HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia)

12 decembrie 2014(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața cerii de parafină – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Stabilirea prețurilor – Dovada încălcării – Orientările din 2006 privind calcularea cuantumului amenzilor – Egalitate de tratament – Circumstanțe agravante – Încălcare repetată – Obligația de motivare – Circumstanțe atenuante – Participare substanțial redusă – Încălcare săvârșită din neglijență – Dreptul la apărare – Fond”

În cauza T‑558/08,

Eni SpA, cu sediul în Roma (Italia), reprezentată de M. Siragusa, de D. Durante, de G. Rizza, de S. Valentino și de L. Bellia, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de F. Castillo de la Torre și de V. Di Bucci, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare în parte a Deciziei C(2008) 5476 final a Comisiei din 1 octombrie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39.181 – Ceară de lumânări), precum și, cu titlu subsidiar, o cerere de anulare sau de reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei,

TRIBUNALUL (Camera a treia),

compus din domnul O. Czúcz (raportor), președinte, doamna I. Labucka și domnul D. Gratsias, judecători,

grefier: domnul J. Palacio González, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 19 martie 2013,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

1.     Procedura administrativă și adoptarea deciziei atacate

1        Prin Decizia C(2008) 5476 final din 1 octombrie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39 181 – Ceară de lumânări) (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia Comunităților Europene a constatat că reclamanta, Eni SpA, a încălcat, împreună cu alte întreprinderi, articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) prin participarea la o înțelegere pe piața cerii de parafină în SEE și pe piața germană a gaciului de parafină.

2        Destinatarii deciziei atacate sunt, pe lângă reclamantă, următoarele societăți: Esso Deutschland GmbH, Esso Société anonyme française, ExxonMobil Petroleum and Chemical BVBA și Exxon Mobil Corp. (denumite în continuare, împreună, „ExxonMobil”); H&R ChemPharm GmbH, H&R Wax Company Vertrieb GmbH și Hansen & Rosenthal KG (denumite în continuare, împreună, „H&R”); Tudapetrol Mineralölerzeugnisse Nils Hansen KG; MOL Nyrt.; Repsol YPF Lubricantes y Especialidades SA, Repsol Petróleo SA și Repsol YPF SA (denumite în continuare, împreună, „Repsol”); Sasol Wax GmbH, Sasol Wax. International AG, Sasol Holding in Germany GmbH și Sasol Ltd (denumite în continuare, împreună, „Sasol”); Shell Deutschland Oil GmbH,·Shell Deutschland Schmierstoff GmbH, Deutsche Shell GmbH, Shell International Petroleum Company Ltd, The Shell Petroleum Company Ltd, Shell Petroleum NV și The Shell Transport and Trading Company Ltd (denumite în continuare, împreună, „Shell”); RWE Dea AG și RWE AG (denumite în continuare, împreună, „RWE”), precum și Total SA și Total France SA (denumite în continuare, împreună, „Total”) [considerentul (1) al deciziei atacate].

3        Ceara de parafină este produsă în rafinării prin prelucrarea țițeiului. Aceasta este utilizată pentru fabricarea unor produse cum ar fi lumânări, produse chimice, anvelope și produse auto, precum și în industria cauciucului, a ambalajelor, a adezivilor și a gumei de mestecat [considerentul (4) al deciziei atacate].

4        Gaciul de parafină este materia primă necesară pentru fabricarea cerii de parafină. Acesta este produs în rafinării ca derivat al fabricării uleiurilor de bază din țiței. Este totodată vândut unor clienți finali, de exemplu producătorilor de plăci aglomerate [considerentul (5) al deciziei atacate].

5        Comisia și‑a început investigația după ce Shell Deutschland Schmierstoff a informat‑o, prin scrisoarea din 17 martie 2005, cu privire la existența unei înțelegeri, adresându‑i o cerere de imunitate în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea din 2002 privind cooperarea”) [considerentul (72) al deciziei atacate].

6        La 28 și la 29 aprilie 2005, Comisia a efectuat, în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), verificări la fața locului în incintele „H&R/Tudapetrol”, ale Eni, ale MOL, precum și în cele aparținând întreprinderilor din grupurile Sasol, ExxonMobil, Repsol și Total [considerentul (75) al deciziei atacate].

7        Între 25 și 29 mai 2007, Comisia a transmis o comunicare privind obiecțiunile fiecărei societăți enumerate la punctul 2 de mai sus, printre care și reclamanta [considerentul (85) al deciziei atacate]. Prin scrisoarea din 14 august 2007, Eni a răspuns la comunicarea privind obiecțiunile.

8        La 10 și la 11 decembrie 2007, Comisia a organizat o audiere, la care Eni a participat [considerentul (91) al deciziei atacate].

9        În decizia atacată, având în vedere probele de care dispunea, Comisia a apreciat că destinatarii, care constituie majoritatea producătorilor de ceară de parafină și de gaci de parafină din cadrul SEE, au participat la o încălcare unică, complexă și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, care acoperea teritoriul SEE. Această încălcare consta în acorduri sau în practici concertate referitoare la stabilirea prețurilor și la schimbul și la divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial privind ceara de parafină (denumită în continuare „componenta principală a încălcării”). În ceea ce privește RWE (ulterior Shell), ExxonMobil, MOL, Repsol, Sasol și Total, încălcarea privind ceara de parafină viza de asemenea împărțirea clienților sau a piețelor (denumită în continuare „a doua componentă a încălcării”). În plus, încălcarea săvârșită de RWE, de ExxonMobil, de Sasol și de Total privea și gaciul de parafină vândut clienților finali de pe piața germană (denumită în continuare „componenta încălcării privind gaciul de parafină”) [considerentele (2), (95) și (328) și articolul 1 din decizia atacată].

10      Practicile ilicite s‑au concretizat în cadrul unor reuniuni anticoncurențiale denumite de participanți „reuniuni tehnice” sau, uneori, reuniuni „Blauer Salon” și în cadrul unor „reuniuni privind gaciul de parafină”, dedicate în mod special problemelor referitoare la gaciul de parafină.

11      Cuantumul amenzilor aplicate în speță a fost calculat pe baza Orientărilor privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările din 2006”), în vigoare la data notificării comunicării privind obiecțiunile societăților enumerate la punctul 2 de mai sus.

12      Decizia atacată cuprinde printre altele următoarele dispoziții:

„Articolul 1

Întreprinderile următoare au încălcat articolul 81 alineatul 1 [CE] și, începând de la 1 ianuarie 1994, articolul 53 din Acordul privind SEE prin participarea, în perioadele indicate, la un acord continuu și/sau la o practică concertată [continuă] în sectorul cerii de parafină în cadrul pieței comune și, începând de la 1 ianuarie 1994, în cadrul SEE:

Eni SpA: [30 și 31] octombrie 1997 și de la 21 februarie 2002 până la 28 aprilie 2005;

[…]

Articolul 2

Pentru încălcarea menționată la articolul 1 se aplică următoarele amenzi:

Eni SpA: 29 120 000 EUR;

Esso Société Anonyme Française: 83 588 400 EUR,

din care, în solidar cu

ExxonMobil Petroleum and Chemical BVBA și ExxonMobi1 Corporation, pentru 34 670 400 EUR, din care, în solidar cu Esso Deutschland GmbH, pentru 27 081 600 EUR;

Tudapetrol Mineralölerzeugnisse Nils Hansen KG: 12 000 000 EUR;

Hansen & Rosenthal KG, în solidar cu H&R Wax Company Vertrieb GmbH: 24 000 000 EUR,

din care, în solidar cu

H&R ChemPharm GmbH pentru 22 000 000 EUR;

MOL Nyrt.: 23 700 000 EUR;

Repsol YPF Lubricantes y Especialidades SA, în solidar cu Repsol Petróleo SA și cu Repsol YPF SA: 19 800 000 EUR;

Sasol Wax GmbH: 318 200 000 EUR,

din care, în solidar cu

Sasol Wax International AG, Sasol Holding in Germany GmbH și Sasol [Ltd] pentru 250 700 000 EUR;

Shell Deutschland Oil GmbH, Shell Deutschland Schmierstoff GmbH, Deutsche Shell GmbH, Shell International Petroleum Company Limited, The Shell Petroleum Company Limited, Shell Petroleum NV și The Shell Transport and Trading Company Limited: 0 EUR;

RWE‑Dea AG, în solidar cu RWE AG: 37 440 000 EUR;

Total France SA, în solidar cu Total SA: 128 163 000 EUR.”

2.     Cu privire la grupul Eni

13      În ceea ce privește participarea reclamantei la încălcare, Comisia a considerat în decizia atacată următoarele:

„[…]

(342) În capitolul 4 s‑a stabilit că, în perioada participării sale, Eni a luat parte la încălcare prin intermediul salariaților AgipPetroli SpA și ai Eni SpA. […]

(343) AgipPetroli SpA a fost reprezentată la o reuniune din 30 și 31 octombrie 1997 și între 21 și 22 februarie 2002 și 31 decembrie 2002 (atunci când a fuzionat cu Eni SpA și, prin urmare, a încetat să existe), iar Eni SpA a participat de la 1 ianuarie 2003 (începând cu acea dată, diviziile rafinare și marketing ale Eni erau responsabile cu vânzarea cerii de parafină și a gaciului de parafină) până la 28 aprilie 2005 (data încetării încălcării).

(344) AgipPetroli SpA a fost absorbită de Eni SpA la 31 decembrie 2002. Prin urmare, în temeiul principiilor definite în considerentul (334), Eni SpA trebuie considerată că a preluat răspunderea pentru activitățile desfășurate de AgipPetroli SpA înainte de 31 decembrie 2002. […]

(345) În consecință, în sarcina Eni SpA trebuie stabilită răspunderea nu numai pentru participarea sa directă la înțelegere după absorbția AgipPetroli SpA (la 31 decembrie 2002), ci și pentru activitățile AgipPetroli SpA în cadrul înțelegerii înainte de această dată.

(346) În răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Eni nu a contestat concluziile Comisiei privind răspunderea sa.

(347) Pentru motivele stabilite mai sus, Eni SpA este răspunzătoare pentru participarea la o reuniune din 30 și 31 octombrie 1997 și de la 21 și 22 februarie 2002 până la 28 aprilie 2005 (data încetării încălcării).”

 Procedura și concluziile părților

14      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 decembrie 2008, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

15      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia) a decis deschiderea procedurii orale. În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, Tribunalul a invitat părțile să răspundă în scris la anumite întrebări și să îi comunice anumite documente. Părțile au dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.

16      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 19 martie 2013.

17      Având în vedere legăturile factuale cu cauzele T‑540/08, Esso și alții/Comisia, T‑541/08, Sasol și alții/Comisia, T‑543/08, RWE și RWE Dea/Comisia, T‑544/08, Hansen & Rosenthal și H&R Wax Company Vertrieb/Comisia, T‑548/08, Total/Comisia, T‑550/08, Tudapetrol/Comisia, T‑551/08, H&R ChemPharm/Comisia, T‑562/08, Repsol YPF Lubricantes y especialidades și alții/Comisia, și T‑566/08, Total Raffinage Marketing/Comisia, precum și apropierea dintre chestiunile de drept invocate, Tribunalul a decis să pronunțe hotărârea în prezenta cauză numai în urma ședințelor desfășurate în cauzele conexe menționate, dintre care ultima avut loc la 3 iulie 2013.

18      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate în tot sau în parte și stabilirea consecințelor care decurg în privința cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată;

–        cu titlu subsidiar, anularea sau reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

19      Comisia solicită Tribunalului;

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

20      În susținerea acțiunii, reclamanta invocă șase motive.

21      Reclamanta invocă două prime motive privind contestarea participării sale la înțelegere, întemeiate pe încălcarea articolului 81 CE. Primul motiv privește stabilirea participării sale determinată de prezența la reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie 1997. Al doilea motiv privește participarea sa la încălcare între 21 februarie 2002 și 28 aprilie 2005.

22      În plus, reclamanta invocă patru motive referitoare la calcularea cuantumului amenzii în cazul său. Al treilea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE, a articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, a Orientărilor din 2006, precum și a principiilor proporționalității și egalității de tratament, determinată de stabilirea eronată a coeficientului 17 % pentru gravitatea încălcării și a cuantumului suplimentar cunoscut sub numele „taxă de intrare”. Al patrulea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE, a articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, a Orientărilor din 2006, a principiilor securității juridice și egalității de tratament, precum și pe un abuz de putere, determinat de majorarea cuantumului amenzii cu 60 % din cauza circumstanței agravante constând într‑o încălcare repetată. Al cincilea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE, a articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, a Orientărilor din 2006, a principiului egalității de tratament și a obligației de motivare, în sensul în care Comisia nu a recunoscut existența circumstanței atenuante constând în participarea sa substanțial redusă la înțelegere și în lipsa participării la punerea în aplicare a acesteia. Al șaselea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE, a articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003 și a Orientărilor din 2006, determinată de nerecunoașterea circumstanței atenuante referitoare la neglijență.

23      Întrucât primul și al doilea motiv privesc aprecierea dovezilor care demonstrează participarea Eni la înțelegere, Tribunalul consideră utilă examinarea lor împreună.

1.     Cu privire la primul și la al doilea motiv, privind participarea reclamantei la înțelegere, întemeiate pe încălcarea articolului 81 CE

24      Prin intermediul primului motiv, reclamanta susține că Comisia a stabilit în mod nelegal participarea sa la un acord sau la o practică concertată pe baza prezenței la reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie 1997 de la Hamburg (Germania). Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamanta invocă nelegalitatea stabilirii participării sale la înțelegere între 21 februarie 2002 și 28 aprilie 2005.

 Cu privire la noțiunile de acord și de practică concertată

25      Potrivit articolului 81 alineatul (1) CE, sunt incompatibile cu piața comună și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune.

26      Pentru a exista un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod (Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, T‑7/89, Rec., p. II‑1711, punctul 256, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 199).

27      Se poate considera că un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE este încheiat din momentul în care există o concordanță de voințe cu privire la însuși principiul restrângerii concurenței, chiar dacă elementele specifice ale restrângerii avute în vedere fac încă obiectul unor negocieri (Hotărârea Tribunalului din 16 iunie 2011, Heineken Nederland și Heineken/Comisia, T‑240/07, Rep., p. II‑3355, punctul 45; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 26 de mai sus, punctele 151-157 și 206).

28      Noțiunea de practică concertată se referă la o formă de coordonare între întreprinderi, care, fără să fi mers până la realizarea unei convenții propriu‑zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între acestea (Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 115, și Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctul 158).

29      În această privință, articolul 81 alineatul (1) CE se opune oricărui contact direct sau indirect între operatorii economici, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care operatorul economic respectiv a decis să îl adopte sau pe care intenționează să îl adopte el însuși pe piață, în cazul în care aceste contacte au ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței (Hotărârea Heineken Nederland și Heineken/Comisia, punctul 27 de mai sus, punctul 47; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 28 de mai sus, punctele 116 și 117).

 Cu privire la principiile de apreciere a probelor

30      Potrivit jurisprudenței, revine Comisiei obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă de natură să demonstreze, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor constitutive ale unei încălcări (a se vedea Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 58, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T‑44/02 OP, T‑54/02 OP, T‑56/02 OP, T‑60/02 OP și T‑61/02 OP, Rec., p. II‑3567, punctul 59 și jurisprudența citată).

31      Cu privire la întinderea controlului jurisdicțional, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când este sesizat cu o acțiune în anularea unei decizii de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, Tribunalul trebuie să exercite în general un control deplin pentru a verifica dacă sunt sau nu sunt reunite condițiile aplicării articolului 81 alineatul (1) CE (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 2000, Bayer/Comisia, T‑41/96, Rec., p. II‑3383, punctul 62 și jurisprudența citată).

32      În acest context, orice dubiu al instanței trebuie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări. Prin urmare, instanța nu poate concluziona că Comisia a dovedit existența încălcării în cauză corespunzător cerințelor legale dacă în percepția sa există încă un dubiu cu privire la acest aspect, în special în cadrul unei acțiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctul 60, și Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2011, Hitachi și alții/Comisia, T‑112/07, Rep., p. II‑3871, punctul 58).

33      Într‑adevăr, în această ultimă situație, este necesar să se țină seama de principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care se numără printre drepturile fundamentale care constituie principii generale ale dreptului Uniunii Europene. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de severitate al sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu (Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctul 59; a se vedea în acest sens Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctul 61 și jurisprudența citată).

34      Astfel, este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a dovedi săvârșirea încălcării. Cu toate acestea, este important de subliniat că fiecare dintre probele prezentate de Comisie nu trebuie în mod necesar să corespundă acestor criterii în privința fiecărui element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe (a se vedea Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctele 62 și 63 și jurisprudența citată).

35      Indiciile invocate de Comisie în decizia atacată cu scopul de a dovedi existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE de către o întreprindere trebuie apreciate nu în mod izolat, ci în ansamblul lor (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T‑53/03, Rep., p. II‑1333, punctul 185 și jurisprudența citată).

36      De asemenea, trebuie arătat că, în practică, Comisia este adesea obligată să dovedească existența unei încălcări în condiții puțin propice acestei sarcini, în măsura în care este posibil să fi trecut mai mulți ani de la momentul faptelor constitutive ale încălcării, iar mai multe întreprinderi care făceau obiectul investigației nu au cooperat în mod activ cu aceasta. Deși îi incumbă în mod necesar Comisiei să stabilească faptul că a fost încheiat un acord ilicit de stabilire a prețurilor, ar fi excesiv să i se impună, în plus, să facă proba mecanismului specific prin care acest scop trebuia atins. Într‑adevăr, ar fi prea ușor pentru o întreprindere vinovată de săvârșirea unei încălcări să evite orice sancțiune dacă și‑ar putea întemeia argumentația pe caracterul vag al informațiilor prezentate având în vedere funcționarea unui acord ilicit, într‑o situație în care existența acordului și scopul anticoncurențial al acestuia sunt, cu toate acestea, dovedite în mod suficient. Întreprinderile se pot apăra în mod eficient într‑o astfel de situație în măsura în care au posibilitatea de a comenta toate elementele de probă invocate de Comisie împotriva lor (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctul 203).

37      În ceea ce privește mijloacele de probă care pot fi invocate pentru a dovedi încălcarea articolului 81 CE, principiul care prevalează în dreptul Uniunii este cel al liberei administrări a probelor (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, T‑50/00, Rec., p. II‑2395, punctul 72, și Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctul 64).

38      Referitor la valoarea probantă a diferitor elemente de probă, singurul criteriu pertinent pentru a aprecia probele prezentate rezidă în credibilitatea acestora (Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 37 de mai sus, punctul 72).

39      Potrivit normelor generale în materie de probă, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probantă a unui înscris depind de originea acestuia, de împrejurările întocmirii sale, de persoana căruia îi este adresat și de conținutul lui (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctele 1053 și 1838, și Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctul 70).

40      Atunci când Comisia se întemeiază numai pe conduita întreprinderilor în cauză pe piață pentru a concluziona cu privire la existența unei încălcări, este suficient ca acestea din urmă să demonstreze existența unor împrejurări care să pună într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care să permită astfel substituirea prin altă explicație plauzibilă a faptelor celei reținute de Comisie pentru a concluziona în sensul existenței unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 36 de mai sus, punctul 186).

41      Dimpotrivă, în cazul în care Comisia se întemeiază pe mijloace de probă scrise, revine întreprinderilor în cauză sarcina nu numai să prezinte o alternativă plauzibilă la teza Comisiei, ci și să invoce insuficiența probelor reținute în decizia atacată pentru a stabili existența încălcării (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 36 de mai sus, punctul 187). O astfel de administrare a probelor nu încalcă principiul prezumției de nevinovăție (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Montecatini/Comisia, C‑235/92 P, Rec., p. I‑4539, punctul 181).

