Cauza C‑804/21 PPU
C
și
CD
împotriva
Syyttäjä
(cerere de decizie preliminară formulată de Korkein oikeus)
Hotărârea Curții (Camera a doua) din 28 aprilie 2022
„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 23 alineatul (3) – Cerința de intervenție a autorității judiciare de executare – Articolul 6 alineatul (2) – Servicii de poliție – Excludere – Forță majoră – Noțiune – Obstacole juridice în calea predării – Acțiuni legale introduse de persoana căutată – Cerere de protecție internațională – Excludere – Articolul 23 alineatul (5) – Expirarea termenelor prevăzute pentru predare – Consecințe – Punere în libertate – Obligația de a adopta orice altă măsură necesară pentru a evita fuga”
1. Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Termen pentru predarea persoanei căutate – Stabilirea unei noi date de predare în cazul imposibilității predării persoanei în termenul prevăzut ca urmare a unui caz de forță majoră – Noțiunea de forță majoră – Interpretare strictă – Obstacole juridice în calea predării rezultate din acțiuni legale introduse de persoana căutată, întemeiate pe dreptul statului membru de executare – Inexistența forței majore – Consecințe – Lipsa suspendării termenelor de predare
[Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, art. 23 alin. (3)]
(a se vedea punctele 44-49, 51 și 58 și dispozitiv 1)
2. Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre – Cerința intervenției unei autorități judiciare de executare în sensul articolului 23 alineatul (3) din decizia‑cadru – Intervenția unui serviciu de poliție al statului membru de executare – Inadmisibilitate – Consecințe – Expirarea termenelor de predare a persoanei care face obiectul mandatului european de arestare – Punere în libertate a persoanei menționate – Obligația statului membru de executare de a continua procedura de executare a mandatului european de arestare – Autoritate competentă a statului membru menționat obligată să ia orice măsură necesară pentru a evita fuga acestei persoane, cu excepția măsurilor privative de libertate
[Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, considerentele (8) și (9), art. 6 și 7, art. 15 alin. (1) și art. 23]
(a se vedea punctele 61-63, 66-69 și 71-76 și dispozitiv 2)
Rezumat
În luna mai 2015, au fost emise mandate europene de arestare (MEA) de o autoritate judiciară română împotriva lui C și a lui CD, doi resortisanți români (denumiți în continuare „persoanele în cauză”), în scopul executării unor pedepse privative de libertate. În anul 2020, persoanele în cauză au fost arestate și plasate în detenție în Finlanda, pe baza acestor MEA. În luna aprilie 2021, Korkein oikeus (Curtea Supremă, Finlanda) a dispus predarea lor autorităților române, iar Keskusrikospoliisi (Oficiul Național al Poliției Judiciare, Finlanda) a stabilit o primă dată a predării la 7 mai 2021. Această predare nu s‑a realizat însă din cauza unui recurs formulat de persoanele interesate la aceeași instanță. Astfel, înainte de a respinge recursul respectiv la 31 mai 2021, Curtea Supremă a interzis provizoriu executarea deciziilor de predare. O a doua dată a predării a fost stabilită la 11 iunie 2021, însă ea a fost din nou amânată, din cauza imposibilității de a organiza un transport aerian cu respectarea calendarului convenit. A treia dată stabilită pentru predarea lor, la sfârșitul lunii iunie 2021, nu a putut conduce la o predare, ca urmare a formulării de către persoanele interesate a unor cereri de protecție internațională în Finlanda.
În continuare, persoanele interesate au sesizat Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki, Finlanda) cu o acțiune prin care au solicitat punerea lor în libertate și amânarea predării lor ca urmare a cererilor lor de protecție internațională. Respectiva instanță a declarat acțiunile inadmisibile. În acest context, Curtea Supremă, sesizată cu recursurile împotriva acestor decizii ale Tribunalului de Primă Instanță din Helsinki, ridică problema, pe de o parte, a noțiunii de forță majoră care autorizează, potrivit articolului 23 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584(1), amânarea predării unei persoane care face obiectul unui MEA. Confruntată cu impedimentele prevăzute de dreptul finlandez, aceasta se întreabă în special dacă obstacole juridice precum o interdicție de executare a deciziilor de predare în cursul unei proceduri judiciare sau formularea unei cereri de protecție internațională pot constitui cazuri de forță majoră în sensul acestei dispoziții. Pe de altă parte, aceasta aduce în discuție modalitățile procedurale de apreciere a existenței unui caz de forță majoră, având în vedere rolul central al Oficiului Național al Poliției Judiciare în executarea predării.
