LUARE DE POZIȚIE A AVOCATULUI GENERAL
YVES BOT
prezentată la 9 decembrie 20091(1)
Cauza C‑403/09 PPU
Jasna Detiček
împotriva lui
Maurizio Sgueglia
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare introdusă de Višje sodišče v Mariboru (Slovenia)]
„Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești – Deplasare ilicită a copilului – Articolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 – Posibilitate ca judecătorul din statul membru solicitat să dispună o măsură provizorie”
1. Prin intermediul prezentei proceduri preliminare, Curtea a fost invitată să se pronunțe cu privire la domeniul de aplicare al articolului 20 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000(2).
2. Dispoziția menționată prevede că, în caz de urgență, instanțele judecătorești dintr‑un stat membru pot să ia măsuri provizorii sau asiguratorii cu privire la persoanele sau bunurile prezente în acest stat, chiar dacă, în temeiul Regulamentului 2201/2003, o instanță dintr‑un alt stat membru este competentă să soluționeze cauza pe fond.
3. Cauza prezentată Curții se caracterizează prin următoarea situație de fapt. Soții Jasna Detiček, cetățean sloven, și Maurizio Sgueglia, cetățean italian, au locuit în Italia și au o fiică. În anul 2007, au inițiat o procedură de divorț în Italia, iar instanța italiană, competentă să soluționeze cauza pe fond, a decis să o încredințeze temporar pe fiică tatălui. În aceeași zi în care a fost dispusă măsura provizorie menționată de către instanța italiană, mama s‑a deplasat și s‑a instalat în Slovenia împreună cu copilul. Ulterior, aceasta solicită și obține din partea instanței slovene o măsură provizorie prin care i‑a fost încredințată fiica sa.
4. Se pune întrebarea dacă instanța din statul membru pe teritoriul căruia se află copilul putea, în condițiile de mai sus, să dispună o astfel de măsură provizorie în temeiul articolului 20 din Regulamentul nr. 2201/2003.
5. La 27 octombrie 2009, Curtea a hotărât să judece prezenta trimitere preliminară potrivit procedurii de urgență, conform articolului 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și articolului 104c din Regulamentul de procedură. În prezenta cauză au depus observații scrise doamna Detiček, reclamanta din acțiunea principală, domnul Sgueglia, pârâtul din acțiunea principală, guvernul sloven și Comisia Europeană, singurele părți autorizate să prezinte observații. De asemenea, la 7 decembrie 2009, s‑a ținut o ședință.
6. În cadrul prezentei luări de poziție, vom propune Curții să declare că articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat, în cazul în care s‑a dispus de către o instanță dintr‑un stat membru, competentă să soluționeze cauza pe fond, o măsură provizorie de încredințare a unui copil către unul dintre părinți, în sensul că nu permite unei instanțe dintr‑un alt stat membru să pronunțe, ulterior luării deciziei în primul stat membru, o hotărâre prin care să încredințeze copilul celuilalt părinte.
7. Vom arăta deopotrivă că, în opinia noastră, normele aplicabile, precum și numitorul comun care servește de fundament acestora, mai exact interesul copilului, definesc și totodată impun o colaborare a instanțelor din cadrul unui unic spațiu de libertate, securitate și justiție.
I – Cadrul juridic
A – Convenția de la Haga din 1980
8. Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii a fost încheiată la Haga la 25 octombrie 1980(3) sub egida Organizației Mondiale pentru Cooperare Transfrontalieră în Materie Civilă și Comercială.
9. Această convenție definește normele de procedură aplicabile în cazul răpirilor de copii, în vederea garantării întoarcerii imediate a acestora în statul reședinței obișnuite, precum și pentru a asigura protecția dreptului de vizită(4).
10. Potrivit articolului 12 din Convenția de la Haga din 1980:
„Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul articolului 3 și o perioadă de mai puțin de un an s‑a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se afla copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.
Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabilește că copilul s‑a integrat în noul său mediu.
[…]”
11. Articolul 13 din această convenție prevede:
„[…] autoritatea judiciară sau administrativă a statului [în care a fost deplasat copilul] nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește:
a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri sau
b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să îl situeze într‑o situație intolerabilă.
Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa.
[…]”
B – Dreptul comunitar
12. Regulamentul nr. 2201/2003, care a înlocuit Regulamentul nr. 1347/2000, are ca obiectiv uniformizarea, în cadrul spațiului de libertate, de securitate și de justiție, a normelor de competență judiciară internațională în materia divorțului, a separării de drept sau a anulării căsătoriei, precum și în materia răspunderii părintești.
13. În timp ce Regulamentul nr. 1347/2000 limita contenciosul referitor la răspunderea părintească la cauzele care se înscriau în cadrul procedurii de desfacere a căsătoriei, Regulamentul nr. 2201/2003 extinde regulile de competență judiciară la toate hotărârile în materia răspunderii părintești, indiferent de orice legătură cu o procedură matrimonială(5).
14. Potrivit articolului 1 alineatul (1) litera (b), Regulamentul nr. 2201/2003 se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești.
1. Temeiul general de competență și excepțiile
15. Făcând trimitere la interesul superior al copilului, Regulamentul nr. 2201/2003 instituie criteriul proximității ca temei general de competență teritorială, însă prevede deopotrivă și o excepție, mai exact în anumite cazuri de schimbare a reședinței, astfel cum reiese de la articolele 8, 9, 10 și 12 din acest regulament.
16. Astfel, articolul 8 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede că instanța judecătorească dintr‑un stat membru competentă în materia răspunderii părintești este cea din statul membru în care un copil are reședința obișnuită la momentul la care instanța este sesizată, prezența copilului, noțiune eventual diferită de cea a reședinței obișnuite, devenind însuși motivul competenței generale în absența oricărui alt motiv(6).