42      Întrucât interdicția de a participa la practici și la acorduri anticoncurențiale, precum și sancțiunile care pot fi aplicate autorilor încălcării sunt notorii, în mod obișnuit activitățile pe care aceste practici și acorduri le presupun se desfășoară în mod clandestin, reuniunile se țin în secret și documentația aferentă acestora este redusă la minimum. Prin urmare, nu i se poate pretinde Comisiei să prezinte înscrisuri care atestă în mod explicit un contact între operatorii în cauză. Chiar în cazul în care Comisia descoperă asemenea înscrisuri, în mod normal acestea nu vor fi decât fragmentare și disparate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții. Prin urmare, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial poate fi dedusă dintr‑o serie de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență (Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 55-57; a se vedea Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctele 64 și 65 și jurisprudența citată).

43      În cadrul aprecierii valorii probante a mijloacelor de probă scrise, se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Ensidesa/Comisia, T‑157/94, Rec., p. II‑707, punctul 312, și Hotărârea Tribunalului din 16 decembrie 2003, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, T‑5/00 și T‑6/00, Rec., p. II‑5761, punctul 181) sau de un martor direct al acestor fapte (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 36 de mai sus, punctul 207).

44      Lipsa datei sau a semnăturii de pe un document sau faptul că acesta este impropriu scris nu îi înlătură orice forță probatorie, în special în cazul în care originea sa, data sa probabilă și conținutul său pot fi determinate cu suficientă certitudine (Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2006, FNCBV/Comisia, T‑217/03 și T‑245/03, Rec., p. II‑4987, punctul 124; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 10 martie 1992, Shell/Comisia, T‑11/89, Rec., p. II‑757, punctul 86).

45      Reiese din principiul liberei administrări a probelor că, deși eventuala lipsă a mijloacelor de probă scrise se poate dovedi pertinentă în cadrul aprecierii globale a seriei de indicii prezentate de Comisie, privită individual, această lipsă nu are drept efect să permită întreprinderii în cauză să pună în discuție afirmațiile Comisiei prin prezentarea unei explicații alternative a faptelor. Această situație se întâlnește numai atunci când probele prezentate de Comisie nu permit să se demonstreze fără echivoc existența încălcării, fără a fi necesară o interpretare (Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctul 65; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Coats Holdings și Coats/Comisia, T‑36/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 74).

46      În plus, nicio dispoziție și niciun principiu general de drept al Uniunii nu interzic Comisiei să invoce împotriva unei întreprinderi declarațiile date de alte întreprinderi cărora li se impută că au participat la înțelegere. În cazul inexistenței unei asemenea situații, sarcina probei comportamentelor contrare articolului 81 CE, care revine Comisiei, ar fi nesustenabilă și incompatibilă cu misiunea acesteia de supraveghere a aplicării adecvate a acestor dispoziții (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 36 de mai sus, punctul 192, și Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctul 67).

47      O valoare probantă deosebit de ridicată li se poate recunoaște declarațiilor care, în primul rând, sunt fiabile, în al doilea rând, sunt date în numele unei întreprinderi, în al treilea rând, provin de la o persoană care are obligația profesională de a acționa în interesul acestei întreprinderi, în al patrulea rând, sunt date împotriva intereselor declarantului, în al cincilea rând, provin de la un martor direct al împrejurărilor pe care le relatează și, în al șaselea rând, au fost date în scris, în mod intenționat și după o reflecție matură (Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctul 71; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 36 de mai sus, punctele 205-210).

48      Cu toate acestea, declarația unei întreprinderi căreia i se impută că a participat la o înțelegere a cărei exactitate este contestată de mai multe alte întreprinderi în cauză nu poate fi considerată că reprezintă o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă, fără a fi confirmată de alte elemente de probă, admițându‑se că gradul de coroborare impus poate fi mai mic din cauza fiabilității declarațiilor în cauză (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 36 de mai sus, punctele 219 și 220, și Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctul 68).

49      În plus, deși, în general, s‑ar putea manifesta o anumită neîncredere în privința depozițiilor voluntare ale participanților principali la o înțelegere ilicită, dată fiind posibilitatea ca acești participanți să aibă tendința să minimizeze importanța contribuției lor la încălcare și să maximizeze contribuția altor participanți, nu este mai puțin adevărat că faptul de a solicita beneficiul aplicării Comunicării din 2002 privind cooperarea în vederea obținerii unei imunități sau a unei reduceri a cuantumului amenzii nu determină obligatoriu o incitare de a prezenta elemente de probă deformate în privința participării altor membri ai înțelegerii. Astfel, orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea repune în discuție sinceritatea și caracterul complet ale cooperării solicitantului și, prin urmare, ar pune în pericol posibilitatea ca acesta să beneficieze pe deplin de Comunicarea din 2002 privind cooperarea (Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 32 de mai sus, punctul 72; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2006, Peróxidos Orgánicos/Comisia, T‑120/04, Rec., p. II‑4441, punctul 70).

50      În special, este necesar să se considere că situația în care o persoană mărturisește că a săvârșit o încălcare și recunoaște astfel existența unor fapte care le depășesc pe cele a căror existență putea fi dedusă direct din documentele în discuție implică a priori, în lipsa unor împrejurări specifice de natură să indice contrariul, că această persoană a luat decizia de a spune adevărul. În acest sens, declarațiile contrare intereselor declarantului trebuie considerate, în principiu, elemente de probă deosebit de fiabile (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 36 de mai sus, punctele 211 și 212, Hotărârea Tribunalului din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia, T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, Rep., p. II‑947, punctul 166, și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, Lafarge/Comisia, T‑54/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 59).

51      Jurisprudența citată anterior este aplicabilă prin analogie articolului 53 din Acordul privind SEE.

 Cu privire la descrierea componentei principale a încălcării în decizia atacată

52      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în considerentul (2) al deciziei atacate, sub titlul „Rezumatul încălcării”, Comisia a apreciat că destinatarii deciziei menționate au participat la o încălcare unică, complexă și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE. Componenta principală a încălcării a constat „în acorduri sau în practici concertate referitoare la stabilirea prețurilor și la schimbul și la divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial” în privința cerii de parafină. Potrivit deciziei atacate, această componentă principală a fost singura componentă a încălcării la care a participat reclamanta.

53      În decizia atacată, sub titlul „4.1. Principii de bază și funcționarea înțelegerii”, Comisia a descris, în considerentul (106) și următoarele, componenta principală a încălcării după cum urmează:

„[…]

(106) Reuniunile tehnice au fost întotdeauna divizate în două părți: o discuție inițială privind probleme tehnice, urmată de discuții de natură anticoncurențială privind, printre altele, stabilirea prețurilor, împărțirea piețelor și a clienților (în anumite cazuri), precum și schimbul și divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial, cum ar fi politicile de prețuri actuale și viitoare, clienții, capacitățile de producție și volumele de vânzări.

(107) Discuțiile referitoare la prețuri și la majorările potențiale ale prețurilor aveau loc în general la finalul reuniunilor tehnice. În general, Sasol examina discuțiile referitoare la prețuri, dar ulterior prețurile și strategiile privind politica de prețuri erau discutate de toți participanții sub forma unui tur de masă. […] Discuțiile priveau în același timp majorările de prețuri, prețurile indicative pentru anumiți clienți, majorările generale de prețuri, precum și prețurile minime și prețurile indicative pentru întreaga piață. […] Majorările de prețuri erau convenite în mod normal în cifre absolute, iar nu în procente (de exemplu, 60 de euro pe tonă pentru ceara de parafină complet rafinată). […] Prețurile minime erau convenite nu numai în cazul în care exista un acord de majorare a prețurilor, ci și în cazul în care o majorare a prețurilor nu era realizabilă (de exemplu, în perioada de scădere a prețurilor). […]

[…]

(109) Reprezentanții întreprinderilor făceau schimb, pe de altă parte, de informații sensibile din punct de vedere comercial și prezentau strategia lor generală. […]

(110) Întreprinderile, cu excepția MOL, erau reprezentate de responsabili care aveau puterea de a stabili strategia de prețuri a întreprinderilor lor și de a stabili prețuri pentru clienții individuali. […]

(111) În cadrul majorității reuniunilor tehnice, discuțiile referitoare la prețuri priveau în general ceara de parafină […] și numai rareori anumite sortimente de ceară de parafină (cum ar fi ceara de parafină complet rafinată, ceara de parafină semirafinată, amestecurile de ceară/specialitățile, ceara de parafină solidă sau ceara hidrofinată). De asemenea, era clar pentru toate întreprinderile că prețul tuturor sortimentelor de ceară de parafină creștea cu aceeași sumă sau cu același procent. […]

[…]

(113) Rezultatul reuniunilor tehnice era în general pus în aplicare prin anunțarea clienților cu privire la majorările de prețuri sau prin anularea planurilor tarifare existente. […] Cazurile ocazionale de eludare sau de neaplicare erau dezbătute în cadrul reuniunilor ulterioare [a se vedea, de exemplu, considerentele (149) și (157)]. În general, una dintre întreprinderile reprezentate lua inițiativa și începea să majoreze prețurile. În general, era vorba despre Sasol, dar aceasta solicita uneori unui alt participant să înceapă. La scurt timp după anunțarea clienților de către o întreprindere despre intenția sa de a majora prețurile, ceilalți furnizori urmau mișcarea și anunțau, de asemenea, majorări de prețuri. […] Persoanele care reprezentau întreprinderile în cadrul reuniunilor tehnice le informau pe celelalte despre demersurile întreprinse pentru a pune în aplicare rezultatele reuniunilor tehnice. Aceste informații erau transmise unei sau tuturor întreprinderilor [participante] […] pe cale verbală sau prin intermediul unei copii a anunțurilor de majorare sau de anulare a prețurilor în cauză. Astfel, Comisia a descoperit că asemenea anunțuri au fost schimbate între părți. Un eșantion de aproximativ 150 de scrisori de acest tip a fost identificat ca fiind schimbat în perioada de șase săptămâni ulterioară reuniunilor tehnice. […] S‑a declarat de asemenea că, potrivit unui acord, întreprinderile reprezentate nu trebuiau să beneficieze de aplicarea unei majorări de preț convenite pentru a crește cota proprie de piață. […] Această declarație nu a fost contestată în răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile.”

54      Sub titlul „4.2. Informații detaliate privind reuniunile tehnice”, Comisia a prezentat mai întâi un tabel recapitulativ care precizează locul și datele reuniunilor tehnice, precum și întreprinderile prezente [considerentul (124) al deciziei atacate]. În continuare, aceasta a examinat probele disponibile pentru fiecare dintre reuniunile tehnice [considerentele (126)-(177) ale deciziei atacate].

55      Sub titlul „5.3 Natura încălcării în prezentul caz”, Comisia a arătat principiile care reglementează calificarea comportamentelor anticoncurențiale, aplicabile în speță:

„5.3.1. Principii

[…]

(205) [Î]n cazul unei încălcări complexe de lungă durată, Comisia nu este obligată să o califice drept acord [sau] practică concertată. Noțiunile de acord sau de practică concertată sunt vagi și se pot suprapune. Este foarte posibil ca acest comportament anticoncurențial să fi variat la un moment dat sau este posibil ca mecanismele sale să fi fost adaptate ori consolidate pentru a lua în considerare evoluția situației. Într‑adevăr, o astfel de distincție s‑ar putea dovedi chiar imposibilă, în măsura în care o încălcare poate prezenta simultan caracteristicile fiecărei forme de comportament interzis, în timp ce, luate în considerare izolat, unele dintre manifestările sale ar putea fi definite ca aparținând mai degrabă unei forme decât alteia. Cu toate acestea, ar fi artificial să se subdivizeze, în cadrul analizei, ceea ce constituie în mod clar punerea în aplicare a unor comportamente care au un obiectiv global unic în mai multe forme distincte de încălcare. O înțelegere poate astfel să constituie atât un acord, cât și o practică concertată. Articolul 81 [CE] nu prevede o anumită calificare pentru o încălcare complexă de tipul celei descrise în prezenta decizie […]

(206) În prezența unei pluralități de membri într‑o înțelegere, al căror comportament anticoncurențial poate fi calificat, în timp, drept acord sau practică concertată (încălcări complexe), Comisia nu este obligată să evalueze cu exactitate în ce categorie se încadrează fiecare tip de comportament.”

56      În continuare, tot în același titlu al deciziei atacate, Comisia a descris conținutul încălcării după cum urmează:

„5.3.2. Aplicarea

(210) Prin faptele descrise în capitolul 4 din prezenta decizie s‑a demonstrat că toate întreprinderile care fac obiectul prezentei proceduri au participat la activități coluzive în ceea ce privește ceara de parafină și, în cazul societăților identificate în considerentul (2), gaciul de parafină, […] și că acestea au participat cu regularitate la reuniuni în cadrul cărora au fost discutate următoarele elemente:

1)      stabilirea prețurilor[;]

2)      […] împărțirea clienților și/sau împărțirea piețelor[;]

3)      divulgarea și schimbul de informații sensibile din punct de vedere comercial, în special referitoare la clienți, la tarifare, la capacitățile de producție și la volumul vânzărilor. […]

5.3.2.2. Stabilirea prețurilor

(240) Considerentele (98), (107), (126), (128), (131), (133), (135), (137), (139), (140), (142), (145), (147), (149), (152), (153), (156), (157), (163), (168), (174), (176) și (177) demonstrează că întreprinderile în cauză stabileau prețuri minime și conveneau asupra majorărilor tarifare («stabilirea prețurilor»).

(241) ExxonMobil, Repsol, Sasol și Shell au confirmat existența unor practici de stabilire a prețurilor [a se vedea considerentul (107)] și au reconfirmat această informație în cadrul audierii lor, precum și în răspunsul scris la comunicarea privind obiecțiunile.”

57      În considerentul (298) al deciziei atacate, Comisia a concluzionat cu privire la participarea Eni la înțelegere în termenii următori:

„După cum s‑a demonstrat în capitolul 4, Eni a participat la o reuniune în anul 1997 și la 11 reuniuni între luna februarie 2002 și luna februarie 2005. Reuniunea din anul 1997 [a se vedea considerentul (145)] a permis să se ajungă la un acord asupra prețurilor în sensul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE. În ceea ce privește reuniunile ulterioare lunii februarie 2002 [a se vedea considerentele (165)-(178)], Comisia concluzionează, în lumina probelor disponibile și potrivit descrierii generale a structurii obișnuite a reuniunilor tehnice, că Eni a asistat, a participat și a contribuit la stabilirea prețurilor și la schimbul de informații sensibile. Întrucât, Eni a participat după anul 2002 la 11 reuniuni din 13, Comisia consideră că Eni avea cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință despre obiectivul anticoncurențial și despre măsurile adoptate cu ocazia reuniunilor tehnice. Deși nu există nicio dovadă că Eni a participat la reuniunile din 14 și 15 ianuarie 2004 și din 11 și 12 mai 2004, Comisia consideră că participarea continuă a Eni la încălcare este demonstrată în privința perioadei cuprinse între 21 și 22 februarie 2002 și 28 februarie 2005. […] În special, Comisia consideră că evenimentele descrise în considerentul (165) demonstrează că Eni a ținut seama de informațiile obținute cu privire la comportamentul concurenților săi pe piață, și‑a adaptat comportamentul propriu și a adoptat măsuri de aplicare. Această situație poate fi calificată drept practică concertată.”

 Cu privire la participarea Eni la înțelegere ca urmare a prezenței sale la reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie 1997

58      Reclamanta susține că Comisia nu poate reține în mod întemeiat participarea sa la înțelegere pe baza prezenței la reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie 1997. Astfel, prezența acesteia s‑ar explica printr‑o vizită a reprezentantului său la Hamburg în vederea unor negocieri legitime cu Sasol. În plus, acest reprezentant s‑ar fi distanțat de conținutul anticoncurențial al reuniunii tehnice în discuție.

 Examinarea probelor

59      În considerentul (145) al deciziei atacate, referitor la reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie 1997, Comisia se întemeiază pe un proces‑verbal „Blauer Salon” întocmit de Sasol, care conține următoarele informații:

	„Dată	Majorare	Prețul min.
√ SCHS, D
√ Dea, D
√ SRS‑Tuda, D
√ MOL, HU	1.1.
√ Total, F	1.1.	DEM 10,-	DEM 120
Mobil‑Bp, F
√ Repsol, E
√ Agip, I	1.1.	DEM 10”

60      Sasol a declarat că din acest proces‑verbal rezulta că toți participanții se angajau să majoreze prețurile cu 10-12 mărci germane (DEM) pe 100 kg, că Total și Agip au intenționat să majoreze prețurile cu 10 DEM și că aceasta trebuia să conducă la un preț minim de 120 DEM pe 100 kg, cel puțin în cazul Total.

61      Nivelurile și datele majorărilor sunt confirmate integral de două note referitoare la această reuniune, găsite în incintele MOL.

62      În considerentul (145) al deciziei atacate, pe baza acestor documente și a declarațiilor explicative cu privire la ele date de întreprinderi, Comisia a concluzionat următoarele:

„[Î]ntreprinderile participante au convenit o strategie pentru armonizarea și majorarea prețurilor. Nota privește atât ceara de parafină, cât și gaciul de parafină. Mai mult, nota [întocmită de MOL] denotă că a existat un schimb de informații între întreprinderi cu privire la menținerea prețurilor și la strategia generală referitoare la prețuri.”

63      În primul rând, în această privință, trebuie arătat că Sasol și Repsol au declarat că reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie 1997 a avut un conținut anticoncurențial. Mai mult, Sasol a interpretat la rândul său documentele identificate de Comisie, precizând în special că toți participanții se angajaseră să majoreze prețurile (a se vedea punctul 60 de mai sus). Aceste declarații au fost date de persoane care au participat la reuniuni tehnice, după o reflecție matură, și incriminează deopotrivă întreprinderile în numele cărora au fost date. Astfel, în sensul jurisprudenței citate la punctul 47 de mai sus, acestea sunt deosebit de fiabile.

64      În al doilea rând, trebuie arătat că conținutul discuțiilor desfășurate în cursul reuniunii tehnice din 30 și 31 octombrie 1997 este foarte bine documentat prin notele întocmite de MOL și prin procesul‑verbal „Blauer Salon” redactat de Sasol. Trebuie să se adauge că, așa cum Comisia a reținut în considerentul (215) al deciziei atacate, notele MOL au fost pregătite în cadrul reuniunilor de către persoana care a asistat la acestea, iar conținutul lor este structurat și relativ detaliat. Prin urmare, valoarea probantă a acestor note este foarte mare. În ceea ce privește procesele‑verbale ale reuniunilor „Blauer Salon” ale Sasol, este vorba despre documente de la data faptelor și care au fost redactate in tempore non suspecto sau la scurt timp după fiecare reuniune tehnică. Chiar dacă persoana care le‑a redactat nu a fost prezentă la reuniunile tehnice, aceasta s‑a întemeiat pe informațiile obținute de la un participant. Prin urmare, valoarea probantă a acestor procese‑verbale este de asemenea mare.

65      În consecință, Tribunalul concluzionează că toate probele prezentate de Comisie în considerentul (145) al deciziei atacate permit confirmarea faptului că participanții au convenit efectiv majorări de prețuri pentru ceara de parafină în cadrul reuniunii tehnice din 30 și 31 octombrie 1997.

 Cu privire la prezența Eni la reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie 1997 și cu privire la chestiunea distanțării sale

66      Reclamanta nu contestă că reprezentantul său, domnul DS., a participat la reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie 1997.

67      Totuși, reclamanta susține că prezența domnului DS. la această reuniune tehnică a fost accidentală. Astfel, în urma unei reuniuni bilaterale cu reprezentantul Sasol, client al Eni, acesta l‑a invitat să se alăture și unei reuniuni organizate de Sasol la o scară mai largă, cu alți producători europeni de parafine.

