Language of document : ECLI:EU:T:2021:206

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a cincea)

21 aprilie 2021(*)

„Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive adoptate având în vedere situația din Libia – Înghețarea fondurilor – Lista persoanelor, entităților și organismelor cărora li se aplică înghețarea fondurilor și a resurselor economice – Restricții privind intrarea sau tranzitul pe teritoriul Uniunii Europene – Lista persoanelor care fac obiectul restricțiilor privind intrarea și tranzitul pe teritoriul Uniunii – Menținerea numelui reclamantului pe liste – Termen de introducere a acțiunii – Admisibilitate – Obligația de motivare – Eroare de apreciere”

În cauza T‑322/19,

Aisha Muammer Mohamed ElQaddafi, cu domiciliul în Mascate (Oman), reprezentată de S. Bafadhel, barrister,

reclamantă,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de V. Piessevaux și M. Bishop, în calitate de agenți,

pârât,

având ca obiect, pe de o parte, o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se solicită anularea, în primul rând, a Deciziei de punere în aplicare (PESC) 2017/497 a Consiliului din 21 martie 2017 privind punerea în aplicare a Deciziei (PESC) 2015/1333 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia (JO 2017, L 76, p. 25) și a Deciziei de punere în aplicare (PESC) 2020/374 a Consiliului din 5 martie 2020 privind punerea în aplicare a Deciziei (PESC) 2015/1333 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia (JO 2020, L 71, p. 14), în măsura în care mențin numele reclamantei pe listele din anexele I și III la Decizia (PESC) 2015/1333 a Consiliului din 31 iulie 2015 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia și de abrogare a Deciziei 2011/137/PESC (JO 2015, L 206, p. 34), și, în al doilea rând, a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2017/489 al Consiliului din 21 martie 2017 privind punerea în aplicare a articolului 21 alineatul (5) din Regulamentul (UE) 2016/44 al Consiliului privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia (JO 2017, L 76, p. 3) și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2020/371 al Consiliului din 5 martie 2020 privind punerea în aplicare a articolului 21 alineatul (5) din Regulamentul (UE) 2016/44 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia (JO 2020, L 71, p. 5), în măsura în care mențin numele reclamantei pe lista din anexa II la Regulamentul (UE) 2016/44 al Consiliului din 18 ianuarie 2016 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 204/2011 (JO 2016, L 12, p. 1), și, pe de altă parte, o cerere întemeiată pe articolul 265 TFUE prin care se urmărește constatarea faptului că în mod nelegal Consiliul s‑a abținut să notifice reclamantei actele în discuție la momentul adoptării lor,

TRIBUNALUL (Camera a cincea),

compus din domnii D. Spielmann, președinte, U. Öberg și doamna O. Spineanu‑Matei (raportoare), judecători,

grefier: doamna R. Ūkelytė, administratoare,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 20 octombrie 2020,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Reclamanta, doamna Aisha Muammer Mohamed El‑Qaddafi, este resortisantă de cetățenie libiană și fiica fostului conducător libian, domnul Muammar Kadhafi.

2        La 26 februarie 2011, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (denumit în continuare „Consiliul de Securitate”) a adoptat Rezoluția 1970 (2011), care a introdus măsuri restrictive împotriva Libiei și a persoanelor și a entităților care au participat la săvârșirea unor încălcări grave ale drepturilor omului împotriva persoanelor, inclusiv la atacuri îndreptate împotriva populației și a instalațiilor civile, cu încălcarea dreptului internațional.

3        La 28 februarie și 2 martie 2011, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia 2011/137/PESC privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia (JO 2011, L 58, p. 53), respectiv Regulamentul (UE) nr. 204/2011 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia (JO 2011, L 58, p. 1) (denumite în continuare, împreună, „actele din 2011”).

4        Articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2011/137 prevede că statele membre iau măsurile necesare pentru a împiedica intrarea sau trecerea în tranzit pe teritoriul lor a persoanelor vizate de Rezoluția 1970 (2011) sau desemnate în conformitate cu aceasta, după cum se prevede în anexa I la această decizie.

5        Articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2011/137 și articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 204/2011 coroborat cu articolul 6 alineatul (1) din acesta din urmă prevăd în esență înghețarea fondurilor, a altor active financiare și a resurselor economice care aparțin, se află în proprietatea ori posesia sau sunt controlate direct sau indirect de persoanele desemnate de Consiliul de Securitate sau de Comitetul Consiliului de Securitate creat în temeiul punctului 24 din Rezoluția 1970 (2011) (denumit în continuare „Comitetul pentru sancțiuni”), în conformitate cu punctul 22 din Rezoluția 1970 (2011), ale căror nume figurează în anexa III la această decizie, respectiv în anexa II la acest regulament.

6        Reclamanta face parte dintre persoanele vizate de Rezoluția 1970 (2011) și incluse, în consecință, pe listele care figurează în anexele I și III la Decizia 2011/137 și în anexa II la Regulamentul nr. 204/2011, cu următoarele informații de identificare și motivare:

„KADHAFI, Aïcha Muammar[.] Data nașterii: 1978. Locul nașterii: Tripoli, Libia. Fiica lui Muammar Kadhafi. Asociere strânsă cu regimul. Data desemnării de către ONU: 26 [februarie] 2011.”

7        La 17 martie 2011, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 1973 (2011), care a introdus măsuri noi având în vedere situația din Libia. La 22 ianuarie 2013, Consiliul a adoptat Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 50/2013 privind punerea în aplicare a articolului 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 204/2011 (JO 2013, L 20, p. 29) și Decizia 2013/45/PESC a Consiliului de modificare a Deciziei 2011/137/PESC (JO 2013, L 20, p. 60), care au modificat informațiile de identificare referitoare la reclamantă conținute în actele din 2011 pentru a preciza că se presupune că aceasta din urmă se află în Algeria.

8        La 23 iunie 2014, Consiliul a adoptat Decizia 2014/380/PESC de modificare a Deciziei 2011/137 (JO 2014, L 183, p. 52), respectiv Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 689/2014 privind punerea în aplicare a articolului 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 204/2011 (JO 2014, L 183, p. 1) (denumite în continuare, împreună, „actele din 2014”). Modificările aduse prin aceste acte nu o vizau pe reclamantă, al cărei nume a fost astfel menținut pe listele care figurează în anexele I și III la Decizia 2011/137 și în anexa II la Regulamentul nr. 204/2011, fără ca motivarea includerii numelui său pe aceste liste să fi fost modificată în raport cu cea care figurează în actele din 2011.

9        La 27 august 2014, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 2174 (2014), care a condamnat luptele în desfășurare conduse de grupările armate și incitarea la violență în Libia și care a introdus noi măsuri restrictive împotriva persoanelor și entităților implicate în acte care amenință pacea, stabilitatea sau securitatea în Libia sau care sprijină astfel de acte ori care împiedică sau subminează reușita tranziției sale politice.

10      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 18 septembrie 2014, reclamanta a introdus o acțiune, înregistrată cu numărul T‑681/14, având ca obiect anularea actelor din 2014 în măsura în care mențineau numele reclamantei pe listele care figurează în anexele I și III la Decizia 2011/137 și în anexa II la Regulamentul nr. 204/2011.

11      La 18 decembrie 2014, Consiliul a trimis o scrisoare reprezentanților reclamantei în care menționa că Comitetul pentru sancțiuni a informat serviciile competente ale Uniunii Europene că reclamanta nu a respectat interdicția de a călători, încălcând astfel dispozițiile Rezoluției 1970 (2011).

12      La 27 martie 2015, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 2213 (2015), care a adus în special unele modificări criteriilor de includere în liste.

13      La 4 mai 2015, Consiliul a trimis o scrisoare reprezentanților reclamantei, însoțită de o serie de documente (denumită în continuare „scrisoarea din 4 mai 2015”). Consiliul arăta în această scrisoare că, în anii 2011 și 2013, reclamanta a făcut în mod public declarații care incitau la răsturnarea autorităților libiene stabilite în urma căderii regimului instaurat de tatăl său și la răzbunarea morții acestuia din urmă.

14      La 26 mai 2015, Consiliul a adoptat Decizia 2015/818/PESC de modificare a Deciziei 2011/137 (JO 2015, L 129, p. 13), respectiv Regulamentul (UE) 2015/813 de modificare a Regulamentului nr. 204/2011 (JO 2015, L 129, p. 1), în special în scopul de a extinde criteriile de desemnare a persoanelor și a entităților care trebuie să facă obiectul unor măsuri restrictive enunțate în actele din 2011.

15      În continuare, Consiliul a efectuat o reexaminare completă a listei persoanelor și entităților care figurează în anexele la actele din 2011.