17. De la acest principiu nu există excepții decât în cazurile expres menționate în care instanța inițial sesizată rămâne competentă fie pentru evitarea riscului apariției unui conflict, fie pentru asigurarea continuității unei proceduri deja inițiate în mod legal potrivit unui criteriu de competență teritorială conform Regulamentului nr. 2201/2003 și necontestat de niciuna dintre părți.
18. Aceasta este situația dreptului de vizită, în cazul în care copilul se mută în mod legal dintr‑un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită. Într‑un astfel de caz, instanțele judecătorești din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează competența, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțate în acest stat membru înainte de mutarea copilului(7).
19. În mod similar, articolul 12 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede o prorogare de competență în favoarea instanței competente să soluționeze cauzele privind desfacerea căsătoriei. Potrivit acestei prevederi, instanța menționată rămâne competentă să judece toate aspectele privind răspunderea părintească legată de cererea de desfacere a căsătoriei, atunci când cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească față de copil, iar competența instanței respective a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești. Această competență trebuie, în plus, să fie conformă cu interesul superior al copilului, încetând să se aplice de îndată ce a devenit definitivă hotărârea prin care s‑a pronunțat desfacerea căsătoriei sau hotărârea cu privire la răspunderea părintească(8).
20. Dacă nicio instanță judecătorească dintr‑un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 8-13 din Regulamentul nr. 2201/2003, competența este reglementată, în fiecare stat membru, de dreptul statului respectiv(9).
21. Interesul superior al copilului poate să justifice totodată o derogare specială sub forma unei declinări de competență din partea unei instanțe dintr‑un stat membru în favoarea unei instanțe dintr‑un alt stat membru.
22. Astfel, articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede:
„[…] instanțele judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond pot, în cazul în care consideră că o instanță dintr‑un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluționa cauza sau o parte specifică a acesteia și atunci când acest lucru servește interesul superior al copilului:
(a) să suspende procedura sau respectiva parte a acesteia și să invite părțile să depună o cerere la instanța judecătorească din acest alt stat membru […] sau
(b) să solicite instanței judecătorești din alt stat membru să-și exercite competența […]”
23. Potrivit articolului 15 alineatul (2) din același regulament, alineatul (1) se aplică la cererea uneia dintre părți, la inițiativa instanței judecătorești sau la solicitarea instanței judecătorești dintr‑un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială(10), fiind stabilit că, în ultimele două cazuri, trimiterea se efectuează numai dacă este acceptată de către cel puțin una dintre părți.
2. Normele aplicabile în cazul specific al unei deplasări ilicite a copilului
24. În cazul unei deplasări ilicite a copilului, continuă să se aplice normele instituite de Convenția de la Haga din 1980. Acestea se completează însă cu dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003, care se aplică cu prioritate asupra celor din convenție(11).
25. Articolul 2 punctul 11 din regulamentul menționat prevede:
„În sensul prezentului regulament:
[…]
«deplasare sau reținere ilicită a unui copil» înseamnă deplasarea sau reținerea unui copil în cazul în care:
(a) a avut loc o încălcare adusă încredințării dobândite printr‑o hotărâre judecătorească, printr‑un act cu putere de lege sau printr‑un acord în vigoare în temeiul legislației statului membru în care copilul avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale
și
(b) sub rezerva ca încredințarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau împreună, în momentul deplasării sau reținerii, sau ar fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste evenimente. Încredințarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul dintre titularii răspunderii părintești nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătorești sau ca efect al legii, să decidă asupra locului de reședință a copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești.”
26. Cu privire la competența instanței, articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că instanța judecătorească din statul membru pe teritoriul căruia copilul avea reședința obișnuită înaintea deplasării rămâne competentă.
27. Cu toate acestea și în conformitate cu criteriul proximității, competența este transferată instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia copilul a dobândit o nouă reședință obișnuită în cazul în care:
a) orice persoană, instituție sau alt organism căreia/căruia i‑a fost încredințat copilul consimte la deplasarea sau reținerea acestuia
sau
b) copilul a locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puțin un an după ce persoana, instituția sau orice alt organism căreia/căruia i s‑a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, până când copilul s‑a integrat în noul său mediu și până când a fost îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:
(i) în termen de un an de când cel căruia i s‑a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, nu s‑a depus nicio cerere de înapoiere la autoritățile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reținut;
(ii) a fost retrasă o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s‑a încredințat copilul și nu s‑a depus nicio nouă cerere în termenul stabilit la punctul (i);
(iii) o cauză dedusă soluționării unei instanțe din statul membru pe teritoriul căruia copilul avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite a fost închisă în conformitate cu articolul 11 alineatul (7);
(iv) o hotărâre de încredințare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunțată de instanța judecătorească din statul membru pe teritoriul căruia copilul avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite.
28. Articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 este intitulat „Înapoierea copilului”. Potrivit alineatului (1) al acestui articol, în cazul în care o persoană căreia i s‑a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr‑un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din 1980 în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat, se aplică alineatele (2)-(8).
29. Îndeosebi, potrivit articolului 11 alineatul (6) din același regulament, în cazul în care o instanță dintr‑un alt stat membru a pronunțat o hotărâre de neînapoiere în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980, această instanță trebuie să transmită o copie a hotărârii judecătorești de neînapoiere și a documentelor pertinente instanței competente sau autorității centrale din statul membru în care copilul avea reședința obișnuită înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite.
30. Totodată, potrivit articolului 11 alineatul (8) din Regulamentul nr. 2201/2003, orice hotărâre ulterioară prin care se dispune înapoierea copilului, pronunțată de o instanță competentă în temeiul regulamentului, este executorie în conformitate cu capitolul III secțiunea 4 din același regulament, în special cu articolele 40, 42 și 43, în vederea asigurării înapoierii copilului.