68      Mai mult, reclamanta s‑ar fi distanțat de conținutul anticoncurențial al reuniunii tehnice în discuție. Întrucât domnul DS. nu era interesat de chestiunile legate de prețurile practicate și de cantitățile oferite, nu ar fi participat la dezbatere, ci ar fi rămas până la finalul reuniunii din simplă curtoazie față de Sasol. Totuși, acesta ar fi menționat de la început omologilor săi de la Sasol faptul că nici Eni, nici el personal nu erau interesați de asemenea reuniuni, astfel cum rezultă din declarația sa. Faptul că distanțarea sa a fost înțeleasă de Sasol ar fi demonstrat de împrejurarea că Eni nu ar fi fost invitată la reuniunile tehnice ulterioare până la 21 februarie 2002. În plus, Eni și‑ar fi retras chiar adeziunea la asociația profesională European Wax Federation (EWF), la 12 iunie 1998.

69      Potrivit jurisprudenței, în ceea ce privește acordurile de natură anticoncurențială care se manifestă, precum în speță, în cadrul reuniunilor întreprinderilor concurente, o încălcare a articolului 81 CE este constituită atunci când aceste reuniuni au ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței și urmăresc în acest fel să organizeze în mod artificial funcționarea pieței. Într‑un asemenea caz, este suficient ca, pentru a dovedi participarea întreprinderii la înțelegere, Comisia să demonstreze că întreprinderea respectivă a participat la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri de natură anticoncurențială. Atunci când participarea la asemenea reuniuni a fost stabilită, această întreprindere are obligația să prezinte indicii de natură să demonstreze că participarea sa la acele reuniuni era lipsită de orice spirit anticoncurențial, dovedind astfel că le comunicase concurenților săi că participa la acele reuniuni având o optică diferită de a lor (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 29 de mai sus, punctul 81, și Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, C‑403/04 P și C‑405/04 P, Rep., p. I‑729, punctul 47).

70      Rațiunea care stă la baza acestei norme este că, prin participarea la reuniunea menționată fără a se distanța în mod public de conținutul său, întreprinderea a dat de înțeles celorlalți participanți că era de acord cu rezultatul acesteia și că i s‑ar fi conformat (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 82, și Hotărârea Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, punctul 69 de mai sus, punctul 48).

71      Trebuie arătat că atât notele întocmite de MOL, cât și procesul‑verbal „Blauer Salon” întocmit de Sasol se referă la Eni, în sensul că în acestea sunt menționate atât numele societății Agip, filiala deținută de Eni care își desfășura activitatea în domeniul producerii cerii de parafină, cât și măsura majorării prețurilor preconizată de Agip (conform notei întocmite de MOL, 100 DEM pe tonă, iar conform procesului‑verbal „Blauer Salon”, 10 DEM pe 100 de kg) și data preconizată pentru majorarea prețurilor (1 ianuarie 1998). Echivalența notelor în ceea ce privește aceste detalii demonstrează fără nicio îndoială că reprezentantul Eni a anunțat efectiv măsura și data majorării prețurilor produselor sale care corespundeau cerii de parafină, în mod similar celorlalți reprezentanți ai întreprinderilor prezente la această reuniune tehnică. Constatarea de mai sus este coroborată și de declarația dată de Sasol, potrivit căreia interpretarea tabelelor cuprinse în documentele în discuție este aceea că toți participanții s‑au angajat să majoreze prețurile de la 10 la 12 DEM pe 100 kg (a se vedea punctul 60 de mai sus).

72      În plus, reclamanta afirmă că domnul DS. s‑a limitat să indice lipsa sa de interes față de reprezentanții Sasol. Menționarea măsurii în discuție și a datei majorării prețurilor preconizată de Eni în cele două note, întocmite în mod independent de două întreprinderi, ce reflectă conținutul discuțiilor din cadrul reuniunii tehnice respective arată că ceilalți participanți au considerat că Eni a aderat la acordurile anticoncurențiale. Astfel, argumentul reclamantei potrivit căruia s‑a distanțat în mod public de conținutul anticoncurențial al acestei reuniuni tehnice trebuie respins.

 Concluzie cu privire la participarea reclamantei la înțelegere la 30 și 31 octombrie 1997

73      Pe baza analizei de mai sus, trebuie să se constate că la 30 și 31 octombrie 1997 reclamanta a participat la o reuniune tehnică al cărei conținut se încadra în componenta principală a încălcării, și anume acorduri sau practici concertate privind stabilirea prețurilor, precum și schimbul și divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial referitoare la ceara de parafină. În afară de dovezile directe care demonstrează participarea reclamantei la acordurile privind stabilirea prețurilor cerii de parafină, trebuie să se rețină că ea nu s‑a distanțat în mod public de conținutul anticoncurențial al acestei reuniuni tehnice. Prin urmare, Comisia a dovedit în mod legal că reclamanta a participat la prima componentă a încălcării la 30 și 31 octombrie 1997.

74      Celelalte argumente prezentate de reclamantă nu pot repune în discuție această constatare.

75      În ceea ce privește împrejurarea că Sasol nu a invitat reclamanta la reuniunile tehnice ulterioare și retragerea adeziunii sale la EWF, este suficient să se arate că faptul că Eni nu a fost invitată la reuniunile tehnice ulterioare este reflectat în mod corect în decizia atacată prin stabilirea duratei participării la încălcare. Astfel, Comisia s‑a limitat să constate că Eni a participat la încălcare la 30 și 31 octombrie 1997, fără a adăuga o perioadă suplimentară după reuniunea tehnică respectivă.

76      Aceeași concluzie este valabilă și în cazul argumentului reclamantei potrivit căruia Comisia a săvârșit o eroare în ceea ce privește măsura prin care și‑a majorat prețurile ca urmare a reuniunii tehnice din 30 și 31 octombrie 1997. Întrucât participarea Eni la înțelegere nu a fost reținută pentru perioada cuprinsă între 1 noiembrie 1997 și 20 februarie 2002, argumentele privind măsura de majorare a prețurilor de către Eni la 1 ianuarie 1998 nu poate compromite validitatea constatării participării sale la înțelegere la 30 și 31 octombrie 1997, confirmată în mod clar de elementele de probă de care dispune Comisia.

77      În sfârșit, nu pot fi admise nici argumentele reclamantei referitoare la stabilirea eronată a participării sale la un acord continuu sau la o practică concertată continuă pe baza prezenței sale la reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie 1997. Astfel, adjectivul „continuu” este utilizat la articolul 1 din decizia atacată ca urmare a stabilirii unor perioade mai mari de participare la înțelegere, pe baza unei prezențe regulate la reuniunile tehnice ale întreprinderilor în cauză. În cazul Eni, participarea la un acord continuu sau la o practică concertată continuă este reținută în perioada cuprinsă între 22 februarie 2002 și 28 aprilie 2005. În schimb, Comisia putea reține în mod întemeiat participarea Eni la înțelegere la 30 și 31 octombrie 1997, pe baza dovezilor directe referitoare la reuniunea tehnică respectivă, fără să fi trebuit să reunească elementele care se încadrează în noțiunea de încălcare continuă.

78      Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie confirmată constatarea Comisiei potrivit căreia reclamanta a participat la încălcare la 30 și 31 octombrie 1997.

 Cu privire la participarea Eni la încălcare între 21 februarie 2002 și 28 aprilie 2005

79      Reclamanta recunoaște că a participat la zece reuniuni tehnice între 21 februarie 2002 și 28 aprilie 2005. Totuși, reclamanta consideră că Comisia nu putea să concluzioneze în mod întemeiat, având în vedere prezența la aceste reuniuni tehnice, că ea a participat la un acord sau la o practică concertată care a vizat stabilirea prețurilor (primul aspect) sau schimbul de informații sensibile (al doilea aspect).

 Cu privire la lipsa participării Eni la un acord sau la o practică concertată care a vizat stabilirea prețurilor cerii de parafină

–       Examinarea probelor

80      Reclamanta susține că Comisia nu a dovedit participarea sa la un acord sau la o practică concertată care a vizat stabilirea prețurilor cerii de parafină.

81      În primul rând, trebuie arătat că Comisia dispune de dovezi care demonstrează că, în cursul reuniunilor tehnice, a avut loc în general cel puțin o discuție cu privire la prețuri.

82      În special, potrivit declarației Sasol din 12 mai 2005, în general, reuniunile tehnice aveau ca rezultat o activitate coluzivă, întrucât în cadrul acestora se discutau majorări și reduceri de prețuri și se schimbau informații referitoare la prețurile brute și la planificările în materie de capacități.

83      Potrivit declarației Repsol din 19 mai 2005, o discuție privind nivelul prețurilor cerii de parafină aplicate de participanți făcea parte din reuniunile tehnice.

84      Shell a declarat că toate reuniunile tehnice priveau stabilirea prețurilor. Potrivit declarației sale din 14 iunie 2006, cel puțin din anul 1999, când reprezentantul său care a depus mărturie a început să participe la reuniuni tehnice, prețurile cerii de parafină nu au fost niciodată stabilite în mod unilateral, ci au fost adoptate întotdeauna de concurenți în cadrul reuniunilor tehnice.

85      În plus, aceleași întreprinderi au menționat, tot în aceleași declarații, că, în cadrul mai multor reuniuni tehnice, participanții s‑au pus de fapt de acord cu privire la prețurile minime sau la majorările de prețuri, uneori chiar cu privire la măsurile de majorare.

86      Aceste declarații, la care Comisia s‑a referit de altfel, în special în considerentele (107) și (113) ale deciziei atacate, au fost făcute pe baza mărturiei unor persoane care au participat la reuniunile tehnice, după o reflecție matură, și incriminează de asemenea întreprinderile în numele cărora au fost făcute. În plus, declarațiile sunt în concordanță în ceea ce privește liniile generale ale descrierii încălcării, ceea ce crește și mai mult fiabilitatea lor. Astfel, în sensul jurisprudenței citate la punctul 47 de mai sus, acestea sunt deosebit de fiabile.

87      Mai mult, trebuie subliniat că, în declarațiile menționate la punctele 82-84 de mai sus, precum și în alte declarații la care fac trimitere considerentele (107), (109), (111) și (113) ale deciziei atacate și ale căror extrase au fost prezentate de Comisie în răspunsul la întrebarea scrisă a Tribunalului, s‑a făcut referire la prezența Eni la reuniunile tehnice în discuție și la participarea reprezentantului său la discuțiile desfășurate în cadrul acestora.

88      Totuși, reclamanta susține că, în declarația dată de Shell la 14 iunie 2006, Comisia nu a luat în considerare fragmentul potrivit căruia „în ceea ce privește prețurile convenite cu ocazia reuniunii tehnice, [domnul S.] nu ști[a] dacă Eni și Repsol, care au avut un rol mai degrabă pasiv în cursul reuniunilor tehnice, [fuseseră] de acord cu data și cu cuantumurile convenite pentru majorarea prețurilor”. Pe baza acestuia, reclamanta concluzionează că nu există o probă în sensul că a respectat acordurile referitoare la prețuri care au fost adoptate cu ocazia reuniunilor tehnice.

89      Trebuie să se observe că, în aceeași declarație, Shell menționează și Eni printre întreprinderile care au fost de acord cu majorările de prețuri și cu prețurile minime. Această declarație precizează că MOL, Repsol și Eni nu au trimis clienților scrisori de majorare a prețurilor în urma reuniunilor tehnice, ci au comunicat mai degrabă verbal majorările de prețuri.

90      Prin urmare, această declarație face parte dintr‑un ansamblu de probe care demonstrează participarea Eni la înțelegere și în special la acorduri sau la practici concertate privind stabilirea prețurilor cerii de parafină. Astfel, incertitudinea domnului S. din cadrul Shell referitoare la modalitățile de punere în aplicare de către Eni a acordurilor nu este susceptibilă să înlăture valoarea probantă a celorlalte afirmații care privesc tocmai participarea Eni la asemenea acorduri sau practici concertate.

91      În al doilea rând, trebuie să se constate că declarațiile menționate la punctele 82-84 de mai sus sunt coroborate de note scrise contemporane reuniunilor tehnice și pe care Comisia le‑a identificat cu ocazia inspecțiilor, la care reclamanta a avut acces pe parcursul procedurii administrative și care, parțial, sunt citate în special în considerentele (165) și (177) ale deciziei atacate. În ceea ce privește nota întocmită de Eni, citată în considerentul (165) al deciziei atacate, este vorba despre un document din perioada în care a fost săvârșită încălcarea și care a fost redactat in tempore non suspecto, respectiv după reuniunea tehnică la care se referă. Prin urmare, valoarea sa probantă este ridicată. Nota întocmită de MOL, citată în considerentul (177) al deciziei atacate, este o notă olografă pregătită pe parcursul reuniunilor de persoana care a asistat la acestea, iar conținutul ei este structurat și relativ detaliat. În consecință, valoarea sa probantă este foarte ridicată.

92      Primo, în ceea ce privește conținutul notei întocmite de Eni, referitoare la reuniunea tehnică din 21 și 22 februarie 2002, în considerentul (165) al deciziei atacate Comisia a citat următorul fragment:

„Reuniunea, care a avut loc într‑un climat foarte transparent, a confirmat – luând în considerare de asemenea diferențele dintre piețele individuale și strategiile diferite în ceea ce privește produsele și piața – posibilitatea de majorare a veniturilor în acord cu acțiunile pe care le‑am adoptat deja. În consecință, putem continua acțiunile în desfășurare privind revizuirea cadrelor contractuale și a prețurilor relative care implică în mod natural principalii noștri clienți și distribuitori de parafină.”

93      Potrivit deciziei atacate, conținutul acestei note arată că au avut loc discuții cu privire la nivelurile prețurilor cerii de parafină.

94      Această interpretare trebuie confirmată. Astfel, faptul că nota întocmită de Eni menționează revizuirea prețurilor ca fiind demersul care urmează să continue în lumina discuțiilor purtate cu ocazia reuniunii arată că în cadrul acesteia a avut loc un schimb de informații între participanți cu privire la prețuri. De altfel, acesta este confirmat prin declarația dată de Shell la 30 martie 2005, care menționează reuniunea tehnică în discuție în lista intitulată „Privire asupra reuniunilor și a comunicărilor referitoare la prețuri”.

95      Reclamanta susține că nota sa în discuție demonstrează tocmai faptul că și‑a definit strategia comercială în mod independent de reuniunile tehnice. Astfel, după cum ar reieși din ultima parte a extrasului reprodus la punctul 92 de mai sus, înainte chiar de a organiza un contact cât de mic cu concurenții săi europeni, reclamanta decisese deja să își modifice strategiile comerciale.

96      Tribunalul consideră că această interpretare nu este plauzibilă, având în vedere modul de redactare a extrasului în discuție.

97      Astfel, confirmarea de către Eni a posibilității de a continua să își majoreze veniturile, grație „revizuirii cadrelor contractuale și a prețurilor relative” prin informații primite cu ocazia „reuniunii care a avut loc într‑un climat foarte transparent” și al cărei caracter anticoncurențial a fost recunoscut în mod independent de Shell și de Sasol, arată, în lipsa unei îndoieli rezonabile, că informațiile referitoare la prețuri pe care Eni le‑a obținut în reuniunea tehnică îi erau utile și erau susceptibile să îi influențeze comportamentul comercial.

98      Secundo, trebuie examinată nota întocmită de MOL, citată în considerentul (177) al deciziei atacate, care se referă la reuniunea tehnică din 23 și 24 februarie 2005 de la Hamburg, la care Eni a fost prezentă.

99      Această notă menționează următoarele:

„ExxonMobil	[= 1 aprilie]	€ 15/t
Shell	Preț majorat
Sasol	[= 12 aprilie]	Creștere a prețurilor”

100    Sasol a declarat că avusese loc o discuție cu privire la o creștere de prețuri, precum și o comunicare din partea sa către ceilalți participanți referitoare la propria majorare de prețuri. În declarațiile la care se referă decizia atacată, atât Shell, cât și Sasol au calificat această reuniune ca fiind coluzivă.

101    Pe acest temei, trebuie să se concluzioneze că Comisia dispune de note olografe contemporane faptelor imputate și referitoare la acorduri sau la practici concertate privind stabilirea prețurilor cerii de parafină, care au avut loc în cadrul reuniunilor tehnice la care a fost prezentă Eni.

–       Cu privire la prezența Eni la reuniunile anticoncurențiale și la lipsa de distanțare

102    Potrivit deciziei atacate, în perioada principală a participării sale la încălcare, și anume între 21 februarie 2002 și 28 aprilie 2005, reclamanta a fost reprezentată de domnul MO. la 11 din cele 13 reuniuni tehnice care au avut loc. Reclamanta admite prezența sa la 10 reuniuni tehnice, contestând însă participarea la reuniunea tehnică din 27 și 28 februarie 2003 de la München.

103    Așadar, este cert că reclamanta a participat la 10 din cele 13 reuniuni tehnice care s‑au desfășurat între 21 februarie 2002 și 28 aprilie 2005.

104    Or, potrivit jurisprudenței citate la punctele 69 și 70 de mai sus, pentru a dovedi participarea unei întreprinderi la înțelegere, este suficient să se demonstreze de către Comisie că aceasta a participat la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri de natură anticoncurențială. Atunci când participarea la asemenea reuniuni a fost stabilită, această întreprindere are obligația să prezinte indicii de natură să demonstreze că participarea sa la acele reuniuni era lipsită de orice spirit anticoncurențial, dovedind astfel că le comunicase concurenților săi că participa la acele reuniuni având o optică diferită de a lor. Rațiunea care stă la baza acestei norme este că, prin participarea la reuniunea menționată fără a se distanța în mod public de conținutul său, întreprinderea a dat de înțeles celorlalți participanți că era de acord cu rezultatul acesteia și că i s‑ar fi conformat.

105    În speță, reclamanta nu susține însă că s‑a distanțat în mod public de conținutul reuniunilor anticoncurențiale.

106    Trebuie subliniat că existența unor probe directe referitoare la existența unor acorduri sau a unor practici concertate cu ocazia reuniunilor tehnice la care a participat reclamanta, fără a se distanța de conținutul lor anticoncurențial, este suficientă în sine pentru a întemeia răspunderea acesteia pentru o încălcare a articolului 81 CE.

107    Or, în speță, Comisia dispune de un ansamblu de probe care demonstrează că, în cursul reuniunilor tehnice la care fusese prezentă reclamanta, interveniseră acorduri sau practici concertate privind stabilirea prețurilor, precum și schimbul și divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial privind ceara de parafină.

–       Cu privire la pretinsa lipsă de interes al reclamantei de a participa la acorduri sau la practici concertate privind stabilirea prețurilor cerii de parafină

108    Reclamanta invocă faptul că nu avea niciun interes să participe la înțelegere. Întrucât își desfășura activitatea exclusiv pe piața italiană a cerii de parafină, caracterizată de o cerere clar superioară producției naționale, reclamanta a reușit întotdeauna să își plaseze întreaga producție pe această piață. În plus, un volum de 60-70 % din producția sa ar fi fost destinat principalilor clienți ai acesteia, distribuitorul SIMP și procesatorul SER, cu care raporturile comerciale, începând cu 1 ianuarie 2004 și, respectiv, cu 1 ianuarie 2005, au fost reglementate de contracte care prevedeau „formule de prețuri legate de cursul cotațiilor indicate în buletinele oficiale ale ICIS‑LOR”, aceste formule având la bază direct sau indirect prețurile medii ale cerii de parafină „Chinese Origin CIF NWE” (prețul CAF NWE pentru produsele originare din China).

