CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 22 septembrie 2022(1)
Cauza C‑290/21
Staatlich genehmigte Gesellschaft der Autoren, Komponisten und Musikverleger Reg. Gen. mbH (AKM)
împotriva
Canal+ Luxembourg Sàrl,
cu participarea:
Tele 5 TM‑TV GmbH,
Österreichische Rundfunksender GmbH & Co KG,
Seven.One Entertainment Group GmbH,
ProSiebenSat.1 PULS 4 GmbH
[cerere de decizie preliminară formulată de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria)]
„Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Drept de autor și drepturi conexe – Difuzare de programe prin satelit și retransmisie prin cablu – Directiva 93/83/CEE – Articolul 1 alineatul (2) – Furnizor de pachete prin satelit – Difuzarea programelor într‑un alt stat membru – Locul actului de utilizare – Furnizare cu titlu oneros a programelor cu plată și a programelor cu acces liber de înaltă definiție – Disponibilitatea acestor programe la o definiție standard în statul de recepție și prin satelit”
Introducere
1. „Dacă ar trebui să o iau de la capăt, aș începe cu cultura”, se pare că ar fi spus Jean Monnet despre procesul de integrare europeană. Cu toate acestea, cultura, în orice caz în dimensiunea sa economică, este în mare parte reglementată de dreptul de autor. Or, un element se opune avansării integrării în această sferă și contribuie la consolidarea fragmentării pieței interne în funcție de frontierele naționale: principiul imuabil al teritorialității (în sensul teritoriului național) dreptului de autor, precum și practicile actorilor de pe piață, inclusiv cele ale organizațiilor de gestiune colectivă care s‑au stabilit în temeiul acestui principiu. În mod paradoxal, cu cât tehnologia, în special difuzarea de programe prin satelit – în discuție în prezenta cauză – și, mai recent, internetul permit mai multe schimburi culturale între state, cu atât se resimte mai mult obstacolul legat de principiul teritorialității dreptului de autor.
2. Este adevărat, în mod evident, că această fragmentare a pieței are și un motiv obiectiv, și anume diversitatea lingvistică, care este un aspect fundamental în materie de cultură. Prezenta cauză dovedește totuși că, chiar și în situații în care bariera lingvistică nu există, interesele apără unguibus et rostro principiul teritorialității definite în funcție de frontierele naționale, eliminate însă în cadrul pieței interne. În prezenta cauză, Curtea va avea ocazia de a contribui la promovarea integrării Europei prin cultură, conform voinței legiuitorului Uniunii, exprimată deja cu aproape 30 de ani în urmă.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3. Potrivit articolului 1 alineatul (2) literele (a)-(c) din Directiva 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu(2):
„(2) (a) În înțelesul prezentei directive, «comunicare publică prin satelit» înseamnă actul de introducere, sub controlul și responsabilitatea organismului de radiodifuziune sau televiziune, a semnalelor purtătoare de programe destinate recepționării de către public într‑un lanț neîntrerupt de comunicare conducând la satelit și revenind spre pământ.
(b) Actul de comunicare publică prin satelit are loc numai în statul membru în care, sub controlul și responsabilitatea organismului de radiodifuziune sau televiziune, semnalele purtătoare de programe sunt introduse într‑un lanț neîntrerupt de comunicare conducând la satelit și revenind spre pământ.
(c) Când semnalele purtătoare de programe sunt difuzate într‑o formă codificată, există comunicare publică prin satelit, cu condiția ca dispozitivul de decodare a emisiunii să fie pus la dispoziția publicului de către organismul de radiodifuziune sau televiziune sau cu consimțământul acestuia.”
4. Articolul 2 din această directivă prevede:
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza comunicarea publică prin satelit a operelor protejate prin dreptul de autor, sub rezerva dispozițiilor din prezentul capitol.”
5. Articolul 4 din directiva menționată extinde la comunicarea publică prin satelit protecția acordată artiștilor interpreți sau executanți, producătorilor de fonograme și organismelor de radiodifuziune și televiziune prin Directiva 92/100/CEE(3).
6. Articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională(4) are următorul cuprins:
„Cu excepția cazurilor menționate la articolul 11[(5)], prezenta directivă lasă intacte și nu aduce în niciun fel atingere dispozițiilor [Uniunii] privind:
[…]
(c) dreptul de autor și drepturile conexe privind difuzarea programelor prin satelit și retransmisia prin cablu.”
7. În temeiul articolului 3 alineatul (1) din această directivă:
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, […]”
Dreptul austriac
8. Articolul 17b alineatul (1) din Urheberrechtsgesetz (Legea privind dreptul de autor) din 9 aprilie 1936, în versiunea sa din 27 decembrie 2018(6), aplicabil în speță, prevede:
„În cazul difuzării programelor prin satelit, actul de utilizare rezervat autorului constă în introducerea, sub controlul și responsabilitatea organismului de radiodifuziune sau televiziune, a semnalelor purtătoare de programe într‑un lanț neîntrerupt de comunicare conducând la satelit și revenind spre pământ. Sub rezerva alineatului (2), difuzarea de programe prin satelit are loc, prin urmare, numai în statul în care se face această introducere.”
Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare
9. Staatlich genehmigte Gesellschaft der Autoren, Komponisten und Musikverleger Reg. Gen. mbH (AKM) (Societatea Recunoscută de Utilitate Publică a Autorilor, Compozitorilor și Editorilor de Muzică, Austria, denumită în continuare „AKM”) este o societate austriacă de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe asupra operelor muzicale.
10. Canal+ Luxembourg Sàrl (denumită în continuare „Canal+”) este o societate de drept luxemburghez care oferă cu titlu oneros în Austria pachete de programe ale mai multor organisme de radiodifuziune (denumite în continuare „pachete prin satelit”).
