Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 8 februarie 2024(1)

Cauza C‑633/22

Real Madrid Club de Fútbol,

AE

împotriva

EE,

Société Éditrice du Monde SA

[cerere de decizie preliminară formulată de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța)]

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Recunoașterea și executarea hotărârilor – Motive de refuz – Încălcarea ordinii publice a statului solicitat – Condamnarea unui ziar și a unuia dintre jurnaliștii săi pentru atingerea adusă reputației unui club sportiv”

I.      Introducere

1.        Regulamentul (CE) nr. 44/2001(2), cunoscut și sub denumirea de Regulamentul Bruxelles I, în conformitate cu tradiția stabilită de statele membre însele începând cu Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială(3), prevedea normele uniforme referitoare la recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, pronunțate în statele membre. Potrivit acestor norme, pentru ca o hotărâre pronunțată într‑un stat membru (denumit în continuare „statul membru de origine”) să poată fi executată în alt stat membru (denumit în continuare „statul membru solicitat”), acesta din urmă trebuie să acorde exequaturul acesteia.

2.        Regulamentul Bruxelles I a fost înlocuit prin Regulamentul (UE) nr. 1215/2012(4) (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles Ia”), care merge mai departe decât predecesorul său și instituie un sistem de executare automată („fără să fie necesare proceduri speciale”) a hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre.

3.        Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că, potrivit dispozițiilor celor două regulamente, referindu‑se la soluția tradițională de drept internațional privat, un stat membru solicitat are dreptul să refuze executarea unei hotărâri dacă aduce atingere ordinii sale publice.

4.        Desigur, se poate susține că existența unei excepții de ordine publică constituie o condiție necesară și inevitabilă pentru liberalizarea cerințelor stabilite pentru a acorda hotărârilor străine forță executorie pe teritoriul unui stat membru solicitat: acesta din urmă este mai puțin reticent în a accepta hotărârile străine atunci când dispune de o supapă de siguranță care îi permite să aibă ultimul cuvânt în ceea ce privește efectele produse de acestea pe teritoriul său.

5.        Particularitatea prezentei cauze constă în faptul că exequaturul hotărârilor pronunțate într‑un stat membru de origine a fost refuzat pentru motivul că executarea acestor hotărâri încalcă libertatea de exprimare garantată de articolul 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Această cauză oferă Curții nu numai ocazia de a clarifica modalitățile de utilizare a clauzei de ordine publică într‑o astfel de situație, ci și pe cea de a preciza limitele competenței sale în materie preliminară.

II.    Cadrul juridic

6.        Capitolul III din Regulamentul Bruxelles I, intitulat „Recunoaștere și executare”, cuprinde trei secțiuni intitulate „Recunoaștere” (articolele 33-37), „Executare” (articolele 38-52) și „Dispoziții comune” (articolele 53-56), precum și definiția noțiunii de „hotărâre” (articolul 32).

7.        Articolul 33 din acest regulament, care deschide prima secțiune din capitolul III referitoare la recunoașterea hotărârilor pronunțate într‑un alt stat membru decât cel în care este invocată recunoașterea, prevede la alineatul (1) că „[o] hotărâre pronunțată într‑un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială”.

8.        Articolul 34 punctul 1 din regulamentul menționat prevede că o hotărâre nu este recunoscută dacă „recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat”.

9.        Articolul 36 din același regulament prevede că „[h]otărârea străină nu poate face în nicio situație obiectul unei revizuiri pe fond”.

10.      Articolul 38 din Regulamentul Bruxelles I, care deschide a doua secțiune din capitolul III referitoare la executarea hotărârilor pronunțate în alte state membre, prevede la alineatul (1):

„O hotărâre pronunțată într‑un stat membru și care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într‑un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părțile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv.”

11.      Articolul 41 din acest regulament prevede că „[h]otărârea este declarată executorie imediat după îndeplinirea formalităților prevăzute la articolul 53, fără nicio examinare în temeiul articolelor 34 și 35. Partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate, în această fază a procedurii, formula apărări”.

12.      Articolul 43 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede că „[o]ricare dintre părți poate introduce o acțiune împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării”.

13.      Potrivit articolului 45 din același regulament:

„(1)      Instanța sesizată cu acțiunea prevăzută la articolul 43 sau 44 nu poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviințare a executării decât pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 și 35. Instanța se pronunță în termen scurt.

(2)      Hotărârea pronunțată în străinătate nu poate fi revizuită pe fond în nici o situație.”

14.      Articolul 48 din Regulamentul Bruxelles I prevede:

„(1)      Dacă o hotărâre străină statuează asupra mai multor capete de cerere și hotărârea de încuviințare a executării nu poate fi pronunțată în cazul tuturor acestora, instanța sau autoritatea competentă se pronunță în cazul unuia sau mai multora dintre aceste capete de cerere.

(2)      Reclamantul poate solicita ca hotărârea de încuviințare a executării să se limiteze la anumite părți din hotărâre.”

III. Situația de fapt din litigiul principal

15.      Ziarul Le Monde a publicat, la 7 decembrie 2006, un articol în care autorul, EE, jurnalist salariat al acestui ziar, afirma că cluburile de fotbal Real Madrid și FC Barcelona au apelat la serviciile doctorului X. Fuentes, instigatorul unei rețele de dopaj în ciclism. Un extras din articol figura pe prima pagină, însoțit de un desen cu titlul „Dopaj: fotbalul după ciclism” și care reprezenta un ciclist îmbrăcat în culorile drapelului spaniol și înconjurat de mici fotbaliști și de seringi. Numeroase mijloace de informare în masă, în special spaniole, s‑au referit la această publicație.

16.      La 23 decembrie 2006, ziarul Le Monde a publicat, fără comentarii, scrisoarea de dezmințire trimisă de Real Madrid.

17.      Acest club și un membru al echipei sale medicale, reclamanții din litigiul principal, au introdus la Juzgado de Primera Instancia n^o 19 de Madrid (Tribunalul de Primă instanță nr. 19 din Madrid, Spania) o acțiune în răspundere întemeiată pe atingerea adusă onoarei lor împotriva societății Éditrice du Monde și a jurnalistului autor al articolului în discuție, pârâții din litigiul principal.

18.      Printr‑o hotărâre din 27 februarie 2009, această instanță i‑a obligat pe pârâții din litigiul principal la plata sumei de 300 000 de euro către Real Madrid și a sumei de 30 000 de euro către membrul echipei sale medicale și a dispus publicarea deciziei sale în ziarul Le Monde. Pârâții din litigiul principal au declarat apel împotriva acestei hotărâri la Audiencia Provincial de Madrid (Curtea Provincială din Madrid, Spania), care a confirmat în esență hotărârea respectivă. Prin hotărârea din 24 februarie 2014, Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) a respins recursul formulat împotriva acestei din urmă decizii.

19.      Prin ordonanța din 11 iulie 2014, Juzgado de Primera Instancia n^o 19 de Madrid (Tribunalul de Primă Instanță nr. 19 din Madrid) a dispus, cu titlu solidar(5), executarea deciziei pronunțate de Tribunal Supremo (Curtea Supremă) și plata către Real Madrid a sumei de 390 000 de euro cu titlu de principal, dobânzi și cheltuieli de judecată, iar ulterior, prin ordonanța din 9 octombrie 2014, executarea acestei decizii și plata către membrul echipei medicale a clubului a sumei de 33 000 de euro cu titlu principal, dobânzi și cheltuieli de judecată.