16      Această reexaminare s‑a încheiat prin adoptarea, la 31 iulie 2015, a Deciziei 2015/1333/PESC a Consiliului privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia și de abrogare a Deciziei 2011/137 (JO 2015, L 206, p. 34) și, la 18 ianuarie 2016, a Regulamentului (UE) 2016/44 al Consiliului privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia și de abrogare a Regulamentului nr. 204/2011 (JO 2016, L 12, p. 1).

17      Articolul 8 alineatul (1) din Decizia 2015/1333 prevede că statele membre iau măsurile necesare pentru a împiedica intrarea sau tranzitul pe teritoriul lor al persoanelor desemnate și cărora li se aplică interdicțiile de călătorie stabilite de Consiliul de Securitate sau de Comitetul pentru sancțiuni în conformitate cu punctul 22 din Rezoluția 1970 (2011), punctul 23 din Rezoluția 1973 (2011), punctul 4 din Rezoluția 2174 (2014) și punctul 11 din Rezoluția 2213 (2015) a Consiliului de Securitate, astfel cum sunt enumerate în anexa I la această decizie.

18      Articolul 9 alineatul (1) din Decizia 2015/1333 și articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul 2016/44 coroborat cu articolul 6 alineatul (1) din acesta din urmă prevăd în esență că fondurile, celelalte active financiare și resursele economice care aparțin, se află în posesia, sunt deținute sau sub controlul direct sau indirect al persoanelor desemnate și supuse unei înghețări a activelor de către Consiliul de Securitate sau de către Comitetul pentru sancțiuni, în conformitate cu punctul 22 din Rezoluția 1970 (2011), punctele 19, 22 sau 23 din Rezoluția 1973 (2011), punctul 4 din Rezoluția 2174 (2014) și punctul 11 din Rezoluția 2213 (2015) a Consiliului de Securitate, ale căror nume figurează în anexa III la această decizie și în anexa II la acest regulament, sunt înghețate.

19      Reclamanta a fost inclusă în listele care figurează în anexele I și III la Decizia 2015/1333 și în anexa II la Regulamentul 2016/44 (denumite în continuare „listele în litigiu”), cu următoarele informații de identificare și motivare:

„[…] AISHA MUAMMAR MUHAMMED ABU MINYAR QADHAFI […] Data nașterii: 1978[.] Locul nașterii: Tripoli, Libia. Pseudonim cert: Aïcha Muhammed Abdul Salam […] Adresa: Sultanatul Oman (statul/locul prezumat: Sultanatul Oman)[.] Inclusă pe listă la: 26 februarie 2011[.] Informații suplimentare: Inclusă în temeiul punctelor 15 și 17 din Rezoluția 1970 (2011) (interdicție de călătorie și înghețarea activelor). Informații suplimentare: Asociere strânsă cu regimul. A efectuat călătorii, încălcând punctul 15 din Rezoluția 1970 [(2011)], astfel cum a arătat grupul de experți privind Libia în raportul său [de activitate] din 2013.”

20      Prin scrisoarea din 6 octombrie 2016 adresată Consiliului de avocata reclamantei (denumită în continuare „scrisoarea din 6 octombrie 2016”), aceasta a informat Consiliul că, după decesul avocatului său precedent, reclamanta precizase că dorea să fie reprezentată în continuare de ea și de unul dintre colegii săi, ceea ce ar fi fost atestat de mandatul pe care îl anexa la această scrisoare, și că, în consecință, de la acest moment, orice corespondență trebuia să îi fie adresată ei.

21      La 21 martie 2017, Consiliul a adoptat Decizia de punere în aplicare (PESC) 2017/497 privind punerea în aplicare a Deciziei 2015/1333 (JO 2017, L 76, p. 25), respectiv Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/489 privind punerea în aplicare a articolului 21 alineatul (5) din Regulamentul 2016/44 (JO 2017, L 76, p. 3) (denumite în continuare, împreună, „actele din 2017”), care modifică listele în litigiu, pentru a ține seama de informațiile actualizate furnizate de Comitetul pentru sancțiuni.

22      Menținerea numelui reclamantei pe listele în litigiu a fost însoțită de informațiile de identificare și de motivarea următoare:

„AISHA […] MUAMMAR MUHAMMED […] ABU MINYAR […] QADHAFI […] Data nașterii: 1978[.] Locul nașterii: Tripoli, Libia[.] Pseudonim cert: Aisha Muhammed Abdul Salam […] Adresa: Sultanate of Oman (statul/locul prezumat: Sultanatul Oman)[.] Data includerii pe listă: 26 februarie 2011 (modificări la 2 aprilie 2012, 21 martie 2013, 26 septembrie 2014 și 11 noiembrie 2016)[.] Informații suplimentare: Inclusă pe listă în conformitate cu punctele 15 și 17 din Rezoluția 1970 (2011) (interdicție de călătorie, înghețarea activelor). Notificarea specială a INTERPOLULUI ‐ Consiliului de Securitate al ONU [site internet]: https://www.interpol.int/en/notice/search/un/5525815”.

23      Prin Hotărârea din 28 martie 2017, El‑Qaddafi/Consiliul (T‑681/14, nepublicată, EU:T:2017:227), rămasă definitivă în lipsa unui recurs, Tribunalul, pronunțându‑se cu privire la acțiunea introdusă de reclamantă împotriva actelor din 2014 (a se vedea punctul 10 de mai sus), a apreciat că, în speță, condiția potrivit căreia Consiliul era obligat să aducă la cunoștința reclamantei motivele specifice și concrete pentru care considera că măsurile restrictive trebuiau menținute în privința sa nu era îndeplinită. Pe de o parte, acesta a constatat că actele din 2014 conțineau doar indicații care corespundeau motivelor pentru includerea inițială a numelui reclamantei pe listele în cauză, anexate la actele din 2011, și a considerat că aceste motive erau insuficiente pentru a justifica menținerea sa pe aceste liste, din moment ce contextul era substanțial diferit; pe de altă parte, acesta a apreciat că motivele suplimentare invocate de Consiliu erau vădit lipsite de pertinență deoarece nu figurau printre motivele pe baza cărora fuseseră adoptate actele din 2014 și deoarece au fost aduse în atenția Consiliului ulterior datei adoptării acestora. Prin urmare, acesta a anulat actele menționate în măsura în care mențineau numele reclamantei pe listele care figurează în anexele I și III la Decizia 2011/137 și în anexa II la Regulamentul nr. 204/2011.

24      La 5 februarie 2019, avocata reclamantei s‑a adresat Consiliului pentru a‑și reitera cererea de a i se notifica întreaga corespondență referitoare la reclamantă, precum și deciziile și regulamentele adoptate împotriva acesteia din urmă.

25      La 25 martie 2019, printr‑o scrisoare trimisă de Consiliu avocatei reclamantei (denumită în continuare „scrisoarea din 25 martie 2019”), Consiliul o informa pe aceasta că adoptase actele din 2017 pe baza informațiilor actualizate de Comitetul pentru sancțiuni, astfel încât numele reclamantei fusese menținut pe listele în litigiu.

 Faptele ulterioare introducerii prezentei acțiuni

26      La 11 februarie 2020, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 2509 (2020), în care a reafirmat necesitatea ca statele să adopte măsuri de interzicere a intrării sau a tranzitului pe teritoriul lor împotriva tuturor persoanelor desemnate de Comitetul pentru sancțiuni, în conformitate în special cu punctele 15 și 16 din Rezoluția 1970 (2011), și a reafirmat că intenționa să se asigure că activele înghețate în temeiul punctului 17 din această rezoluție vor fi, într‑o etapă ulterioară, puse la dispoziția poporului libian și utilizate în beneficiul său.

27      La 5 martie 2020, Consiliul a adoptat Decizia de punere în aplicare (PESC) 2020/374 privind punerea în aplicare a Deciziei 2015/1333 (JO 2020, L 71, p. 14) și Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2020/371 privind punerea în aplicare a articolului 21 alineatul (5) din Regulamentul 2016/44 (JO 2020, L 71, p. 5) (denumite în continuare, împreună, „actele din 2020”), prin care numele reclamantei a fost menținut pe listele în litigiu, fără ca motivarea desemnării sale să fi fost modificată în raport cu cea care figurează în actele din 2017.

 Procedura și concluziile părților

28      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 27 mai 2019, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

29      La 14 august 2019, Consiliul a depus la grefa Tribunalului memoriul în apărare.

30      Replica și duplica au fost depuse la grefa Tribunalului la 4 octombrie și, respectiv, la 28 noiembrie 2019.

31      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, în temeiul articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cauza a fost atribuită Camerei a cincea.

32      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 24 decembrie 2019, reclamanta a solicitat organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor.