11. Introducerea fiecăruia dintre semnalele de satelit purtătoare de programe în lanțul de comunicare (legătura ascendentă) este efectuată preponderent chiar de organismele de radiodifuziune sau televiziune, uneori de Canal+, niciodată însă în Austria, ci în alte state membre ale Uniunii. Este transmis un flux de difuzare care include întregul program la calitate HD împreună cu toate informațiile suplimentare, precum datele audio, datele privind subtitlurile etc. După ce este „transmis” prin satelit, fluxul este recepționat prin intermediul unor instalații de recepție prin satelit situate în zona de difuzare. Fluxul este apoi fracționat, iar utilizatorul poate accesa fiecare dintre programe pe un terminal. Programele sunt codate și trebuie să fie decodate de către instalația de recepție pentru a putea fi utilizate. Canal+ pune la dispoziția clienților săi chei de acces cu acordul organismelor de radiodifuziune. „Pachetele” sunt create prin combinarea cheilor de acces pentru diferite programe.
12. Pachetele conțin programe de televiziune cu plată și cu acces liber. Acestea din urmă nu sunt codate și pot fi întotdeauna captate de oricine la o definiție standard pe teritoriul austriac.
13. AKM a introdus o cerere prin care solicita în esență încetarea difuzării de semnale prin satelit în Austria, precum și plata unei despăgubiri, susținând că nu autorizase această difuzare. Astfel, AKM apreciază că, în pofida unei eventuale autorizații obținute de organismele de radiodifuziune pentru comunicarea publică a operelor prin satelit, Canal+ ar trebui să dispună și de o asemenea autorizație, ceea ce nu a putut dovedi. AKM consideră în acest caz că Canal + aduce atingere drepturilor a căror gestiune o asigură.
14. Au fost admise cererile de intervenție formulate de patru societăți, printre care se numără Seven.One Entertainment Group GmbH, un organism de radiodifuziune stabilit în Germania, și ProSiebenSat.1 PULS 4 GmbH, un organism de radiodifuziune stabilit în Austria (denumite în continuare „intervenientele”), în litigiul principal în susținerea Canal+.
15. Prin hotărârea din 30 iunie 2020, pronunțată în apel, Oberlandesgericht Wien (Tribunalul Regional Superior din Viena, Austria) a admis în parte acțiunea. Această instanță a considerat printre altele că pachetele prin satelit furnizate de Canal+ atingeau un public nou, și anume un public diferit de cel al transmisiunilor cu acces liber ale operatorilor de radiodifuziune. Atât AKM, cât și Canal+, susținută de interveniente, au formulat recursuri împotriva acestei hotărâri în fața instanței de trimitere.
16. În aceste împrejurări, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 1 alineatul (2) litera (b) din [Directiva 93/83] trebuie interpretat în sensul că nu doar organismul de radiodifuziune sau televiziune, ci și un furnizor de pachete prin satelit care participă la actul de difuzare indivizibil și unitar efectuează un act de utilizare, eventual supus autorizării, doar într‑un stat în care, sub controlul și responsabilitatea organismului de radiodifuziune sau televiziune, semnalele purtătoare de programe sunt introduse într‑un lanț neîntrerupt de comunicare conducând la satelit și revenind spre pământ, cu consecința că participarea furnizorului de pachete prin satelit la actul de difuzare nu este susceptibilă să aducă atingere drepturilor de autor în statul de recepție?
2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare: Noțiunea de «comunicare publică» prevăzută la articolul 1 alineatul (2) literele (a) și (c) din Directiva 93/83, precum și la articolul 3 alineatul (1) din [Directiva 2001/29] trebuie interpretată în sensul că furnizorul de pachete prin satelit participant în calitate de actor suplimentar care, în timpul unei comunicări publice prin satelit, grupează într‑un pachet, potrivit concepției sale, mai multe semnale criptate de înaltă definiție de programe de televiziune cu acces liber și cu plată ale diferitor organisme de televiziune și pune la dispoziție contra cost clienților săi produsul audiovizual autonom astfel creat necesită o autorizare separată din partea titularului drepturilor în cauză inclusiv în privința conținuturilor protejate din cadrul programelor de televiziune cu acces liber cuprinse în pachetul de programe, deși, în această privință, furnizorul respectiv oferă în orice caz acces clienților săi la asemenea opere care sunt deja accesibile în zona de difuzare în mod liber pentru orice persoană, chiar dacă la o definiție standard inferioară?”
17. Cererea de decizie preliminară a fost depusă la 5 mai 2021. AKM, Canal+, intervenientele, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceleași părți au fost reprezentate în ședința care a avut loc la 8 iunie 2022.
Analiză
18. Instanța de trimitere adresează două întrebări preliminare, cea de a doua întrebare depinzând de răspunsul la prima întrebare. Ținând seama de răspunsul pe care îl propunem la această primă întrebare, nu va fi, așadar, necesar, în cazul în care Curtea adoptă raționamentul nostru, să se răspundă la a doua întrebare. O vom examina însă pe scurt, pentru motive de exhaustivitate.
Cu privire la prima întrebare preliminară
19. Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Directiva 93/83 trebuie interpretat în sensul că un furnizor de pachete prin satelit are obligația de a obține, în statul membru în care obiectele protejate astfel comunicate sunt accesibile publicului (statul membru de recepție), autorizarea din partea titularilor dreptului de autor și drepturilor conexe pentru actul de comunicare publică prin satelit la care participă.
20. Această întrebare se referă la jurisprudența Curții care rezultă printre altele din Hotărârea din 13 octombrie 2011, Airfield și Canal Digitaal (C‑431/09 și C‑432/09, denumită în continuare „Hotărârea Airfield”, EU:C:2011:648) și privește, în realitate, interpretarea hotărârii respective.