20.      La 15 februarie 2018, directeur des services de greffe judiciaire du tribunal de grande instance de Paris (directorul serviciilor de grefă judiciară din cadrul Tribunalului de Mare Instanță din Paris, Franța) a emis două declarații de constatare a caracterului executoriu al acestor ordonanțe.

21.      Prin hotărârile din 15 septembrie 2020, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța) a infirmat aceste declarații. Considerând că ordonanțele din 11 iulie și din 9 octombrie 2014 sunt în mod vădit contrare ordinii publice internaționale franceze, ea a statuat că acestea nu pot fi executate în Franța.

22.      În această privință, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a arătat, într‑o primă etapă, că instanțele spaniole au pronunțat condamnările în discuție în temeiul articolului 9 alineatul 3 din Ley Orgánica 1/1982 de protección civil del derecho al honor, a la intimidad personal y familiar y a la propia imagen (Legea organică 1/1982 privind protecția civilă a dreptului la onoare) din 5 mai 1982 (BOE din 14 mai 1982, p. 11196), deși Real Madrid nu se prevalase de vreun prejudiciu patrimonial. În plus, Audiencia Provincial de Madrid (Curtea Provincială din Madrid) ar fi considerat în hotărârea sa, confirmată de Tribunal Supremo (Curtea Supremă), că, în măsura în care prejudiciul era asociat în general cu prejudiciul moral, era dificil de cuantificat în termeni economici.

23.      Cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a observat, într‑o a doua etapă, că singurul aspect discutat în fața instanței spaniole era impactul mediatic al articolului în discuție, dezmințit de mijloacele de informare în masă spaniole, astfel încât prejudiciul suferit ca urmare a impactului mediatic fusese limitat de dezmințirea oferită de organele de presă locale al căror public cititor este în majoritate spaniol.

24.      Într‑o a treia etapă, această instanță a reținut, în primul rând, că obligarea la plata sumelor de 300 000 de euro ca principal și de 90 000 de euro ca dobânzi afectează o persoană fizică și societatea editoare a unui ziar, iar conturile acestei societăți indică faptul că o asemenea sumă reprezintă 50 % din pierderea netă și 6 % din cuantumul trezoreriei la 31 decembrie 2017, în al doilea rând, că obligarea jurnalistului la plata sumelor de 30 000 de euro ca principal și de 3 000 de euro ca dobânzi se adaugă la precedentele și, în al treilea rând, că era extrem de rar ca cuantumul daunelor interese acordate pentru atingerile aduse onoarei sau considerației să depășească 30 000 de euro, iar legea franceză sancționează defăimarea persoanelor private numai cu o amendă maximă de 12 000 de euro.

25.      Cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a concluzionat că aceste condamnări aveau un efect disuasiv asupra participării pârâților din litigiul principal la discuția publică a unor subiecte care preocupă colectivitatea, de natură să împiedice mijloacele de informare în masă să își îndeplinească sarcina de informare și de control, astfel încât recunoașterea sau executarea hotărârilor prin care s‑au pronunțat aceste condamnări era în mod inacceptabil contrară ordinii publice internaționale franceze, în măsura în care aducea atingere libertății de exprimare.

26.      Reclamanții din litigiul principal au formulat recurs împotriva hotărârilor cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța) la Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), care este instanța de trimitere în prezenta cauză. Ei au susținut, în primul rând, că un control al proporționalității daunelor interese nu poate avea loc decât dacă au caracter punitiv, iar nu compensatoriu, în al doilea rând, că au arătat că, înlocuind aprecierea prejudiciului de către instanța de origine cu propria apreciere, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a revizuit hotărârile spaniole, cu încălcarea articolului 34 punctul 1 și a articolului 36 din Regulamentul Bruxelles I, și, în al treilea rând, că cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) nu a ținut seama de gravitatea erorilor reținute de instanța spaniolă, iar situația economică a persoanelor condamnate nu era relevantă pentru aprecierea caracterului disproporționat al condamnărilor, caracter care, în orice caz, nu trebuia să fie apreciat în raport cu normele naționale.

27.      Pârâții din litigiul principal au susținut în esență că cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a refuzat în mod întemeiat, fără a revizui pe fond hotărârile spaniole, să recunoască caracterul executoriu al acestora ca urmare a caracterului disproporționat al pedepselor pe care le pronunțau, încălcând astfel în mod vădit libertatea de exprimare și, în consecință, ordinea publică internațională.

28.      În expunerea de motive care a condus la formularea întrebărilor preliminare, instanța de trimitere se referă, pe de o parte, la jurisprudența Curții rezultată din Hotărârea Krombach(6). Ea atrage atenția asupra fragmentului din această hotărâre care, prin referire la Hotărârea Johnston(7), stabilește, în opinia sa, o legătură între drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”)(8).

29.      Pe de altă parte, instanța de trimitere observă că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”), în ceea ce privește nivelul de protecție, articolul 10 paragraful 2 din CEDO nu lasă nicidecum loc pentru restricții privind libertatea de exprimare în domeniul discursului politic, precum și al chestiunilor de interes general. Ar intra în acest al doilea domeniu o publicație privind chestiuni referitoare la sport(9). În plus, în opinia sa, efectul disuasiv al unei obligări la plata de daune interese constituie un parametru pentru aprecierea proporționalității unei măsuri de reparare a declarațiilor defăimătoare. Pe de altă parte, aceasta arată, în ceea ce privește libertatea de exprimare a jurnaliștilor, că trebuie să se asigure că cuantumul daunelor interese impus societăților de presă nu este de natură să le amenințe fundamentele economice(10).

IV.    Întrebările preliminare și procedura în fața Curții

30.      În aceste condiții, Cour de cassation (Curtea de Casație), prin decizia din 28 septembrie 2022, primită de Curte la 11 octombrie 2022, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolele 34 și 36 din Regulamentul Bruxelles I și articolul 11 din cartă trebuie interpretate în sensul că o condamnare pentru atingerea adusă reputației unui club sportiv printr‑o informație publicată de un ziar este de natură să aducă în mod vădit atingere libertății de exprimare și să constituie astfel un motiv de refuz al recunoașterii și executării?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ, aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că caracterul disproporționat al condamnării poate fi reținut de instanța [din statul membru] solicitat numai dacă daunele interese sunt calificate drept punitive fie de către instanța [din statul membru] de origine, fie de către instanța [din statul membru] solicitat, iar nu dacă sunt acordate pentru repararea unui prejudiciu moral?

3)      Aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că instanța [din statul membru] solicitat[…] se poate întemeia numai pe efectul disuasiv al condamnării în raport cu resursele persoanei condamnate sau poate reține alte elemente, precum gravitatea greșelii sau întinderea prejudiciului?

4)      Efectul disuasiv în raport cu resursele ziarului poate constitui în sine un motiv de refuz al recunoașterii sau executării pentru atingerea vădită adusă principiului fundamental al libertății presei?