33      Prin Decizia președintelui Tribunalului din 22 ianuarie 2020, prezenta cauză a fost atribuită unei noi judecătoare raportoare, în urma împiedicării judecătorului raportor desemnat inițial.

34      Tribunalul a adoptat măsuri de organizare a procedurii, la care părțile au răspuns în termenul acordat.

35      Prin înscris separat depus la grefa Tribunalului la 1 septembrie 2020, reclamanta a adaptat cererea introductivă, în temeiul articolului 86 din Regulamentul de procedură, astfel încât aceasta vizează nu numai anularea actelor din 2017, ci și anularea actelor din 2020 (denumite în continuare, împreună, „actele atacate”), în măsura în care acestea o privesc. Consiliul a depus observații cu privire la memoriul în adaptare la grefa Tribunalului la 28 septembrie 2020.

36      La propunerea judecătoarei raportoare, Tribunalul a decis deschiderea fazei orale a procedurii.

37      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 20 octombrie 2020. La finalul ședinței, faza orală a procedurii a fost declarată închisă, iar cauza a rămas în pronunțare.

38      În urma adaptării cererii introductive, reclamanta solicită în esență Tribunalului:

–        anularea actelor atacate în măsura în care numele său a fost menținut pe listele în litigiu;

–        obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

39      Ca urmare a observațiilor referitoare la memoriul în adaptare, Consiliul solicită în esență Tribunalului:

–        cu titlu principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă;

–        cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată;

–        cu titlu încă mai subsidiar, în ipoteza în care actele atacate ar fi anulate în ceea ce o privește pe reclamantă, menținerea efectelor deciziilor atacate până la expirarea termenului de recurs sau, în cazul în care s‑ar formula un recurs în acest termen, până la respingerea acestuia;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

 Cu privire la admisibilitatea argumentelor care figurează la punctele 3-12 din cererea de organizare a unei ședințe și retragerea din dosar a anexelor E.1-E.4 la această cerere

40      În ședință, Consiliul a susținut că argumentele care figurează la punctele 3-12 din cererea reclamantei referitoare la organizarea unei ședințe și documentele care constituie anexele E.1-E.4 la această cerere sunt inadmisibile, în temeiul articolului 85 din Regulamentul de procedură.

41      Reclamanta a declarat că retrage din dosar anexele E.1-E.4, menținând totodată argumentele prezentate la punctele 3-12 din cererea sa de organizare a unei ședințe.

42      Trebuie amintit că faza scrisă a procedurii în fața Tribunalului cuprinde un prim schimb de memorii, în conformitate cu articolele 76 și 81 din Regulamentul de procedură, care, în temeiul articolului 83 din acesta, poate fi urmat de un al doilea și ultim schimb de memorii atunci când Tribunalul îl consideră necesar pentru a completa conținutul dosarului cauzei.

43      În speță, este necesar să se constate că argumentele care figurează la punctele 3-12 din cererea de organizare a unei ședințe nu constituie motive pentru care reclamanta dorește să fie ascultată. De altfel, în cuprinsul acestor puncte, reclamanta dezvoltă argumentele prezentate deja în înscrisurile sale precedente și intenționează să răspundă observațiilor cuprinse în duplică. În consecință, nu trebuie luate în considerare punctele 3-12 din cererea de organizare a unei ședințe și nu trebuie retrase din dosarul cauzei documentele care constituie anexele E.1-E.4.

 Cu privire la acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE

 Cu privire la admisibilitate

44      Fără a ridica o excepție de inadmisibilitate prin înscris separat în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Consiliul, în memoriul în apărare și în observațiile cu privire la memoriul în adaptare, invocă inadmisibilitatea acțiunii pe motiv de tardivitate în măsura în care este întemeiată pe articolul 263 TFUE.

45      Acesta susține că nu era nicidecum obligat să notifice reclamantei actele atacate, întrucât nici Decizia 2015/1333, nici Regulamentul 2016/44 nu conțin dispoziții din care ar rezulta că trebuie să notifice persoanelor sau entităților care figurează pe listele în litigiu actele prin care el modifică mențiunile care le privesc. În plus, el arată că scrisoarea sa din 25 martie 2019 este un răspuns la scrisoarea avocatei reclamantei din 5 februarie 2019 și că nu se poate considera că datorită acestei scrisori reclamanta a luat cunoștință de actele din 2017, în sensul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE. Pe de altă parte, reclamanta nu ar putea susține în mod valabil că a luat cunoștință de actele din 2020 prin răspunsul Consiliului la întrebările adresate de Tribunal în cadrul măsurii de organizare a procedurii, care i‑a fost notificată prin scrisoarea grefei din 13 iulie 2020. Astfel, luarea la cunoștință a unui act de către o persoană interesată ar putea fi considerată momentul de la care începe să curgă termenul pentru introducerea unei acțiuni în anulare numai în cazul în care acest act nu a fost nici publicat, nici notificat. Or, în speță, termenul pentru formularea unei acțiuni împotriva actelor atacate ar fi început să curgă de la publicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, care a avut loc la 22 martie 2017 în ceea ce privește actele din 2017 și la 6 martie 2020 în ceea ce privește actele din 2020.

46      În ședință, ca răspuns la o întrebare a Tribunalului, Consiliul a precizat că, deși, în cadrul anumitor regimuri de sancțiuni, Consiliul este obligat în mod expres să notifice persoanelor vizate orice modificare a includerii pe o listă, cu o expunere de motive, această situație nu se regăsește în privința regimului sancțiunilor având în vedere situația din Libia.

47      Reclamanta arată că acțiunea sa îndeplinește criteriile de admisibilitate prevăzute la articolul 263 TFUE, în special pe cel privind termenul pentru introducerea sa. Astfel, pe de o parte, cererea introductivă ar fi fost depusă la grefa Tribunalului la 27 mai 2019, respectiv în termenul de două luni, prelungit în mod invariabil cu zece zile pentru considerente de distanță prevăzut la articolul 60 din Regulamentul de procedură, începând de la notificarea actelor din 2017 reclamantei, care ar fi fost efectuată prin scrisoarea din 25 martie 2019 (a se vedea punctul 25 de mai sus). Pe de altă parte, memoriul în adaptare prin care se urmărește anularea actelor din 2020 ar fi fost depus în termenul de două luni, prelungit în mod invariabil cu zece zile pentru considerente de distanță, începând de la data la care reclamanta a luat cunoștință de adoptarea acestor acte, menționată în răspunsul Consiliului la măsura de organizare a procedurii, acest răspuns fiind notificat reclamantei prin scrisoarea grefei din 13 iulie 2020 (a se vedea punctul 34 de mai sus).

48      Aceasta susține că există o obligație de notificare în sarcina Consiliului și în ceea ce privește deciziile de modificare a deciziilor de includere, chiar și atunci când nu sunt invocate motive noi. Reclamanta arată că, în cazul în care Consiliul nu ar fi avut obligația de a‑i notifica actele atacate, singurul mod prin care ar fi fost informată cu privire la adoptarea acestora ar fi fost prin publicarea lor în Jurnalul Oficial, ceea ce ar fi avut drept consecință limitarea în mod nejustificat a posibilității sale de a sesiza Tribunalul în termenul adecvat. Poziția Consiliului ar neglija jurisprudența potrivit căreia acesta nu are libertatea de a alege în mod arbitrar modul de comunicare a deciziilor sale către persoanele interesate. Dat fiind că dispunea de adresa avocatei mandatate de reclamantă, astfel cum ar atesta scrisoarea din 6 octombrie 2016, a cărei primire a confirmat‑o, actele atacate ar fi trebuit să îi fie comunicate pe această cale. O astfel de notificare ar fi avut loc numai în ceea ce privește actele din 2017, prin scrisoarea din 25 martie 2019. De altfel, ea ar fi luat cunoștință de actele din 2020 în mod indirect, prin scrisoarea grefei din 13 iulie 2020. (a se vedea punctul 45 de mai sus). Cererea introductivă și memoriul în adaptare, acesta din urmă depus conform articolului 86 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, ar fi fost introduse astfel în termenul prevăzut la articolul 263 TFUE.

49      Trebuie amintit mai întâi că, potrivit articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, acțiunea în anulare trebuie formulată în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.

50      În temeiul articolului 86 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, atunci când un act, a cărui anulare este solicitată, este înlocuit sau modificat printr‑un alt act având același obiect, reclamantul poate, înainte de închiderea fazei orale a procedurii sau înainte de decizia Tribunalului de a se pronunța fără parcurgerea fazei orale a procedurii, să își adapteze cererea introductivă pentru a ține cont de acest element nou.