21. Înainte de a proceda la analiza Hotărârii Airfield, este necesar să se formuleze câteva observații introductive.
Cu privire la comunicarea publică prin satelit, în sensul Directivei 93/83
22. La începuturile sale, transmisia televizată se limita în mod natural la frontierele naționale – aceasta utiliza undele hertziene ale căror frecvențe erau la dispoziția statelor care le atribuiau operatorilor pentru o emisie limitată la teritoriul național. Prin urmare, zona de difuzare a semnalului corespundea în esență teritoriului statului de emisie care constituia în același timp domeniul de aplicabilitate teritorială a dreptului de autor al acestui stat.
23. Apariția televiziunii prin satelit a bulversat acest peisaj, făcând posibilă acoperirea unui teritoriu mult mai mare decât cel al unui singur stat. Prin urmare, s‑a pus problema de a se stabili care era dreptul de autor aplicabil: doar dreptul statului de emisie a semnalului către satelit sau chiar și dreptul sau drepturile statelor în care este posibil să se recepționeze semnalul(7)?
24. Articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Directiva 93/83 răspunde la această întrebare din punctul de vedere al dreptului Uniunii. Deși figurează la rubrica „Definiții”, această dispoziție stabilește una dintre principalele norme materiale ale directivei menționate, și anume principiul statului membru de emisie. În temeiul acestui principiu, se consideră că actul de comunicare publică prin satelit, astfel cum a fost definit în directiva menționată, are loc numai în statul membru în care semnalul a fost trimis către satelit. Prin urmare, și dreptul de autor al acestui stat va fi aplicabil unui astfel de act.
25. În paralel, Directiva 93/83 asigură o protecție echivalentă a dreptului de autor și a drepturilor conexe în toate statele membre, prin armonizarea acestei protecții la articolele 2 și 4 și prin excluderea licențelor obligatorii la articolul 3 alineatul (1). Drepturile titularilor pentru utilizarea operelor în statele membre de recepție vor fi, așadar, protejate, în mod echivalent, în temeiul dreptului de autor al statului membru de emisie(8). Aceștia trebuie să se asigure că remunerația contractată pentru utilizarea drepturilor respective ține seama de publicul potențial în totalitate, în conformitate cu considerentul (17) al Directivei 93/83.
26. Principalul scop al stabilirii principiului statului membru de emisie a fost acela de a facilita transmiterea transfrontalieră prin satelit a programelor de radio și televiziune, asigurând securitatea juridică și un nivel adecvat de protecție a intereselor lor tuturor actorilor implicați(9).
27. Cu toate acestea, principiul statului membru de emisie privește numai actul de comunicare publică prin satelit, astfel cum este definit la articolul 1 alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 93/83. Această definiție este compusă din mai multe elemente. În primul rând, actul respectiv constă în introducerea de semnale purtătoare de programe în lanțul de comunicare conducând la satelit și revenind spre pământ. În al doilea rând, introducerea trebuie efectuată sub controlul și responsabilitatea unui organism de radiodifuziune sau televiziune. În a treilea rând, semnalele purtătoare de programe trebuie să fie destinate recepționării de către public. În al patrulea rând, lanțul de comunicare în discuție trebuie să fie neîntrerupt de la introducerea semnalelor până la recepționarea (potențială(10)) de către public. În al cincilea rând, în sfârșit, în cazul în care semnalele sunt codate, dispozitivul de decodare a acestor semnale trebuie pus la dispoziția publicului de către organismul de radiodifuziune sau televiziune sub controlul și responsabilitatea căruia are loc actul sau cu consimțământul acestuia(11).
28. Un act care îndeplinește aceste condiții constituie un act de „comunicare publică prin satelit”, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva 93/83, și beneficiază de principiul statului membru de emisie. Acest principiu se referă nu numai la emisia propriu‑zisă, cu alte cuvinte introducerea semnalului purtător de program în legătura ascendentă către satelit, ci și la întreaga comunicare, inclusiv la transmiterea semnalului respectiv către utilizatorii finali. Prin urmare, numai dreptul statului membru de emisie se aplică comunicării în ansamblul ei. În schimb, nu orice act de utilizare la distanță, inclusiv prin intermediul unui satelit, a obiectelor protejate prin dreptul de autor sau drepturi conexe care nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 1 alineatul (2) literele (a) și (c) din Directiva 93/83 poate fi calificat drept „comunicare publică prin satelit”, în sensul dispoziției menționate anterior, și beneficiază de principiul statului membru de emisie.
Hotărârea Airfield și aplicarea în speță
29. În Hotărârea Airfield, Curtea trebuia să examineze activitatea unui furnizor de pachete prin satelit, similară cu cea a Canal+ în speță. Aceasta a ajuns la concluzia că activitatea respectivă reprezenta o comunicare publică prin satelit, în sensul articolului 1 alineatul (2) literele (a)-(c) din Directiva 93/83(12).
30. În prezenta cauză, trebuie să se constate că instanța de trimitere este relativ reținută în legătură cu informațiile privind detaliile tehnice ale comunicării în discuție în litigiul principal. Cu toate acestea, întrucât întrebările preliminare privesc interpretarea articolului 1 alineatul (2) litera (b) din Directiva 93/83 și, în mod indirect, a Hotărârii Airfield, plecăm de la premisa că concluzia la care a ajuns Curtea în această hotărâre cu privire la calificarea activității unui furnizor de pachete prin satelit poate fi transpusă în speță.