31. Potrivit articolului 42 din Regulamentul nr. 2201/2003, această hotărâre prin care se dispune înapoierea copilului este recunoscută și beneficiază de forță executorie într‑un alt stat membru fără a fi necesar să se recurgă la o procedură de exequatur și fără a putea fi formulată opoziție la recunoașterea sa.
32. În acest sens, hotărârea menționată trebuie să fie certificată în statul membru de origine. Instanța însărcinată să certifice hotărârea prin care se dispune înapoierea copilului nu eliberează certificatul decât dacă sunt îndeplinite trei condiții cumulative. Astfel, de la articolul 42 alineatul (2) primul paragraf literele (a), (b) și (c) din Regulamentul nr. 2201/2003 reiese că certificatul nu se eliberează decât în cazul în care copilul a avut posibilitatea de a fi ascultat, cu excepția cazului în care această posibilitate a fost considerată necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate, dacă părțile au avut posibilitatea de a fi ascultate și când instanța judecătorească a pronunțat hotărârea ținând seama de motivele și mijloacele de probă care au stat la baza hotărârii de neînapoiere.
3. Dispozițiile comune în materia desfacerii căsătoriei și a răspunderii părintești
33. Pentru soluționarea tuturor cazurilor de urgență, articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că instanțele judecătorești dintr‑un stat membru pot să ia măsuri provizorii sau asiguratorii cu privire la persoanele sau bunurile prezente în acest stat, chiar dacă o instanță dintr‑un alt stat membru este competentă să soluționeze cauza pe fond.
34. Măsurile astfel luate încetează să producă efecte, în temeiul articolului 20 alineatul (2) din regulament, atunci când instanța competentă să soluționeze cauza pe fond a luat măsurile pe care le consideră corespunzătoare.
4. Recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești
35. Potrivit articolului 21 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură. Articolul 21 alineatul (3) din același regulament prevede că orice parte interesată poate solicita pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii hotărârii.
36. Motivele de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești sunt definite la articolul 23 din regulamentul menționat. Îndeosebi, o hotărâre nu se recunoaște în cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice sau dacă hotărârea a fost pronunțată fără să fi existat posibilitatea de ascultare a copilului.
37. În plus, potrivit articolului 24 din Regulamentul nr. 2201/2003, competența instanței judecătorești din statul membru de origine nu poate fi controlată(12).
38. În sfârșit, la articolul 28 alineatul (1) din același regulament se arată că „hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru cu privire la exercitarea răspunderii părintești față de un copil, care sunt executorii în acel stat și care au fost notificate sau comunicate, se execută într‑un alt stat membru după ce s‑a încuviințat executarea la cererea oricărei părți interesate”. Mai mult, oricare dintre părți poate exercita o cale de atac împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării(13).
5. Cooperarea între autoritățile centrale în materia răspunderii părintești
39. Potrivit articolului 53 din Regulamentul nr. 2201/2003, fiecare stat membru desemnează una sau mai multe autorități centrale însărcinate să îl asiste la aplicarea regulamentului. Atribuția acestora este de a comunica informații cu privire la dreptul intern și la procedurile naționale, de a lua măsuri pentru ameliorarea aplicării regulamentului, precum și pentru consolidarea cooperării între diferitele autorități centrale din statele membre(14).
40. Articolul 55 din acest regulament prevede că autoritățile centrale iau toate măsurile necesare pentru a obține și a schimba informații privind situația copilului, privind orice procedură în curs care are legătură cu răspunderea părintească sau privind orice hotărâre pronunțată cu privire la copil. În mod deosebit, acestea trebuie să ia toate măsurile necesare pentru facilitarea comunicărilor între instanțele judecătorești, în special pentru aplicarea articolului 11 alineatele (6) și (7) și a articolului 15 din regulamentul menționat.
C – Dreptul intern
41. Articolul 411 alineatul 1 din Codul de procedură civilă (Zakon o pravdnem postopku)(15) prevede că, în cadrul unei proceduri privind cauzele în materie matrimonială și litigiile apărute în relațiile dintre părinți și copii, la cererea unei părți sau din oficiu, instanța poate pronunța hotărâri provizorii cu privire la încredințarea și la întreținerea copiilor comuni și poate adopta măsuri provizorii privind retragerea sau limitarea drepturilor de vizită sau modalitățile de exercitare a vizitelor.
42. Potrivit articolului 411 alineatul 3 din codul menționat, aceste hotărâri provizorii se adoptă potrivit dispozițiilor Legii privind măsurile asiguratorii.
43. Articolul 267 din Legea privind executarea și măsurile asiguratorii (Zakon o izvršbi in zavarovanju)(16) prevede că se poate adopta o hotărâre provizorie înainte de deschiderea unei proceduri judiciare, în cursul unei astfel de proceduri sau după încheierea sa, atât timp cât hotărârea respectivă nu a fost executată.
44. Articolul 105 alineatul 3 din Legea privind căsătoria și raporturile familiale (Zakon o zakonski zvezi in družinskih razmerjih)(17) prevede că, în cazul în care părinții, chiar și cu ajutorul centrului pentru asistență socială, nu se înțeleg cu privire la încredințarea și la educația copiilor, la cererea unuia sau a ambilor părinți, instanța dispune încredințarea și educarea tuturor copiilor unuia dintre părinți sau încredințarea și educarea unora dintre copii unui părinte, iar a celorlalți copii celuilalt părinte. De asemenea, instanța poate dispune din oficiu și încredințarea și educarea tuturor copiilor sau a unora dintre copii unor terți.