109    Prin urmare, reclamanta nu ar fi avut niciun interes să participe la o înțelegere coluzivă cu ceilalți producători europeni, întrucât nu ar fi putut să obțină niciun beneficiu din stabilirea comună a prețurilor la niveluri ridicate pe care de fapt nu ar fi putut să le aplice. Principala problemă comercială a Eni ar fi fost legată de permeabilitatea Italiei la importurile din China la preț scăzut, pe care înțelegerea nu ar fi putut nicidecum să o remedieze.

110    În plus, Eni nu ar fi avut interes să participe la o înțelegere coluzivă prin care se urmărea majorarea generalizată a prețurilor pe piețele naționale ale membrilor înțelegerii, deoarece nu ar fi avut capacități de export către alte state membre. Nici producătorii concurenți nu ar fi avut nevoie să ajungă la un acord cu Eni pentru a stabili o majorare a prețurilor de vânzare practicate de aceștia în Italia, întrucât piața italiană necesita ceară de parafină provenită din străinătate.

111    În această privință, referitor la existența încălcării, este suficient să se arate că nu prezintă importanță dacă încheierea acordului sau aplicarea practicii concertate s‑a realizat sau nu s‑a realizat în interesul comercial al întreprinderilor în cauză. Un asemenea argument din partea reclamantei nu poate determina Tribunalul să impună cerințe mai stricte față de Comisie în privința probelor pe care trebuie să le prezinte. Astfel, atunci când Comisia a reușit să reunească mijloace de probă scrise în susținerea pretinsei încălcări, iar aceste probe, asociate declarațiilor întreprinderilor, sunt suficiente pentru a demonstra existența unui acord de natură anticoncurențial, precum în speță, nu este necesar să se analizeze dacă întreprinderea în cauză avea un interes comercial în acel acord (a se vedea în acest sens Hotărârea Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, punctul 69 de mai sus, punctele 44-46).

112    Totodată, argumentul reclamantei este lipsit de orice caracter plauzibil deoarece a participat cu regularitate, într‑o perioadă mai lungă de trei ani, la reuniunile tehnice al căror conținut anticoncurențial a fost recunoscut în mod independent de patru întreprinderi participante la înțelegere. Reclamanta nu explică modul în care un operator rezonabil putea fi determinat să participe la practici ilicite și să riște astfel impunerea unei amenzi semnificative în lipsa unei perspective de a obține beneficii din acordurile în discuție.

113    Mai mult, teza reclamantei care constă în invocarea lipsei sale de interes pentru participarea la înțelegere este înlăturată în mod direct de nota sa referitoare la reuniunea tehnică din 21 și 22 februarie 2002, citată la punctul 92 de mai sus, din care reiese că, având în vedere discuțiile purtate în cadrul acelei reuniuni tehnice, s‑a așteptat să își poată majora veniturile grație unor „revizuiri” ale prețurilor.

114    Prin urmare, acest argument trebuie respins.

–       Cu privire la explicația alternativă furnizată de reclamantă

115    Reclamanta susține că participarea sa la reuniunile tehnice a fost justificată prin decizia sa strategică de a ieși din izolarea internațională și de a stabili raporturi cu principalii operatori europeni, reluând contactele cu EWF, precum și prin interesul său pentru chestiuni de natură tehnică, referitoare în special la caracteristicile produselor de parafină.

116    Trebuie subliniat că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 41 de mai sus, în cazul în care Comisia s‑a întemeiat pe mijloace de probă scrise, revine întreprinderilor în cauză sarcina nu numai să prezinte o alternativă plauzibilă la teza Comisiei, ci și să invoce insuficiența probelor reținute în decizia atacată pentru a stabili existența încălcării.

117    Or, reclamanta nu invocă nicio argumentație prin care să respingă exactitatea și pertinența declarațiilor întreprinderilor și a notelor olografe contemporane faptelor imputate, reunite de Comisie, pe care a fost întemeiată concluzia privind participarea Eni la acorduri sau la practici concertate care au vizat stabilirea prețurilor cerii de parafină.

118    În consecință, simpla afirmație că interesul reclamantei de a participa la reuniunile tehnice era justificat numai de dorința acesteia de a stabili contacte internaționale și de a urmări discuții de ordin tehnic nu este de natură să demonstreze nelegalitatea deciziei atacate.

119    Pe de altă parte, reclamanta nu explică nicidecum motivul pentru care reprezentantul său nu a părăsit reuniunile tehnice atunci când, după discuțiile de ordin tehnic, a fost abordat conținutul anticoncurențial.

120    În plus, nota întocmită de Eni referitoare la reuniunea tehnică din 21 și 22 februarie 2002 (a se vedea punctul 92 și următoarele și punctul 113 de mai sus) indică, în lipsa unei îndoieli rezonabile, că a luat în considerare, cu ocazia revizuirii prețurilor sale și în vederea majorării veniturilor proprii, conținutul anticoncurențial al acestei reuniuni tehnice. Acest element respinge prin el însuși afirmația potrivit căreia singurul motiv al prezenței sale era interesul pentru discuțiile de ordin tehnic referitoare la ceara de parafină.

121    Prin urmare, acest argument al reclamantei trebuie respins.

–       Cu privire la pretinsa lipsă a concordanței de voințe

122    Reclamanta susține că, în lipsa unei concordanțe de voințe cu ceilalți membri ai înțelegerii, nu poate fi stabilită în sarcina sa răspunderea pentru un acord prin care se urmărește stabilirea prețurilor.

123    Reprezentantul său, domnul MO., ar fi fost perfect conștient că, în cazul Eni, ar fi fost imposibil să își majoreze prețurile în sensul dorit de ceilalți participanți la înțelegere din cauza presiunilor concurențiale ale produselor din China și a faptului că 60-70 % din vânzările reclamantei aveau ca destinație doi cumpărători (SIMP și SER) în cazul cărora prețurile erau stabilite prin referire la cotațiile internaționale publicate în buletinele ICIS‑LOR. Mai mult, majorările nu ar fi putut să se aplice în cazul câtorva clienți finali aprovizionați direct de Eni din cauza posibilității acestora de a se aproviziona de la SIMP.

124    În primul rând, în această privință, trebuie subliniat că, potrivit declarației date de Shell la 14 iunie 2006, presiunea concurențială a producătorilor chinezi reprezenta o preocupare pentru toți participanții la înțelegere, iar unul dintre motivele stabilirii prețurilor minime, precum și a micilor majorări de prețuri era de a contracara efectul acestei presiuni. Prin urmare, aceasta nu reprezenta o preocupare numai pentru reclamantă, ceea ce ar fi fost un obstacol în calea formării unei voințe comune, ci mai degrabă o dezvoltare a pieței care îi afecta pe toți participanții și care era susceptibilă să favorizeze apropierea acestora.

125    În plus, potrivit afirmațiilor reclamantei, aceasta acoperea doar 60-65 % din vânzările în Italia, inclusiv ceara de parafină produsă de reclamantă și revândută sau procesată ulterior de SIMP și de SER. Potrivit informațiilor pe care reclamanta le‑a furnizat, între anii 2002 și 2004, între 18 % și 33 % din ceara de parafină vândută în Italia provenea de la producători stabiliți în celelalte țări membre ale Uniunii. Pe de altă parte, vânzările directe realizate de Eni către clienții italieni, alții decât SER și SIMP, erau de asemenea semnificative, echivalente a 20-22 % din piața italiană.

126    Prin urmare, în ceea ce privește vânzările directe către clienții finali italieni, reclamanta se afla în concurență nu numai cu SIMP, cu SER sau cu producătorii chinezi, ci și cu ceilalți producători stabiliți în Uniune. Or, aproape toți producătorii europeni importanți participau la înțelegere. Astfel, după cum Comisia a afirmat în considerentele (67) și (68) ale deciziei atacate, membrii înțelegerii dețineau aproximativ 75 % din piața cerii de parafină din SEE, restul pieței fiind acoperit într‑o largă măsură de importurile de proveniență chineză.

127    Trebuie arătat de asemenea că, în ședință, Eni a afirmat că nu a participat la o împărțire a piețelor geografice în cadrul înțelegerii, deoarece „ceilalți producători europeni” efectuau vânzări în Italia. Astfel, Eni a admis indirect că ceilalți membri ai înțelegerii realizau vânzări în Italia. Trebuie amintit în această privință că membrii înțelegerii dominau producția în SEE și că 18-33 % din ceara de parafină vândută în Italia provenea de la producătorii europeni.

128    Cel puțin, Eni trebuia să se aștepte că cererea italiană de ceară de parafină pe care putea să o satisfacă ar fi fost satisfăcută de ceilalți membri ai înțelegerii, astfel încât exista un raport de concurență între reclamantă și aceștia. Mai mult, este clar că, prin comportamentul lor coordonat, membrii înțelegerii influențau decisiv nivelul prețurilor cerii de parafină în SEE din cauza importanței cotei lor de piață combinate. În aceste împrejurări, reclamanta nu poate nega în mod întemeiat beneficiile posibile la care putea să se aștepte prin participarea la înțelegere.

129    Nu poate fi admisă nici teza reclamantei privind presiunea concurențială exercitată de SIMP. Întrucât 75 % din vânzările de ceară de parafină în SEE și cea mai mare parte a producției erau acoperite de înțelegere, majorarea generală a prețurilor cerii de parafină în SEE ca urmare a înțelegerii era susceptibilă să afecteze prețurile la care SIMP putea să obțină ceara de la alți producători decât reclamanta, ceea ce, la rândul său, putea afecta prețurile practicate de SIMP față de clienții săi. În consecință, reclamanta putea în mod logic să se aștepte că o majorare generală a nivelului prețurilor cerii de parafină ca urmare a înțelegerii ar fi putut să îi fie benefică.

130    În sfârșit, trebuie arătat că indexarea prețurilor reclamantei față de SIMP pe baza cotațiilor întemeiate pe prețurile medii ale cerii de parafină „Chinese Origin CIF NWE” a început abia la 1 ianuarie 2004. În plus, indexarea prețurilor reclamantei în privința SER, întemeiată pe „prețul cel mai bun practicat de cel mai bun distribuitor”, a început la 1 ianuarie 2005. Din aceste împrejurări rezultă că reclamanta exagerează într‑o largă măsură constrângerile comerciale rezultate din acordurile sale cu SIMP și cu SER. Astfel, acestea au fost prezente simultan numai în ultimele luni de participare a reclamantei la încălcare, între 1 ianuarie 2005 și 28 aprilie 2005. Mai mult, întrucât înțelegerea a acoperit cea mai mare parte a producției de ceară de parafină în SEE și 75 % din vânzări, este plauzibil să se aibă în vedere că aceasta avea repercusiuni asupra nivelului general al prețurilor (inclusiv asupra „celor mai bune oferte”) și, astfel, asupra prețurilor practicate de reclamantă rezultate din indexarea sus‑menționată.

131    Așadar, argumentele reclamantei nu pot fi convingătoare.

132    În al doilea rând și în orice caz, trebuie amintit că argumentele referitoare la lipsa unui interes de a participa la înțelegere, inclusiv cele care privesc lipsa unei voințe de a încheia acorduri ilicite luând în considerare pretinsa imposibilitate practică de a acționa în conformitate cu acestea, nu pot justifica obligarea Comisiei de către Tribunal să prezinte probe dincolo de cele care sunt suficiente pentru demonstrarea participării la înțelegere, potrivit jurisprudenței citate la punctele 30-50, 69 și 70 de mai sus. Or, în speță, reiese că Comisia a reunit suficiente probe pentru a‑și întemeia concluzia referitoare la participarea reclamantei la prima componentă a încălcării în perioada cuprinsă între 21 februarie 2002 și 28 aprilie 2005, în mod special la acorduri sau la practici concertate privind stabilirea prețurilor cerii de parafină.

133    De asemenea, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 27 de mai sus, pentru a stabili existența unui acord care încalcă articolul 81 CE, este suficientă prezența unei concordanțe de voințe cu privire la însuși principiul restrângerii concurenței, chiar dacă elementele specifice ale restrângerii avute în vedere fac încă obiectul unor negocieri. Prin urmare, argumentele reclamantei întemeiate pe pretinsa imposibilitate în care se găsea pentru a pune în aplicare majorările de prețuri decise în cadrul reuniunilor tehnice nu sunt pertinente, din moment ce concordanța de voințe cu privire la însuși principiul stabilirii sau al alinierii prețurilor, chiar al exercitării unei influențe artificiale asupra nivelului acestora, este suficient pentru a constata o concordanță de voințe a participanților în sensul jurisprudenței citate. Or, reclamanta nu invocă niciun argument specific pentru a respinge declarațiile date de Sasol, de Repsol și de Shell, potrivit cărora scopul reuniunilor tehnice era stabilirea prețurilor.

134    Așadar, trebuie respins argumentul reclamantei întemeiat pe lipsa sa de voință de a încheia acorduri referitoare la stabilirea prețurilor cerii de parafină.

–       Cu privire la pretinsa lipsă a participării la o practică concertată

135    Reclamanta consideră că Comisia nu a putut stabili în mod întemeiat că a participat la o practică concertată privind stabilirea prețurilor cerii de parafină.

136    În primul rând, trebuie amintit că Comisia dispune de probe directe constând în declarații date de întreprinderi care au participat la înțelegere și în note olografe din care reiese că reuniunile tehnice la care a fost prezentă reclamanta determinau acorduri sau practici concertate privind stabilirea prețurilor cerii de parafină.

137    În plus, din aceste elemente de probă reiese că, în cadrul reuniunilor tehnice desfășurate timp de mai mult de 12 ani, inclusiv în perioada de participare a Eni, participanții au schimbat în mod regulat informații cu privire la prețurile lor și cu privire la creșterile prevăzute. Reclamanta nu a furnizat nicio explicație coerentă pentru aceste activități, de natură să repună în discuție afirmația Comisiei potrivit căreia rațiunea existenței unor asemenea practici era în special stabilirea prețurilor. Dimpotrivă, perioada lungă în care reuniunile s‑au desfășurat sistematic constituie în sine un indiciu prin care se demonstrează că participanții aveau ca obiectiv armonizarea politicilor lor în privința prețurilor, înlocuind în mod conștient riscurile pieței cu o cooperare între aceștia.

138    În al doilea rând, reclamanta consideră însă că, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, a dovedit că strategiile sale în materia prețurilor erau independente de opțiunile efectuate în cursul reuniunilor tehnice. Prin urmare, Comisia nu ar fi putut să afirme în mod întemeiat, în considerentul (298) al deciziei atacate, că Eni „[…] lua[se] în considerare informațiile obținute privind comportamentul concurenților săi pe piață, adaptat comportamentului propriu, și a adoptat măsuri de aplicare”.

139    În această privință, reclamanta prezintă un tabel referitor la evoluția prețurilor vânzărilor sale de parafină „133” către SIMP între anii 2002 și 2005. Pe baza acestuia, reclamanta concluzionează că nu există nicio sincronizare între prețurile stabilite în reuniunile tehnice și modificările prețurilor pe care le practica și că majorarea prețurilor sale, de la 542 de euro la 1 ianuarie 2002 la 588 de euro la 1 aprilie 2005, este inferioară inflației și nu poate fi rezultatul punerii în aplicare a unei coluziuni pentru stabilirea prețurilor. Mai mult, începând cu 1 ianuarie 2004, reclamanta ar fi stabilit prețurile de vânzare pentru SIMP prin referire la „media cotațiilor medii lunare ale parafinei «Chinese Origin CIF NWE» indicată în buletinele ICIS‑LOR din luna precedentă”. În continuare, un acord identic s‑ar fi aplicat vânzărilor către SER. Prin urmare, pretinsa practică concertată nu ar fi putut să vizeze cota absolut preponderentă (între 60 % și 70 %) din producția sa ce făcea obiectul convențiilor cu societățile SIMP și SER.

140    Primo, trebuie să se observe că tabelul expus de reclamantă reprezintă o prezentare foarte selectivă a evoluției prețurilor sale. Astfel, acesta conține informații referitoare numai la parafina „133”, unul dintre numeroasele tipuri de ceară de parafină comercializate de Eni. Mai mult, este vorba despre prețuri aplicate față de SIMP, o societate care, potrivit reclamantei înseși, avea o putere de cumpărare semnificativă și, așadar, capacitatea de a obține de la Eni condiții de cumpărare avantajoase. Tabelul nu conține nicio informație în ceea ce privește evoluția prețurilor Eni aplicate în privința clienților săi finali, în mod logic cei mai expuși la trucările prețurilor rezultate din înțelegere.

141    Secundo, reclamanta nu poate obiecta în mod întemeiat față de Comisie că nu există o corelație între informațiile disponibile privind reuniunile tehnice și tabelul cuprins în cererea introductivă.

142    Astfel, din mai multe declarații citate mai sus rezultă că, în general, creșterile prețurilor convenite în cadrul reuniunilor tehnice nu puteau să fie aplicate în totalitate clienților. Shell declară că puteau fi puse în aplicare aproximativ două treimi din creșterile convenite. În plus, există mai multe indicii în dosar cu privire la faptul că, în mod frecvent, participanții nu aveau nicio posibilitate să pună în aplicare creșterea convenită.

143    În orice caz, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 42 de mai sus, elementele de probă referitoare la înțelegeri sunt în mod normal fragmentare și disparate. Astfel, întrucât Comisia nu dispunea de probe detaliate cu privire la conținutul discuțiilor purtate în cadrul fiecărei reuniuni tehnice și deținea doar o mică parte din scrisorile tarifare expediate clienților de către participanți, reclamanta nu poate întemeia niciun argument valabil pe pretinsa lipsă de corespondență a evoluției prețurilor sale de vânzare pentru parafina „133” față de SIMP cu conținutul parțial al reuniunilor tehnice care poate fi reconstituit de Comisie, cu atât mai mult cu cât prețurile diferitor produse din ceară de parafină au variat, iar clienții au încercat în mod logic să reziste majorărilor.

144    Tertio, potrivit jurisprudenței, faptul că întreprinderile au anunțat în mod efectiv majorările de prețuri convenite și că prețurile astfel anunțate au servit drept bază pentru stabilirea prețurilor din tranzacțiile individuale este suficient în sine pentru a constata că respectiva coluziune cu privire la prețuri a avut atât ca obiect, cât și ca efect o gravă restrângere a concurenței (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Cascades/Comisia, T‑308/94, Rec., p. II‑925, punctul 194). Într‑un asemenea caz, Comisia nu este obligată să examineze în detaliu argumentele părților care urmăresc să dovedească faptul că acordurile în discuție nu au avut ca efect majorarea prețurilor mai mult decât cele care ar fi fost observate în condiții normale de concurență și să răspundă la acestea punctual (Hotărârea Bolloré și alții/Comisia, punctul 50 de mai sus, punctul 451).

145    Or, după cum reiese din examinarea probelor în cadrul prezentului motiv, Comisia a demonstrat la un standard juridic corespunzător că practicile coluzive în speță urmăreau stabilirea prețurilor și că rezultatul reuniunilor în cadrul cărora fuseseră discutate sau stabilite creșteri de prețuri au fost adeseori puse în aplicare prin anulări de prețuri în raport cu clienții și prin anunțuri de creșteri, precum și că prețurile astfel anunțate au fost utilizate drept temei pentru stabilirea prețurilor în cadrul tranzacțiilor individuale. De asemenea, atunci când, având în vedere condițiile de pe piață, participanții la înțelegere au convenit o menținere a prețurilor, aceasta trebuie de asemenea considerată ca făcând parte din punerea în aplicare a încălcării unice, complexe și continue din speță.

146    Rezultă că tabelul privind evoluția prețurilor de vânzare ale parafinei „133” către SIMP între anii 2002 și 2005 și argumentele prezentate de reclamantă în acest context sunt lipsite de pertinență.

147    Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că Comisia a demonstrat în mod întemeiat că Eni a participat la acorduri sau la practici concertate privind stabilirea prețurilor cerii de parafină și trebuie să se respingă primul aspect al celui de al doilea motiv.