5)      Efectul disuasiv trebuie înțeles ca o amenințare la adresa echilibrului financiar al ziarului sau poate consta doar într‑un efect de intimidare?

6)      Efectul disuasiv trebuie apreciat în același mod în raport cu societatea care editează un ziar și în raport cu un jurnalist, persoană fizică?

7)      Situația economică generală a presei scrise este o împrejurare pertinentă pentru a aprecia dacă, dincolo de situația ziarului în discuție, condamnarea poate exercita un efect de intimidare asupra tuturor mijloacelor de informare în masă?”

31.      Părțile din procedura principală, guvernele francez, spaniol și german, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Părțile din procedura principală, guvernele francez, spaniol și maltez, precum și Comisia au fost reprezentate în ședința care a avut loc la 17 octombrie 2023.

V.      Analiză

A.      Reformularea întrebărilor preliminare

32.      Înainte de a le analiza, considerăm că este util să prezentăm câteva observații introductive cu privire la prezentele întrebări în măsura în care privesc articolele 34 și 36 din Regulamentul Bruxelles I, care figurează în prima secțiune a capitolului III din acest regulament, intitulată „Recunoaștere”.

33.      În speță, instanța de trimitere se pronunță cu privire la un recurs îndreptat împotriva hotărârilor prin care instanțele franceze au revocat hotărârile de încuviințare a executării hotărârilor spaniole în Franța. Rezultă că dispozițiile relevante ale Regulamentului Bruxelles I sunt mai degrabă cele referitoare la executarea hotărârilor pronunțate într‑un alt stat membru decât cel în care se solicită executarea, care figurează în a doua secțiune a acestui capitol, intitulată „Executarea”, și în special articolul 45 din regulamentul menționat.

34.      În aceste condiții, mai întâi, pe de o parte, în ceea ce privește articolul 34 din Regulamentul Bruxelles I, articolul 45 alineatul (1) din acesta prevede că motivele de refuz al recunoașterii, inclusiv cel referitor la ordinea publică a statului membru solicitat (articolul 34 punctul 1), sunt de asemenea motive de refuz al executării. Pe de altă parte, în ceea ce privește articolul 45 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles I, conținutul său este aproape identic cu cel al articolului 36 din acest regulament și confirmă că interzicerea unei revizuiri pe fond se aplică și în cadrul contestării forței executorii a unei hotărâri pronunțate într‑un alt stat membru decât cel în care se solicită executarea.

35.      Prin urmare, referirea la articolele 34 și 36 din Regulamentul Bruxelles I trebuie înțeleasă în sensul că vizează articolul 45 alineatul (1) din regulamentul respectiv coroborat cu articolul 34 punctul 1 și cu articolul 45 alineatul (1) din acesta. Trebuie să se arate că instanța de trimitere pare să fie conștientă de faptul că dispozițiile privind executarea hotărârilor sunt de asemenea relevante în procedura principală. Astfel, deși întrebările preliminare menționează numai articolele 34 și 36 din regulamentul amintit, din acestea reiese că instanța în cauză ridică problema dacă în speță există un motiv de refuz al recunoașterii și al executării.

36.      În continuare, formularea primei întrebări sugerează că instanța de trimitere nu vizează decât configurația procedurală în care un „ziar” a fost condamnat pentru atingerea adusă reputației unui club sportiv. Totuși, această instanță este sesizată cu recursuri îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate în două proceduri distincte inițiate, pe de o parte, împotriva societății care editează ziarul în care a apărut articolul incriminat și, pe de altă parte, a jurnalistului său, autor al acestui articol, de clubul sportiv și de membrul echipei sale medicale. Pe de altă parte, prin intermediul celei de a șasea întrebări preliminare, aceasta urmărește să afle dacă, în funcție de caracteristicile individuale ale unui pârât, trebuie să efectueze o apreciere diferită a condițiilor de utilizare a clauzei de ordine publică.

37.      În sfârșit, propunem să se analizeze împreună toate întrebările preliminare. Astfel, în timp ce prima întrebare are un caracter destul de general, alte chestiuni privesc aspectele detaliate ale examinării care trebuie efectuată de instanța din statul membru solicitat sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii privind forța executorie a unei hotărâri pronunțate în statul membru de origine. Totuși, aceste întrebări se orientează în jurul aceleiași probleme juridice și privesc diversele aspecte pe care instanța de trimitere, sesizată cu recursurile, trebuie să le controleze. În plus, a răspunde la prima întrebare preliminară fără a însoți acest răspuns cu considerații referitoare la aspectele detaliate respective ar risca să inducă în eroare în ceea ce privește modalitățile de utilizare a clauzei de ordine publică.

38.      În aceste condiții, întrebările preliminare trebuie înțelese în sensul că, prin intermediul acestora, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I coroborat cu articolul 34 punctul 1 și cu articolul 45 alineatul (2) din acesta, precum și cu articolul 11 din cartă trebuie interpretat în sensul că un stat membru în care se solicită executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru privind condamnarea unei societăți care editează un ziar și a unui jurnalist pentru atingerea adusă reputației unui club sportiv și a unui membru al echipei sale medicale printr‑o informație publicată în acest ziar poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviințare a executării hotărârii respective pentru motivul că aceasta ar conduce la o încălcare vădită a libertății de exprimare garantate la articolul 11 din cartă.

39.      Pentru a răspunde în mod util la această întrebare, vom prezenta mai întâi câteva considerații generale cu privire la clauza de ordine publică (secțiunea B), apoi vom analiza articolul 11 din cartă în raport cu îndoielile instanței de trimitere (secțiunea C), precum și criteriile de apreciere a încălcării vădite a libertății garantate de această dispoziție (secțiunea D). În sfârșit, vom analiza prezumția de protecție echivalentă rezultată din jurisprudența Curții EDO (secțiunea E).

B.      Considerații generale privind clauza de ordine publică

40.      În măsura în care, după cum am arătat, Convenția de la Bruxelles a fost înlocuită cu Regulamentul Bruxelles I, interpretarea pe care Curtea a dat‑o acestei convenții rămâne valabilă pentru dispozițiile corespunzătoare ale regulamentului menționat. Acesta este cazul articolului 34 alineatul (1) din regulamentul respectiv, care a înlocuit articolul 27 alineatul (1) din convenția amintită. Deși, spre deosebire de regulamentul menționat mai sus, convenția nu prevedea în mod expres că recunoașterea sau executarea unei hotărâri trebuie să fie „vădit” contrară ordinii publice a statului membru solicitat pentru a nu recunoaște hotărârea respectivă, Curtea a interpretat totuși întotdeauna Convenția de la Bruxelles în acest sens.

1.      Noțiunea de „ordine publică”

a)      Formula clasică referitoare la clauza de ordine publică

41.      Noțiunea de „ordine publică” face obiectul unei jurisprudențe bogate a Curții. Prin intermediul acestei jurisprudențe, Curtea a avut de asemenea grijă să precizeze limitele propriei competențe în materie preliminară, precum și ale competenței instanței din statul membru solicitat.

42.      Reiese din jurisprudența rezultată din Hotărârea Krombach(11) că, deși statele membre rămân în principiu libere să stabilească, în temeiul rezervei menționate la articolul 34 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I, în conformitate cu propriile concepții naționale, cerințele ordinii lor publice, limitele noțiunii de „ordine publică” țin de interpretarea regulamentului menționat.