În cadrul procedurii preliminare de urgență, Curtea răspunde negativ la prima dintre aceste întrebări, enunțând că noțiunea „forță majoră” nu cuprinde obstacolele juridice în calea predării care rezultă din acțiuni legale introduse de persoana care face obiectul MEA și întemeiate pe dreptul statului membru de executare, atunci când decizia definitivă privind predarea a fost adoptată de autoritatea judiciară de executare(2). De asemenea, Curtea precizează că nu îndeplinește cerința unei intervenții a autorității judiciare de executare prevăzută la articolul 23 alineatul (3) statul membru de executare ce încredințează unui serviciu de poliție sarcina de a verifica existența unui caz de forță majoră, respectarea condițiilor necesare pentru menținerea în detenție a persoanei care face obiectul MEA și de a decide cu privire la o eventuală nouă dată a predării, chiar și atunci când această persoană are dreptul să sesizeze în orice moment autoritatea judiciară de executare pentru ca ea să se pronunțe cu privire la aceste diferite elemente.
Aprecierea Curții
În primul rând, Curtea amintește că noțiunea de „forță majoră” presupune existența unor împrejurări străine celui care le invocă, neobișnuite și imprevizibile, ale căror consecințe nu ar fi putut să fie evitate, în pofida tuturor diligențelor depuse. În această privință, acțiunile legale introduse de persoana care face obiectul unui MEA în cadrul procedurilor prevăzute de dreptul statului membru de executare în vederea contestării predării sale sau care au ca efect întârzierea acestei predări nu pot fi considerate o împrejurare imprevizibilă. În consecință, obstacole juridice în calea predării care rezultă din acest tip de acțiuni legale nu pot constitui un caz de forță majoră în sensul articolului 23 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584. Atunci când decizia definitivă de predare a acestei persoane a fost luată de autoritatea judiciară de executare, termenele de predare prevăzute la articolul 23 din aceeași decizie‑cadru neputând fi considerate suspendate ca urmare a unor astfel de proceduri pendinte introduse în statul membru de executare, autoritățile acestui stat membru sunt în continuare obligate să predea respectiva persoană autorităților statului membru emitent în termenele menționate.
În al doilea rând, Curtea amintește că serviciile de poliție ale unui stat membru nu intră în sfera noțiunii de „autoritate judiciară” prevăzută la articolul 6 din Decizia‑cadru 2002/584. Astfel, intervenția unei autorități judiciare de executare impusă de articolul 23 alineatul (3) din aceeași decizie‑cadru pentru a aprecia existența unui caz de forță majoră și pentru a stabili o eventuală nouă dată a predării nu poate fi încredințată unui serviciu de poliție. Într‑adevăr, independent de existența materială a unui caz de forță majoră, intervenția unui astfel de serviciu pentru aceste două tipuri de decizii nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispoziția menționată. În consecință, în lipsa unei intervenții a autorității judiciare de executare, termenele prevăzute pentru predare de articolul 23 alineatele (2)-(4) din decizia‑cadru nu pot fi prelungite pentru motivul unui caz de forță majoră. Într‑o asemenea situație, aceste termene trebuie considerate expirate, ceea ce implică repunerea în libertate a persoanei în cauză. Nu este prevăzută nicio excepție de la această din urmă obligație a statului membru de executare într‑o asemenea ipoteză. Totuși, simpla expirare a termenelor de predare stabilite la articolul 23 din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate avea ca efect să permită statului membru de executare să fie exonerat de obligația sa de a continua procedura de executare a unui MEA și să predea persoana căutată, autoritățile în cauză trebuind să convină asupra unei noi date a predării. Așadar, în cazul punerii în libertate a persoanei în cauză, autoritatea competentă a statului membru de executare este obligată să ia orice măsură necesară pentru a evita fuga acestei persoane, cu excepția măsurilor privative de libertate.
Mai precis, articolul 23 din Decizia‑cadru 2002/584 prevede termene pentru predarea persoanelor căutate pentru executarea unui MEA după ce decizia definitivă de predare a acestor persoane a fost adoptată de autoritatea judiciară de executare. Dacă predarea este împiedicată de un caz de forță majoră, acest termen poate fi prelungit în temeiul articolului 23 alineatul (3). În cazul în care persoana căutată nu este predată în termenele prevăzute de decizia‑cadru, ea trebuie pusă în libertate în temeiul articolului 23 alineatul (5).