 Cu privire la lipsa participării Eni la acordul sau la practica concertată în vederea schimbului de informații

148    Reclamanta contestă faptul că informațiile schimbate în cursul reuniunilor tehnice au avut în cazul său un caracter strategic sau au fost de ordin concurențial. Prin urmare, contrar afirmației Comisiei, reclamanta nu a ținut seama de acestea și și‑a stabilit comportamentul comercial independent de informațiile schimbate. În orice caz, reclamanta nu ar fi furnizat informații sensibile altor participanți.

149    În această privință, Tribunalul a statuat deja că, în cazul în care concurenții au participat la reuniuni în cursul cărora au schimbat informații cu privire, printre altele, la prețurile pe care intenționau să le practice pe piață, o întreprindere, prin participarea la o reuniune având un obiect anticoncurențial, nu numai că a urmărit scopul de a elimina în avans incertitudinea cu privire la comportamentul viitor al concurenților săi, ci a trebuit să ia în mod necesar în considerare, direct sau indirect, informațiile obținute în cadrul acestor reuniuni pentru a stabili politica pe care intenționa să o urmeze pe piață (Hotărârea Tribunalului din 24 octombrie 1991, Rhône‑Poulenc/Comisia, T‑1/89, Rec., p. II‑867, punctele 122 și 123, și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, Knauf Gips/Comisia, nepublicată în Repertoriu, punctul 276, care nu a fost anulată cu privire la acest aspect).

150    De asemenea, potrivit jurisprudenței, trebuie să se prezume, sub rezerva probei contrare, ce revine operatorilor interesați, că întreprinderile care participă la acțiunea concertată și care rămân active pe piață țin seama de schimbul de informații cu concurenții lor pentru a‑și stabili comportamentul pe această piață. Această afirmație este cu atât mai adevărată atunci când acțiunea concertată se desfășoară regulat și pe o perioadă îndelungată (Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 28 de mai sus, punctul 162).

151    În consecință, acest argument trebuie respins.

152    În plus, reclamanta invocă gradul de transparență ridicat care caracterizează, în general, sectorul cerii de parafină. Prețurile medii practicate în diferite țări europene ar fi fost publicate în mod regulat în buletinul ICIS‑LOR. Astfel, reclamanta nu ar fi avut interes să ia în considerare informațiile comunicate cu ocazia reuniunilor tehnice.

153    Trebuie arătat că buletinul ICIS‑LOR din 30 ianuarie 2002, anexat la cererea introductivă, conține gamele de prețuri medii ale anumitor tipuri de ceară de parafină, întemeiate pe informațiile de pe piețe privind dezvoltarea prețurilor în luna ianuarie 2002 și câteva previziuni vagi privind evoluția prețurilor în viitor, redactorul buletinului utilizând termenul „zvon”.

154    Trebuie să se rețină că, în cursul reuniunilor tehnice, participanții au comunicat deseori majorările de prețuri pe care intenționau să le efectueze în viitor, fiecare producător în parte, iar nu numai media industriei. Mai mult, astfel cum reiese din probele reunite de Comisie, participanții s‑au informat deopotrivă cu privire la data la care intenționau să anunțe clienților noile prețuri. Prin urmare, informațiile comunicate cu ocazia reuniunilor tehnice erau incomparabil mai detaliate și axate pe viitor, iar nu pe trecut.

155    În consecință, documentul anexat de reclamantă nu este de natură să demonstreze lipsa unei utilități a informațiilor referitoare la prețuri schimbate între participanți cu ocazia reuniunilor tehnice și nici caracterul licit al unor asemenea schimburi și nu este susceptibil să răstoarne prezumția privind luarea în considerare de către reclamantă a informațiilor referitoare la prețuri comunicate cu ocazia reuniunilor tehnice.

156    Prin urmare, și acest argument trebuie respins.

157    În orice caz, trebuie amintit că componenta principală a încălcării reținută în privința reclamantei a constat în „acorduri sau practici concertate referitoare la stabilirea prețurilor și la schimbul și la divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial”. Or, participarea reclamantei la acorduri sau la practici concertate privind stabilirea prețurilor a fost amplu demonstrată în cadrul analizei primului aspect al prezentului motiv. Acest element a justificat, în sine, calificarea încălcării în discuție drept „foarte gravă” și, prin urmare, amenda impusă. Mai mult, aceste practici au implicat deopotrivă un schimb de informații sensibile din punct de vedere comercial, și anume cele privind prețurile cerii de parafină. Așadar, argumentele invocate în cadrul prezentului aspect nu pot repune în discuție legalitatea deciziei atacate.

158    Având în vedere cele de mai sus, trebuie confirmată constatarea Comisiei potrivit căreia reclamanta a participat la componenta principală a încălcării între 21 februarie 2002 și 28 aprilie 2005 și, prin urmare, trebuie respins al doilea motiv.

2.     Cu privire la motivele invocate referitor la calculul cuantumului amenzii aplicate reclamantei

159    Prin intermediul celui de al doilea grup de motive, reclamanta formulează critici și argumente care pun în discuție atât legalitatea calculului cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată, cât și caracterul adecvat al acestei amenzi. Astfel, criticile și argumentele respective vizează în cea mai mare parte, fără o delimitare clară, atât anularea în parte a deciziei atacate, cât și reformarea acesteia în cadrul exercitării de către Tribunal a competenței sale de fond.

160    Potrivit jurisprudenței, controlul legalității deciziilor adoptate de Comisie este completat de competența de fond, care este recunoscută instanței Uniunii prin articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, conform articolului 229 CE. Această competență autorizează instanța, dincolo de simplul control al legalității sancțiunii, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să anuleze, să reducă sau să majoreze cuantumul amenzii sau al penalității cu titlu cominatoriu aplicate. Controlul prevăzut de tratate implică, așadar, conform cerințelor principiului protecției jurisdicționale efective prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, faptul că instanța Uniunii exercită un control atât de drept, cât și de fapt și că are competența de a aprecia probele, de a anula decizia atacată și de a modifica cuantumul amenzilor (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, C‑3/06 P, Rep., p. I‑1331, punctele 60-62, și Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 2003, General Motors Nederland și Opel Nederland/Comisia, T‑368/00, Rec., p. II‑4491, punctul 181).

161    Prin urmare, îi revine Tribunalului, în cadrul competenței sale de fond, sarcina de a aprecia, la data la care adoptă decizia sa, dacă reclamantei i s‑a aplicat o amendă al cărei cuantum reflectă corect gravitatea și durata încălcării în cauză, astfel încât amenzile menționate să aibă un caracter proporțional în raport cu criteriile prevăzute la articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Aristrain/Comisia, T‑156/94, Rec., p. II‑645, punctele 584-586, și Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Comisia, T‑220/00, Rec., p. II‑2473, punctul 93).

162    Trebuie însă subliniat că exercitarea competenței de fond nu echivalează cu un control din oficiu și trebuie amintit că procedura în fața instanțelor Uniunii este în contradictoriu.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe stabilirea eronată la 17 % a coeficientului pentru gravitatea încălcării și a cuantumului suplimentar cunoscut sub numele „taxă de intrare”

163    În decizia atacată, sub titlul „Concluzie privind gravitatea”, Comisia a reținut în special următoarele:

„[…]

(651) În ceea ce privește sfera geografică, încălcarea a acoperit ansamblul SEE, ținând seama de faptul că întreprinderile în cauză au vândut [ceară de parafină] în toate țările SEE. […]

(653) Ținând seama de împrejurările proprii ale cauzei, de criteriile dezbătute anterior referitoare la natura încălcării și la sfera geografică, proporția valorii vânzărilor care va fi luată în considerare în cazul Eni și al H&R/Tudapetrol trebuie să fie de 17 %. S‑a demonstrat că în cazul ExxonMobil, MOL, Repsol, RWE, Sasol, Shell și Total, încălcarea unică și continuă a fost de asemenea caracterizată prin alocarea clienților și/sau împărțirea piețelor. Împărțirea piețelor și alocarea clienților se numără, prin însăși natura lor, printre restrângerile cele mai grave aduse concurenței, întrucât aceste practici determină reducerea sau eliminarea concurenței pe anumite piețe sau pentru anumiți clienți. […] Având în vedere această gravitate suplimentară, proporția valorii vânzărilor care va fi luată în considerare în cazul ExxonMobil, MOL, Repsol, RWE, Sasol, Shell și Total trebuie să fie de 18 %.”

164    Reclamanta critică faptul că Comisia a reținut un coeficient de 17 % care trebuie aplicat pentru gravitatea încălcării, potrivit punctului 21 din Orientările din 2006, și pentru descurajare, potrivit punctului 25 din aceleași orientări (cuantum suplimentar cunoscut sub numele „taxă de intrare”). Astfel, acest coeficient reținut în cazul întreprinderilor care au participat nu numai la componenta principală a încălcării, ci și la a doua componentă, constând în împărțirea piețelor și a clienților, ar fi de doar 18 %. Diferența de gravitate nu ar fi reflectată în mod proporțional de o diferență de doar 1 %. În plus, Comisia ar fi încălcat articolul 81 CE, articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003, principiul egalității de tratament, Orientările din 2006 și obligația de motivare. Pe acest temei, reclamanta solicită Tribunalului reducerea acestor coeficienți la un nivel mai mic de 17 %.

165    Potrivit jurisprudenței, din articolul 49 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale reiese că pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiunea săvârșită și că, în temeiul articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, pentru stabilirea cuantumului amenzii trebuie luate în considerare gravitatea încălcării și durata acesteia. Principiile proporționalității și adecvării pedepsei prevăd de asemenea că cuantumul amenzii aplicate trebuie să fie proporțional cu gravitatea și cu durata încălcării (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2001, Tate & Lyle și alții/Comisia, T‑202/98, T‑204/98 și T‑207/98, Rec., p. II‑2035, punctul 106, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctul 226).

166    În special, principiul proporționalității presupune că amenda trebuie stabilită de Comisie proporțional cu elementele luate în considerare pentru a se aprecia gravitatea încălcării și că, în această privință, Comisia trebuie să aplice aceste elemente în mod coerent și justificat din punct de vedere obiectiv (Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, punctul 165 de mai sus, punctele 226-228, și Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 2010, Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, T‑446/05, Rep., p. II‑1255, punctul 171).

167    În plus, la stabilirea cuantumului amenzii trebuie să se țină seama de elemente obiective precum conținutul și durata comportamentelor anticoncurențiale, numărul și intensitatea acestora, întinderea pieței afectate și atingerea adusă ordinii publice economice. Analiza trebuie să ia în considerare și importanța relativă și cota de piață a întreprinderilor responsabile, precum și o eventuală încălcare repetată. Din rațiuni de transparență, Comisia a adoptat Orientările din 2006, în care precizează în ce mod va lua în considerare anumite circumstanțe ale încălcării și consecințele care vor putea fi deduse din acestea în ceea ce privește cuantumul amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, Rep., p. I‑13085, punctele 57-59).

168    În primul rând, în ceea ce privește prezenta cauză, trebuie arătat, după cum se prevede la punctul 23 din Orientările din 2006, că acordurile și practicile concertate privind stabilirea prețurilor care fac parte, ca în speță, din componenta principală a încălcării se numără, prin însăși natura lor, printre restrângerile cele mai grave ale concurenței. Prin urmare, potrivit punctelor 21 și 23 din Orientările din 2006, coeficientul care reflectă gravitatea încălcării trebuie stabilit în partea superioară a intervalului cuprins între 0 % și 30 %. Mai mult, în speță, acordurile și practicile concertate privind stabilirea prețurilor priveau toate țările SEE, împrejurare care este de asemenea pertinentă potrivit punctului 22 din Orientările din 2006 [considerentele (651) și (653) ale deciziei].

169    Având în vedere aceste elemente, Comisia nu a încălcat nici articolul 81 CE, nici articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003, nici Orientările din 2006 prin faptul că a reținut un coeficient de 17 % pentru gravitatea încălcării în ceea ce privește componenta principală a acesteia, constând „în acorduri sau practici concertate referitoare la stabilirea prețurilor [și] la schimbul și la divulgarea unor informații sensibile din punct de vedere comercial” privind ceara de parafină. Aceeași concluzie este valabilă și în ceea ce privește stabilirea cuantumului care trebuie adăugat pentru descurajare, potrivit punctului 25 din Orientările din 2006, cunoscut sub numele „taxă de intrare”. Mai mult, Comisia a indicat legăturile dintre factorii pertinenți luați în considerare pentru gravitatea încălcării și coeficientul reținut, astfel încât ea a respectat obligația de motivare care îi revine.

170    Trebuie să se adauge că stabilirea coeficientului în discuție la 17 % este justificată și având în vedere criteriile de apreciere reținute de jurisprudența citată la punctul 167 de mai sus. Prin urmare, Tribunalul consideră că acest coeficient este proporțional cu gravitatea încălcării săvârșite de reclamantă, cu alte cuvinte, că acesta reflectă gravitatea încălcării într‑un mod adecvat.

171    În al doilea rând, trebuie examinate argumentele reclamantei potrivit cărora diferența dintre coeficienții reținuți pentru componenta principală a încălcării, pe de o parte, și pentru primele două componente, pe de altă parte, care este de 1 %, nu reflectă diferența de gravitate care constă în adăugarea participării la o împărțire a clienților și a piețelor.

172    Reclamanta susține că, potrivit Orientărilor din 2006, împărțirea piețelor și a clienților face parte de asemenea dintre cele mai grave restrângeri ale concurenței, astfel încât este disproporționată reținerea a doar 1 % din valoarea vânzărilor pentru gravitate și pentru „taxa de intrare”, în timp ce coeficienții pentru componenta principală a încălcării au fost de 17 %.

173    În această privință, trebuie subliniat că, astfel cum reiese din considerentele (240) și (248) ale deciziei atacate, acordurile constând în împărțirea piețelor sau a clientelei au fost sporadice în cursul reuniunilor tehnice în comparație cu acordurile sau practicile concertate privind stabilirea prețurilor cerii de parafină. Mai mult, potrivit declarațiilor independente date de întreprinderi care au participat de asemenea la înțelegere (a se vedea punctele 82-84 de mai sus), în reuniunile tehnice a fost inclusă întotdeauna o discuție referitoare la nivelurile prețurilor aplicate de participanți, aceste reuniuni privind în general stabilirea prețurilor.

174    În plus, potrivit considerentului (267) al deciziei atacate, obiectivul ilicit și sancționat urmărit de participanții la o încălcare unică și continuă în speță a constat în reducerea sau în eliminarea presiunii concurențiale, cu scopul final de a realiza beneficii mai mari și, în ultimul rând, de a stabiliza, chiar de a crește, aceste beneficii. Desigur, a doua componentă a încălcării putea agrava efectele nocive ale acesteia în privința clienților și a piețelor afectate. Cu toate acestea, ea nu a vizat un obiectiv anticoncurențial care ar fi putut fi separat în mod clar de cel aferent componentei principale a încălcării, din moment ce erau avute în vedere aceleași produse și chiar aceeași piață geografică, iar în ultimă analiză, împărțirea piețelor și a clienților a servit deopotrivă scopului de a atinge niveluri de prețuri supraconcurențiale, la fel ca practicile privind stabilirea prețurilor.

175    Pe acest temei, Tribunalul consideră că coeficienții de 17 % reținuți în cazul întreprinderilor care au participat la componenta principală a încălcării nu sunt disproporționați în raport cu cei care au fost reținuți în cazul întreprinderilor care au participat și la a doua componentă a încălcării.

176    Reclamanta se referă de asemenea la Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 2003, Adriatica di Navigazione/Comisia (T‑61/99, Rec., p. II‑5349). Ea subliniază că, precum în prezenta cauză, în acel caz, Comisia a constatat existența „unei singure și aceeași încălcări neîntrerupte”. Tribunalul s‑ar fi pronunțat în sensul că Comisia nu poate sancționa în același mod întreprinderile care au participat, în realitate, la două încălcări și întreprinderile care au participat doar la una dintre acestea, încălcând principiul proporționalității.

177    Trebuie să se constate că, în Hotărârea Adriatica di Navigazione/Comisia, punctul 176 de mai sus (punctele 188-190), Tribunalul a cenzurat constatarea Comisiei potrivit căreia cele două înțelegeri distincte care priveau, pe de o parte, liniile de feriboturi pentru nord și, pe de altă parte, liniile de feriboturi pentru sud, între Grecia și Italia, constituiau o singură încălcare. Ca urmare a acestei constatări, Tribunalul a considerat că Comisia nu putea să sancționeze cu aceeași severitate companiile cărora decizia contestată le imputa cele două încălcări și companiile, precum Adriatica di Navigazione, cărora li s‑a imputat doar una dintre încălcări.

178    Or, în speță, reclamanta nu contestă concluzia Comisiei potrivit căreia acordurile sau practicile concertate privind stabilirea prețurilor și schimbul și divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial referitoare la ceara de parafină (componenta principală a încălcării) și împărțirea clienților sau a piețelor în privința cerii de parafină (a doua componentă a încălcării) fac parte din aceeași încălcare unică, complexă și continuă.

179    În orice caz, astfel cum s‑a arătat la punctul 172 de mai sus, împărțirea clienților și/sau a piețelor nu urmărea un obiectiv anticoncurențial care ar putea fi separat în mod clar de cel al componentei principale a încălcării. În general, împărțirea piețelor și a clienților servește deopotrivă scopului de a atinge niveluri de prețuri supraconcurențiale, la fel ca practicile privind stabilirea prețurilor. Acordurile aferente celor două componente în discuție priveau aceleași produse și piețe geografice și erau realizate prin același mecanism bazat pe reuniunile tehnice. Pe de altă parte, stabilirea prețurilor este mai ușor de pus în aplicare atunci când posibilitatea clienților de a se orienta către alți furnizori este redusă din cauza împărțirii între aceștia. În plus, toate întreprinderile care au participat la a doua componentă a încălcării erau implicate și în componenta principală a încălcării, iar cele două componente ale încălcării s‑au desfășurat în aceeași perioadă. Așadar, este posibil să se concluzioneze în sensul complementarității celor două componente (a se vedea în acest sens Hotărârea Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, punctul 166 de mai sus, punctele 89-92), astfel încât concluzia Comisiei referitoare la caracterul unic al încălcării în prezenta cauză trebuie să fie confirmată.

180    Prin urmare, spre deosebire de contextul factual și juridic din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Adriatica di Navigazione/Comisia, punctul 176 de mai sus, în speță există o încălcare unică. Mai mult, a doua componentă a încălcării nu a avut o pondere echivalentă celei a componentei principale a încălcării și, în definitiv, participanții la a doua componentă au fost sancționați mai sever decât cei care au fost implicați doar în componenta principală a încălcării. Astfel, argumentul reclamantei întemeiat pe hotărârea menționată trebuie respins.

181    În al treilea rând, reclamanta afirmă că există o discriminare vădită între întreprinderile care au participat la încălcare. Cele mai grave două încălcări ale articolului 81 CE ar fi fost sancționate într‑un mod total diferit, respectiv, în ceea ce privește stabilirea prețurilor, printr‑un cuantum de bază și un cuantum suplimentar de 17 % din valoarea vânzărilor și, în ceea ce privește împărțirea piețelor sau a clienților, printr‑un cuantum de bază și un cuantum suplimentar egal cu o valoare neglijabilă de 1 % din cifra de afaceri de referință.

182    Potrivit jurisprudenței, principiul egalității de tratament este încălcat doar atunci când situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv (Hotărârea Curții din 13 decembrie 1984, Sermide, 106/83, Rec., p. 4209, punctul 28, și Hotărârea Tribunalului din 4 iulie 2006, Hoek Loos/Comisia, T‑304/02, Rec., p. II‑1887, punctul 96).