31. Aceasta înseamnă că semnalele purtătoare de programe sunt introduse într‑un lanț de comunicare care conduce la satelit și revine spre pământ, fie de către organismele de radiodifuziune însele, fie de Canal+, dar cu consimțământul acestora. Prin urmare, organismele de radiodifuziune sau televiziune dețin controlul și își asumă responsabilitatea pentru această introducere(13). Semnalele respective sunt destinate recepționării de către public. Astfel, obiectivul activității în discuție este transmisia de programe pentru recepționarea directă de către public(14). Lanțul de comunicare este neîntrerupt între introducerea semnalelor în legătura ascendentă către satelit și recepționarea potențială de către public. Eventualele intervenții asupra acestor semnale, cum ar fi compresia sau codarea și decodarea, se înscriu în activitățile tehnice obișnuite de pregătire a semnalelor pentru transmisia lor prin satelit și nu constituie o întrerupere a lanțului de comunicare(15). În sfârșit, este cert că dispozitivele de decodare sunt puse de Canal+ la dispoziția publicului cu consimțământul organismelor de radiodifuziune respective.
32. Suntem pe deplin de acord cu analiza urmată de Curte în Hotărârea Airfield în ceea ce privește calificarea activității unui furnizor de pachete prin satelit drept comunicare publică prin satelit. Singurul aspect asupra căruia avem îndoieli în acest stadiu este constatarea potrivit căreia, în primul rând, controlul și responsabilitatea organismului de radiodifuziune, menționate la articolul 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva 93/83, nu privesc actul de comunicare publică prin satelit în ansamblul său, ci numai introducerea de semnale în lanțul de comunicare și, în al doilea rând, acest control și această responsabilitate pot fi împărțite(16).
33. În primul rând, în cazul în care, potrivit dispoziției menționate mai sus, semnalele purtătoare de programe trebuie să fie, de la introducerea lor în lanțul de comunicare, destinate recepționării de către public(17) și acest lanț trebuie să fie neîntrerupt, controlul introducerii semnalelor respective înseamnă în mod necesar și automat control actului de comunicare publică în ansamblul său. Astfel, preluarea controlului de către o altă persoană după introducerea semnalelor, de exemplu pentru a amâna transmisia în timp sau pentru a modifica destinația acesteia, ar însemna întreruperea lanțului de comunicare.
34. Situația este aceeași în ceea ce privește responsabilitatea. Într‑un lanț neîntrerupt de comunicare, decizia de introducere a semnalelor conduce în mod necesar la accesibilitatea acestora pentru public, astfel încât organismul de radiodifuziune nu poate nega responsabilitatea sa pentru comunicarea către public a programelor transmise prin semnalele respective. Acest lucru este valabil și în ipoteza în care semnalele sunt codate, deoarece, pentru a exista comunicare publică prin satelit, dispozitivele de decodare trebuie puse la dispoziția publicului cu consimțământul organismului de radiodifuziune, ceea ce îi conferă acestuia controlul asupra acestui aspect al actului de comunicare. Întrucât consimțământul este dat în mod liber, el implică și responsabilitate.
35. În al doilea rând, în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva 93/83, controlul și responsabilitatea organismului de radiodifuziune sau televiziune constituie o condiție pentru ca actul în discuție să fie considerat ca fiind un act de comunicare publică prin satelit și să beneficieze de dispozițiile acestei directe, în special de principiul statului membru de emisie ca loc în care a survenit actul respectiv.
36. În ceea ce privește controlul, ne pare evident că nu este suficient ca organismul de radiodifuziune sau televiziune să dețină doar un control parțial. Controlul trebuie să fie total pentru ca această condiție să fie îndeplinită.
37. Desigur, cerința de control nu este echivalentă cu necesitatea ca organismul de radiodifuziune sau televiziune să efectueze el însuși toate operațiunile pe care le presupune o comunicare publică prin satelit. Controlul ia forma unor acorduri contractuale cu operatori terți, cum ar fi un furnizor de pachete prin satelit. Prin urmare, acești terți acționează ca mandatari ai organismului de radiodifuziune sau televiziune, care păstrează controlul asupra actului de comunicare.
38. Nu este vorba nici despre un control asupra tuturor aspectelor, fie și infime, ale comunicării. Organismul de radiodifuziune sau televiziune trebuie să dețină controlul asupra elementelor care au importanță din punctul de vedere al dreptului de autor, în special însuși faptul de a comunica conținutul exact al comunicării și publicul vizat. În schimb, aspectele tehnice, cum ar fi compresia semnalului sau standardul în care acesta va fi codat, nu sunt relevante și pot fi stabilite de operatorii cărora organismul de radiodifuziune sau televiziune le încredințează realizarea tehnică a comunicării.
39. În ceea ce privește responsabilitatea organismului de radiodifuziune sau televiziune, nici aceasta nu poate fi împărțită. La articolul 1 alineatul (2) literele (a)-(c) din Directiva 93/83, legiuitorul Uniunii nu numai că a definit actul de comunicare publică prin satelit ca act unic de utilizare, în sensul dreptului de autor, și locul acestui act, ci a și desemnat autorul acestuia în persoana organismului de radiodifuziune sau televiziune care preia inițiativa comunicării respective(18). Acest organism este responsabil printre altele față de titularii dreptului de autor și ai drepturilor conexe pentru utilizarea obiectelor protejate. Această responsabilitate a organismului de radiodifuziune sau televiziune este în concordanță cu principiul statului de emisie. Astfel, Directiva 93/83 avea ca obiectiv nu numai facilitarea transmisiei de programe prin satelit prin eliminarea obstacolelor legate de teritorialitatea dreptului de autor, ci și apărarea dreptului de autor și a drepturilor conexe prin desemnarea unui operator responsabil pentru întregul act de comunicare publică prin satelit(19).