51      Potrivit jurisprudenței, principiul protecției jurisdicționale efective presupune că instituția Uniunii care adoptă sau menține măsuri restrictive individuale față de o persoană sau de o entitate, precum în speță, comunică motivele pe care se întemeiază aceste măsuri, fie la momentul când sunt adoptate măsurile respective, fie, cel puțin, cât mai rapid posibil după adoptare, pentru a le permite acestor persoane sau entități exercitarea dreptului lor de a formula o cale de atac (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 54 și jurisprudența citată).

52      Această situație decurge din natura specială a actelor prin care se impun măsuri restrictive în privința unei persoane sau a unei entități, care se aseamănă în același timp atât cu actele cu caracter general, în măsura în care interzic unei categorii de destinatari determinați în mod general și abstract printre altele să pună fonduri și resurse economice la dispoziția persoanelor și a entităților ale căror nume figurează pe listele întocmite în anexele la acestea, cât și cu o serie de decizii individuale cu privire la persoanele și la entitățile respective (a se vedea Hotărârea din 23 aprilie 2013, Gbagbo și alții/Consiliul, C‑478/11 P-C‑482/11 P, EU:C:2013:258, punctul 56 și jurisprudența citată).

53      În speță, se aplică principiul protecției jurisdicționale efective la articolul 13 din Decizia 2015/1333, care prevede la alineatele (1) și (3) că, „[î]n cazul în care Consiliul de Securitate sau Comitetul [pentru sancțiuni] include pe listă o persoană sau o entitate, Consiliul include respectiva persoană sau entitate în anexa I sau III [la decizia menționată]” și, respectiv, că „Consiliul comunică decizia sa [acestei] persoane sau [acestei] entități […], inclusiv motivele pentru includerea sa pe listă, fie direct dacă dispune de adresa acesteia, fie prin publicarea unui anunț care oferă persoanei sau entității în cauză posibilitatea de a prezenta observații”.

54      Articolul 21 alineatele (1) și (3) din Regulamentul 2016/44 conține o dispoziție similară.

55      Rezultă că, deși, desigur, intrarea în vigoare a unor acte precum actele atacate are loc în urma publicării acestora, termenul de introducere a unei acțiuni în anulare împotriva actelor respective în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE începe să curgă, pentru fiecare dintre persoanele și entitățile menționate, de la data comunicării care trebuie să îi fie făcută (a se vedea Hotărârea din 23 octombrie 2015, Oil Turbo Compressor/Consiliul, T‑552/13, EU:T:2015:805, punctul 41 și jurisprudența citată). De asemenea, termenul pentru prezentarea unei cereri având ca obiect contestarea sau extinderea concluziilor și a motivelor la un act care menține măsurile respective începe să curgă doar de la data comunicării acestui nou act persoanei sau entității în cauză (a se vedea Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 56 și jurisprudența citată).

56      Trebuie arătat că actele din 2017, precum și actele din 2020 sunt acte prin care Consiliul a menținut numele reclamantei pe listele în litigiu. Este adevărat, astfel cum susține Consiliul, că Decizia 2015/1333 și Regulamentul 2016/44, în anexa cărora figurează aceste liste, nu prevăd în sarcina sa obligația expresă de a notifica persoanelor sau entităților vizate actele prin care menține includerea numelor acestora pe listele menționate.

57      Cu toate acestea, o asemenea obligație de notificare rezultă din principiul protecției jurisdicționale efective, astfel cum este interpretat de jurisprudența amintită la punctul 55 de mai sus, din care reiese că Consiliul este obligat să notifice persoanelor vizate orice menținere a includerii într‑o listă cu o expunere de motive, independent de aspectul dacă, pentru a decide această menținere, Consiliul s‑a întemeiat pe elemente noi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 57).

58      Pe de altă parte, trebuie subliniat că, în speță, actele de menținere a includerii numelui unei persoane pe listele în litigiu nu sunt adoptate la intervale regulate. Ținând seama de lipsa de previzibilitate în ceea ce privește adoptarea lor care rezultă din acest fapt, dacă termenul de introducere a unei acțiuni în anulare împotriva acestor acte ar curge de la simpla lor publicare, pentru o persoană precum reclamanta ar rezulta de aici sarcina de a verifica în mod continuu Jurnalul Oficial, ceea ce ar fi de natură să împiedice accesul său la instanța Uniunii.

59      În aceste împrejurări particulare, Consiliul nu poate pretinde în mod valabil că termenul pentru introducerea acțiunii în anulare împotriva actelor atacate prevăzut la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE a început să curgă în privința reclamantei de la data publicării lor în Jurnalul Oficial.

60      În continuare, pentru a stabili data comunicării de la care au început să curgă termenele pe care reclamanta trebuia să le respecte pentru a contesta actele atacate în fața Tribunalului, este necesar să se definească modalitățile în care Consiliul era obligat să îi comunice aceste acte.

61      În această privință, trebuie amintit că Consiliul nu are libertatea de a alege în mod arbitrar modul de comunicare către persoanele interesate a actelor prin care le supune unor măsuri restrictive. Din cuprinsul punctului 61 din Hotărârea din 23 aprilie 2013, Gbagbo și alții/Consiliul (C‑478/11 P-C‑482/11 P, EU:C:2013:258), reiese astfel că o comunicare indirectă a unor astfel de acte prin publicarea unui anunț în Jurnalul Oficial nu este autorizată decât în cazurile în care Consiliului îi este imposibil să procedeze la o comunicare individuală. În caz contrar, Consiliului i s‑ar permite să se sustragă cu ușurință de la obligația sa de comunicare individuală (a se vedea în acest sens Ordonanța din 10 iunie 2016, Pshonka/Consiliul, T‑381/14, EU:T:2016:361, punctul 41 și jurisprudența citată).

62      Rezultă din jurisprudența citată la punctul 61 de mai sus că articolul 13 alineatul (3) din Decizia 2015/1333 și articolul 21 alineatul (3) din Regulamentul 2016/44 trebuie interpretate în sensul că, atunci când Consiliul dispune de adresa unei persoane vizate de măsuri restrictive, în lipsa unei comunicări directe a actelor care conțin aceste măsuri, termenul de introducere a acțiunii pe care persoana în cauză trebuie să îl respecte pentru a ataca actele respective la Tribunal nu începe să curgă. Astfel, numai atunci când este imposibil să se comunice în mod individual persoanei interesate actele prin care sunt adoptate sau sunt menținute măsuri restrictive în privința sa, publicarea unui aviz în Jurnalul Oficial declanșează curgerea acestui termen de introducere a acțiunii (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 6 septembrie 2013, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑35/10 și T‑7/11, EU:T:2013:397, punctul 59, și Hotărârea din 4 februarie 2014, Syrian Lebanese Commercial Bank/Consiliul, T‑174/12 și T‑80/13, EU:T:2014:52, punctele 59 și 60 și jurisprudența citată).

63      În această privință, trebuie observat că se poate considera că Consiliul se află în imposibilitatea de a comunica în mod individual unei persoane fizice sau juridice sau unei entități un act care conține măsuri restrictive care o privesc fie atunci când adresa acestei persoane sau a acestei entități nu este publică și nu i‑a fost furnizată, fie atunci când comunicarea transmisă la adresa de care dispune Consiliul nu ajunge la destinatar, în pofida demersurilor întreprinse de acesta, cu toată diligența necesară, în scopul de a efectua o astfel de comunicare (Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mayaleh/Consiliul, T‑307/12 și T‑408/13, EU:T:2014:926, punctul 61).

64      Reiese de asemenea din jurisprudență că, în principiu, Consiliului nu îi este permis să nu respecte obligația de comunicare către persoana interesată a unui act care conține măsuri restrictive în privința sa prin adresarea notificării acestui act avocaților care o reprezintă. Notificarea reprezentantului unui reclamant este echivalentă cu notificarea destinatarului numai în cazul în care o astfel de formă de notificare este prevăzută în mod expres de o reglementare, atunci când există un acord în acest sens între părți sau atunci când avocatul este mandatat în mod corespunzător să primească o astfel de notificare în numele clientului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, El‑Qaddafi/Consiliul, T‑681/14, nepublicată, EU:T:2017:227 punctele 31 și 34 și jurisprudența citată).

65      În speță, rezultă din dosar că la 21 martie 2017, data adoptării actelor din 2017, precum și la 5 martie 2020, data adoptării actelor din 2020, Consiliul dispunea, astfel cum a confirmat în ședință, de adresa avocatei reclamantei și de mandatul conferit ei de aceasta din urmă, astfel cum au fost comunicate prin scrisoarea din 6 octombrie 2016, a cărei primire a fost confirmată de Consiliu în aceeași zi. Mandatul menționat, semnat de reclamantă la 12 martie 2015, precizează printre altele că și‑a autorizat avocata să primească orice informație, să corespondeze și să acționeze în numele său pentru orice chestiune legată de sancțiunile adoptate în privința sa de Consiliul de Securitate, precum și pentru orice chestiune legată de includerea numelui său în anexa I la Decizia 2011/137 și/sau în orice alt act adoptat succesiv de Consiliu.