II – Acțiunea principală și întrebările preliminare
45. Doamna Detiček, cetățean sloven, și domnul Sgueglia, cetățean italian, s‑au căsătorit și au avut reședința la Roma timp de 25 de ani. Fiica acestora, Antonella, cetățean sloven, s‑a născut la 6 septembrie 1997.
46. Soții au inițiat o procedură de divorț la Tribunale ordinario di Tivoli (Tribunalul din Tivoli) (Italia). Prin ordonanța din 25 iulie 2007, tribunalul a încredințat copilul în mod provizoriu exclusiv domnului Sgueglia și a dispus plasarea sa în căminul înființat la Roma de surorile din ordinul Sfântului Iosif de Calasanz.
47. Din dosarul comunicat Curții de Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor) reiese că Tribunale ordinario di Tivoli nu dorea să încredințeze în mod provizoriu copilul doamnei Detiček pentru motivul că aceasta nu era în măsură să distingă interesul copilului de propriile interese. În plus, potrivit instanței italiene, Antonella refuza să își vadă tatăl. Prin urmare, instanța a dispus încredințarea în mod provizoriu a copilului către domnul Sgueglia și plasarea Antonellei în internat, astfel încât să nu sufere consecințele conflictului dintre părinții săi. În plus, hotărârea pronunțată de instanța italiană precizează că însăși doamna Detiček a propus și ales internatul.
48. În aceeași zi în care a fost pronunțată hotărârea, doamna Detiček a părăsit Italia împreună cu fiica sa Antonella, ajungând în Slovenia, în localitatea Poljčane, unde locuiesc și în prezent.
49. Prin hotărârea din 22 noiembrie 2007 pronunțată de Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor) (Slovenia), confirmată prin hotărârea pronunțată de Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) (Slovenia) la 2 octombrie 2008, ordonanța din 25 iulie 2007 a Tribunale ordinario di Tivoli a fost declarată executorie pe teritoriul Republicii Slovenia, pe rolul Okrajno sodišče v Slovenski Bistrici (Tribunalul Cantonal din Slovenska Bistrica) (Slovenia) aflându‑se o procedură de executare prin care se urmărea încredințarea copilului către tată și plasarea sa în internatul de la Roma. Executarea a fost suspendată până la încheierea procedurii din acțiunea principală.
50. La 28 noiembrie 2008, doamna Detiček a sesizat Okrožno sodišče v Mariboru în vederea adoptării unei măsuri prin care să îi fie încredințat copilul.
51. Prin ordonanța din 9 decembrie 2008, Okrožno sodišče v Mariboru a soluționat favorabil cererea doamnei Detiček, Antonella fiindu‑i încredințată provizoriu. Instanța și‑a motivat decizia indicând că circumstanțele se modificaseră și că măsura era în interesul copilului, fără a oferi alte detalii cu privire la aceste circumstanțe.
52. Cu toate acestea, din dosarul adresat Curții și, mai cu seamă, din ordonanța din 9 decembrie 2008 reiese că modificarea circumstanțelor privește următoarele: Antonella s‑a integrat în prezent în Slovenia. Instanța slovenă consideră că o înapoiere în Italia, cu plasarea sa într‑un internat, ar contraveni binelui copilului, întrucât i‑ar provoca o traumă fizică și psihică ireversibilă. Pe de altă parte, instanța a avut ocazia să discute la 1 decembrie 2008 cu Antonella, aceasta exprimându‑și dorința de a rămâne alături de mama sa.
53. Domnul Sgueglia a formulat opoziție împotriva acestei ordonanțe la aceeași instanță, opoziție care a fost respinsă printr‑o ordonanță din 29 iunie 2009. Tribunalul și‑a întemeiat măsura asiguratorie pe prevederile articolului 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 coroborate cu prevederile articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980.
54. Domnul Sgueglia formulat acțiune împotriva ordonanței din 29 iunie 2009 la Višje sodišče v Mariboru, care a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) O instanță din Republica Slovenia […] este competentă să adopte în temeiul articolului 20 din Regulament[ul nr. 2201/2003] măsuri [provizorii] atunci când o instanță din alt stat membru, competentă pentru soluționarea cauzei pe fond în temeiul acestui regulament, a adoptat deja o măsură [provizorie] declarată executorie în […] Slovenia?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, o instanță slovenă poate adopta în temeiul dreptului național (întrucât articolul 20 din Regulament[ul nr. 2201/2003] autorizează o astfel de aplicare) o măsură [provizorie] în temeiul articolului 20 din [acest] [r]egulament […], de modificare sau de anulare a unei măsuri [provizorii] definitive și executorii adoptate de o instanță dintr‑un alt stat membru care este competentă pentru soluționarea cauzei pe fond în temeiul [r]egulamentului [menționat]?”
III – Analiză
55. Prin intermediul întrebărilor preliminare adresate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 poate fi interpretat, în cazul în care o instanță dintr‑un stat membru, competentă să soluționeze cauza pe fond, a luat o măsură prin care copilul a fost încredințat provizoriu unui părinte, în sensul că permite unei instanțe dintr‑un alt stat membru să pronunțe, ulterior pronunțării hotărârii în primul stat membru, o hotărâre prin care copilul care să fie încredințat celuilalt părinte.
A – Observații introductive
56. Cu titlu introductiv, în opinia noastră trebuie făcute următoarele observații.
57. Pentru început, considerăm incontestabil faptul că întrebările adresate Curții își au originea într‑un litigiu apărut cu ocazia deplasării ilicite a unui copil în sensul Regulamentului nr. 2201/2003.
58. Astfel, din datele furnizate Curții reiese că doamna Detiček a părăsit teritoriul Italiei, statul reședinței obișnuite a familiei, pentru a se deplasa în Slovenia împreună cu copilul comun al soților, Antonella, la acea dată în vârstă de 10 ani, în aceeași zi în care instanța italiană sesizată de către soți cu acțiunea de divorț pronunța o hotărâre prin care Antonella era încredințată în mod provizoriu tatălui, domnul Sgueglia. Această situație s‑a perpetuat până în prezent, împotriva voinței tatălui.