183    În speță, toți participanții s‑au aflat într‑o situație identică, în sensul că a fost reținută răspunderea acestora pentru componenta principală a încălcării. Astfel, Comisia a luat în considerare, respectând principiul egalității de tratament, în cazul tuturor participanților, 17 % din valoarea vânzărilor pentru gravitatea încălcării, precum și pentru calcularea „taxei de intrare”.

184    În sfârșit, trebuie amintit că a doua componentă a încălcării a constat în acorduri mai degrabă sporadice, care au implicat mai puțini participanți și care, în consecință, au prezentat o importanță economică mai redusă. În plus, aceasta poate fi considerată complementară componentei principale a încălcării. Prin urmare, este vorba despre o situație obiectiv diferită în raport cu componenta principală a încălcării, astfel încât Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament prin faptul că nu a utilizat un coeficient egal sau apropiat pentru gravitate și pentru „taxa de intrare” în cazul componentei principale a încălcării, pe de o parte, și pentru a doua componentă a încălcării, luată în considerare în mod individual, pe de altă parte.

185    Prin urmare, critica întemeiată pe încălcarea principiului egalității de tratament trebuie de asemenea respinsă.

186    În orice caz, Tribunalul consideră, în exercitarea competenței sale de fond, că luarea în considerare a unei proporții de 17 % din valoarea vânzărilor întreprinderilor care au participat numai la componenta principală a încălcării reflectă în mod adecvat gravitatea încălcării, astfel cum această cerință este impusă de articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și de jurisprudența citată la punctul 165 de mai sus.

187    Având în vedere dezvoltările de mai sus, al treilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe lipsa eronată a luării în considerare a rolului marginal al Eni în înțelegere și a neaplicării acordurilor privind prețurile în calitate de circumstanță atenuantă

188    Reclamanta consideră că Comisia a refuzat în mod eronat să îi acorde beneficiul circumstanței atenuante determinate de rolul său marginal în înțelegere și de lipsa punerii în aplicare a acordurilor anticoncurențiale. Procedând astfel, Comisia ar fi încălcat articolul 81 CE, articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003, Orientările din 2006, precum și principiul egalității de tratament și obligația de motivare care îi revine. În consecință, reclamanta solicită Tribunalului anularea în tot sau în parte a deciziei atacate, în măsura în care privește cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată, și recalcularea cuantumului acesteia.

189    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit punctului 29 a treia liniuță din Orientările din 2006, cuantumul de bază al amenzii poate fi redus atunci când Comisia constată existența unor circumstanțe atenuante, printre altele atunci când întreprinderea în cauză face dovada că participarea sa la încălcare este extrem de redusă și demonstrează astfel că, în perioada în care a fost parte la acordurile ilicite, s‑a sustras efectiv de la aplicarea acestora adoptând un comportament concurențial pe piață. Potrivit aceluiași punct, simplul fapt că o întreprindere a participat la o încălcare pentru o perioadă mai scurtă decât alte întreprinderi nu este considerat circumstanță atenuantă, deoarece această circumstanță este deja reflectată în cuantumul de bază.

190    Părțile sunt de acord asupra faptului că, potrivit literei și spiritului Orientărilor din 2006, aplicarea circumstanței atenuante ce rezultă din cuprinsul punctului 29 a treia liniuță din Orientările din 2006 necesită, în afara demonstrării „participării extrem de reduse” la înțelegere, și demonstrarea „sustragerii efective de la aplicarea acesteia”, cele două elemente constituind două condiții cumulative.

191    În plus, trebuie să se rețină că, potrivit punctului 3 prima liniuță din Liniile directoare din 1998, „rolul exclusiv pasiv sau imitativ” al unei întreprinderi în săvârșirea încălcării putea constitui o circumstanță atenuantă. Părțile împărtășesc opinia potrivit căreia noțiunea „participare extrem de redusă” cuprinsă în Orientările din 2006 trebuie interpretată în mod analog noțiunii „rol exclusiv pasiv” cuprinse în Liniile directoare din 1998.

 Cu privire la rolul pasiv sau marginal al Eni în înțelegere

–       Cu privire la temeinicia deciziei atacate

192    În considerentul (690) al deciziei atacate, Comisia a respins argumentele prezentate de reclamantă pentru a demonstra rolul său marginal în înțelegere, considerând că, în perioada în care Eni a participat la înțelegere, comportamentul acesteia nu fusese diferit de comportamentul celorlalți membri, cu excepția Sasol. În privința Sasol, potrivit considerentelor (685) și (686) ale deciziei atacate, Comisia a considerat că a avut rol de conducător și a majorat cuantumul de bază care îi era aplicabil cu 50 % pentru această circumstanță agravantă.

193    Potrivit reclamantei, din dosarul administrativ reiese că rolul său era marginal în cursul reuniunilor tehnice. Cu toate acestea, încălcând principiul egalității de tratament, Comisia ar fi tratat‑o ca pe toți ceilalți participanți.

194    Potrivit jurisprudenței, atunci când o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, trebuie examinată gravitatea relativă a participării la încălcare a fiecăreia dintre acestea (Hotărârea Curții din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., p. 1663, punctul 623) pentru a se stabili dacă este oportun să se țină seama de circumstanțele atenuante sau agravante (Hotărârea Tribunalului din 13 septembrie 2010, Trioplast Industrier/Comisia, T‑40/06, Rep., p. II‑4893, punctul 105).

195    Tribunalul s‑a pronunțat deja, în contextul punctului 3 prima liniuță din Liniile directoare din 1998, că rolul pasiv implica adoptarea de către întreprinderea în cauză a unei „atitudini rezervate”, cu alte cuvinte, lipsa participării active la elaborarea acordului sau a acordurilor anticoncurențiale (Hotărârea Trioplast Industrier/Comisia, punctul 194 de mai sus, punctul 106; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, punctul 161 de mai sus, punctul 167).

196    În același sens, potrivit jurisprudenței, printre elementele de natură să dovedească rolul pasiv al unei întreprinderi în cadrul unei înțelegeri, pot fi luate în considerare caracterul mult mai sporadic al participărilor sale la reuniuni în raport cu membrii obișnuiți ai înțelegerii, precum și intrarea sa tardivă pe piața care a făcut obiectul încălcării, independent de durata participării la aceasta, sau existența de declarații exprese în acest sens provenind de la reprezentanții întreprinderilor terțe care au participat la încălcare (Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, punctul 161 de mai sus, punctul 168, Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, punctul 331, și Hotărârea Trioplast Industrier/Comisia, punctul 194 de mai sus, punctul 107).

197    În primul rând, reclamanta consideră că a intrat tardiv pe piața relevantă. Până în anul 2002, vânzările sale s‑ar fi limitat practic doar la aprovizionarea societăților SIMP și SER, care preluau mai mult de 80 % din producția sa de ceară de parafină și de gaci de parafină. Numai după anul 2002 Eni ar fi început progresiv să furnizeze direct unui număr mai mare de clienți finali.

198    În această privință, Comisia observă în fața Tribunalului că Agip își desfășura activitatea pe piața cerii de parafină încă din 1977.

199    În răspunsul la întrebarea scrisă adresată de Tribunal, reclamanta susține că Agip, căreia i‑a succedat, a produs efectiv ceară de parafină începând cu anul 1975. Cu toate acestea, reclamanta subliniază că, până în anul 2001, a vândut aproape exclusiv către SIMP și către SER, fără să fi dispus de o structură veritabilă de comercializare a acestor produse.

200    Trebuie să se considere că simpla împrejurare că cea mai mare parte a producției de ceară de parafină a Eni a fost vândută de SIMP și de SER înainte de anul 2002 nu este de natură să demonstreze o intrare tardivă pe piața relevantă, producția de ceară de parafină și comercializarea acesteia către distribuitori sau procesatori constituind deopotrivă o prezență pe piață.

201    În orice caz, trebuie arătat că jurisprudența menționată de reclamantă, constituită din hotărâri care se referă la intrarea tardivă pe piață, se raportează la aplicarea Liniilor directoare din 1998. Or, în aceste linii directoare, cuantumul amenzii era influențat mai puțin de durata încălcării, întrucât numărul anilor de participare la înțelegere constituia doar un cuantum suplimentar. În schimb, în economia Orientărilor din 2006, numărul anilor este un element multiplicator al valorii vânzărilor, astfel încât cuantumul amenzii este aritmetic proporțional cu durata participării la încălcare, cu excepția părții minore din cuantumul amenzii cunoscută sub numele „taxă de intrare”.

202    În consecință, potrivit noii economii a Orientărilor din 2006, în principiu, intrarea tardivă pe piață este deja suficient reflectată prin valoarea redusă a coeficientului multiplicator reținut pentru durată.

203    Tribunalul consideră că, în speță, simpla împrejurare că, înainte de anul 2002, reclamanta a comercializat cea mai mare parte a cerii de parafină pe care o producea doar către două societăți nu constituie un factor care ar putea reprezenta o circumstanță atenuantă, chiar coroborată fiind cu alte elemente menționate de reclamantă.

204    În consecință, acest argument al reclamantei trebuie respins.

205    În al doilea rând, Eni susține că nu a fost implicată în reuniuni bilaterale, în afara cazului în care livrările încrucișate dintre furnizorii de ceară de parafină sau de gaci de parafină au necesitat asemenea contacte.

206    În această privință, trebuie amintit că în considerentul (275) al deciziei atacate se arată:

„Comisia a ales să nu investigheze întâlnirile bilaterale pentru motivul că efortul necesar pentru a dovedi elementele suplimentare ale acestei încălcări, fără a modifica în mod vădit rezultatul final, ar fi fost disproporționat. Pentru același motiv, Comisia a ales să nu investigheze celelalte întâlniri care au avut loc în afara reuniunilor tehnice. Comisia consideră de asemenea că a stabilit în mod suficient existența unei încălcări unice și continue referitoare la practicile pe care le‑a investigat.”

207    Prin urmare, trebuie să se constate că Comisia nu a luat în considerare elementele referitoare la contactele bilaterale în afara reuniunilor tehnice nici în privința celorlalți participanți la înțelegere. Astfel, participarea la înțelegere era dovedită în cazul tuturor întreprinderilor pe baza conținutului reuniunilor tehnice la care acestea au asistat. În consecință, argumentul reclamantei privind neimplicarea sa în contacte bilaterale nu este de natură să demonstreze participarea sa redusă la înțelegere.

208    Prin urmare, acest argument trebuie respins ca inoperant.

209    În al treilea rând, Eni susține că nu a trimis niciodată concurenților săi scrisori care să privească modificările prețurilor ei. Printre cele 150 de scrisori reunite de Comisie, reclamanta ar fi menționată doar de două ori în calitate de destinatar, pentru motive de altfel independente de înțelegere, și anume achizițiile sale de parafină de la Sasol.

210    Primo, din considerentele (113) și (299) ale deciziei atacate reiese că anumiți participanți la înțelegere au efectuat un schimb de scrisori tarifare pe care le‑au expediat clienților. Cu toate acestea, schimbul de scrisori tarifare nu s‑a raportat direct la discuțiile și la acordurile anticoncurențiale imputate Eni, ci numai la mecanismul de control al punerii în aplicare a acestora din urmă.

211    Secundo, Shell arată în declarația sa din 14 iunie 2006 că MOL, Eni și Repsol nu au expediat scrisori tarifare clienților, ci le‑au comunicat prețurile verbal. Nici Total nu a expediat frecvent scrisori tarifare. Prin urmare, în lipsa unor scrisori tarifare expediate clienților, deja o parte semnificativă a participanților, și anume trei sau patru din nouă, nu puteau fi implicați în schimbul de scrisori tarifare dintre concurenți, din cauza practicilor lor comerciale, independent de chestiunea voinței de a adera la o asemenea practică. Aceste întreprinderi nici nu au beneficiat de o circumstanță atenuantă pentru participarea redusă la înțelegere.

212    Prin urmare, Comisia nu a săvârșit nicio nelegalitate atunci când nu a luat în considerare această circumstanță în favoarea Eni.

213    În consecință, acest argument trebuie respins.

214    În al patrulea rând, independent de chestiunile referitoare la discuțiile bilaterale și la schimbul de scrisori tarifare, reclamanta susține că activitatea sa în cursul reuniunilor tehnice era redusă în raport cu ceilalți participanți. În această privință, reclamanta se referă la declarația dată de Sasol, potrivit căreia „Eni nu era un participant foarte activ la «Blue Saloon»”, și la declarația dată de Shell, potrivit căreia, „în ceea ce privește prețurile stabilite de comun acord în cursul reuniunilor tehnice, domnul S. nu știa dacă Eni și Repsol, care aveau un rol foarte pasiv în reuniunile tehnice, ar fi aderat la majorarea de prețuri și la deciziile adoptate”. În plus, reclamanta susține că a fost singura întreprindere participantă care nu a contribuit la organizarea reuniunilor tehnice. Chiar și Repsol ar fi organizat o reuniune tehnică.

215    În această privință, Tribunalul a precizat deja că faptul că alte întreprinderi participante la una și aceeași înțelegere au putut să fie mai active decât un anumit participant nu implică totuși că acesta din urmă a avut un rol exclusiv pasiv sau imitativ. De fapt, numai pasivitatea totală ar putea fi luată în considerare, iar aceasta trebuie dovedită de partea care o invocă (Hotărârea Trioplast Industrier/Comisia, punctul 194 de mai sus, punctul 108; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Bolloré și alții/Comisia, punctul 50 de mai sus, punctul 611).

216    Or, o asemenea pasivitate totală nu poate fi dedusă din faptul că întreprinderea incriminată nu a organizat ea însăși reuniuni secrete anticoncurențiale.

217    În plus, declarația dată de Shell, examinată deja la punctul 89 de mai sus, este, desigur, un element pertinent invocat de reclamantă. Cu toate acestea, fragmentul citat de reclamantă nu poate fi suficient în sine pentru a dovedi că participarea sa la înțelegere era extrem de redusă.

218    Desigur, Shell se referă la rolul mai degrabă pasiv al reprezentanților Eni și ai Repsol la reuniunile tehnice. Cu toate acestea, prezența acestora din urmă la reuniunile respective a dat totuși impresia celorlalți participanți că și cei doi producători importanți erau implicați în acordurile anticoncurențiale. În plus, în aceeași declarație, Shell menționează și Eni printre întreprinderile care au convenit asupra majorărilor de prețuri și a prețurilor minime.

219    Trebuie amintit în această privință că Eni era un participant regulat la reuniunile tehnice între anii 2002 și 2005, fiind prezentă la cel puțin 10 din cele 13 reuniuni tehnice desfășurate în această perioadă.

220    În lumina tuturor acestor considerații, Tribunalul constată că Comisia nu a încălcat articolul 81 CE, articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003, Orientările din 2006 și principiul egalității de tratament atunci când a afirmat, în considerentul (690) al deciziei atacate, că, „în perioada în care Eni a participat la înțelegere, comportamentul său nu a fost diferit de comportamentul celorlalți membri”.

221    Celelalte argumente ale reclamantei nu pot pune în discuție această concluzie.

222    În primul rând, reclamanta susține că nu a putut să beneficieze de circumstanțe atenuante pentru cooperarea efectivă cu Comisia în afara domeniului de aplicare al Comunicării din 2002 privind cooperarea. Deși Eni ar fi furnizat toate informațiile aflate în posesia sa, tocmai din cauza rolului său marginal în cadrul reuniunilor tehnice nu ar fi deținut documente referitoare la reuniuni pentru a susține existența înțelegerii. Prin urmare, reclamanta ar fi fost dublu sancționată din cauza nerecunoașterii rolului său pasiv.

223    Primo, așa cum Comisia a arătat în mod întemeiat în această privință, întrucât Eni avea neîndoielnic cunoștință despre practicile anticoncurențiale desfășurate în cadrul reuniunilor tehnice, nimic nu a împiedicat‑o să formuleze o cerere de clemență înaintea oricărei alte întreprinderi participante și să beneficieze astfel de imunitate totală sau parțială în temeiul Comunicării din 2002 privind cooperarea.

224    Secundo, trebuie amintit că, la punctele 3 și 4, Comunicarea din 2002 privind cooperarea prevede următoarele:

„Comisia cunoaște că anumite întreprinderi participante la înțelegeri nelegale doresc să pună capăt participării lor și să o informeze cu privire la existența acestor înțelegeri, însă ele sunt descurajate de amenzile ridicate cu privire la care există riscul să le fie aplicate. […] Comisia consideră că este în interesul [Uniunii] ca întreprinderile care cooperează cu aceasta să beneficieze de un tratament favorabil. Interesul consumatorilor și al cetățenilor în a se asigura detectarea și sancționarea înțelegerilor secrete depășește interesul cu privire la sancționarea pecuniară a acelor întreprinderi care îi permit să descopere și să sancționeze asemenea practici.”

225    Rezultă că scopul programului de clemență nu este de a da întreprinderilor participante la înțelegerile secrete, avertizate de inițierea procedurii administrative, posibilitatea de a fi exonerate de efectele pecuniare ale răspunderii lor, ci de a facilita descoperirea unor asemenea practici, în interesul consumatorilor și al cetățenilor europeni, prin stimularea participanților să le dezvăluie și, în continuare, în cadrul procedurii administrative, de a ajuta, în măsura posibilului, Comisia în eforturile de reconstituire a faptelor pertinente. Prin urmare, beneficiile care pot fi obținute de întreprinderile participante la asemenea practici nu pot depăși nivelul necesar pentru a garanta deplina eficacitate a programului de clemență și a procedurii administrative desfășurate de Comisie.

226    Or, niciun interes al consumatorilor europeni nu impune acordarea de către Comisie a beneficiului imunității la amendă sau al unei reduceri a cuantumului acesteia unui număr de întreprinderi mai mare decât cel care este necesar pentru a garanta deplina eficacitate a programului de clemență sau a procedurii sale administrative. Așadar, nu se justifică acordarea beneficiului unei asemenea imunități sau reduceri unor întreprinderi diferite de întreprinderile care au fost primele ce au furnizat elemente de probă care permit Comisiei să dispună verificări sau să constate o încălcare ori chiar să o ajute în alt mod și eficient în cursul procedurii administrative.

227    În consecință, întreprinderile care nu au furnizat în mod obiectiv informații care să determine avansarea semnificativă a investigației efectuate de Comisie nu se pot prevala în mod întemeiat de împrejurările, rezultate din situația proprie, iar nu din demersul Comisiei, despre care pretind că le‑ar fi făcut cooperarea mai dificilă. Astfel, valoarea cooperării este măsurată prin prisma utilității contribuției întreprinderilor în cauză, din punctul de vedere al desfășurării procedurii administrative de către Comisie.

228    Prin urmare, acest argument al reclamantei trebuie respins.

229    În al doilea rând, reclamanta consideră că, deși a participat în mod regulat la reuniunile tehnice între anii 2002 și 2005, interesul său era limitat la discuțiile de ordin tehnic, excluzând conținutul anticoncurențial al acestor reuniuni.

230    În această privință, trebuie să se facă trimitere la analiza efectuată la punctele 108-114 de mai sus, din care reiese că reclamanta nu a demonstrat lipsa sa de interes și că, în orice caz, această lipsă de interes nu este un element pertinent în cadrul aprecierii răspunderii sale pentru încălcarea săvârșită.

231    Rezultă că, în cadrul aprecierii pretinsului rol marginal și/sau pasiv al Eni în înțelegere, Comisia nu a săvârșit nicio nelegalitate, această apreciere fiind inclusă în examinarea condiției referitoare la participarea sa extrem de redusă la înțelegere (a se vedea punctul 220 de mai sus).

–       Cu privire la motivarea deciziei atacate

232    În ceea ce privește pretinsa nemotivare, trebuie arătat că argumentele invocate de reclamantă la paginile 41-43 din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile sunt, în esență, aceleași ca cele reproduse la punctele 193, 197, 205, 209 și 214 de mai sus.