66      Împrejurările prezentei cauze se deosebesc, așadar, de cele ale cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 28 martie 2017, El‑Qaddafi/Consiliul (T‑681/14, nepublicată, EU:T:2017:227), în care Tribunalul a considerat că nu s‑a făcut dovada existenței unui mandat de reprezentare dat de reclamantă reprezentantului său, astfel încât nu se putea considera că Consiliul a comunicat în mod valabil reclamantei decizia în cauză printr‑o notificare adresată reprezentantului său și că, prin urmare, termenul de introducere a acțiunii a început să curgă de la data publicării unui aviz în Jurnalul Oficial.

67      Trebuie arătat de asemenea că, astfel cum a confirmat Consiliul în răspunsul său la întrebările adresate în cadrul măsurii de organizare a procedurii și în ședință, actele atacate nu au făcut obiectul unui aviz publicat în Jurnalul Oficial în atenția persoanelor vizate în anexele în litigiu.

68      Din moment ce din dosar nu reiese că Consiliul se afla în imposibilitatea de a comunica actele atacate direct reclamantei sau avocatei sale mandatate în mod corespunzător sau că o astfel de comunicare ar fi eșuat și în lipsa unui aviz publicat în Jurnalul Oficial privind menținerea numelui reclamantei pe listele în litigiu, comunicarea individuală a actelor din 2017 către reclamantă a avut loc în mod valabil prin scrisoarea din 25 martie 2019, prin care Consiliul, în urma scrisorii din 5 februarie 2019 a avocatei reclamantei (a se vedea punctul 24 de mai sus), a notificat respectivele acte acestei avocate.

69      În sfârșit, nu reiese nici din dosar, nici din argumentația Consiliului că luarea la cunoștință efectivă de către reclamantă a actelor atacate, în sensul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, care este de natură să determine curgerea termenelor de introducere a acțiunii, a avut loc înainte de 25 martie 2019, dată la care Consiliul a notificat actele din 2017 către avocata mandatată de reclamantă, sau, în ceea ce privește actele din 2020, înainte de 13 iulie 2020, data notificării răspunsului Consiliului la întrebările adresate în cadrul măsurii de organizare a procedurii Tribunalului (a se vedea punctul 45 de mai sus).

70      În orice caz, chiar presupunând că trebuie să se considere că comunicarea individuală a actelor atacate nu a avut loc în mod valabil la 25 martie 2019 și, respectiv, la 13 iulie 2020, termenul de introducere a acțiunii nu ar fi început să curgă în acest caz, iar prezenta acțiune nu ar fi, așadar, tardivă.

71      Astfel, este necesar să se constate că, întrucât Consiliul nu a comunicat în mod valabil reclamantei actele din 2017 înainte de 25 martie 2019, la data depunerii cererii introductive, 27 mai 2019, aceasta nu fusese decăzută din dreptul de a introduce o acțiune în anulare a acestora. De asemenea, ea nu fusese decăzută, la data depunerii memoriului în adaptarea cererii introductive, 1 septembrie 2020, din dreptul de a‑și adapta cererea introductivă astfel încât să țină seama de adoptarea actelor din 2020 și să solicite anularea acestora.

72      În aceste împrejurări, este necesar să se respingă finele de neprimire invocat de Consiliu, întemeiat pe tardivitatea acțiunii împotriva actelor atacate în măsura în care se întemeiază pe articolul 263 TFUE.

 Cu privire la fond

73      În susținerea acțiunii, în măsura în care se întemeiază pe articolul 263 TFUE, reclamanta prezintă patru motive, întemeiate, primul, pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură aferente dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, al doilea, pe încălcarea principiilor autorității de lucru judecat, securității juridice și a dreptului la o cale de atac efectivă, al treilea, pe lipsa unui temei juridic și a unei motivări pentru menținerea numelui său pe listele în litigiu și, al patrulea, pe o încălcare disproporționată a drepturilor sale fundamentale.

74      Cu titlu introductiv, trebuie să se facă distincție între actele prin care reclamanta a fost inclusă în listele persoanelor vizate de măsurile restrictive și actele succesive care au ca obiect menținerea includerii numelui său în aceste liste. Astfel, actele din 2011, și anume Decizia 2011/137 și Regulamentul nr. 204/2011, precum și actele de includere subsecvente, și anume Decizia 2015/1333 și Regulamentul 2016/44, nu fac obiectul prezentei acțiuni și nu au fost contestate în timp util în fața instanței Uniunii. În ceea ce privește actele din 2014, acestea au făcut obiectul acțiunii în care s‑a pronunțat Hotărârea din 28 martie 2017, El‑Qaddafi/Consiliul (T‑681/14, nepublicată, EU:T:2017:227), rămasă definitivă în lipsa unui recurs. Motivele reclamantei sunt, prin urmare, admisibile numai în măsura în care au ca obiect anularea actelor atacate, și anume actele din 2017 și, ca urmare a adaptării cererii introductive în temeiul articolului 86 din Regulamentul de procedură, și actele din 2020, în măsura în care mențin includerea numelui reclamantei pe listele în litigiu.

75      Trebuie analizat, mai întâi, al treilea motiv, prin care reclamanta reproșează Consiliului că a decis menținerea măsurilor restrictive în privința sa fără motivare și fără temei juridic.

76      În această privință, trebuie amintit că chestiunea motivării, care privește o normă fundamentală de procedură, este distinctă de cea a probei comportamentului invocat, care ține de legalitatea pe fond a actului în cauză și implică verificarea existenței faptelor menționate în acest act și calificarea acestor fapte drept elemente care justifică aplicarea de măsuri restrictive împotriva persoanei în cauză (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Consiliul/Bamba, C‑417/11 P, EU:C:2012:718, punctul 60 și jurisprudența citată).

77      Motivarea unei decizii constă în exprimarea formală a motivelor pe care se întemeiază această decizie. Dacă aceste motive sunt viciate de erori, ele afectează legalitatea pe fond a deciziei, iar nu motivarea acesteia, care poate fi suficientă chiar dacă cuprinde motive eronate. În consecință, motivele și argumentele care urmăresc contestarea temeiniciei unui act sunt lipsite de pertinență în cadrul unui motiv întemeiat pe lipsa motivării sau pe motivarea insuficientă (a se vedea Hotărârea din 18 iunie 2015, Ipatau/Consiliul, C‑535/14 P, EU:C:2015:407, punctul 37 și jurisprudența citată).

78      În speță, astfel cum reclamanta a confirmat, de altfel, în ședință, trebuie să se distingă, așadar, în cadrul celui de al treilea motiv, pe de o parte, un prim aspect, întemeiat pe insuficiența motivării actelor atacate, și, pe de altă parte, un al doilea aspect, întemeiat în esență pe lipsa unui temei de fapt care să justifice menținerea includerii numelui său în listele în litigiu și pe faptul că Consiliul nu ar fi prezentat elemente de probă care să demonstreze că măsurile luate în privința sa erau întemeiate.

–       Cu privire la primul aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe nemotivarea actelor atacate

79      Reclamanta susține că, contrar celor impuse de articolul 13 alineatul (3) din Decizia 2015/1333 și de articolul 21 alineatul (3) din Regulamentul 2016/44, precum și de orientările Consiliului în materie de sancțiuni, actele atacate sunt afectate de un viciu de motivare.

80      Consiliul răspunde că reclamanta era în măsură să înțeleagă, pe baza actelor atacate înseși, precum și a elementelor de probă și a explicațiilor care i‑au fost furnizate, contextul și domeniul de aplicare ale măsurilor care o priveau.

81      Trebuie amintit că obligația de a motiva un act cauzator de prejudiciu, care constituie un corolar al principiului respectării dreptului la apărare, are ca scop, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a ști dacă actul este bine fundamentat sau dacă este, eventual, afectat de un viciu care permite contestarea validității sale în fața instanței Uniunii și, pe de altă parte, să dea posibilitatea acestei instanțe să își exercite controlul asupra legalității actului (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Consiliul/Bamba, C‑417/11 P, EU:C:2012:718, punctul 49 și jurisprudența citată). În plus, motivarea impusă la articolul 296 TFUE trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul (a se vedea Hotărârea din 24 septembrie 2014, Kadhaf Al Dam/Consiliul, T‑348/13, nepublicată, EU:T:2014:806, punctul 63 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 septembrie 2016, Alsharghawi/Consiliul, T‑485/15, nepublicată, EU:T:2016:520, punctul 27 și jurisprudența citată).