59. În consecință, în opinia noastră sunt îndeplinite condițiile de la articolul 2 punctul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, care definește deplasarea ilicită a unui copil ca deplasarea în cazul în care „a avut loc o încălcare adusă încredințării dobândită printr‑o hotărâre judecătorească […] în temeiul legislației statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării […] sale […] sub rezerva ca încredințarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau împreună, în momentul deplasării […], sau ar fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste evenimente”.
60. În continuare, considerăm necesar să precizăm de la bun început că prevederile articolului 11 din regulamentul menționat, care definesc colaborarea între instanțe în interesul comun al copilului, sunt în mod evident aplicabile în cadrul acțiunii în executare, mai exact al acțiunii prin care se urmărește înapoierea, intentată de tată la Okrajno sodišče v Slovenski Bistrici, însă nu pot, în schimb, să se aplice în acțiunea formulată de mamă la Okrožno sodišče v Mariboru.
61. Astfel, din articolul 11 alineatul (1) din regulamentul menționat reiese că înapoierea copilului prin mecanismul indicat nu poate avea loc decât „[î]n cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s‑a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr‑un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza [Convenției de la Haga din 1980] în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită”.
62. Or, din elementele prezentate Curții rezultă că, pe de o parte, doamna Detiček nu era titular al încredințării, nici măcar comune, în temeiul deciziei pronunțate de Tribunale ordinario di Tivoli la 25 iulie 2007, devenită executorie prin decizia Vrhovno sodišče din 2 octombrie 2008, la momentul când, la 28 noiembrie 2008, a sesizat Okrožno sodišče v Mariboru pentru a‑i fi încredințat copilul, și, pe de altă parte, cererea sa nu urmărea înapoierea Antonellei. Prin urmare, în prezenta cauză se pune problema unei ipoteze nu doar diferite, ci diametral opuse celei prevăzute la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003.
63. Prin urmare, aspectele deduse Curții trebuie examinate exclusiv din perspectiva dispozițiilor autonome ale articolului 20 din regulamentul menționat.
64. În realitate, miza întrebării preliminare adresate de instanța de trimitere este de a stabili dacă, într‑o ipoteză precum cea din acțiunea principală, este posibil să se obțină și să se recunoască drept prioritară o hotărâre judecătorească pronunțată în baza articolului 20 alineatul (1) din regulamentul menționat de către o instanță al cărei temei de competență teritorială nu există decât ca urmare a unei deplasări ilicite a copilului.
65. Implicațiile răspunsului la această întrebare depind, în opinia noastră, de răspunsurile care trebuie oferite următoarelor întrebări. În primul rând, care este, în contextul problematicii supuse Curții, principiul fondator al Regulamentului nr. 2201/2003? În al doilea rând, ce loc ocupă dispozițiile articolului 20 din regulament în dispozitivul edictat de regulament?
B – Sistemul instituit de Regulamentul nr. 2201/2003 în cazul specific al unei deplasări ilicite a copilului
66. În opinia noastră, Regulamentul nr. 2201/2003 se întemeiază pe următoarele premise.
67. În primul rând, este necesar să amintim că regulamentul își propune să contribuie la crearea unui spațiu judiciar comun veritabil prin instituirea unor norme de competență în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, precum și prin facilitarea recunoașterii și executării hotărârilor pronunțate în aceste materii.
68. În acest scop, devine esențial ca hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru să fie recunoscute reciproc. Astfel, după cum se precizează în considerentul (2) al Regulamentului nr. 2201/2003, principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judiciare a fost aprobat ca piatră de temelie pentru crearea unui spațiu judiciar veritabil. Acesta este motivul pentru care recunoașterea acestor hotărâri se bazează pe principiul încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoașterii trebuie reduse la minimul necesar(18).
69. În al doilea rând, este necesar să amintim ceea ce însuși regulamentul menționat subliniază, mai precis că temeiurile de competență stabilite au fost concepute în funcție de interesul superior al copilului(19). Așadar, reiese în mod neechivoc, în ceea ce ne privește, că temeiurile de competență menite să combată deplasările ilicite de copii au fost elaborate la rândul lor în acest spirit.
70. O practică, prea des întâlnită în trecut, în cazul divorțului unor soți de cetățenie diferită consta în refugierea părintelui care dorea să se asigure că îi va fi încredințat copilul sau îi vor fi încredințați copii, alături de respectivii copii, în țara sa de origine și în sesizarea instanței naționale în vederea deciderii asupra încredințării, eventual cu ignorarea hotărârilor pronunțate într‑un alt stat.
71. Consecința acestui fapt era producerea unei rupturi pe parcursul mai multor ani, ori chiar definitivă, a relațiilor între copil și celălalt părinte, situație pe care nimeni nu ar putea‑o considera conformă cu interesul copilului sau, pentru a utiliza expresia deja folosită de Curte, cu binele acestuia(20).
72. Această atitudine, pentru care se oferă exemple frecvente și dureroase în trecutul recent sau chiar în actualitate, consta în a incita sau a aștepta din partea instanței sesizate o reacție favorabilă inspirată de un anume naționalism judiciar, în prezent absolut incompatibil cu noțiunea de spațiu de libertate, securitate și justiție. Astfel, copilului i se negau drepturi esențiale și cu adevărat fundamentale. În afara faptului că putem deduce fără dificultate că presiunile familiale pe care le suporta îl lipseau, chiar și după atingerea unei maturități suficiente, de libertatea de alegere și de posibilitatea de a se prevala de libertatea sa de circulație pentru a se deplasa să își viziteze celălalt părinte, copilul era în mod vădit privat de dreptul său fundamental de a întreține relații naturale cu ambii părinți.