43.      Prin urmare, potrivit unei formule clasice a jurisprudenței, deși nu este de competența Curții să definească conținutul ordinii publice a unui stat contractant, totuși îi revine acesteia sarcina de a controla limitele în cadrul cărora instanța dintr‑un stat solicitat poate recurge la noțiunea de „ordine publică”(12).

44.      În această privință, Curtea a statuat, în ceea ce privește noțiunea de „ordine publică” prevăzută la articolul 34 din Regulamentul Bruxelles I, că această dispoziție trebuie să primească o interpretare strictă întrucât constituie un obstacol în calea realizării unuia dintre obiectivele fundamentale ale acestui regulament, și anume libera circulație a hotărârilor judecătorești(13). Ea a precizat că clauza de ordine publică nu trebuie să se aplice decât în cazuri excepționale(14).

45.      Pe de altă parte, Curtea a arătat că, interzicând o revizuire pe fond, acest regulament interzice instanței din statul membru solicitat să recurgă la clauza de ordine publică doar pentru motivul că ar exista o divergență între legile aplicabile și să controleze exactitatea aprecierilor de drept sau de fapt formulate de instanța din statul membru de origine(15).

46.      În consecință, nu s‑ar putea recurge la clauza privind ordinea publică decât în ipoteza în care executarea hotărârii judecătorești în cauză în statul solicitat ar constitui o încălcare vădită a unei norme de drept considerate esențială în ordinea juridică a statului solicitat sau a unui drept recunoscut ca fiind fundamental în ordinea juridică respectivă(16).

47.      Această formulă clasică trebuie completată cu două elemente care restrâng și mai mult interpretarea noțiunii de „ordine publică”.

b)      Drepturile fundamentale

48.      Primul element privește drepturile fundamentale.

49.      Curtea a statuat că instanța statului membru solicitat care aplică dreptul Uniunii prin aplicarea Regulamentului Bruxelles I trebuie să se conformeze cerințelor care decurg din articolul 47 din cartă(17). Pe de altă parte, dispozițiile acestui regulament trebuie interpretate în lumina drepturilor fundamentale care fac parte integrantă din principiile generale și care sunt în prezent înscrise în cartă(18).

50.      Până în prezent, jurisprudența Curții în acest domeniu s‑a axat pe dreptul la apărare și pe garanțiile procedurale(19). Totuși, articolul 47 din cartă nu se epuizează nicidecum în protecția unor astfel de drepturi.

51.      Astfel, potrivit jurisprudenței Curții EDO, articolul 6 paragraful 1 din CEDO, căruia îi corespunde articolul 47 al doilea paragraf din cartă, se aplică executării hotărârilor judecătorești străine definitive(20), iar refuzul de a acorda exequaturul unei asemenea decizii poate constitui o ingerință în dreptul la un proces echitabil al unui reclamant(21).

52.      Astfel cum a observat un autor de doctrină(22), hotărârile, indiferent dacă sunt declarative sau constitutive, sunt vehicule pentru drepturile substanțiale. Acestea îndeplinesc același rol într‑un context transfrontalier, atunci când recunoașterea sau executarea unei hotărâri dintr‑un alt stat membru este solicitată în statul membru solicitat. Reflectând această considerație, Curtea EDO s‑a preocupat, în jurisprudența sa, să protejeze asemenea drepturi substanțiale bazate pe dispozițiile CEDO și atunci când era vorba despre situații care nu se limitau la teritoriul unui singur stat(23).

53.      După cum arată anumiți autori(24), prin jurisprudența sa, Curtea EDO a dedus de asemenea din articolul 6 paragraful 1 din CEDO existența unui drept procedural privind recunoașterea și executarea unei hotărâri pronunțate în străinătate, acest drept întemeindu‑se pe noțiunea de „proces echitabil”, în sensul dispoziției menționate.

54.      În această privință, trebuie arătat că doctrina nu s‑a pronunțat în unanimitate în favoarea unei asemenea interpretări specifice a jurisprudenței Curții EDO.

55.      Într‑adevăr, există o dezbatere care privește printre altele, pe de o parte, limitele unui astfel de „drept” și locul său în sistemul convențional(25) și, pe de altă parte, necesitatea de a evalua comparativ acest „drept” cu drepturile fundamentale ale pârâtului(26). O altă critică pare să privească imposibilitatea de a deduce existența unui „drept” la recunoașterea și la executarea constatării de către Curtea EDO a unei încălcări a articolului 6 din CEDO(27). Totuși, nu suntem convinși de această din urmă critică. Trebuie arătat că Regulamentul Bruxelles I, în măsura în care prevede principiul potrivit căruia hotărârea pronunțată în alt stat membru este pusă în executare după ce a fost declarată executorie și enunță motivele exhaustive ale refuzului executării, recunoaște existența unui drept de această natură(28).

56.      În interpretarea drepturilor garantate la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, Curtea trebuie să țină seama de drepturile corespunzătoare garantate de articolul 6 paragraful 1 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea EDO, ca prag minim de protecție(29). În opinia noastră, Curtea ar trebui să recunoască în acest caz reclamantului o protecție echivalentă celei rezultate din jurisprudența Curții EDO atunci când acesta, în conformitate cu Regulamentul Bruxelles I, solicită recunoașterea sau executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate în alt stat membru.

57.      Situația ar trebui să fie aceeași atunci când pretenția invocată de reclamant în fața instanței din statul membru de origine nu își avea temeiul material în dreptul Uniunii. Desigur, deși instanța din statul membru de origine își întemeiază competența pe Regulamentul Bruxelles I, carta nu se aplică în fața acestuia și în ceea ce privește fondul cauzei(30). În schimb, în fața instanței din statul membru solicitat, același regulament, în măsura în care stabilește principiul menționat la punctul 55 din prezentele concluzii și enunță, în mod exhaustiv, motivele de refuz al executării, inclusiv pe cel legat de ordinea publică(31), și, în consecință, carta, devin aplicabile(32).

58.      Un asemenea caracter autonom al „dreptului” la executarea unei hotărâri judecătorești în materie civilă și comercială, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, corespunde soluției reținute de Curtea EDO în jurisprudența sa referitoare la articolul 6 paragraful 1 din CEDO(33).

59.      Acest „drept” astfel definit nu este însă absolut(34). Pot fi impuse restrângeri dreptului respectiv, cu condiția ca acestea să îndeplinească cerințele articolului 52 alineatul (1) din cartă. În această privință, este cert că limitarea dreptului menționat pentru motivul încălcării vădite a ordinii publice trebuie considerată ca fiind prevăzută de lege din moment ce rezultă din articolul 34 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I. Această restrângere respectă conținutul esențial al dreptului respectiv. Astfel, ea nu repune în discuție acest drept ca atare, întrucât are ca efect excluderea, în condiții specifice și încadrate de jurisprudența Curții, a executării unei hotărâri judecătorești(35). Cu toate acestea, restrângerea respectivă trebuie să fie de asemenea necesară și să răspundă efectiv unuia dintre obiectivele de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

c)      Încrederea reciprocă

1)      Încrederea reciprocă în raport cu jurisprudența

60.      Al doilea element prin care trebuie completată formula clasică rezultată din jurisprudența Curții privește încrederea reciprocă. Astfel, acest element ține de faptul că refuzul recunoașterii sau al executării unei hotărâri judecătorești pronunțate într‑un stat membru contravine încrederii reciproce dintre statele membre în administrarea justiției în cadrul Uniunii pe care se întemeiază sistemul de recunoaștere și de executare stabilit de Regulamentul Bruxelles I. Această încredere nu rezultă doar din alegerea legislativă a instituțiilor Uniunii. Aceasta își are temeiul în dreptul primar(36).