40. Într‑un act de comunicare publică prin satelit, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva 93/83, organismul de radiodifuziune sau televiziune este, așadar, cel care trebuie să dețină controlul deplin și își asumă deplina responsabilitate cu privire la ansamblul acestui act(20).
Cu privire la afirmațiile AKM referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor privind comunicarea publică prin satelit furnizorilor de pachete prin satelit
41. Constatarea potrivit căreia activitatea unui furnizor de pachete prin satelit, precum Canal+, se înscrie în comunicarea publică prin satelit(21) ne permite să răspundem anumitor teze invocate de AKM în speță.
42. În primul rând, AKM susține că, la momentul adoptării Directivei 93/83, modelul economic al pachetelor de programe prin satelit nu exista și autorii acestei directive nu au avut în vedere activitatea de furnizare a unor astfel de pachete. Prin urmare, dispozițiile directivei menționate și în special principiul statului membru de emisie nu ar trebui să se aplice.
43. Este într‑adevăr posibil ca autorii Directivei 93/83 să nu cunoască modelul pachetelor de programe prin satelit. Acest lucru nu schimbă însă faptul că activitatea furnizorilor de astfel de pachete se înscrie perfect în dispozițiile directivei menționate consacrate comunicării publice prin satelit. Astfel, o asemenea comunicare nu trebuie efectuată în mod imperativ de un organism de radiodifuziune sau televiziune, este suficient ca organismul respectiv să își păstreze controlul asupra ei. Acesta poate foarte bine să încredințeze unele sarcini unui alt operator, cum ar fi un furnizor de pachete prin satelit. Furnizarea unor astfel de pachete nu necesită nici întreruperea lanțului de comunicare între introducerea semnalelor purtătoare de programe și recepționarea lor potențială de către public. În ceea ce privește codarea și decodarea, dispozițiile respective impun doar ca acestea să fie efectuate cu consimțământul organismului de radiodifuziune sau televiziune în discuție. Nimic nu se opune, așadar, aplicării acestor dispoziții unei activități care constă în furnizarea de pachete prin satelit.
44. În al doilea rând, AKM susține că activitatea unui furnizor de pachete prin satelit ar trebui asimilată retransmisiei, așa cum a fost definită la articolul 1 alineatul (3) din Directiva 93/83. Instanța de trimitere respinge această teză, pentru motivul că o retransmisie presupune o transmisie inițială care, în speță, lipsește. Suntem de acord cu acest punct de vedere. În cazul în care activitatea unui furnizor de pachete prin satelit se înscrie în actul unic de comunicare publică prin satelit, nu poate fi vorba despre o transmisie inițială și o retransmisie.
45. Desigur, este adevărat că o concluzie diferită ar putea fi eventual dedusă în temeiul noii Directive (UE) 2019/789(22) și că, în funcție de metoda de introducere a semnalului în legătura ascendentă către satelit și după cum organismul de radiodifuziune sau televiziune în cauză oferă, în mod independent și cu acces liber, programele cuprinse într‑un pachet prin satelit, activitatea în discuție în prezenta cauză ar putea fi calificată drept „transmisie de programe prin introducere directă”, în sensul articolului 8 alineatul (1) din directiva menționată, sau chiar „retransmisie”, în sensul articolului 2 punctul 2 din aceasta. Ar fi, așadar, vorba despre o modificare tacită a articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva 93/83, alături de modificarea expresă a articolului 1 alineatul (3) din aceasta, prevăzută la articolul 9 din Directiva 2019/789.
46. Cu toate acestea, astfel cum a explicat Comisia în observațiile sale, Directiva 2019/789 nu se aplică ratione temporis litigiului principal. În plus, aceasta nu a fost menționată în cererea de decizie preliminară și nici nu a fost discutată între părți. Prin urmare, nu este necesar să se țină seama de directiva menționată pentru a răspunde la întrebările preliminare din prezenta cauză.
Cu privire la chestiunea responsabilității unui furnizor de pachete prin satelit ca urmare a comunicării către un public nou
47. Deși, în Hotărârea Airfield, Curtea a constatat că difuzarea de programe de televiziune prin satelit și distribuirea lor de un furnizor de pachete prin satelit reprezentau o singură și indivizibilă comunicare publică prin satelit(23), ea a urmat ulterior analiza sa cu privire la responsabilitatea unui asemenea furnizor în temeiul dreptului de autor. Astfel, aceasta a dezvoltat ideea potrivit căreia, deși implicat într‑un act de comunicare publică prin satelit unic și indivizibil, furnizorul de pachete prin satelit ar avea obligația să obțină, independent de organismul de radiodifuziune sau televiziune, o autorizație din partea titularilor de drepturi de autor și de drepturi conexe pentru publicul nou căruia i‑ar conferi acces la obiectele protejate astfel comunicate(24).
48. Această analiză a Curții ne pare problematică, deoarece este, în opinia noastră, incompatibilă cu caracterul unic și indivizibil al comunicării publice prin satelit, constatat în Hotărârea Airfield, acest caracter unic și indivizibil fiind, la rândul său, o condiție pentru calificarea unui act drept „comunicare publică prin satelit”, în sensul Directivei 93/83. Vom dezvolta această idee în continuarea prezentelor concluzii.
– Cu privire la noțiunea de „public nou”
49. Curtea a introdus noțiunea de „public nou” în jurisprudența sa prin Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE (C‑306/05, EU:C:2006:764). În hotărârea menționată, această noțiune este definită ca fiind „un public distinct de publicul vizat de actul de comunicare inițială a operei”(25). Curtea s‑a inspirat din Ghidul privind Convenția de la Berna(26), cu următoarea interpretare:
„[…] autorul, prin autorizarea radiodifuzării operei sale, ia în considerare numai utilizatorii direcți, și anume deținătorii de aparate de recepție care recepționează emisiunile individual sau în cercul lor privat ori familial. Potrivit acestui ghid, atunci când această captare se realizează pentru un auditoriu mai vast și uneori în scopuri lucrative, o nouă fracțiune a publicului receptor poate beneficia de ascultarea sau de vizionarea operei și comunicarea emisiunii prin difuzor sau instrument analog nu mai este simpla recepție a emisiunii înseși, ci un act independent prin care opera emisă este comunicată unui nou public. Astfel cum precizează ghidul respectiv, această recepție publică se circumscrie unui drept exclusiv al autorului de a o autoriza”(27).