82      În contextul măsurilor restrictive, fără a merge până la a se impune să se răspundă în mod detaliat la observațiile formulate de persoana vizată, obligația de motivare implică, în orice împrejurări, inclusiv atunci când motivarea actului Uniunii corespunde unor motive expuse de un organ internațional, ca motivarea respectivă să identifice motivele individuale, specifice și concrete pentru care autoritățile competente consideră că persoana vizată trebuie să facă obiectul unor astfel de măsuri (a se vedea Hotărârea din 18 februarie 2016, Consiliul/Bank Mellat, C‑176/13 P, EU:C:2016:96, punctul 76 și jurisprudența citată). Prin urmare, motivarea unui act al Consiliului prin care se impune o măsură restrictivă nu poate, în principiu, să constea numai într‑o formulare generală și stereotipă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 iunie 2016, Al Matri/Consiliul, T‑545/13, nepublicată, EU:T:2016:376, punctul 146 și jurisprudența citată).

83      Cu toate acestea, motivarea trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și contextului în care a fost adoptat. Ea trebuie apreciată în funcție de împrejurările speței, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul pe care destinatarii sau alte persoane vizate în mod direct și individual de act îl pot avea cu privire la primirea explicațiilor. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care caracterul suficient al unei motivări trebuie apreciat nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea din 24 septembrie 2014, Kadhaf Al Dam/Consiliul T‑348/13, nepublicată, EU:T:2014:806, punctul 66 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 septembrie 2016, Alsharghawi/Consiliul, T‑485/15, nepublicată, EU:T:2016:520, punctul 30 și jurisprudența citată).

84      În special, un act cauzator de prejudiciu este suficient motivat atunci când intervine într‑un context cunoscut de persoana interesată, care îi permite acesteia să înțeleagă semnificația măsurii adoptate în privința sa (a se vedea Hotărârea din 24 septembrie 2014, Kadhaf Al Dam/Consiliul T‑348/13, nepublicată, EU:T:2014:806, punctul 67 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 20 septembrie 2016, Alsharghawi/Consiliul, T‑485/15, nepublicată, EU:T:2016:520, punctul 31 și jurisprudența citată).

85      În speță, trebuie constatat că actele atacate menționează motivul pentru care Consiliul a menținut numele reclamantei pe listele în litigiu în martie 2017 și în martie 2020, care corespunde justificărilor care fuseseră menționate pentru includerea numelui său în listele anexate la actele din 2011 și ulterior pe listele în litigiu, și anume cele anexate la Decizia 2015/1333 și la Regulamentul 2016/44, și anume faptul că a fost inclusă în temeiul punctelor 15 și 17 din Rezoluția 1970 (2011), în considerarea asocierii sale cu regimul instituit de domnul Kadhafi.

86      În plus, trebuie arătat că Consiliul a furnizat informații reclamantei (a se vedea punctul 13 de mai sus), făcând referire, pe de o parte, la declarațiile pe care aceasta le‑ar fi făcut public în 2011 și în 2013, chemând la răsturnarea autorităților libiene legitime și la răzbunarea morții tatălui său, și, pe de altă parte, la situația de instabilitate existentă încă în Libia, reafirmând necesitatea de a împiedica persoanele asociate fostului regim al domnului Kadhafi să continue să fragilizeze situația din Libia.

87      Rezultă că reclamanta a putut înțelege că numele său a fost menținut pe listele în litigiu ca urmare a includerii sale în temeiul punctelor 15 și 17 din Rezoluția 1970 (2011), a acestor declarații care fac parte din contextul în care se încadrau actele atacate și a faptului că, în opinia Consiliului, aceste măsuri erau încă necesare.

88      Indicațiile care figurează în actele atacate, la care se adăugau informațiile furnizate în cadrul schimbului de corespondență cu Consiliul, erau, așadar, suficiente pentru a permite reclamantei să își formeze o opinie cu privire la legalitatea actelor atacate și să pregătească contestarea acestora, ceea ce a putut face în mod valabil în speță.

89      În consecință, primul aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

–       Cu privire la al doilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe lipsa unui temei de fapt care să justifice menținerea numelui reclamantei în listele în litigiu

90      Reclamanta arată că actele atacate nu evidențiază un temei juridic care ar fi permis Consiliului să îi mențină numele pe listele în litigiu și că această menținere s‑ar întemeia pe unicul motiv că ea continua să fie desemnată de Consiliul de Securitate, în conformitate cu punctele 15 și 17 din Rezoluția 1970 (2011). Întemeindu‑se pe Hotărârea din 28 martie 2017, El‑Qaddafi/Consiliul (T‑681/14, nepublicată, EU:T:2017:227), reclamanta arată că actele atacate nu conțin motive individuale, specifice și concrete care să justifice menținerea numelui său pe listele în litigiu în pofida căderii regimului care era vizat de rezoluția menționată.

91      Mai precis, informațiile pe care Consiliul le‑a invocat pentru a justifica menținerea numelui reclamantei pe listele în litigiu nu ar avea nicio legătură cu perioada specifică și cu comportamentul vizate la punctele 15 și 17 din Rezoluția 1970 (2011) și/sau ar fi întemeiate pe zvonuri vagi sau pe alte surse lipsite de valoare probantă.

92      Potrivit reclamantei, în ceea ce privește afirmațiile provenite din auzite cu privire la discursuri speciale care i‑ar fi atribuite, Consiliul avea obligația de a examina pertinența și importanța acestora, ținând seama, pe de o parte, de asigurările scrise ale autorităților omaneze potrivit cărora reclamanta respectase condițiile reședinței sale în țara lor și, pe de altă parte, de comunicatul scris al autorităților libiene care preciza că retragerea desemnării reclamantei era compatibilă cu obiectivele de pace și de reconciliere în Libia și că nu era percepută ca un risc pentru un proces politic pașnic în Libia.

93      În ceea ce privește informațiile care ar părea să indice că era în vreun fel asociată cu o neregulă financiară, reclamanta arată că Consiliul nu a susținut niciodată și nici nu a demonstrat a fortiori că bunurile specifice afectate de măsurile restrictive în cauză ar fi rezultatul unui abuz sau că ar avea vreo altă legătură cu motivele expuse la punctele 15 și 17 din Rezoluția 1970 (2011).

94      Potrivit reclamantei, chiar dacă partizanii fostului regim al domnului Kadhafi ar persista în tentativele lor de a destabiliza situația din Libia și ar fi implicați în atacuri împotriva civililor, motivele menținerii numelui său pe listele în litigiu nu conțineau în mod vădit nicio informație din care ea ar putea deduce rolul său individual, specific și concret în aceste evenimente și importanța eventualei sale implicări în lipsa de securitate din Libia.

95      Consiliul contestă argumentele reclamantei. În primul rând, acesta răspunde că motivele care stau la baza menținerii numelui reclamantei pe listele în litigiu nu au fost luate în considerare în Hotărârea din 28 martie 2017, El‑Qaddafi/Consiliul (T‑681/14, nepublicată, EU:T:2017:227), referitoare la actele din 2014, și, prin urmare, nu pot constitui aspecte de fapt sau de drept care au fost în mod efectiv sau necesar soluționate prin această hotărâre.

96      În al doilea rând, Consiliul arată că a adoptat actele atacate pe baza informațiilor conținute în scrisoarea sa din 4 mai 2015 (a se vedea punctul 13 de mai sus) și a informațiilor actualizate furnizate de Comitetul pentru sancțiuni, adăugând o trimitere la o notificare a Interpol și eliminând alineatul referitor la „informațiile suplimentare” cu privire la încălcarea interdicției de a călători. În ceea ce privește adăugarea trimiterii la notificarea Interpol, Consiliul arată totuși că, întrucât aceasta privește o investigație privind încălcări financiare, el nu s‑a întemeiat pe informațiile referitoare la această investigație, întrucât respectivul tip de fapte nu se încadrează în criteriile de desemnare prevăzute la articolele 8 și 9 din Decizia 2015/1333 și în dispoziția corespunzătoare din Regulamentul 2016/44 sau prin rezoluțiile relevante ale Consiliului de Securitate.

97      Primo, pe de o parte, Consiliul susține, astfel cum arată considerentul (3) al Deciziei 2015/1333, că pacea, stabilitatea sau securitatea în Libia, precum și finalizarea cu succes a tranziției sale politice continuă să fie puse în pericol printre altele prin exacerbarea diviziunilor existente de către persoane și entități a căror implicare în politicile represive ale fostului regim al domnului Kadhafi în Libia sau a căror asociere în alt mod în trecut cu acel regim a fost identificată. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi statuat de asemenea în Hotărârea din 20 septembrie 2016, Alsharghawi/Consiliul (T‑485/15, nepublicată, EU:T:2016:520), că exactitatea acestei aprecieri a Consiliului era confirmată de împrejurarea că, în Rezoluția 2213 (2015), Consiliul de Securitate reafirmase printre altele în esență necesitatea de a împiedica persoane asociate fostului regim al domnului Kadhafi să destabilizeze situația din Libia.