61.      Împrejurarea că referirea la încrederea reciprocă nu figurează în această formulă clasică se explică prin faptul că, în momentul consacrării ei în Hotărârea Krombach, nici dreptul Uniunii, nici Curtea nu recunoscuseră încă, în mod deschis, rolul acestei încrederi în ceea ce privește latura civilă și comercială a spațiului de libertate, securitate și justiție.

62.      Și mai important, această încredere reciprocă pe care statele membre o acordă reciproc sistemelor lor juridice și instituțiilor lor judiciare este cea care permite să se considere că, în cazul unei aplicări eronate a dreptului național sau a dreptului Uniunii, sistemul de căi de atac instituit în fiecare stat membru, completat de mecanismul trimiterii preliminare prevăzut la articolul 267 TFUE, furnizează justițiabililor o garanție suficientă(37).

63.      Astfel, potrivit Curții, Regulamentul Bruxelles I se întemeiază pe ideea fundamentală potrivit căreia justițiabilii sunt obligați în principiu să utilizeze toate căile de atac oferite de dreptul statului membru de origine. Cu excepția unor circumstanțe speciale care fac prea dificilă sau imposibilă exercitarea căilor de atac în statul membru de origine, justițiabilii trebuie să exercite în acest stat membru toate căile de atac disponibile pentru a împiedica în amonte o încălcare a ordinii publice(38).

2)      Încrederea reciprocă și dimensiunea materială a ordinii publice

64.      Considerațiile care figurează la punctele 62 și 63 din prezentele concluzii au fost formulate de Curte în contextul unor pretinse încălcări ale garanțiilor de ordin procedural ale căror repercusiuni erau susceptibile să încalce ordinea publică a statului membru solicitat. În schimb, prezenta cauză invită Curtea să analizeze interpretarea dreptului Uniunii în situația în care pretinsa încălcare a ordinii publice a statului membru solicitat ar rezulta din nerespectarea unor drepturi de ordin material.

65.      Din punctul de vedere al încrederii reciproce și al sistemelor de căi de atac instituite în fiecare stat membru, o asemenea situație prezintă o dificultate suplimentară.

66.      Astfel, este adevărat că, după cum Curtea pare să urmărească să sublinieze în considerațiile sale jurisprudențiale, încrederea pe care statele membre și‑o acordă reciproc nu privește numai materiile care intră sub incidența dreptului Uniunii („caz de aplicare eronată […] a dreptului Uniunii”), ci și pe cele care nu intră sub incidența acestuia („caz de aplicare eronată a dreptului național”).

67.      Cu toate acestea, în cazul în care pretenția invocată de un reclamant în fața instanței din statul membru de origine nu își are temeiul material în dreptul Uniunii, putem avea îndoieli cu privire la posibilitatea de a sesiza Curtea, în cadrul acestei proceduri, cu o întrebare preliminară referitoare la o dispoziție a cartei care consacră un drept sau o libertate materială.

68.      În speță, în măsura în care pretenția reclamanților din litigiul principal nu părea să își aibă temeiul material în dreptul Uniunii(39), pârâții din litigiul principal nu puteau invoca, în fața instanței din statul membru de origine, articolul 11 din cartă pentru a susține că această pretenție contravine libertății lor de exprimare garantate de dispoziția menționată(40). Cu toate acestea, pe de o parte, ei ar fi putut să se prevaleze (și, potrivit clarificărilor formulate în ședință, au invocat) de articolul 10 din CEDO, precum și de dispoziții constituționale naționale care consacră această libertate și, în plus, să sesizeze Curtea EDO cu o cerere îndreptată împotriva statului membru de origine. Pe de altă parte, interpretarea dreptului Uniunii aplicată de instanța din statul membru solicitat nu poate ignora necesitatea de a asigura o protecție cel puțin echivalentă cu cea oferită de CEDO(41).

69.      Din această perspectivă, carta și CEDO formează, în materie civilă și comercială, un ansamblu complementar de protecție a valorilor fundamentale pentru Uniune și pentru statele membre. De altfel, această complementaritate este cea care, având în vedere faptul că dreptul Uniunii nu se aplică fiecărei situații, contribuie la încrederea reciprocă dintre statele membre.

70.      De asemenea, Curtea EDO recunoaște că, din punctul de vedere al protecției drepturilor garantate de CEDO, rolurile respective ale instanțelor din statul membru de origine și din statul membru solicitat sunt diferite, fără să rezulte de aici o disfuncționalitate a mecanismului de control al respectării drepturilor garantate de această convenție(42). Desigur, potrivit Curții EDO, atunci când o critică serioasă și întemeiată, în cadrul căreia se susține că se află în prezența unei insuficiențe vădite de protecție a unui drept garantat de CEDO, este supusă instanței din statul membru solicitat, iar dreptul Uniunii nu permite remedierea acestei insuficiențe, instanța nu poate renunța la examinarea criticii respective pentru simplul motiv că aplică dreptul Uniunii(43). Totuși, nu aceasta este situația în speță. Astfel, clauza de ordine publică constituie efectiv un instrument prevăzut de dreptul Uniunii, care permite instanței din statul membru solicitat să remedieze orice insuficiență vădită a unei asemenea protecții.

2.      Conținutul ordinii publice și rolul Curții în materie preliminară

a)      Expunerea problemei

71.      În situații tradiționale, atunci când se ridică problema dacă recunoașterea sau executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru contravine unui principiu sau chiar unui concept național al statului membru solicitat, instanța din statul membru solicitat nu poate invoca clauza de ordine publică, fără a identifica în prealabil un principiu fundamental al propriei ordini juridice căruia această recunoaștere sau executare i‑ar aduce atingere(44). Cu alte cuvinte, este de competența sa să identifice și să califice o asemenea componentă a ordinii sale juridice ca fiind fundamentală. Aceasta este consecința directă a faptului că, după cum confirmă formula clasică a jurisprudenței Curții, revine statelor membre sarcina de a determina, „conform concepțiilor naționale”, conținutul ordinii publice în ordinile lor juridice.

72.      La rândul său, Curtea poate, în cadrul misiunii sale de interpretare a noțiunii de „ordine publică” și fără a depăși limitele propriei competențe în materie preliminară, să lămurească instanța de trimitere cu privire la aspectul dacă tensiunea dintre consecințele produse de recunoașterea sau de executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru și principiul invocat împotriva recunoașterii sau a executării constituie o încălcare vădită a acestui principiu.