50. Noțiunea de „public nou” a fost definită ulterior în jurisprudența Curții ca referindu‑se la „un[…] public care nu era luat în considerare de autorii operelor protejate atunci când aceștia au autorizat utilizarea lor prin comunicarea publică inițială”(28). Noțiunea respectivă este utilizată în acest sens în prezent(29).
51. Două elemente importante reies din această definiție, interpretată în lumina fragmentului din Ghidul privind Convenția de la Berna care a servit Curții drept sursă de inspirație în elaborarea acestei noțiuni în dreptul de autor al Uniunii. Mai întâi, utilizarea acestui termen nu are sens decât în prezența a două comunicări succesive către public(30), comunicarea primară, denumită și „comunicare inițială”, pentru care titularii drepturilor de autor și‑au dat autorizarea, și comunicarea secundară care provine din comunicarea inițială și care vizează publicul nou în cauză. În continuare, deși această comunicare secundară depinde de comunicarea inițială, ea constituie un act de utilizare distinct și necesită, pentru acest motiv, o autorizare distinctă.
52. Existența unui public nou este în acest caz doar un criteriu care permite să se constate existența unei comunicări publice distincte de comunicarea inițială.
– Cu privire la publicul vizat de o comunicare publică prin satelit
53. În cazul unei difuzări directe prin satelit (cu alte cuvinte o comunicare publică prin satelit în sensul Directivei 93/83), publicul este unul și indivizibil, la fel ca și actul prin care acest public primește comunicarea obiectelor protejate. În cazul unei difuzări cu acces liber, publicul menționat este format din persoanele care se află în zona de recepție (amprenta) a satelitului. Atunci când difuzarea este codată, publicul este reprezentat de persoanele cărora le‑au fost puse la dispoziție dispozitive de decodare de către organismul de radiodifuziune sau televiziune ori cu consimțământul acestuia.
54. A afirma că există două tipuri de public distincte pentru un singur act de comunicare ar fi o contradicție în termeni, întrucât publicul este definit cu precizie în raport cu o comunicare. Publicul vizat de această comunicare constituie publicul comunicării respective, orice public suplimentar (public nou) implică în mod necesar un nou act de comunicare.
55. Prin urmare, este contradictoriu să se constate, pe de o parte, caracterul unic și indivizibil al unei comunicări publice prin satelit și să se afirme, pe de altă parte, că există un public suplimentar pentru această comunicare care nu ar fi luat în considerare de titularii drepturilor de autor. Într‑un caz precum cel în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Airfield și cel care ne preocupă în speță, și anume o difuzare prin satelit codată la care participă un furnizor de pachete prin satelit, publicul este format din persoanele cărora furnizorul respectiv le pune la dispoziție dispozitivele de decodare în schimbul plății abonamentului și cu acordul organismelor de radiodifuziune sau televiziune sub controlul cărora au fost introduse în lanțul de comunicare semnalele purtătoare de programe care formează pachetele.
56. Acest public a fost în mod necesar luat în considerare de organismele de radiodifuziune, având în vedere că acestea și‑au dat consimțământul pentru punerea la dispoziția publicului respectiv a dispozitivelor de decodare. Este posibil, desigur, ca organismele de radiodifuziune să nu fi fost suficient de transparente cu titularii drepturilor de autor și ca aceștia din urmă să fi avut în vedere un public diferit de cel căruia îi era efectiv destinată comunicarea. Cu toate acestea, într‑un astfel de caz, întreaga comunicare publică prin satelit este ilegală, deoarece a fost efectuată fără autorizarea titularilor. Revine în acest caz organismelor de radiodifuziune obligația de a obține această autorizație(31) în statul membru de origine al comunicării. În schimb, aceasta nu dă naștere niciunui drept al titularilor de a se opune, în statul membru de recepție, activității furnizorului de pachete prin satelit.
57. Concluzia respectivă nu este modificată de diferitele prestații efectuate de acest furnizor și enumerate de Curte în Hotărârea Airfield.
58. Astfel, în primul rând, în ceea ce privește codarea semnalului și punerea la dispoziția publicului a dispozitivelor de decodare(32), o asemenea prestație, atunci când este efectuată cu consimțământul organismului de radiodifuziune, se înscrie, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) litera (c) din Directiva 93/83, în actul unic și indivizibil de comunicare publică prin satelit. Prin urmare, în cazul în care, permițând membrilor publicului să decodeze programele, furnizorul unui pachet prin satelit le oferă acestora accesul la obiectele protejate, este vorba despre membrii publicului comunicării publice prin satelit, și anume acei membri ai publicului care au fost luați în considerare de organismele de radiodifuziune care se află la originea acestei comunicări.
59. În al doilea rând, în ceea ce privește faptul că furnizorul unor pachete prin satelit încasează prețul abonamentului, Curtea însăși observă că este vorba despre prețul de acces la comunicarea publică prin satelit(33) și, așadar, despre publicul acestei comunicări.