233    Desigur, motivarea Comisiei pentru a respinge aceste argumente este succintă. În considerentul (690) al deciziei atacate, Comisia se limitează să arate că „în perioada în care Eni a participat la înțelegere, comportamentul său nu a fost diferit de comportamentul celorlalți membri”.

234    Totuși, potrivit jurisprudenței, cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații propriu destinatarului sau altor persoane vizate în mod direct și individual de acesta. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63, precum și Hotărârea Curții din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, C‑413/06 P, Rep., p. I‑4951, punctele 166 și 178).

235    Or, în speță, Comisia a arătat că a ținut seama doar de perioada participării reclamantei la înțelegere. Astfel, Comisia a arătat că argumentul întemeiat pe intrarea tardivă a reclamantei pe piață nu a fost luat în considerare.

236    În ceea ce privește neimplicarea reclamantei în contactele bilaterale și în efectuarea schimburilor de scrisori tarifare, este suficient să se amintească faptul că, la stabilirea încălcării, Comisia nu a ținut seama de elementele referitoare la contactele bilaterale în afara reuniunilor tehnice (a se vedea punctele 207 și 208 de mai sus). Or, nu poate fi reținută în sarcina Comisiei o insuficiență a motivării din cauza lipsei unei examinări în detaliu a unor argumente care, în esență, sunt nepertinente din punctul de vedere al aprecierii circumstanțelor atenuante în contextul specific al deciziei atacate.

237    În definitiv, în ceea ce privește constatarea Comisiei potrivit căreia „în perioada în care Eni a participat la înțelegere, comportamentul său nu a fost diferit de comportamentul celorlalți membri”, în motivarea Comisiei în această privință trebuie să se includă examinarea, în decizia atacată, a conținutului reuniunilor tehnice și a probelor referitoare la prezența Eni la acestea. Examinarea și constatările cuprinse în aceasta trebuie de asemenea luate în considerare în raport cu toate documentele și declarațiile la care reclamantei i s‑a acordat acces și care fac parte din contextul deciziei atacate.

238    Or, deși este adevărat că Sasol și Shell evidențiază un rol mai degrabă pasiv sau „nu foarte activ” al reprezentanților Eni cu ocazia reuniunilor tehnice, trebuie subliniat că, în aceeași declarație din 14 iunie 2006, Shell menționează de asemenea Eni printre întreprinderile care au convenit asupra majorărilor de prețuri și asupra prețurilor minime și precizează că MOL, Repsol și Eni nu au expediat clienților scrisori de majorare a prețurilor în urma reuniunilor tehnice, ci „au comunicat mai degrabă verbal majorările de prețuri” (a se vedea punctul 89 de mai sus). Prin urmare, având în vedere și afirmațiile întemeiate din decizia atacată privind prezența Eni la cel puțin 10 din cele 13 reuniuni tehnice care s‑au desfășurat în perioada cuprinsă între 21 februarie 2002 și 28 aprilie 2005, această decizie furnizează suficiente elemente pentru a explica atât Eni, cât și instanței Uniunii motivele pentru care participarea Eni la înțelegere nu putea fi considerată extrem de redusă.

239    Rezultă că, în ceea ce privește examinarea pretinsului rol marginal sau pasiv al Eni în încălcare, Comisia nu și‑a încălcat obligația de motivare.

240    Având în vedere examinarea de mai sus, trebuie respinsă critica întemeiată pe nerecunoașterea rolului marginal și/sau pasiv al Eni în încălcare.

 Cu privire la neaplicarea de către Eni a acordurilor referitoare la stabilirea prețurilor

241    Trebuie să se rețină că „participarea extrem de redusă” la înțelegere și sustragerea de la aplicarea acesteia constituie condiții cumulative ale circumstanței atenuante prevăzute la punctul 29 a treia liniuță din Orientările din 2006. Or, reclamanta nu a demonstrat că participarea sa fusese extrem de redusă. Prin urmare, critica întemeiată pe nelegalitatea respingerii, în decizia atacată, a acestor argumente referitoare la sustragerea de la aplicarea înțelegerii nu poate, oricum, să conducă la demonstrarea încălcării de către Comisie a Orientărilor din 2006.

242    În orice caz, pentru motive de exhaustivitate, Tribunalul analizează argumentele reclamantei.

–       Cu privire la decizia atacată

243    În considerentul (695) al deciziei atacate, Comisia a arătat:

„[…] În ceea ce privește argumentele prezentate de Eni, Comisia evidențiază că din datele comunicate de Eni în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile reiese că a majorat prețurile de cinci ori între anii 2002 și 2005. Comisia evidențiază de asemenea că motivul pentru care încercările de majorare a prețurilor nu se realizau frecvent este că clienții nu ar fi acceptat prețuri mai ridicate, iar nu din cauza comportamentului întreprinderii care se prevalează de beneficiul unei circumstanțe atenuante. Comisia consideră, așadar, că argumentele Eni […] nu demonstrează nici lipsa aplicării, nici lipsa unei încercări de aplicare a majorărilor de prețuri. În ceea ce privește scrisorile tarifare, Comisia a explicat mai sus că aceste scrisori nu reprezentau singurul instrument de punere în aplicare. Faptul că Comisia nu [a] fost în măsură să probeze că aceste scrisori au fost întotdeauna adresate și primite nu permite, în consecință, să se concluzioneze că nu a existat o punere în aplicare. Tot în acest context, Comisia consideră că informațiile privind majorările de prețuri au putut fi comunicate prin alte mijloace între participanții la reuniunile tehnice.”

244    Potrivit jurisprudenței, trebuie să se verifice dacă circumstanțele invocate de reclamantă sunt de natură să dovedească faptul că, în perioada în care a aderat la practicile ilicite, s‑a sustras în mod efectiv de la aplicarea acestora prin adoptarea unui comportament concurențial (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia, T‑224/00, Rec., p. II‑2597, punctul 268, și Hotărârea Bolloré și alții/Comisia, punctul 50 de mai sus, punctul 625).

245    De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante, faptul că o întreprindere a cărei participare la o acțiune concertată cu concurenții săi în materie de prețuri este dovedită nu s‑a comportat pe piață într‑un mod conform cu cel convenit cu concurenții săi nu constituie în mod necesar un element care trebuie luat în considerare ca circumstanță atenuantă în determinarea cuantumului amenzii care urmează să fie aplicată. Astfel, o întreprindere care urmează, în pofida acțiunii concertate cu concurenții săi, o politică mai mult sau mai puțin independentă pe piață poate doar să încerce să utilizeze înțelegerea în beneficiul său (Hotărârea Cascades/Comisia, punctul 144 de mai sus, punctul 230, și Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, punctul 165 de mai sus, punctul 269).

246    În acest context, trebuie să se verifice dacă asemenea împrejurări sunt de natură să dovedească faptul că, în perioada în care reclamanta a aderat la acordurile ilicite, s‑a sustras în mod efectiv de la aplicarea acestora prin adoptarea unui comportament concurențial pe piață sau, cel puțin, că a încălcat în mod clar și în mare măsură obligațiile privind punerea în aplicare a înțelegerii, astfel încât a perturbat însăși funcționarea acesteia (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, Daiichi Pharmaceutical/Comisia, T‑26/02, Rec., p. II‑713, punctul 113).

247    În primul rând, reclamanta susține că nu a aplicat niciodată majorările de prețuri care au fost decise de ceilalți participanți cu ocazia reuniunilor tehnice. În această privință, reclamanta face trimitere la argumentele prezentate în cadrul celui de al doilea motiv. Tabelul privind evoluția prețului pentru parafina „133”, prezentat de reclamantă, ar indica o fluctuație a prețurilor în locul unei serii de majorări precum cele menționate în decizia atacată. De asemenea, reclamanta face trimitere la argumentele referitoare la indexarea prețurilor sale pe baza cotațiilor cuprinse în buletinul ISIS‑LOR în ceea ce privește vânzările către SIMP și către SER.

248    Mai întâi, trebuie amintit că la punctul 140 și următoarele de mai sus au fost examinate argumente similare.

249    Astfel, tabelul menționat mai sus privește numai vânzările de parafină „133” către SIMP, în privința căreia, aparent, prețurile practicate de reclamantă erau mai degrabă stabile și care era bine poziționată, datorită puterii sale de cumpărare, pentru a se opune oricărei încercări a Eni de majorare a prețurilor. Tabelul menționat nu conține nicio informație referitoare la evoluția prețurilor Eni în raport cu clienții finali cei mai expuși la trucările prețurilor rezultate din înțelegere. Trebuie să se adauge că parafina „133” constituie doar unul dintre numeroasele tipuri de ceară de parafină produse de reclamantă. Prin urmare, informațiile pe care le‑a comunicat sunt foarte selective și nu pot, în niciun caz, să fie extrapolate la gama completă de ceară de parafină produsă de reclamantă și vândută tuturor cumpărătorilor.

250    În continuare, reclamanta nu poate susține în mod întemeiat în fața Comisiei că nu există o corelație între informațiile disponibile privind reuniunile tehnice și tabelul cuprins în cererea introductivă. Astfel, din mai multe declarații citate mai sus reiese că, în general, creșterile de prețuri convenite în cadrul reuniunilor tehnice nu puteau să fie aplicate în totalitate clienților. Shell declară că puteau fi puse în aplicare aproximativ două treimi din creșterile convenite. De asemenea, există mai multe informații în dosar cu privire la faptul că, frecvent, participanții nu puteau pune în aplicare în niciun mod creșterea convenită. Mai mult, participanții și‑au concentrat eforturile pe menținerea prețurilor sau pe stoparea erodării prețurilor, iar nu pe o majorare coordonată.

251    Trebuie să se adauge că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 42 de mai sus, elementele de probă referitoare la înțelegeri sunt, în mod normal, fragmentare și disparate, precum în cazul de față, în care Comisia a ajuns să reconstituie conținutul doar al unei mici părți a reuniunilor tehnice. Deja pentru acest motiv, Comisia este doar rareori în măsură să examineze o corespondență între rezultatul discuțiilor ilicite cu privire la prețuri și evoluția prețurilor practicate de participanții individuali la înțelegere. Așadar, nu se justifică recunoașterea în favoarea participanților a beneficiului unei neaplicări a acordurilor referitoare la prețuri, în calitate de circumstanță atenuantă, doar pe baza simplei împrejurări că evoluția prețurilor anumitor produse, aplicate anumitor clienți, nu poate fi raportată direct la informațiile fragmentare și disparate de care poate dispune Comisia.

252    În sfârșit și în orice caz, faptul că prețul pentru parafina „133” vândută către SIMP a fost majorat doar cu 8,48 %, de la 542 de euro la 1 ianuarie 2002 la 588 de euro la 1 aprilie 2005, nu este de natură să demonstreze că Eni a încălcat acordurile privind punerea în aplicare a înțelegerii până la punctul de a fi perturbat funcționarea însăși a acesteia.

253    Prin urmare, argumentele reclamantei referitoare la tabelul privind evoluția prețurilor în discuție nu sunt susceptibile să demonstreze sustragerea sa efectivă de la practicile ilicite.

254    În al doilea rând, reclamanta arată că nu a participat la schimbul de scrisori destinate clienților privind majorările de prețuri, acestea fiind comunicate reciproc de anumiți alți participanți la înțelegere.

255    În această privință, este suficient a se aminti constatarea cuprinsă la punctul 211 de mai sus, potrivit căreia o parte semnificativă a participanților, și anume trei sau patru din nouă, printre care și reclamanta, nu au expediat scrisori tarifare clienților, deoarece acești participanți au comunicat verbal prețurile lor.

256    În plus, punerea în aplicare a înțelegerii era constituită în mod esențial de luarea în considerare, în cursul negocierilor cu clienții referitoare la prețuri, a informației primite în cursul reuniunilor tehnice. Prin urmare, lipsa participării Eni la schimbul de scrisori tarifare, care este mai degrabă un mecanism de control al punerii în aplicare a acordurilor referitoare la prețuri, nu poate demonstra că s‑a sustras de la aplicarea practicilor ilicite.

257    Reiese din cele de mai sus că critica reclamantei întemeiată pe pretinsa sustragere a acesteia de la încălcare este neîntemeiată.

258    Prin urmare, în acest context, Comisia nu a încălcat articolul 81 CE, articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003, Orientările din 2006 și principiul egalității de tratament.

–       Cu privire la motivarea deciziei atacate

259    În ceea ce privește pretinsa încălcare a obligației de motivare, trebuie amintit că la observațiile cuprinse în considerentul (695) al deciziei atacate se adaugă examinarea efectuată de Comisie în decizia atacată din perspectiva conținutului reuniunilor tehnice și a probelor privind prezența Eni la acestea. Examinarea menționată și constatările cuprinse în aceasta trebuie de asemenea luate în considerare având în vedere toate documentele și declarațiile la care reclamantei i s‑a acordat acces și care fac parte din contextul deciziei atacate.

260    Or, motivarea în prezenta cauză permite atât reclamantei, cât și Tribunalului să înțeleagă motivele pentru care Comisia nu i‑a recunoscut pretinsa sustragere de la încălcare.

261    Rezultă că, în speță, nu este îndeplinită niciuna dintre cele două condiții cumulative ale aplicării circumstanței atenuante prevăzute la punctul 29 a treia liniuță din Orientările din 2006. Astfel, Comisia a demonstrat corespunzător cerințelor legale că participarea Eni la încălcare nu a fost extrem de redusă și că nu s‑a sustras efectiv de la aplicarea acordurilor anticoncurențiale prin adoptarea unui comportament concurențial pe piață.

262    În sfârșit, trebuie subliniat că Tribunalul a examinat în detaliu documentația pe care Comisia s‑a întemeiat în decizia atacată. În exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul concluzionează că nicio reducere a cuantumului amenzii aplicate reclamantei nu se justifică pe baza unei pretinse participări reduse la înțelegere, a unui pretins rol marginal sau pasiv în aceasta, a unei pretinse sustrageri de la aplicarea acordurilor anticoncurențiale sau a unei pretinse neaplicări de către reclamantă a înțelegerii.

263    Având în vedere cele de mai sus, al cincilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe lipsa eronată a luării în considerare a neglijenței Eni ca circumstanță atenuantă

264    Reclamanta arată că Comisia i‑a refuzat în mod eronat beneficiul circumstanței atenuante referitoare la neglijență. Procedând astfel, Comisia ar fi încălcat articolul 81 CE, articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003 și Orientările din 2006. Reclamanta solicită Tribunalului anularea deciziei atacate, întrucât Comisia i‑a refuzat beneficiul aplicării acestei circumstanțe atenuante, și recalcularea consecutivă a cuantumului amenzii.

265    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit punctului 29 a doua liniuță din Orientările din 2006, referitor la circumstanțele atenuante, cuantumul de bază al amenzii poate fi redus atunci când întreprinderea în cauză face dovada că încălcarea a fost săvârșită din neglijență.

266    Potrivit considerentului (708) al deciziei atacate:

„Eni afirmă de asemenea că nu a avut intenția să săvârșească o încălcare, având în vedere că reprezentantul său […] a asistat la reuniuni fără cea mai mică intenție de a încălca normele de concurență. […] În cursul audierii, Eni a declarat că reprezentatul său a crezut că asistă la reuniuni legitime ale EWF, în timp ce asista, în fapt, la reuniuni tehnice. Comisia evidențiază că declarațiile date de Eni nu se întemeiază pe nicio probă. Comisia consideră că este puțin verosimil ca reprezentanții Eni să fi asistat la reuniuni fără a avea această intenție. În ceea ce privește convingerea domnului [MO.] că a asistat la reuniuni ale EWF, Comisia nu înțelege cum ar fi fost posibilă o asemenea neînțelegere, deoarece nici invitația și nici organizarea la reuniuni nu indicau nici cea mai mică legătură cu EWF.”

267    Reclamanta susține că a făcut dovada neglijenței sale. În această privință, reclamanta se referă la o notă de la domul MO. către domnul D., superiorul ierarhic al acestuia, potrivit căreia a asistat la o „reuniune între principalii producători europeni de parafină și de gaci de parafină, organizată în cadrul EWF, la care [Eni] a aderat din nou de puțin timp”. Din această notă ar reieși că domnul MO. era convins că a participat la reuniuni legale, organizate în cadrul EWF.

268    În această privință, trebuie arătat că neglijența din partea Eni nu poate fi dovedită în speță, întrucât conținutul anticoncurențial al reuniunilor tehnice era clar și evident și întrucât, în pofida acestei împrejurări, domnul MO. a participat la cel puțin 10 din cele 13 reuniuni tehnice desfășurate între 21 februarie 2002 și 28 aprilie 2005.

269    Având în vedere conținutul vădit anticoncurențial al reuniunilor tehnice, faptul că, potrivit informației transmise de domnul MO. domnului D., era vorba despre reuniuni organizate sub egida EWF este lipsit de pertinență.

270    În sfârșit, problema dacă domnul D. avea o imagine corectă asupra discuțiilor desfășurate în cadrul reuniunilor tehnice este de asemenea lipsită de pertinență. Astfel, competența Comisiei de a sancționa o întreprindere atunci când aceasta a săvârșit o încălcare presupune numai acțiunea ilicită a unei persoane care este, în general, autorizată să acționeze în numele întreprinderii (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 97, și Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 196 de mai sus, punctul 277). Or, domnul MO., în calitate de manager pentru produse, angajat mai întâi al AgipPetroli, ulterior al Eni, trebuie considerat o persoană autorizată în general să acționeze în numele Eni.

271    În ceea ce privește argumentele reclamantei întemeiate pe lipsa unui interes al Eni de a participa la înțelegere, trebuie să se facă trimitere la analiza cuprinsă la punctele 108-121 de mai sus.

272    Prin urmare, al șaselea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe stabilirea eronată a circumstanței agravante a încălcării repetate

273    Reclamanta susține că Comisia a încălcat articolul 81 CE, articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003, Orientările din 2006, principiile securității juridice și egalității de tratament și a abuzat de puterea sa majorând cuantumul de bază al amenzii cu 60 % din cauza circumstanței agravante a încălcării repetate. În consecință, reclamanta solicită Tribunalului anularea deciziei atacate întrucât Comisia a majorat cuantumul amenzii aplicate cu 60 % pentru încălcarea repetată. Cu titlu subsidiar, reclamanta solicită Tribunalului reducerea cotei de majorare aplicate de Comisie.

274    Potrivit punctului 28 din Orientările din 2006, cuantumul de bază al amenzii poate fi majorat atunci când Comisia constată existența unor circumstanțe agravante. Una dintre circumstanțele agravante constă în încălcarea repetată, definită la același punct drept continuarea sau repetarea unei încălcări identice sau similare după ce Comisia sau o autoritate națională de concurență a constatat că întreprinderea în cauză a încălcat dispozițiile articolului 81 CE sau 82 CE. Într‑un asemenea caz, cuantumul de bază al amenzii va fi majorat pentru a ajunge până la 100 % pentru fiecare încălcare constatată.

275    Noțiunea de încălcare repetată, astfel cum este înțeleasă în anumite sisteme de drept naționale, presupune ca o persoană să fi săvârșit noi încălcări după ce a fost sancționată pentru încălcări similare (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Thyssen Stahl/Comisia, T‑141/94, Rec., p. II‑347, punctul 617, și Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia, T‑203/01, Rec., p. II‑4071, punctul 284).

276    O eventuală încălcare repetată figurează printre elementele care trebuie luate în considerare în cadrul analizei gravității încălcării în cauză (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 91, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 160 de mai sus, punctul 26).