73.      În speță, componenta ordinii publice a statului membru solicitat a cărui încălcare poate justifica utilizarea clauzei de ordine publică intră sub incidența dreptului de ordin material garantat de articolul 11 din cartă. Astfel, deși cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a evidențiat faptul că executarea hotărârilor spaniole contravenea în mod inacceptabil ordinii publice internaționale franceze, aceasta nu se referă totuși decât la libertatea de exprimare garantată de cartă.

74.      În această privință, Curtea a avut de asemenea ocazia să se pronunțe, într‑o serie de cauze, cu privire la utilizarea clauzei de ordine publică atunci când era avută în vedere pentru motivul că instanța din statul membru de origine a săvârșit o eroare în aplicarea dreptului Uniunii, iar repercusiunile acestei erori contraveneau ordinii publice a statului membru solicitat.

75.      Lectura jurisprudenței referitoare la clauza de ordine publică permite să se considere că, în majoritatea acestor cauze, întrebarea preliminară adresată Curții avea la origine o astfel de eroare de ordin procedural și privea dreptul la apărare în sensul larg al termenului. În esență, din această jurisprudență rezultă că o atingere vădită și disproporționată a dreptului pârâtului la un proces echitabil, prevăzut la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, justifică recurgerea la clauza de ordine publică(45). Astfel, este cert că, în anumite cazuri, o încălcare a drepturilor fundamentale poate justifica recurgerea la această clauză.

76.      Faptul că, în dimensiunea materială, clauza de ordine publică a cunoscut mai puțin succes decât clauza de ordine publică în dimensiunea sa procedurală rezultă probabil din rolul jucat de interzicerea revizuirii pe fond, care împiedică instanța din statul membru solicitat să revină la fondul cauzei deja judecate(46). Acesta este motivul pentru care este necesar să fie prudentă atunci când aplică ordinii publice în dimensiunea sa materială jurisprudența referitoare la ordinea publică în dimensiunea sa procedurală. Problema care se ridică este, așadar, cea a implicațiilor pe care o astfel de configurație le are asupra punerii în aplicare a clauzei de ordine publică de către instanța din statul membru solicitat, precum și asupra rolului Curții în materie preliminară. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie examinată îndeaproape jurisprudența relevantă a Curții.

b)      Jurisprudența relevantă a Curții

1)      Cu privire la Hotărârea Renault

77.      În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Renault(47) se ridica printre altele problema dacă o eroare eventual săvârșită de instanța din statul membru de origine în aplicarea principiilor liberei circulații a mărfurilor și liberei concurențe poate modifica condițiile de utilizare a clauzei de ordine publică. Curtea a răspuns negativ, considerând că revine instanței naționale sarcina de a asigura cu aceeași eficacitate protecția drepturilor stabilite de ordinea juridică națională și a drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii(48). Totuși, constatarea că aceste condiții sunt aceleași atunci când este vorba despre o încălcare a dreptului național și a dreptului Uniunii nu înseamnă că situația este aceeași în ceea ce privește rolul Curții în materie preliminară.

78.      În această privință, niciun element din Hotărârea Renault nu permite să se stabilească dacă instanța de trimitere a presupus că eventuala eroare în aplicarea dreptului primar constituie o încălcare vădită a principiului fundamental al ordinii publice a statului membru solicitat.

79.      Lectura Concluziilor avocatului general Alber pronunțate în cauza respectivă sugerează că instanța de trimitere s‑a abținut să adopte o poziție cu privire la acest aspect. Instanța respectivă s‑a limitat să observe că jurisprudența Curții ridica incertitudini cu privire la domeniul de aplicare veritabil al principiilor pretins încălcate de instanța din statul membru de origine și că aceste principii trebuiau considerate principii de ordine publică(49).

80.      În schimb, Curtea a considerat, în Hotărârea Renault, că „[o] eventuală eroare de drept, precum cea în discuție în litigiul principal, nu constituie o încălcare vădită a unei norme de drept esențiale în ordinea juridică a statului membru solicitat”(50). Acest fragment lasă să se creadă că, atunci când utilizarea clauzei de ordine publică este avută în vedere pentru motivul că recunoașterea sau executarea unei hotărâri judecătorești contravine unei componente a ordinii juridice a statului membru solicitat care ține de acesta ca urmare a apartenenței statului membru respectiv la Uniune, atât problema dacă este vorba despre un principiu fundamental al acestei ordini, cât și, după caz, problema dacă recunoașterea sau executarea unei hotărâri judecătorești contravine în mod vădit acestui principiu fundamental pot sau chiar trebuie să fie clarificate de Curte în misiunea sa de interpretare a dreptului Uniunii. Această considerație este confirmată de lectura jurisprudenței mai recente.

2)      Cu privire la Hotărârea Diageo Brands

81.      În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Diageo Brands(51), una dintre întrebările preliminare presupunea că eroarea în aplicarea dispozițiilor de drept derivat referitoare la epuizarea drepturilor conferite de marcă ar conduce la adoptarea unei decizii care era „vădit contrară dreptului Uniunii”. În esență, în hotărârea sa, făcând referire la caracterul minim al armonizării efectuate de dispozițiile menționate, Curtea a arătat că nu se poate considera că o asemenea eroare în aplicarea acestor dispoziții ar încălca în mod inacceptabil ordinea juridică a Uniunii, întrucât ar aduce atingere unui principiu fundamental al acesteia(52). La fel ca în Hotărârea Renault, Curtea a caracterizat, așadar, componenta ordinii juridice a statului membru solicitat pentru a stabili dacă această componentă constituia un principiu fundamental al ordinii juridice respective, iar ulterior a examinat pretinsa încălcare din punctul de vedere al caracterului său vădit.

3)      Cu privire la Hotărârea Charles Taylor Adjusting

82.      În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Charles Taylor Adjusting(53) se ridica problema dacă instanța dintr‑un stat membru solicitat poate refuza recunoașterea și executarea unei hotărâri a unei instanțe din alt stat membru, care poate fi calificată drept „«cvasi» anti‑suit injunctions”, din cauza caracterului contrar ordinii publice a acestui prim stat membru.

83.      Curtea a considerat, într‑o primă etapă, că recunoașterea și executarea hotărârilor în discuție în această cauză ar încălca printre altele principiul general rezultat din jurisprudența sa referitoare la normele de drept internațional privat al Uniunii, potrivit căruia fiecare instanță sesizată stabilește ea însăși dacă este competentă să soluționeze litigiul cu care este sesizată(54).

84.      Într‑o a doua etapă, Curtea a considerat că, sub rezerva verificărilor efectuate de instanța de trimitere, recunoașterea și executarea deciziilor în discuție puteau fi incompatibile cu ordinea publică a ordinii juridice a statului membru solicitat, în măsura în care aceste decizii erau de natură să aducă atingere principiului fundamental respectiv, într‑un spațiu judiciar european bazat pe încredere reciprocă(55).

85.      Astfel, la fel ca în Hotărârile Renault și Diageo Brands, Curtea a calificat o componentă a ordinii juridice a statului membru solicitat drept „principiu fundamental” al acesteia și a considerat ulterior că recunoașterea și executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru poate încălca în mod inacceptabil principiul respectiv.