60. În sfârșit, în al treilea rând, în ceea ce privește faptul că furnizorul de pachete prin satelit grupează mai multe comunicări provenite de la organisme de radiodifuziune într‑un nou produs audiovizual(34), trebuie să se observe următoarele. Dreptul de autor nu se exprimă în termeni de produse audiovizuale, nici de pachete prin satelit, nici măcar de programe de radiodifuziune, ci în termeni de obiecte protejate, cu alte cuvinte opere și obiecte ale drepturilor conexe, întrucât titularii își exercită drepturile exclusive în raport cu aceste obiecte. Prin urmare, deși includerea unui program care conține un obiect protejat într‑un pachet de programe prin satelit al unui anumit furnizor poate influența, desigur, prețul autorizării pentru comunicarea publică a acestui obiect, având în vedere că prețul respectiv poate fi determinat în funcție de venitul preconizat din exploatarea obiectului în discuție, aceasta nu constituie nicidecum un act care intră sub incidența drepturilor exclusive garantate de dreptul de autor. Astfel, gruparea diferitor programe care provin de la diverse organisme de radiodifuziune într‑un pachet prin satelit nu prezintă importanță din punctul de vedere al existenței unui act supus autorizării titularilor drepturilor de autor.
61. Astfel, prin aceste acte, contrar celor afirmate de Curte în Hotărârea Airfield(35), furnizorul de pachete prin satelit nu lărgește cercul de persoane care au acces la programele care formează aceste pachete în raport cu persoanele vizate de comunicarea publică prin satelit efectuată sub controlul și responsabilitatea organismelor de radiodifuziune sau televiziune de la care provin aceste programe. Prin urmare, activitatea sa nu dă naștere unei autorizări din partea titularilor dreptului de autor și drepturilor conexe pentru vreun public nou.
62. Situația ar fi diferită numai cu condiția să se considere că furnizorul de pachete prin satelit efectuează un act de comunicare către publicul propriu(36). Nu ar fi vorba în acest caz despre o comunicare publică prin satelit în sensul Directivei 93/83, aceasta fiind în mod necesar efectuată sub control și responsabilitatea unui organism de radiodifuziune, ci despre o comunicare publică în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. În acest caz, așadar, nu s‑ar aplica principiul statului membru de emisie instituit la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Directiva 93/83; s‑ar considera că actul are loc în statul membru de recepție, în conformitate cu principiul teritorialității dreptului de autor.
63. O asemenea soluție ar fi însă contrară constatărilor Curții efectuate la punctele 51-69 din Hotărârea Airfield, privind caracterul unic și indivizibil al unei comunicări publice prin satelit în care intervine furnizorul de pachete prin satelit. Aceasta ar fi, în opinia noastră, de asemenea contrară textului Directivei 93/83, care impune calificarea unei comunicări care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 1 alineatul (2) literele (a) și (c) din această directivă, drept „comunicare publică prin satelit” și, așadar, drept actul unic care are loc în statul membru în care semnalul purtător de programe este introdus în lanțul de comunicare.
– Cu privire la relația dintre difuzarea cu acces liber și cea codată
64. Confuzia poate proveni din faptul că unele programe de televiziune sunt difuzate (prin satelit) în mod simultan și pe același teritoriu atât cu acces liber, cât și, adesea la o calitate mai bună, sub formă codată, ceea ce necesită o plată suplimentară pentru recepționarea lor. Prin urmare, ar putea părea că difuzarea codată constituie o retransmisie a difuzării cu acces liber și, prin urmare, este destinată unui public nou în raport cu publicul vizat de această a doua difuzare. Acesta pare să fi fost punctul de vedere al instanței de apel în procedura principală.
65. În opinia noastră, acest lucru nu este însă valabil. Difuzarea cu acces liber nu este recepționată pentru retransmiterea ulterioară sub formă codată și cea de a doua (și anume difuzarea codată) poate exista foarte bine fără aceasta. Este vorba despre două difuzări distincte și independente, cele două trebuind să fie calificate drept primare, și destinate unor tipuri de public diferite. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât difuzarea codată este în mod normal efectuată la o calitate mai bună, în special de înaltă definiție, decât difuzarea cu acces liber. În cazul difuzării cu acces liber, publicul este format din toate persoanele care se află în zona de difuzare, în timp ce, în cazul difuzării codate, acesta este constituit din acele persoane care dețin dispozitive de decodare. Prin urmare, nu se pune problema unui public nou pentru una dintre aceste tipuri de difuzare în raport cu publicul celeilalte. Atunci când aceste difuzări sunt efectuate în condițiile prevăzute la articolul 1 alineatul (2) literele (a) și (c) din Directiva 93/83, este vorba despre două acte distincte de comunicare publică prin satelit, cele două putând fi atribuite organismului de radiodifuziune sub controlul și responsabilitatea căruia a fost introdus semnalul purtător de program în lanțul de comunicare.
66. Împrejurarea că semnalul purtător al acestor două tipuri de difuzare poate fi comprimat și multiplexat într‑un singur flux în scopul transmiterii către satelit(37) nu schimbă concluzia respectivă. Din punct de vedere juridic, singurul lucru care contează este comunicarea unui obiect protejat printr‑un anumit mijloc tehnic, în speță satelitul, către un anumit public. Detaliile tehnice ale transmiterii semnalului care conține acest obiect către public sunt irelevante din acest punct de vedere.
67. Faptul că furnizorul de pachete prin satelit include programe cu acces liber în aceste pachete nu este decât o comunicare comercială pentru clienții săi, destinată creșterii în aparență a numărului de programe disponibile în cadrul pachetului. Cu toate acestea, în ceea ce privește programele cu acces liber, furnizorul de pachete prin satelit acționează cel mult ca un furnizor de echipamente tehnice care permit recepționarea acestora, cu alte cuvinte un receptor și, eventual, o antenă prin satelit. În schimb, celelalte servicii ale sale nu sunt nicidecum necesare pentru această recepție(38).