98      Secundo, Consiliul susține că declarațiile și articolele de presă pe care le‑a comunicat reclamantei prin scrisoarea din 4 mai 2015 (a se vedea punctul 13 de mai sus) sunt suficient de concrete, precise și concordante pentru a corobora veridicitatea declarațiilor pe care reclamanta le‑ar fi făcut public în 2011 și în 2013, care chemau la răsturnarea autorităților libiene legitime și la răzbunarea morții tatălui său. Aceste declarații ar corespunde în mod clar criteriilor de includere în listele în litigiu, în măsura în care ar demonstra că reclamanta contribuie, la fel ca alte peroane asociate cu fostul regim al domnului Kadhafi, la destabilizarea situației din Libia. În plus, faptul că autoritățile omaneze au apreciat că șederea reclamantei mai degrabă în Oman decât în imediata apropiere a Libiei ar contribui la atenuarea tensiunilor din regiune și că autorizația reclamantei de a locui în Oman a fost condiționată de angajamentul acesteia de a nu desfășura nicio activitate politică ar demonstra că ea continua să reprezinte o amenințare la adresa păcii, a stabilității sau a securității Libiei.

99      Astfel, informațiile actualizate furnizate de Comitetul pentru sancțiuni și motivele formulate în actele atacate, astfel cum au fost completate și dezvoltate prin informațiile comunicate reclamantei în scrisoarea din 4 mai 2015 (a se vedea punctul 13 de mai sus), care puteau fi luate în considerare în vederea adoptării actelor atacate, ar dovedi reexaminarea efectuată de Consiliu pentru a justifica menținerea numelui reclamantei pe listele în litigiu.

100    În al treilea și ultimul rând, nici nota verbală a autorităților omaneze, nici comunicatul autorităților libiene invocate de reclamantă nu ar constitui elemente suficiente pentru ca Consiliul să nu mențină numele reclamantei pe listele în litigiu.

101    Trebuie amintit că potrivit jurisprudenței, efectivitatea controlului jurisdicțional garantat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene impune în special ca instanța Uniunii să se asigure că decizia prin care au fost adoptate sau menținute măsuri restrictive, care are o aplicabilitate individuală pentru persoana sau entitatea în cauză, are un temei de fapt suficient de solid. Aceasta presupune verificarea faptelor invocate în expunerea de motive pe care se bazează decizia menționată, astfel încât controlul jurisdicțional să nu se limiteze la aprecierea verosimilității abstracte a motivelor invocate, ci să privească aspectul dacă respectivele motive sau cel puțin unul dintre ele, considerat suficient în sine pentru susținerea deciziei, sunt întemeiate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 119).

102    Instanța Uniunii are sarcina să procedeze la această examinare solicitând, dacă este cazul, autorității competente a Uniunii să prezinte informațiile sau elementele de probă, confidențiale sau neconfidențiale, relevante pentru efectuarea unei asemenea examinări (a se vedea Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctul 120 și jurisprudența citată). În schimb, revine autorității competente a Uniunii sarcina, în caz de contestare, să demonstreze temeinicia motivelor reținute împotriva persoanei vizate, aceasta din urmă neavând obligația să facă dovada negativă a netemeiniciei motivelor menționate. În această privință, se impune ca informațiile sau elementele pe care le prezintă să susțină motivele reținute împotriva persoanei vizate (a se vedea Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi, C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518, punctele 121 și 122).

103    În lumina acestor principii trebuie să se stabilească dacă menținerea numelui reclamantei pe listele în litigiu are o bază factuală suficient de solidă.

104    În speță, mai întâi, trebuie arătat că considerațiile formulate de reclamantă pentru a respinge afirmația potrivit căreia ar fi călătorit cu încălcarea interdicției instituite de Consiliul de Securitate și de Comitetul pentru sancțiuni sunt lipsite de pertinență. Astfel, Consiliul nu s‑a mai întemeiat, pentru adoptarea actelor atacate, pe informațiile cuprinse în scrisoarea sa din 18 decembrie 2014 (a se vedea punctul 11 de mai sus), iar acest motiv pentru includerea în liste nu mai este indicat printre cele care figurează în listele în litigiu.

105    În continuare, trebuie să se constate că actele atacate nu menționează alte justificări pentru menținerea numelui reclamantei pe listele în litigiu în martie 2017 și în martie 2020, decât cele care fuseseră evidențiate pentru a proceda la includerea numelui său în listele anexate la actele din 2011 și la aplicarea punctelor 15 și 17 din Rezoluția 1970 (2011). În ceea ce privește trimiterea la notificarea Interpol, astfel cum s‑a amintit la punctul 96 de mai sus, Consiliul a precizat și a confirmat în ședință că nu s‑a întemeiat pe informațiile referitoare la investigația care face obiectul acestei notificări.

106    Desigur, motivele invocate de Consiliu pentru a include numele reclamantei în listele în litigiu, și anume faptul de a fi „[f]iica lui Muammar Kadhafi” și în „[a]sociere strânsă cu regimul” acestuia din urmă, nu au fost contestate în timp util în fața instanței Uniunii.

107    Cu toate acestea, chiar dacă Consiliul se putea raporta la faptul că reclamanta figura printre persoanele vizate de Rezoluția 1970 (2011) și la motivarea enunțată în rezoluția menționată, din jurisprudența amintită la punctele 101 și 102 de mai sus reiese cu claritate că nu este nicidecum exonerat de obligația sa de a dovedi că menținerea numelui reclamantei pe listele în litigiu este bazată pe un temei de fapt suficient de solid.

108    Trebuie amintit în această privință că actele din 2011 fuseseră adoptate „împotriva […] persoanelor și entităților implicate în încălcări grave ale drepturilor omului împotriva populației din Libia, inclusiv prin implicarea în atacuri îndreptate împotriva populațiilor sau a instalațiilor civile, cu încălcarea dreptului internațional”, astfel cum se arată în considerentul (3) al Deciziei 2011/137. Decizia 2015/1333 și Regulamentul 2016/44 au fost adoptate în scopul de a consolida, în noi instrumente juridice, măsurile restrictive impuse prin actele din 2011, astfel cum au fost modificate și puse în aplicare prin mai multe acte ulterioare, „[a]vând în vedere amenințarea specifică la adresa păcii și securității în regiune pe care o reprezintă situația din Libia” [a se vedea considerentul (4) al Regulamentului 2016/44].

109    Or, în pofida explicațiilor Consiliului amintite la punctul 97 de mai sus, mențiunea „[i]nclusă în temeiul punctelor 15 și 17 din Rezoluția 1970 (2011) (interdicție de călătorie, înghețarea activelor)” nu permite să se înțeleagă motivele individuale, specifice și concrete pentru care numele reclamantei a fost menținut pe listele în litigiu la 21 martie 2017 și la 5 martie 2020.

110    În această privință, trebuie arătat că Consiliul se limitează să facă trimitere la informațiile comunicate reclamantei în scrisoarea din 4 mai 2015 (a se vedea punctul 13 de mai sus), în special la declarațiile pe care le‑ar fi făcut public în 2011 și în 2013, fără a explica motivele pentru care informațiile respective ar fi atestat riscul pe care reclamanta îl prezenta în anii 2017 și 2020, respectiv la momentul adoptării actelor atacate, pentru pacea și securitatea internațională în regiune.

111    Trebuie amintit în această privință că, la punctele 69 și 73 din Hotărârea din 28 martie 2017, El‑Qaddafi/Consiliul (T‑681/14, nepublicată, EU:T:2017:227), Tribunalul a subliniat că informațiile comunicate reclamantei în scrisoarea din 4 mai 2015 (a se vedea punctul 13 mai sus) nu figurau printre motivele pe baza cărora fuseseră adoptate actele din 2014, că acestea fuseseră supuse atenției Consiliului ulterior datei adoptării actelor menționate și că motivele în litigiu nu conțineau în mod vădit elemente din care reclamanta ar fi putut deduce, chiar încercând să le interpreteze în mod extensiv, care era rolul său individual, specific și concret în evenimentele care se desfășurau în Libia.

