Cauza C‑566/22
Inkreal s.r.o.
împotriva
Dúha reality s. r. o.
(cerere de decizie preliminară formulată de Nejvyšší soud České republiky)
Hotărârea Curții (Camera întâi) din 8 februarie 2024
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Domeniu de aplicare – Articolul 25 – Convenție atributivă de competență – Părți la un contract stabilite în același stat membru – Atribuirea competenței de soluționare a litigiilor rezultate din acest contract în favoarea instanțelor dintr‑un alt stat membru – Element de extraneitate”
Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul nr. 1215/2012 – Domeniu de aplicare – Existența unui element de extraneitate – Prorogare de competență – Convenție atributivă de competență – Părți la un contract stabilite în același stat membru – Atribuirea în favoarea instanțelor dintr‑un alt stat membru a competenței de soluționare a litigiilor rezultate din acest contract care nu prezintă nicio altă legătură cu acel alt stat membru – Includere
[Regulamentul nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 3 alin. (1), și Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului, considerentele (3) și (26) și art. 25 alin. (1)]
(a se vedea punctele 17-25, 28, 32, 33 și 39 și dispozitivul)
Rezumat
Sesizată cu titlu preliminar într‑un litigiu privind un conflict de competență internațională, Curtea precizează aplicabilitatea Regulamentului Bruxelles Ia(1), din perspectiva existenței unui element de extraneitate, în privința convențiilor atributive de competență.
Între anii 2016 și 2017, FD, cu reședința în Slovacia, și Dúha reality, societate de drept slovac cu sediul în Slovacia, au încheiat două contracte de împrumut în bani care cuprindeau o convenție atributivă de competență potrivit căreia orice litigiu care nu poate fi soluționat prin negociere „va fi soluționat în cadrul unei proceduri de instanța cehă competentă material și teritorial”.
În anul 2021, FD a cesionat către Inkreal, societate de drept slovac cu sediul în Slovacia, creanțele rezultate din contractele de împrumut în bani. Întrucât Dúha reality nu a rambursat împrumuturile în bani, Inkreal a sesizat Nejvyšší soud (Curtea Supremă, Republica Cehă) cu o cerere având ca obiect desemnarea instanței competente teritorial să se pronunțe pe fond. Cererea menționată a fost formulată pe baza convenției atributive de competență cuprinse în contractele de împrumut în bani pe care Inkreal o consideră a fi valabilă în conformitate cu Regulamentul Bruxelles Ia.
Curtea Supremă menționată precizează că, potrivit jurisprudenței Curții, aplicabilitatea Regulamentului Bruxelles Ia este condiționată de existența unui element de extraneitate. Prin intermediul trimiterii sale preliminare, această primă instanță solicită Curții să stabilească dacă acest regulament este aplicabil situației în discuție în litigiul principal, în care elementul de extraneitate se limitează la o convenție atributivă de competență care vizează instanțele unui alt stat membru decât cel în care se află sediul părților.
Aprecierea Curții
Mai întâi, Curtea observă că din modul de redactare a articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, care reglementează convențiile atributive de competență(2), reiese că acesta nu se opune ca o convenție atributivă de competență prin care părțile la un contract stabilite în același stat membru convin cu privire la competența instanțelor din alt stat membru de soluționare a litigiilor survenite în legătură cu acest contract să intre sub incidența acestei dispoziții, chiar dacă contractul menționat nu prezintă nicio altă legătură cu acel alt stat membru.
În ceea ce privește, apoi, contextul în care se înscrie această dispoziție, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că aplicarea normelor de competență din Regulamentul Bruxelles Ia necesită existența unui element de extraneitate, acesta nefiind însă definit de regulament.
Întemeindu‑se pe noțiunea echivalentă de „litigiu transfrontalier”, definită la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1896/2006(3) ca fiind „un litigiu în care cel puțin una dintre părți are domiciliul sau reședința obișnuită într‑un alt stat membru decât statul membru al instanței sesizate”, Curtea constată că, pe de o parte, litigiul principal corespunde acestei definiții, din moment ce părțile la litigiu sunt stabilite în alt stat membru decât cel al instanței sesizate în temeiul convenției atributive de competență în discuție. Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții privind existența unui element de extraneitate, litigiul principal ridică o problemă referitoare la stabilirea competenței internaționale, mai precis aceea dacă instanțele competente să soluționeze acest litigiu sunt cele din Republica Cehă sau cele din Republica Slovacă.
În aceste condiții, existența unei convenții atributive de competență în favoarea instanțelor unui alt stat membru decât cel în care sunt stabilite părțile contractante demonstrează, în sine, implicațiile transfrontaliere ale litigiului principal.
În sfârșit, Curtea arată că interpretarea articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, potrivit căreia o convenție atributivă de competență precum cea în discuție în litigiul principal intră sub incidența acestei dispoziții, corespunde obiectivului de securitate juridică urmărit de acest regulament. În schimb, acest obiectiv ar fi compromis dacă dispoziția menționată ar fi aplicabilă numai cu condiția să existe, pe lângă convenția atributivă de competență în favoarea instanțelor dintr‑un alt stat membru, elemente suplimentare de natură să demonstreze implicațiile transfrontaliere ale litigiului în cauză. Astfel, nu numai că ar fi redusă previzibilitatea pentru părțile contractante a instanței competente să soluționeze litigiul dintre acestea, ci și examinarea de către instanța sesizată a propriei competențe ar deveni mai complexă.
Prin urmare, Curtea concluzionează că articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia se aplică unei convenții atributive de competență prin care părțile la un contract stabilite în același stat membru convin cu privire la competența instanțelor unui alt stat membru de soluționare a litigiilor survenite în legătură cu acest contract, chiar dacă contractul menționat nu prezintă nicio altă legătură cu acel alt stat membru.