73. Tocmai pentru a evita astfel de practici profund dăunătoare copilului, prin Regulamentul nr. 2201/2003 au fost instituite temeiuri imperative de competență, al căror prim scop este evitarea comportamentelor care ajung să alcătuiască un asemenea sistem și constituie veritabile acte de violență.
74. Interzicerea concretă a practicilor menționate presupune o interdicție absolută a posibilității de a alege o instanță mai favorabilă (forum shopping). Astfel, singura rețetă eficace este aceea a menținerii și afirmării drept intangibile a competenței inițiale a instanței sesizate cu soluționarea cauzei pe fond.
75. Pentru acest motiv, în opinia noastră, Regulamentul nr. 2201/2003, după instituirea în interesul copilului a unui temei general de competență întemeiat pe criteriul proximității(21), prevede, deopotrivă în sensul acestui interes, o serie de excepții precum cea aplicabilă în cazul deplasării ilicite a copilului.
76. În această ipoteză, avută în vedere la articolul 10 din regulamentul menționat, competența jurisdicțională este atribuită instanței din statul membru pe teritoriul căruia copilul avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea ilicită. Competența nu poate fi atribuită instanței din statul membru pe teritoriul căruia se găsește copilul decât în cazul în care deplasarea respectivă devine legitimă ca urmare a unei regularizări intervenite în mod expres sau tacit, potrivit cazurilor menționate în regulament.
77. Astfel, articolul menționat prevede ipotezele în care titularul încredințării consimte la deplasare(22) sau în care instanța care și‑a păstrat competența în temeiul caracterului ilicit al deplasării pronunță o hotărâre care confirmă deplasarea sau dispune cu privire la încredințare într‑un mod care nu presupune înapoierea(23). Tot astfel, în mod implicit, articolul menționat prevede cazul în care, în timp de un an, persoana care avea dreptul să pretindă înapoierea copilului fie nu solicită aceasta, fie renunță și nu reformulează o acțiune prin care se urmărește obținerea înapoierii copilului(24). În toate aceste cazuri, competența se transferă către instanța din statul membru pe teritoriul căruia a fost deplasat copilul.
78. În lumina elementelor furnizate Curții de către instanța de trimitere, este evident că nu aceasta este situația în prezenta cauză. Astfel, după ce a solicitat și obținut recunoașterea măsurii dispuse în Italia pe teritoriul sloven, domnul Sgueglia, a formulat acțiune la Okrajno sodišče v Slovenski Bistrici prin care solicita înapoierea Antonellei ca mod de punere în executare a măsurii menționate.
79. Prin urmare, este incontestabil că, potrivit Regulamentului nr. 2201/2003, instanța italiană rămâne competentă în defavoarea oricărei alte instanțe, ceea ce, de altfel, admite chiar și instanța de trimitere.
80. Răspunsul la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere trebuie, așadar, formulat în continuare în lumina considerațiilor de mai sus.
C – Locul ocupat de articolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 în arhitectura generală a regulamentului
81. În realitate, acesta este elementul pe care, pe calea întrebărilor preliminare, instanța de trimitere dorește să îl clarifice, solicitând în esență să se stabilească, pe baza articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, dacă, atunci când o instanță dintr‑un stat membru, competentă să soluționeze cauza pe fond, a luat o măsură prin care copilul a fost încredințat provizoriu unui părinte, o instanță dintr‑un alt stat membru poate să adopte, ulterior pronunțării hotărârii în primul stat membru, o hotărâre prin care copilul să fie încredințat celuilalt părinte.
82. Amintim pentru început că articolul 20 alineatul (1) din regulamentul menționat permite unei instanțe care nu este competentă să soluționeze cauza pe fond să ia, cu titlu de excepție, în cazurile în care urgența o impune, o măsură provizorie sau o măsură asiguratorie cu privire la bunurile sau la persoanele prezente pe teritoriul statului în care funcționează.
83. Considerăm că această prevedere nu constituie un temei de competență generală, ci autorizarea unei acțiuni sub dubla presiune a unui pericol la adresa copilului și a necesității de a lua o măsură urgentă pentru a feri copilul de pericolul în cauză.
84. Astfel, după cum subliniază Comisia la punctul 27 din observațiile prezentate, articolul 20 din Regulamentul nr. 2201/2003 are ca efect încuviințarea invocării lex fori în absența unui temei de competență inițială.
85. Or, am indicat deja că temeiurile de competență, inclusiv cele de la articolul 10 din regulament, au fost concepute în interesul superior al copilului. Aplicarea articolului 20 din regulamentul menționat, care derogă complet de la acestea, nu poate avea, așadar, la bază decât o serie de circumstanțe de o gravitate excepțională, direct legate de situația copilului.
86. Curtea a avut deja ocazia să definească domeniul de aplicare al acestei prevederi în Hotărârea A, citată anterior. În această hotărâre, Curtea a decis că aplicarea articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 este supusă îndeplinirii unui număr de trei condiții cumulative, mai precis măsurile trebuie să fie urgente, trebuie să fie luate cu privire la persoane sau la bunuri prezente în statul membru unde se află instanța sesizată cu cauza respectivă și trebuie să fie de natură provizorie(25).
87. În ipoteza concretă din cauza respectivă, Curtea a indicat că „[măsurile provizorii adoptate în temeiul articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003] sunt aplicabile copiilor care, având reședința obișnuită într‑un stat membru, locuiesc cu titlu temporar sau ocazional în alt stat membru și se găsesc într‑o situație de natură să dăuneze grav bunăstării lor, inclusiv sănătății sau dezvoltării lor, justificând astfel adoptarea imediată a unor măsuri de protecție”(26).
