie 2014.

Semnături

Cuprins

Cadrul juridic

1. Dispozițiile Tratatului CECO

2. Dispozițiile Tratatului CE

3. Regulamentul (CE) nr. 1/2003

4. Comunicarea Comisiei privind anumite aspecte referitoare la instrumentarea cauzelor de concurență, rezultate din expirarea Tratatului CECO

Obiectul litigiului

Prezentarea reclamantei

Istoricul cauzei

Prima decizie

Dezvoltări ulterioare notificării primei decizii

Decizia de modificare

Procedura și concluziile părților

În drept

1. Cu privire la admisibilitatea anexelor la replică

2. Cu privire la concluziile prin care se urmărește să se obțină constatarea inexistenței sau anularea deciziei atacate

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe necompetența Comisiei și pe o eroare de drept în alegerea temeiului juridic al deciziei atacate

Cu privire la alegerea temeiului juridic al deciziei atacate

Cu privire la competența Comisiei de a constata și de a sancționa o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO, după expirarea Tratatului CECO, în temeiul Regulamentului nr. 1/2003

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al reclamantei și pe o eroare de drept

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe omisiunea de a redeschide procedura administrativă și pe lipsa unei noi comunicări privind obiecțiunile

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe eroarea de drept constând în aplicarea articolului 65 alineatul (1) CO ca normă mai favorabilă decât articolul 81 CE

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe lipsa de probe și pe aplicarea eronată a dreptului național

3. Cu privire la concluziile prin care se urmărește o reducere a cuantumului amenzii

Observații introductive

Cu privire la finele de neprimire invocate de Comisie

Cu privire la aprecierea eronată a gravității încălcării, la nemotivare și la lipsa dovezii

Cu privire la aplicarea eronată a majorării de 105 % în temeiul duratei încălcării

Cu privire la neluarea în considerare a altor circumstanțe atenuante

Cu privire la neaplicarea unei amenzi simbolice

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: italiana.