Concluzie și răspunsul la prima întrebare preliminară
68. În conformitate cu cele ce precedă, un furnizor de pachete prin satelit ar putea fi răspunzător față de titularii dreptului de autor și drepturilor conexe pentru comunicarea către un public nou numai în cazul în care activitatea sa ar fi considerată ca fiind un act de comunicare publică distinct de comunicarea publică prin satelit care poate fi atribuit organismului de radiodifuziune și televiziune, sub al cărui control și responsabilitate a fost introdus semnalul purtător de program în lanțul de comunicare. În acest caz, comunicarea publică efectuată de furnizorul de pachete prin satelit ar avea loc în statul membru de recepție. Or, în opinia noastră, confirmată de prima parte din Hotărârea Airfield, acest lucru nu este valabil, în măsura în care furnizorul de pachete prin satelit participă la un act unic și indivizibil de comunicare publică prin satelit. Prin urmare, nu este vizat un public nou.
69. Nu vom analiza într‑un mod mai detaliat problema dacă furnizorul de pachete prin satelit ar putea fi eventual considerat răspunzător pentru alte titluri decât comunicarea către un public nou, împreună cu organismul de radiodifuziune aflat la originea comunicării. Deși nu împărtășim această idee, ea este totuși lipsită de relevanță pentru răspunsul la prima întrebare preliminară. Într‑adevăr, această întrebare nu se referă la faptul dacă furnizorul de pachete prin satelit este răspunzător față de titularii dreptului de autor și drepturilor conexe, ci dacă acesta este răspunzător în statul membru de recepție. Or, se consideră, în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (b) din Directiva 93/83, că actul de comunicare publică prin satelit are loc numai în statul membru de emisie. Prin urmare, în acest stat membru, titularii dreptului de autor își pot exercita eventual drepturile față de furnizorul pachetelor prin satelit.
70. Prin urmare, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Directiva 93/83 trebuie interpretat în sensul că furnizorul unui pachet prin satelit nu este obligat să obțină, în statul membru în care obiectele protejate astfel comunicate sunt accesibile publicului, autorizarea din partea titularilor dreptului de autor și drepturilor conexe pentru actul de comunicare publică prin satelit la care participă acest furnizor.
Cu privire la a doua întrebare preliminară
71. Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, interpretată în lumina explicațiilor cuprinse în decizia de trimitere preliminară, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă doctrina publicului nou trebuie interpretată în sensul că, în ipoteza în care programe difuzate sunt accesibile în mod liber în zona de acoperire a satelitului la o definiție standard, faptul că un furnizor de pachete prin satelit include aceleași programe de înaltă definiție într‑un pachet destinat publicului din aceeași zonă nu constituie o comunicare către un public nou.
72. Această întrebare a fost adresată numai în cazul în care ar decurge din răspunsul Curții la prima întrebare preliminară că furnizorul unui pachet prin satelit comunica obiecte protejate unui public nou în statul membru de recepție. Or, în cazul în care Curtea ar urma propunerea noastră de răspuns la prima întrebare preliminară, nu ar fi necesar să se răspundă la a doua întrebare. Prin urmare, numai din motive de exhaustivitate vom face următoarele observații în legătură cu această a doua întrebare.
73. În primul rând, astfel cum am explicat deja, noțiunea de „public nou” are sens numai în prezența a două comunicări publice legate în așa fel încât una dintre ele este comunicarea primară (inițială), iar cealaltă comunicarea secundară, care se raportează la prima. Or, este dificil de imaginat că transmiterea unui program de televiziune de înaltă definiție poate constitui retransmisia unei emisiuni la o definiție standard. Astfel, autorul unei asemenea transmisii ar trebui să aibă acces la programul de înaltă definiție printr‑o altă sursă decât transmisia la o definiție standard. Prin urmare, nu ar fi vorba despre o comunicare secundară și nu ar fi necesar să se aplice noțiunea de „public nou”(39).
74. În al doilea rând, calitatea imaginii poate fi un factor important în ceea ce privește atractivitatea operei pentru public, în special în cazul operelor audiovizuale, și, în consecință, poate influența prețul pe care titularii drepturilor de autor îl pot obține în schimbul autorizației lor de exploatare a operei respective. Astfel, acești titulari au dreptul de a‑și limita autorizația la o anumită calitate de difuzare, cum ar fi difuzarea de programe la o definiție standard. Prin urmare, simpla accesibilitate a operei, pentru același public, la o calitate mai slabă a imaginii nu exonerează în mod automat utilizatorul acestei opere de obligația de a obține autorizarea din partea titularilor respectivi pentru difuzarea sa la o calitate mai bună.
75. Argumentul invocat în această privință de Canal+ potrivit căruia, în speță, AKM ar reprezenta titularii de opere muzicale și coloana sonoră a semnalului de televiziune este aceeași în cazul difuzării de înaltă definiție și la o definiție standard nu modifică, în opinia noastră, această concluzie. Astfel, în programele de televiziune, operele muzicale sunt de obicei integrate în operele audiovizuale și exploatate împreună cu acestea, astfel încât atractivitatea lor poate depinde și de calitatea imaginii difuzării în ansamblul său.
76. Acestea fiind spuse, având în vedere că doctrina publicului nou nu este aplicabilă în speță, ne vom abține de la a propune un răspuns la a doua întrebare preliminară.
Concluzie
77. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) după cum urmează:
Articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Directiva 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu trebuie interpretat în sensul că un furnizor de pachete prin satelit nu are obligația să obțină, în statul membru în care obiectele protejate astfel comunicate sunt accesibile publicului, autorizarea din partea titularilor dreptului de autor și drepturilor conexe pentru actul de comunicare publică prin satelit la care participă acest furnizor.