88. La exemplul oferit de Curte îl putem adăuga pe cel invocat de Comisie în ghidul practic pentru aplicarea Regulamentului nr. 2201/2003(27) care ilustrează corect, în opinia noastră, mecanismul instituit de articolul 20 din regulament.
89. Acest ghid prezintă exemplul unei familii care se deplasează cu automobilul pe teritoriul unui alt stat membru decât cel pe teritoriul căruia are reședința obișnuită. Familia în cauză suferă un accident și cei doi părinți intră în comă, fiind incapabili, așadar, să își exercite îndatoririle părintești. Autoritățile statului membru pe teritoriul căruia se află familia trebuie în acest caz să poată lua rapid măsuri provizorii în vederea protejării copilului celor două persoane accidentate, care nu au nicio rudă în respectivul stat membru. Într‑un astfel de caz, măsurile ar putea viza plasamentul copilului într‑un cămin.
90. De aici se înțelege că excepția respectivă, necesară, de la temeiul competenței generale nu poate fi justificată decât prin circumstanțe excepționale, precum cele rezultate ca urmare a unui pericol imediat a cărui preîntâmpinare impune urgența luării unei măsuri într‑un context care fie dă naștere pericolului, fie nu poate conduce la evitarea acestuia.
91. Nu credem că acesta este cazul în acțiunea principală.
92. Ne putem însă cu ușurință imagina tulburarea profundă pe care o resimte un copil aflat într‑o astfel de situație, tulburare, din nefericire, comună tuturor copiilor ai căror părinți, chiar și după separare, continuă certurile pe care separarea ar fi avut menirea să le încheie, făcând ca părinții să nu își îndeplinească îndatorirea fundamentală ce le revine, mai precis protejarea copilului, inclusiv împotriva consecințelor propriilor neînțelegeri.
93. Cu toate acestea, trebuie să constatăm că această tulburare nu pare să corespundă criteriilor mai sus menționate, descrise ca justificare a intervenției unei instanțe care nu a fost sesizată cu judecarea cauzei pe fond, mai cu seamă pentru a lua o măsură care ar fi destinată să o înlocuiască, inversând‑o, pe cea adoptată pe fond de instanța competentă.
94. Interpretarea pe care o propunem ar putea părea deosebit de restrictivă. Considerăm că trebuie să se întâmple astfel nu doar deoarece articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 este o excepție de la temeiurile de competență instituite de regulament, știindu‑se că excepțiile sunt de strictă interpretare, ci și pentru că această interpretare este impusă de necesitatea de a conferi regulamentului capacitatea de a‑și produce efectul util.
95. Într‑adevăr, în prezența unei situații concrete precum cea din acțiunea principală, corespunzând exact uneia pe care regulamentul a intenționat să o interzică, excepțiile nu pot fi decât de strictă interpretare și nu trebuie în niciun caz să reprezinte o modalitate disimulată de acces prin care vechile practici să își poată asigura revenirea. Aceeași logică se impune, astfel, în interesul general al tuturor copiilor ai căror părinți, care nu dețin aceeași cetățenie, ar putea fi tentați să acționeze similar dacă ar putea deduce din jurisprudență elementele pe care să le utilizeze în acest sens pe calea unei interpretări prea extensive a unor astfel de excepții.
96. În definitiv, în temeiul articolului 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, măsurile luate nu pot fi decât provizorii și subordonate deciziei din hotărârea pe fond.
97. În ipoteza dedusă interpretării Curții, situația este complet diferită. Departe de a interveni în susținerea instanței competente pe fond, Okrožno sodišče v Mariboru s‑a plasat, în realitate, în opoziție totală, pronunțând o hotărâre pe fond care inversează decizia adoptată de instanța competentă, menită să o înlocuiască pe aceasta din urmă.
98. Prin urmare, condițiile necesare aplicării articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu sunt îndeplinite în prezenta cauză. Așadar, trebuie să se constate că instanța de fond sesizată de doamna Detiček nu este competentă să soluționeze cererea formulată și, în orice caz, nu putea să decidă în sensul în care s‑a pronunțat.
99. În opinia noastră, a admite că instanța slovenă poate adopta, la rândul său, o măsură provizorie care are același obiect și aceeași cauză ca și cea luată de instanța competentă să soluționeze cauza pe fond ar echivala, în realitate, cu a nu recunoaște măsura decisă de instanța competentă să soluționeze cauza pe fond și cu a eluda temeiurile de competență, de recunoaștere și de executare instituite prin Regulamentul nr. 2201/2003.
100. Principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și al încrederii reciproce între statele membre ar fi astfel profund subminat, iar sistemul instituit de regulament ar fi pus sub semnul întrebării.
101. Am evidențiat în acest sens că dorința de a instaura un spațiu judiciar comun are ca fundament aceste două principii. A admite că, atât timp cât instanța dintr‑un stat membru, competentă să soluționeze cauza pe fond, s‑a pronunțat deja în cauză, instanța dintr‑un alt stat membru poate adopta o decizie cu privire la un copil ar avea drept consecință risipirea încrederii reciproce care trebuie să existe între sistemele judiciare ale statelor membre ale Uniunii Europene.
102. Pe de altă parte, fiind vorba despre un caz de deplasare ilegală de copii, contrară Regulamentului nr. 2201/2003 și Convenției de la Haga din 1980, considerăm că dacă s‑ar da câștig de cauză demersului doamnei Detiček, acceptându‑se ca validă măsura provizorie adoptată de instanța slovenă, s‑ar ajunge la legitimarea unui act de violență. Obiectivul de descurajare a răpirilor de copii de către părinți, urmărit de cele două instrumente legale, ar fi în aceste condiții înlăturat.
103. A urma această logică ar presupune că nu trebuie luată în considerare modificarea situației apărute ca urmare a deplasării ilicite a Antonellei?