277    În speță, potrivit considerentului (673) al deciziei atacate, înainte de a începe să participe la înțelegere, Eni sau filialele sale fuseseră destinatarele unor decizii anterioare ale Comisiei referitoare la înțelegeri. A fost vorba despre Decizia 86/398/CEE a Comisiei din 23 aprilie 1986 privind o procedură de aplicare a articolului [81 CE] (IV.31.149 – Polipropilenă) (JO L 230, p. 1, denumită în continuare „Decizia Polipropilenă”) și despre Decizia 94/599/CE a Comisiei din 27 iulie 1994 privind o procedură de aplicare a articolului [81 CE] (IV/31.865 – PVC) (JO L 239, p. 14, denumită în continuare „Decizia PVC II”).

278    Reclamanta susține că nu a fost niciodată destinatara niciunei decizii referitoare la o încălcare. Procedurile care au determinat adoptarea Deciziei Polipropilenă și a Deciziei PVC II au fost îndreptate împotriva societăților Anic SpA și EniChem SpA. În aceste decizii nu se face nicio referire la Eni. Aceasta nu ar fi primit solicitări de informații, nu ar fi participat în nicio calitate la procedurile în discuție și nu ar fi avut oportunitatea să își exercite dreptul la apărare.

279    În decizia atacată, Comisia ar fi stabilit deci în mod obiectiv în sarcina Eni răspunderea pentru acțiunile ilicite ale altor entități juridice, în mod retroactiv, după 25 de ani. O asemenea abordare ar constitui o încălcare a principiului răspunderii personale, a principiului securității juridice, precum și a dreptului la apărare al Eni, deoarece, în perioada adoptării Deciziei Polipropilenă și a Deciziei PVC II, aceasta nu a putut să conteste răspunderea pe care Comisia a stabilit‑o în sarcina sa ulterior, în decizia atacată.

280    Comisia consideră că teza reclamantei contravine jurisprudenței referitoare la prezumția exercitării efective a unei influențe decisive de către societatea‑mamă asupra comportamentului comercial al filialei sale deținute integral sau aproape integral. Într‑un asemenea caz, Comisia nu ar avea nevoie să furnizeze niciun element de probă suplimentar atunci când societățile în cauză nu furnizează ele însele probe prin care să răstoarne prezumția în discuție, precum în situația din prezenta cauză.

281    Din argumentația părților reiese că problema principală supusă examinării Tribunalului în cadrul prezentului motiv este aplicabilitatea prezumției de unitate economică între societatea‑mamă și filialele sale deținute integral de societatea‑mamă, în contextul specific al încălcării repetate, atunci când filialele au săvârșit încălcări sancționate de Comisie în decizii anterioare, în care răspunderea pentru acțiunile ilicite ale filialelor nu a fost însă stabilită în sarcina societății‑mamă.

282    Trebuie amintit că dreptul concurenței al Uniunii vizează activitățile întreprinderilor și că noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare (a se vedea Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237, punctul 54 și jurisprudența citată).

283    Comportamentul anticoncurențial al unei întreprinderi poate fi astfel imputat unei alte întreprinderi atunci când prima întreprindere nu și‑a determinat în mod autonom comportamentul pe piață, având în vedere mai ales legăturile economice și juridice care le uneau (Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, și Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 282 de mai sus, punctul 58).

284    În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia respectiva societate‑mamă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale. În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a se prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei în cauză. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere societatea‑mamă responsabilă în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 282 de mai sus, punctele 60 și 61 și jurisprudența citată).

285    Potrivit jurisprudenței, pentru a răsturna prezumția, societățile incriminate trebuie să prezinte orice element referitor la legăturile organizatorice, economice și juridice existente între filială și societatea‑mamă pe care le consideră ca fiind de natură să demonstreze că ele nu constituiau o entitate economică unică. În cadrul aprecierii sale, Tribunalul trebuie astfel să țină cont de ansamblul elementelor prezentate, al căror caracter și a căror importanță pot varia în funcție de caracteristicile proprii fiecărui caz în parte (Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑112/05, Rep., p. II‑5049, punctul 65, și Hotărârea Tribunalului din 13 iulie 2011, Eni/Comisia, T‑39/07, Rep., p. II‑4457, punctul 95).

286    În speță, reclamanta susține că stabilirea a posteriori a unei răspunderi fictive în raport cu încălcarea repetată, pe baza unei prezumții a unei unități economice între filială și societatea‑mamă, întemeiată pe legăturile de capital, ar determina o prezumție irefragabilă, deoarece reclamanta nu ar putea să își exercite dreptul la apărare în procedurile care au determinat adoptarea Deciziei Polipropilenă și a Deciziei PVC II.

287    În considerentele (674)-(676) ale deciziei atacate, Comisia se limitează să arate că Decizia Polipropilenă a fost adresată, printre altele, Anic, în timp ce Decizia PVC II a fost adresată, printre alte, EniChem. Potrivit Comisiei, la data fiecărei încălcări, aceste destinatare făceau parte din „grupuri care s‑au dezvoltat ulterior pentru a deveni în prezent grupul Eni”, astfel încât Eni a fost deja destinatara deciziilor anterioare prin care s‑a stabilit o încălcare a articolului 81 CE.

288    În continuare, întemeindu‑se pe Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 275 de mai sus (punctul 290), în considerentul (678) al deciziei atacate Comisia a considerat următoarele:

„[…] Deciziile [Polipropilenă și PVC II] au fost adoptate împotriva unor entități care făceau parte dintr‑o întreprindere la data săvârșirii încălcării. […] Încălcarea repetată poate fi de asemenea stabilită împotriva unei filiale a unui grup prin referire la o încălcare anterioară săvârșită de o filială diferită a aceluiași grup, chiar dacă societatea‑mamă nu a fost destinatara deciziei de interzicere precedente. […] În orice caz, reorganizările interne nu pot avea efect asupra aprecierii existenței acestei circumstanțe agravante. Comisia evidențiază de asemenea că nu are obligația de a adresa o decizie societății‑mamă de bază, ci are libertatea de a stabili destinatarul unei decizii.”

289    În primul rând, trebuie să se rețină că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 275 de mai sus, spre deosebire de situația din prezenta cauză, reclamanta nu a contestat apartenența a două filiale și a societății‑mamă la aceeași întreprindere și, mai mult, nu a invocat încălcarea dreptului la apărare al societății‑mamă în ceea ce privește stabilirea retroactivă a răspunderii pentru încălcarea săvârșită de cealaltă filială vizată de decizia anterioară. Este motivul pentru care, în hotărârea respectivă, Tribunalul putea respinge acțiunea fără a se pronunța asupra eventualei luări în considerare a unor elemente care răstoarnă prezumția de răspundere și nici asupra exercitării dreptului de apărare în acest context. Întrucât, în schimb, în prezenta cauză Eni invocă argumente puternice în această privință, Tribunalul nu poate să transpună în mod automat în speță soluția reținută în Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 275 de mai sus.

290    În al doilea rând, trebuie să se facă trimitere la dezvoltarea jurisprudenței instanțelor Uniunii ulterioară Hotărârii Michelin/Comisia, punctul 275 de mai sus, în privința prezumției exercitării efective a unei influențe decisive de către societatea‑mamă asupra filialei sale, întemeiată doar pe deținerea integrală sau cvasiintegrală a capitalului filialei de către societatea‑mamă.

291    În special, în Hotărârea din 20 ianuarie 2011, General Química și alții/Comisia (C‑90/09 P, Rep., p. I‑1, punctele 104-109), și în Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia (C‑521/09 P, Rep., p. I‑8947, punctele 153, 167 și 168), Curtea a subliniat importanța examinării argumentelor întreprinderilor sancționate, referitoare la răsturnarea prezumției exercitării efective de către societatea‑mamă asupra filialei sale.

292    În al treilea rând, trebuie arătat că, în speță, întrucât Eni nu a fost destinatara Deciziei Polipropilenă și a Deciziei PVC II, nu a obținut nicio posibilitate, în procedurile administrative în care au fost adoptate deciziile menționate, de a prezenta elemente susceptibile să răstoarne prezumția exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra filialei sale, pe baza căreia, după mai mult de 14 ani, Comisia a stabilit încălcarea repetată în privința sa în cadrul deciziei atacate.

293    Desigur, în comunicarea privind obiecțiunile trimisă în cadrul procedurii care a determinat adoptarea deciziei atacate, în contextul circumstanțelor agravante, Comisia a arătat că „înainte sau în timpul încălcării, cel puțin Eni, Shell și Total fuseseră deja sau erau destinatari ai deciziilor [sale] anterioare […] referitoare la înțelegeri” și a precizat că era vorba despre Decizia Polipropilenă și despre Decizia PVC II.

294    Dar această mențiune din comunicarea privind obiecțiunile nu poate îndeplini cerințele care rezultă din respectarea dreptului la apărare, constând în posibilitatea efectivă de a prezenta elemente de probă de natură să răstoarne prezumția în discuție.

295    În această privință, trebuie arătat că, potrivit jurisprudenței Curții, pe de o parte, principiul respectării dreptului la apărare exclude posibilitatea de a considera licită o decizie prin care Comisia impune unei întreprinderi o amendă în materie de concurență fără să îi fi comunicat în prealabil obiecțiunile reținute în privința sa și, pe de altă parte, având în vedere importanța acesteia, comunicarea privind obiecțiunile trebuie să precizeze fără echivoc persoana juridică căreia i se vor putea aplica amenzi și să îi fie adresată acesteia din urmă (Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P, Rep., p. I‑7191, punctele 37 și 38, și Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 282 de mai sus, punctul 57).

296    Prin urmare, nu se poate admite posibilitatea ca, în cadrul stabilirii existenței circumstanței agravante a încălcării repetate, Comisia să considere că în sarcina unei societăți trebuie să se stabilească răspunderea pentru o încălcare anterioară, pentru care nu a fost sancționată printr‑o decizie a Comisiei, în condițiile în care nu a fost destinatara unei comunicări privind obiecțiunile în cadrul stabilirii existenței acelei încălcări. Astfel, o asemenea societate nu a fost în măsură, în cursul procedurii care a determinat adoptarea deciziei prin care a fost constatată încălcarea anterioară, să își prezinte argumentele pentru a contesta, în ceea ce o privește, eventuala existență a unei unități economice cu alte societăți vizate de decizia anterioară (Hotărârea Tribunalului din 13 iulie 2011, ThyssenKrupp Liften Ascenseurs și alții/Comisia, T‑144/07, T‑147/07-T‑150/07 și T‑154/07, Rep., p. II‑5129, punctul 319).

297    O asemenea concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, chiar dacă este adevărat că principiul proporționalității impune ca timpul scurs între încălcarea în cauză și o încălcare anterioară a normelor de concurență să fie luat în considerare pentru aprecierea tendinței întreprinderii de a se sustrage de la aceste norme, Curtea a subliniat deja că Comisia nu poate fi ținută de un eventual termen de prescripție pentru a constata existența unei încălcări repetate (Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 160 de mai sus, punctul 38, și Hotărârea Tribunalului din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia, T‑410/03, Rep., p. II‑881) și că, prin urmare, o astfel de constatare poate fi efectuată după ce au trecut mulți ani de la data stabilirii existenței unei încălcări, într‑un moment în care întreprinderii în cauză i‑ar fi, în orice caz, imposibil să conteste existența unei astfel de unități economice, în special în cazul în care se aplică prezumția amintită la punctul 284 de mai sus (Hotărârea ThyssenKrupp Liften Ascenseurs și alții/Comisia, punctul 296 de mai sus, punctul 320).

298    În sfârșit, nu se poate admite ca, în cazul deținerii aproape integrale a capitalului unei filiale, societatea‑mamă să fie de asemenea destinatară a avertismentului adresat filialei ca rezultat al unei decizii anterioare a Comisiei care o sancționează pentru o încălcare a dreptului concurenței. Astfel, chiar dacă este adevărat că se poate considera în mod rezonabil că o societate‑mamă are efectiv cunoștință de o decizie anterioară adresată de Comisie filialei sale, al cărei capital îl deține aproape integral, faptul că are cunoștință de această împrejurare nu poate compensa lipsa din decizia anterioară a constatării existenței unei unități economice între o asemenea societate‑mamă și filiala sa, pentru stabilirea în sarcina societății‑mamă respective a răspunderii pentru încălcarea anterioară și pentru majorarea cuantumului amenzilor care îi sunt aplicate ca urmare a încălcării repetate (Hotărârea ThyssenKrupp Liften Ascenseurs și alții/Comisia, punctul 296 de mai sus, punctul 322).

299    Prin urmare, Tribunalul consideră că, prin faptul că a concluzionat în sensul unei încălcări repetate pe baza Deciziei Polipropilenă și a Deciziei PVC II, în care Eni nu a fost destinatară, și prin faptul că a stabilit în mod retroactiv în sarcina Eni răspunderea pentru încălcările săvârșite de Anic și de EniChem, Comisia a încălcat dreptul la apărare al Eni.

300    Această concluzie nu poate fi repusă în discuție prin celelalte argumente ale Comisiei.

301    Comisia invocă Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia (T‑53/03, Rep., p. II‑1333, punctele 368 și 389), și Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Hoechst/Comisia (T‑161/05, Rep., p. II‑3555, punctul 147). În aceste hotărâri, instanța Uniunii ar fi confirmat posibilitatea de a reține circumstanța agravantă a încălcării repetate în ceea ce privește încălcări săvârșite direct de filiale diferite ale aceleiași societăți‑mamă.

302    În această privință, este suficient să se arate că, în hotărârile menționate de Comisie, Tribunalul nu a examinat din perspectiva respectării dreptului la apărare dacă Comisia putea în mod legal să stabilească retroactiv răspunderea societății‑mamă pentru o încălcare săvârșită de o filială sancționată într‑o decizie anterioară. Prin urmare, aceste hotărâri nu pot influența analiza prezentului motiv.

303    Aceeași concluzie este valabilă și în ceea ce privește Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012, Shell Petroleum și alții/Comisia (T‑343/06).

304    În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Shell Petroleum și alții/Comisia, punctul 303 de mai sus, reclamantele au invocat, pentru prima dată în ședință, faptul că Comisia le‑a încălcat dreptul la apărare și că nu le‑ar fi oferit oportunitatea să răstoarne prezumția exercitării efective a unei influențe decisive a societăților‑mamă asupra filialelor lor sancționate pentru două încălcări anterioare, luate în considerare pentru stabilirea încălcării repetate.

305    Tribunalul nu a examinat însă această critică pe fond, ci a respins‑o ca inadmisibilă din cauza invocării ei tardive în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (c) și al articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

306    Prin urmare, nici Hotărârea Shell Petroleum și alții/Comisia, punctul 303 de mai sus, nu se opune soluției adoptate la punctul 299 de mai sus.

307    Din cele de mai sus reiese că al patrulea motiv trebuie admis și că decizia atacată trebuie reformată, fără a fi necesară examinarea celorlalte critici invocate de reclamantă în cadrul acestui motiv.

308    Efectele care trebuie să rezulte din nelegalitatea constatată la punctul 299 de mai sus vor fi examinate în continuare, la punctul 309 și următoarele.

 Cu privire la exercitarea competenței de fond și la stabilirea cuantumului final al amenzii

309    Potrivit considerentului (662) al deciziei atacate, cuantumul de bază al amenzii care trebuia aplicată Eni a fost stabilit la 13 000 000 de euro.

310    Potrivit considerentului (680) al deciziei atacate, Comisia a majorat cuantumul de bază al amenzii cu 60 % pentru încălcarea repetată, cuantumul de bază atingând astfel suma de 20 800 000 de euro.

311    În continuare, în considerentul (713) al deciziei atacate, Comisia a precizat că, în temeiul punctului 30 din Orientările din 2006, din cauza dimensiunii Eni cuantumul de bază al amenzii trebuia mărit încă o dată prin aplicarea unui coeficient de 1,4 pentru descurajare. Astfel, Comisia a ajuns la un cuantum de bază ajustat de 29 120 000 de euro. Acest cuantum corespunde amenzii aplicate Eni în decizia atacată.

312    Având în vedere concluzia la care Tribunalul a ajuns în urma examinării celui de al patrulea motiv (a se vedea punctele 307 și 308 de mai sus), trebuie recalculat cuantumul amenzii luând în considerare un cuantum de bază de 13 000 000 de euro, însă fără majorarea de 60 % pentru încălcarea repetată.

313    Întrucât celelalte elemente ale calculului cuantumului amenzii rămân neschimbate, cuantumul amenzii aplicate Eni trebuie stabilit la 18 200 000 de euro.

314    Tribunalul consideră, în exercitarea competenței sale de fond, că acest cuantum al amenzii stabilit în acest mod este adecvat, având în vedere gravitatea și durata încălcării săvârșite de reclamantă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

315    Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.

316    În speță, motivele privind contestarea participării Eni la înțelegere au fost respinse. Tribunalul a admis doar un motiv din cele șase motive invocate de reclamantă, astfel încât cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată a fost redus cu 37,5 %. Prin urmare, o justă apreciere a împrejurărilor cauzei impune ca reclamanta să suporte jumătate din propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cele ale Comisiei. Comisia va suporta jumătate din propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia)

declară și hotărăște:

1)      Stabilește cuantumul amenzii aplicate Eni SpA la articolul 2 din Decizia Comisiei C(2008) 5476 final a Comisiei din 1 octombrie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39.181 – Ceară de lumânări) la 18 200 000 de euro.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      Comisia Europeană suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de Eni. Eni suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cele efectuate de Comisie.

Czúcz Labucka Gratsias

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 decembrie 2014.

Semnături

Cuprins

Situația de fapt

1. Procedura administrativă și adoptarea deciziei atacate

2. Cu privire la grupul Eni

Procedura și concluziile părților

În drept

1. Cu privire la primul și la al doilea motiv, privind participarea reclamantei la înțelegere, întemeiate pe încălcarea articolului 81 CE

Cu privire la noțiunile de acord și de practică concertată

Cu privire la principiile de apreciere a probelor

Cu privire la descrierea componentei principale a încălcării în decizia atacată

Cu privire la participarea Eni la înțelegere ca urmare a prezenței sale la reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie 1997

Examinarea probelor

Cu privire la prezența Eni la reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie 1997 și cu privire la chestiunea distanțări sale

Concluzie cu privire la participarea reclamantei la înțelegere la 30 și 31 octombrie 1997

Cu privire la participarea Eni la încălcare între 21 februarie 2002 și 28 aprilie 2005

Cu privire la lipsa participării Eni la un acord sau la o practică concertată care a vizat stabilirea prețurilor cerii de parafină

– Examinarea probelor

– Cu privire la prezența Eni la reuniunile anticoncurențiale și la lipsa de distanțare

– Cu privire la pretinsa lipsă de interes al reclamantei de a participa la acorduri sau la practici concertate privind stabilirea prețurilor cerii de parafină

– Cu privire la explicația alternativă furnizată de reclamantă

– Cu privire la pretinsa lipsă a concordanței de voințe

– Cu privire la pretinsa lipsă a participării la o practică concertată

Cu privire la lipsa participării Eni la acordul sau la practica concertată în vederea schimbului de informații

2. Cu privire la motivele invocate referitor la calculul cuantumului amenzii aplicate reclamantei

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe stabilirea eronată la 17 % a coeficientului pentru gravitatea încălcării și a cuantumului suplimentar cunoscut sub numele „taxă de intrare”

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe lipsa eronată a luării în considerare a rolului marginal al Eni în înțelegere și a neaplicării acordurilor privind prețurile în calitate de circumstanță atenuantă

Cu privire la rolul pasiv sau marginal al Eni în înțelegere

– Cu privire la temeinicia deciziei atacate

– Cu privire la motivarea deciziei atacate

Cu privire la neaplicarea de către Eni a acordurilor referitoare la stabilirea prețurilor

– Cu privire la decizia atacată

– Cu privire la motivarea deciziei atacate

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe lipsa eronată a luării în considerare a neglijenței Eni ca circumstanță atenuantă

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe stabilirea eronată a circumstanței agravante a încălcării repetate

Cu privire la exercitarea competenței de fond și la stabilirea cuantumului final al amenzii

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: italiana.