86.      Desigur, ne putem întreba care este rolul, în Hotărârea Charles Taylor Adjusting, al precizării Curții „sub rezerva verificărilor efectuate de instanța de trimitere”. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne orientăm către concluziile prezentate în cauza amintită, la care Curtea a făcut referire în hotărârea sa.

87.      Astfel, avocatul general Richard de la Tour a indicat, la punctul 53 din concluziile sale(56), că era de acord cu poziția instanței de trimitere în măsura în care considera că, în conformitate cu Hotărârea Gambazzi(57), este de competența acesteia să efectueze o apreciere globală a procedurii și a ansamblului circumstanțelor, iar recunoașterea și executarea deciziilor în discuție erau vădit incompatibile cu ordinea publică a forului.

88.      În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Gambazzi(58) se ridica problema dacă, având în vedere clauza referitoare la ordinea publică, instanța statului membru solicitat poate ține seama de faptul că pârâtul a fost exclus de la procedura din statul de origine, pentru motivul că nu îndeplinise obligații impuse printr‑o ordonanță pronunțată în cadrul aceleiași proceduri. Curtea a statuat că o asemenea excludere poate justifica utilizarea clauzei de ordine publică atunci când, în urma unei aprecieri globale a procedurii și având în vedere ansamblul circumstanțelor, instanța din statul membru solicitat constată că această măsură de excludere a constituit o încălcare vădită și disproporționată a dreptului pârâtului de a fi ascultat(59).

89.      În opinia noastră, formularea răspunsului Curții rezulta, pe de o parte, din necesitatea de a lua în considerare mai multe elemente de fapt pentru a determina proporționalitatea acestei încălcări a dreptului pârâtului („[dacă aceasta era] vădită și disproporționată”) și, pe de altă parte, din distincția esențială în materie preliminară dintre interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii. Considerăm că trimiterea făcută de Curte, în Hotărârea Charles Taylor Adjusting(60), la „verificările [pe care instanța de trimitere trebuie să le] efectu[eze]” reflectă aceeași distincție. Astfel, această referire nu repune în discuție considerațiile expuse la punctul 85 din prezentele concluzii.

90.      În consecință, Curtea este competentă numai să interpreteze dreptul Uniunii, fără a proceda la aplicarea acestuia. Curtea este obligată în misiunea sa de interpretare a dreptului Uniunii, în primul rând, să stabilească dacă componenta acestui drept constituie un principiu fundamental al ordinii juridice a Uniunii. În al doilea rând, este de competența Curții să clarifice dacă sunt îndeplinite condițiile de utilizare a clauzei de ordine publică, prevăzute de dreptul Uniunii, în raport cu elementele de fapt prezentate de o instanță de trimitere. Aceste considerații sunt confirmate de Hotărârea Eco Swiss(61), foarte emblematică în această privință.

4)      Cu privire la Hotărârea Eco Swiss

91.      În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Eco Swiss, una dintre întrebări viza aspectul dacă o instanță națională sesizată cu o cerere de anulare a unei sentințe arbitrale trebuie să admită o asemenea cerere atunci când apreciază că această hotărâre este efectiv contrară articolului 101 TFUE, în condițiile în care, potrivit normelor sale interne de procedură, ea trebuie să admită cererea numai dacă o astfel de sentință este contrară ordinii publice.

92.      Deși această întrebare a fost adresată din perspectiva clauzei de ordine publică, ea nu figura într‑un act de drept al Uniunii pe care Curtea îl putea interpreta. Astfel, procedura principală privea eventuala anulare, în statul membru al instanței de trimitere, a unei sentințe arbitrale pronunțate la cererea unor societăți stabilite în afara Uniunii. Independent de dimensiunea transfrontalieră a cauzei, executarea sentințelor arbitrale nu intra sub incidența Convenției de la Bruxelles.

93.      În hotărâre, Curtea a calificat, într‑o primă etapă, articolul 101 TFUE drept „o dispoziție fundamentală necesară pentru îndeplinirea misiunilor încredințate [Uniunii] și în special pentru funcționarea pieței interne”(62). Într‑o a doua etapă, Curtea a considerat că, în măsura în care o instanță națională trebuie, potrivit normelor sale interne de procedură, să admită o cerere de anulare a unei sentințe arbitrale întemeiate pe încălcarea normelor naționale de ordine publică, aceasta trebuie de asemenea să admită o astfel de cerere întemeiată pe încălcarea interdicției prevăzute de dispoziția de drept primar menționată(63).

94.      Prin urmare, în hotărârea sa, Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la condițiile de punere în aplicare a clauzei de ordine publică („încălcare vădită” sau nu). Astfel, aceste condiții nu intrau sub incidența dreptului Uniunii(64). În schimb, Curtea a stabilit, la fel ca în toate hotărârile pe care le‑am evocat până în prezent, dacă componenta ordinii juridice a statului membru în cauză a cărei încălcare era în discuție constituia un principiu fundamental al ordinii respective.

95.      Acest lucru ne conduce la o problemă mai importantă: există, așadar, o ordine publică a Uniunii ale cărei principii fundamentale pot fi identificate de Curte?

c)      Ordinea publică a Uniunii

96.      În ședință, una dintre problemele dezbătute era aceea dacă referirea făcută de Curte la o „normă de drept considerată esențială în ordinea juridică a statului solicitat” și la un „drept recunoscut ca fiind fundamental în ordinea juridică respectivă”(65) indică intenția Curții de a introduce o distincție între ordinea publică națională și ordinea publică a Uniunii. Fără a dori să contestăm existența acesteia din urmă, nu suntem convinși că referirea respectivă urmărește efectiv să distingă aceste două ordini publice.

97.      Astfel, în primul rând, considerăm că, prin această trimitere, Curtea urmărea mai degrabă să indice că este posibil să se utilizeze clauza de ordine publică atunci când recunoașterea sau executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru încalcă în mod vădit un principiu sau chiar o componentă esențială sau fundamentală a ordinii juridice a statului membru solicitat, independent de forma specifică a expresiei sale în dreptul național(66).

98.      În al doilea rând, Curtea a statuat, în Hotărârea Meroni, că clauza de ordine publică nu poate fi invocată decât în măsura în care o atingere adusă garanțiilor procedurale ar implica faptul că recunoașterea unei astfel de hotărâri ar determina încălcarea vădită a unei norme de drept esențiale în ordinea juridică a Uniunii și, așadar, a statului membru solicitat respectiv(67). Rezultă că și o „norm[ă] de drept considerat[ă] esențial[ă] în ordinea juridică a statului […] solicitat” poate intra sub incidența dreptului Uniunii.

99.      În al treilea rând, Curtea a confirmat, în Hotărârea Diageo Brands, că, prin referirea la „norme de drept” și la „drepturi”, intenția Curții nu era de a distinge două surse diferite – națională și a Uniunii – ale ordinii publice. Curtea a declarat că recunoașterea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru poate fi refuzată numai ca urmare a unei încălcări vădite a unei norme de drept considerate esențială în ordinea juridică a Uniunii și, așadar, în cea a statului membru solicitat sau a unui drept recunoscut ca fundamental în aceste ordini juridice(68).