104. Considerăm că răspunsul este negativ. Situația respectivă trebuie luată în considerare, întrucât reprezintă un fapt de care copilul nu este responsabil, iar interesul copilului impune o examinare și o evaluare. Astfel cum a indicat Curtea în Hotărârea din 11 iulie 2008, Rinau(28), Regulamentul nr. 2201/2003 pornește de la concepția potrivit căreia trebuie să primeze interesul superior al copilului(29). De altfel, în considerentul (33) al regulamentului, se prevede că acesta „se asigură că sunt respectate drepturile fundamentale ale copilului în conformitate cu articolul 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[(30)]”.
105. Totuși, opinăm că această garanție trebuie să opereze cu respectarea Regulamentului nr. 2201/2003 și prin intermediul procedurilor definite de acesta.
106. În interpretarea pe care o dăm prevederilor acestui regulament, elementele deduse pe baza interesului copilului și care pot, ca atare, să determine instanța italiană să își reconsidere decizia sau, în conformitate cu articolul 15 din regulament, să își decline competența trebuie evocate și prezentate în fața instanței sesizate de domnul Sgueglia pe calea unei acțiuni în executarea hotărârii pronunțate la 25 iulie 2007 de Tribunale ordinario di Tivoli.
107. Credem că respectiva acțiune în executare constituie, în realitate, o acțiune prin care se urmărește înapoierea copilului, în care trebuie să fie aplicate garanțiile menționate la articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003.
108. Astfel, neurmărind alte obiective decât înapoierea copilului ca efect al punerii în executare a hotărârii din 25 iulie 2007, recunoscută ca executorie de către Vrhovno sodišče, interpretarea propusă își dobândește calificarea juridică autentică, singura care permite să se asigure garanții identice indiferent de procedura aleasă. Considerăm că interpretarea în cauză este, din această perspectivă, impusă de interesul superior al copilului însuși.
109. Variatele posibilități procedurale oferite de articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003 instanțelor menționate își vor regăsi locul în cadrul și în spiritul spațiului de libertate, de securitate și de justiție. Va rezulta astfel nu o concurență, ci un dialog care trebuie să existe în mod firesc între instanțele din cadrul unui spațiu judiciar întemeiat pe recunoașterea reciprocă și lipsit de orice alte considerente și imbolduri decât identificarea soluției celei mai adecvate interesului copilului.
110. De altfel, în aceeași direcție se înscrie spiritul regulamentului însuși. Astfel, de îndată ce are loc o deplasare ilicită a unui copil, în coroborare cu prevederile Convenției de la Haga din 1980, regulamentul instituie un mecanism specific de cooperare între instanțele în cauză care urmărește facilitarea înapoierii imediate a copilului în statul pe teritoriul căruia copilul avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale, prevăzându‑se un maxim de precauții pe care instanțele trebuie să le ia în interesul său(31).
111. Astfel, în ipoteza dedusă interpretării Curții, dacă Okrajno sodišče v Slovenski Bistrici pronunță o hotărâre de neînapoiere, va trebui de îndată, în temeiul articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 2201/2003, să transmită o copie a acestei hotărâri și documentele pertinente instanței italiene care va trebui să le ia în considerare în vederea pronunțării deciziei sale definitive.
112. În cazul în care, în pofida tuturor acestor considerații, instanța ar dispune înapoierea copilului, astfel cum am evidențiat la punctul 30 din prezenta luare de poziție, hotărârea sa ar fi automat executorie.
113. Instanța respectivă ar trebui, în aceste condiții, potrivit articolului 42 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, să elibereze un certificat instanței care a pronunțat hotărârea de neînapoiere, atestând că a avut loc ascultarea copilului, cu excepția cazului în care aceasta a fost considerată necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate, că au fost ascultate părțile și că hotărârea a fost pronunțată ținând seama de motivele și de mijloacele de probă care au stat la baza hotărârii de neînapoiere.
114. Astfel, modificarea circumstanțelor invocată de doamna Detiček în susținerea cererii sale va fi avută în vedere în cadrul respectivei cooperări.
115. Din această perspectivă, ar fi inacceptabil ca decizia finală a unor magistrați care dispun în privința destinului unui copil să poată fi influențată de un imbold naționalist.
116. Într‑adevăr, natura însăși a atribuției de a judeca, mai precis a datoriei care rezultă pentru cel care este învestit cu această funcție, impune instanței de fond să ia în considerare elementele de fapt proprii cauzei la momentul în care se pronunță, pentru a determina, cu excluderea oricărei alte considerații, care este cea mai bună soluție, cea care servește interesul copilului, mai precis garantarea stabilității sale în cel mai favorabil mediu posibil, inclusiv prin asigurarea de relații normale și amiabile cu ambii părinți.
117. În lumina celor ce precedă, considerăm că articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat, în cazul în care s‑a dispus de către o instanță dintr‑un stat membru, competentă să soluționeze cauza pe fond, o măsură provizorie de încredințare a unui copil către unul dintre părinți, în sensul că nu permite unei instanțe dintr‑un alt stat membru să pronunțe, ulterior luării deciziei în primul stat membru, o hotărâre prin care să încredințeze copilul celuilalt părinte.
IV – Concluzie
118. În aceste condiții, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Višje sodišče v Mariboru după cum urmează:
„Articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 trebuie interpretat, în cazul în care s‑a dispus de către o instanță dintr‑un stat membru, competentă să soluționeze cauza pe fond, o măsură provizorie de încredințare a unui copil către unul dintre părinți, în sensul că nu permite unei instanțe dintr‑un alt stat membru să pronunțe, ulterior luării deciziei în primul stat membru, o hotărâre prin care să încredințeze copilul celuilalt părinte.”