112    Desigur, autoritatea de lucru judecat a Hotărârii din 28 martie 2017, El‑Qaddafi/Consiliul (T‑681/14, nepublicată, EU:T:2017:227), de care se prevalează reclamanta, nu poate fi invocată în speță. Astfel, primo, după cum arată Consiliul, actele din 2017 au fost adoptate înainte de pronunțarea acestei hotărâri, secundo, obiectul și cauza prezentei acțiuni nu sunt aceleași cu cele ale acțiunii în care s‑a pronunțat hotărârea menționată și, tertio, principiul autorității de lucru judecat nu privește decât aspectele de fapt și de drept care au fost efectiv sau în mod necesar soluționate printr‑o decizie judecătorească (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 2018, National Iranian Tanker Company/Consiliul, C‑600/16 P, EU:C:2018:966, punctul 43 și jurisprudența citată). Or, motivele care stau la baza menținerii numelui reclamantei pe listele în litigiu nu constituie aspecte de fapt și de drept care au fost în mod efectiv sau necesar soluționate prin Hotărârea din 28 martie 2017, El‑Qaddafi/Consiliul (T‑681/14, nepublicată, EU:T:2017:227), privind anularea actelor din 2014.

113    Cu toate acestea, dintr‑o astfel de constatare nu se poate deduce că Consiliul nu trebuia totuși să precizeze motivele pentru care informațiile care îi fuseseră aduse la cunoștință anterior datei adoptării actelor atacate, astfel cum au fost comunicate reclamantei în scrisoarea din 4 mai 2015, ar mai fi fost de actualitate, în anii 2017 și 2020, pentru a justifica menținerea numelui său pe listele în litigiu.

114    Astfel, pretinsele declarații publice ale reclamantei la care se face referire în scrisoarea din 4 mai 2015 ar fi avut loc în anul 2011, imediat după divulgarea rapoartelor privind moartea domnului Kadhafi și a domnului Mutassim Kadhafi, în anul 2013. Prin urmare, au trecut mai mulți ani de la data la care aceste declarații au fost raportate în presă și aduse la cunoștința Consiliului, fără ca acesta din urmă să prezinte nici cea mai mică indicație cu privire la motivele pentru care conținutul declarațiilor respective ar fi atestat că reclamanta încă reprezenta o amenințare sancționată în cadrul obiectivelor Rezoluției 1970 (2011), în pofida schimbărilor intervenite între timp cu privire la situația sa individuală.

115    Trebuie să se observe în această privință că, de la actele de includere din 2011 și de la actele de includere subsecvente, și anume Decizia 2015/1333 și Regulamentul 2016/44, reclamanta nu mai avea reședința în Libia, iar dosarul nu menționează nici vreo participare a sa la viața politică libiană, nici alte declarații decât cele care i‑au fost atribuite în anii 2011 și 2013. În pofida acestor modificări privind situația individuală a reclamantei, Consiliul nu explică motivele pentru care aceasta reprezenta, în anii 2017 și 2020, mai precis la momentul adoptării actelor atacate, o amenințare pentru pacea și securitatea internațională în regiune.

116    Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, criticile reclamantei întemeiate pe faptul că actele atacate sunt lipsite de temei de fapt care să justifice menținerea numelui său pe listele în litigiu sunt întemeiate.

117    Prin urmare, se impune admiterea celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv al acțiunii și, pe cale de consecință, anularea actelor atacate care o privesc pe reclamantă, fără a fi necesar să se examineze acțiunea în măsura în care se întemeiază pe articolul 265 TFUE și nici celelalte motive și argumente invocate de reclamantă în susținerea cererii sale de anulare a actelor menționate.

 Cu privire la menținerea efectelor deciziei de punere în aplicare

118    În urma observațiilor referitoare la memoriul în adaptare, Consiliul solicită, cu titlu subsidiar, ca Tribunalul, în cazul anulării în parte a Regulamentului de punere în aplicare 2020/371, să declare, pentru motive de securitate juridică, menținerea efectelor Deciziei 2020/374 până când anularea în parte a Regulamentului de punere în aplicare 2020/371 va produce efecte.

119    În ședință, Consiliul a precizat că Decizia de punere în aplicare 2017/497 era încă în vigoare, întrucât nu a fost înlocuită prin Decizia de punere în aplicare 2020/374, dat fiind că aceasta din urmă nu a făcut decât să actualizeze informațiile referitoare la pașapoartele reclamantei și la numărul său național de identificare, ceea ce nu avea impact asupra motivului pentru care reclamanta a fost menținută pe lista relevantă. Cu toate acestea, în ipoteza în care Tribunalul ar trebui să considere că Decizia de punere în aplicare 2020/374 înlocuia Decizia de punere în aplicare 2017/497, Consiliul și‑a menținut cererea cu titlu subsidiar (a se vedea punctul 39 a treia liniuță de mai sus).

120    Trebuie să se considere că Decizia de punere în aplicare 2017/497 nu a produs efecte pentru reclamantă decât până la 6 martie 2020, data publicării Deciziei de punere în aplicare 2020/374, care a actualizat informațiile administrative referitoare la reclamantă fără a modifica însă motivele includerii sale. În consecință, cererea de menținere a efectelor formulată de Consiliu cu titlu subsidiar nu poate privi decât această a doua decizie.

121    Din articolul 60 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că recursul nu are efect suspensiv. Articolul 60 al doilea paragraf din acest statut prevede însă că, prin derogare de la articolul 280 TFUE, deciziile Tribunalului care anulează un regulament intră în vigoare numai după expirarea termenului în care poate fi introdus un recurs sau în cazul în care în acest termen s‑a introdus un recurs, după respingerea acestuia.

122    În speță, Regulamentul de punere în aplicare 2020/371 are natura unui regulament, întrucât prevede că acesta este obligatoriu în toate elementele sale și că se aplică direct în toate statele membre, ceea ce corespunde efectelor unui regulament, astfel cum sunt prevăzute la articolul 288 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 aprilie 2016, Consiliul/Bank Saderat Iran, C‑200/13 P, EU:C:2016:284, punctul 121).

123    Așadar, articolul 60 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene este aplicabil în speță (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 aprilie 2016, Consiliul/Bank Saderat Iran, C‑200/13 P, EU:C:2016:284, punctul 122).

124    În ceea ce privește efectele în timp ale anulării Deciziei de punere în aplicare 2020/374, trebuie amintit că, în temeiul articolului 264 al doilea paragraf TFUE, Tribunalul poate, în cazul în care consideră că este necesar, să indice efectele actului anulat care trebuie considerate ca fiind irevocabile.

125    În speță, existența unei diferențe între data de la care produce efecte anularea Regulamentului de punere în aplicare 2020/371 și cea a Deciziei de punere în aplicare 2020/374 ar putea aduce o atingere gravă securității juridice, întrucât aceste două acte stabilesc măsuri identice cu privire la reclamantă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 februarie 2018, Klyuyev/Consiliul, T‑731/15, EU:T:2018:90, punctul 263). Prin urmare, efectele Deciziei 2020/374 trebuie să fie menținute față de reclamantă până când va produce efecte anularea Regulamentului de punere în aplicare 2020/371.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

126    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Consiliul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a cincea)

declară și hotărăște:

1)      Anulează Decizia de punere în aplicare (PESC) 2017/497 a Consiliului din 21 martie 2017 privind punerea în aplicare a Deciziei (PESC) 2015/1333 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia și Decizia de punere în aplicare (PESC) 2020/374 a Consiliului din 5 martie 2020 privind punerea în aplicare a Deciziei (PESC) 2015/1333 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia, în măsura în care mențin numele doamnei Aisha Muammer Mohamed ElQaddafi pe listele care figurează în anexele I și III la Decizia (PESC) 2015/1333 a Consiliului din 31 iulie 2015 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia și de abrogare a Deciziei 2011/137/PESC.

2)      Anulează Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2017/489 al Consiliului din 21 martie 2017 privind punerea în aplicare a articolului 21 alineatul (5) din Regulamentul (UE) 2016/44 al Consiliului privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia și Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2020/371 al Consiliului din 5 martie 2020 privind punerea în aplicare a articolului 21 alineatul (5) din Regulamentul (UE) 2016/44 al Consiliului privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia, în măsura în care mențin numele doamnei Aisha Muammer Mohamed ElQaddafi pe lista care figurează în anexa II la Regulamentul (UE) 2016/44 al Consiliului din 18 ianuarie 2016 privind măsuri restrictive având în vedere situația din Libia și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 204/2011.

3)      Menține efectele articolului 1 din Decizia de punere în aplicare 2020/374 față de doamna Aisha Muammer Mohamed ElQaddafi până la data expirării termenului de recurs prevăzut la articolul 56 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene sau, în cazul în care în acest termen se introduce un recurs, până la eventuala respingere a recursului.

4)      Obligă Consiliul Uniunii Europene la plata cheltuielilor de judecată.

Spielmann

Öberg

Spineanu‑Matei

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 21 aprilie 2021.

Semnături


*      Limba de procedură: engleza.