100. Acestea fiind spuse, în trecut ne‑am pronunțat în favoarea recunoașterii existenței „ordinii publice a Uniunii”(69), care face ea însăși parte integrantă din ordinea publică națională. Deși Curtea nu a reluat această noțiune în jurisprudența sa, ea a considerat că o normă de drept esențială în ordinea juridică a Uniunii constituie de asemenea o normă de drept esențială a ordinii juridice a statului membru solicitat, a cărei încălcare vădită poate justifica utilizarea clauzei de ordine publică(70).

101. După cum confirmă articolul 2 TUE, există un nucleu comun de valori împărtășite, respectate și protejate de statele membre care definesc însăși identitatea Uniunii ca ordine juridică comună(71). În această privință, este dificil să se găsească un exemplu mai reprezentativ al valorilor împărtășite de statele membre decât cele reflectate în cartă.

102. Din punctul de vedere al statului membru solicitat, există o singură ordine publică. Astfel, un asemenea nucleu comun face parte integrantă din ordinea juridică a fiecărui stat membru. În plus, după cum am arătat(72), condițiile utilizării clauzei de ordine publică sunt aceleași atunci când această utilizare este avută în vedere ca urmare a nerespectării de către instanța din statul membru de origine a dreptului național și a dreptului Uniunii. Cu toate acestea, în opinia noastră, pe de o parte, insistența Curții cu privire la identitatea acelor condiții ține de intenția de a nu privilegia dreptul Uniunii în raport cu dreptul național. O asemenea abordare corespunde, de altfel, principiului esențial al ordinii juridice a Uniunii, consacrat la articolul 4 alineatul (2) TUE, potrivit căruia Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale. Pe de altă parte, după cum ilustrează jurisprudența relevantă pe care am prezentat‑o, faptul că condițiile utilizării clauzei de ordine publică sunt aceleași atunci când este vorba despre dreptul național și despre dreptul Uniunii nu înseamnă că situația este aceeași în ceea ce privește rolurile instanței din statul membru solicitat și, respectiv, ale Curții în materie preliminară.

103. Tocmai în lumina acestor considerații trebuie să se examineze întrebările preliminare. Mai precis, este de competența Curții să interpreteze dreptul Uniunii, într‑o primă etapă, pentru a verifica dacă articolul 11 din cartă exprimă un principiu fundamental al ordinii juridice a Uniunii (secțiunea C) și, într‑o a doua etapă, pentru a clarifica, în raport cu prezenta trimitere preliminară, criteriile de apreciere care permit să se stabilească dacă executarea unei condamnări precum cea în discuție în litigiul principal ar conduce la încălcarea vădită a acestui principiu (secțiunea D).

C.      Cu privire la articolul 11 din cartă

1.      Libertatea presei în raport cu articolul 11 din cartă

104. Prin intermediul întrebărilor preliminare, instanța de trimitere vizează articolul 11 din cartă. Totuși, această dispoziție conține două alineate: primul se referă, ca regulă generală, la libertatea de exprimare și de informare, în timp ce al doilea se referă, mai specific, la libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă.

105. După cum a clarificat deja Curtea, în ceea ce privește organismele mass‑media, ingerința în libertatea de exprimare și de informare ia forma specială a unei ingerințe în libertatea mass‑mediei, protejată în mod specific de articolul 11 alineatul (2) din cartă(73). În această ordine de idei, din Explicațiile cu privire la cartă reiese(74) că la această dispoziție „sunt explicate consecințele alineatului (1) în ceea ce privește libertatea mijloacelor de informare în masă”. Deducem de aici că, atunci când ingerința în exercitarea libertății de exprimare privește activitatea mijloacelor de informare în masă, se aplică articolul 11 alineatul (2), iar nu articolul 11 alineatul (1) din cartă.

106. În cauza principală, o instanță națională a utilizat clauza de ordine publică pentru motivul că executarea hotărârilor spaniole ar fi contrară libertății presei. Prin urmare, întrebările preliminare privesc, mai precis, articolul 11 alineatul (2) din cartă.

107. Problema care se ridică în prezent este aceea dacă, în ordinea juridică a Uniunii, libertatea presei garantată de această dispoziție constituie un principiu fundamental a cărui încălcare poate justifica utilizarea clauzei de ordine publică.

2.      Libertatea presei ca principiu fundamental al ordinii juridice a Uniunii

108. Din jurisprudență se poate deduce că faptul că libertatea presei garantată de cartă are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor nu implică în mod automat că aceasta constituie un principiu fundamental al ordinii juridice a Uniunii(75).

109. Acestea fiind spuse, pe de o parte, libertatea presei, consacrată la articolul 11 alineatul (2) din cartă, protejează rolul esențial al mijloacelor de informare în masă într‑o societate democratică și într‑un stat de drept, care constă în difuzarea de informații și de idei cu privire la chestiuni de interes general și la care se adaugă dreptul publicului de a le primi, fără alte restricții decât cele strict necesare(76).

110. Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) TUE, drepturile fundamentale, „astfel cum sunt garantate prin [CEDO]”, fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale ale acestuia. Din acest punct de vedere, se poate ridica problema dacă articolul 11 alineatul (2) din cartă își găsește echivalentul în CEDO. În cazul unui răspuns afirmativ, nu numai că libertatea mijloacelor de informare în masă ar constitui un principiu general al dreptului Uniunii, ci jurisprudența Curții EDO ar furniza concluzii utile în ceea ce privește interpretarea dispoziției menționate din cartă.

111. În această privință, este necesar să se arate că, spre deosebire de articolul 11 din cartă, articolul 10 din CEDO nu face referire nici la libertatea mijloacelor de informare în masă, nici la pluralismul acestora. Totuși, pe de o parte, având în vedere jurisprudența Curții EDO, este cert că această din urmă dispoziție privește și libertatea presei sau chiar libertatea jurnalistică(77). Pe de altă parte, Curtea indică, în jurisprudența sa, că libertatea de exprimare și de informare, consacrată la articolul 11 alineatele (1) și (2) din cartă și la articolul 10 din CEDO, are același înțeles și același domeniu de aplicare în fiecare dintre aceste două instrumente(78).

112. Desigur, Explicațiile cu privire la articolul 11 din cartă prevăd că alineatul (2) al acestui articol „se întemeiază în special pe jurisprudența Curții de Justiție în domeniul televiziunii, în special [Hotărârea Collectieve Antennevoorziening Gouda(79)], și pe Protocolul privind sistemul de radiodifuziune publică din statele membre”. Totuși, aceste referiri par să ia în considerare mai degrabă pluralismul mijloacelor de informare în masă, care, deși indisolubil legat de libertatea lor, nu pare să fie în mod direct în discuție în cauza principală. În orice caz, pluralismul mijloacelor de informare este protejat și în temeiul articolului 10 din CEDO(80).

113. În aceste împrejurări, ținând seama de importanța libertății presei într‑o societate democratică și într‑un stat de drept, precum și de faptul că această libertate este un principiu general al dreptului Uniunii, ne pare incontestabil că libertatea menționată reprezintă un principiu esențial al ordinii juridice a Uniunii a cărui încălcare vădită poate constitui un motiv de refuz al procedurii de exequatur.

D.      Cu privire la criteriile de apreciere a încălcării vădite a libertății presei

1.      Rolul instanței din statul membru solicitat

a)      Observație introductivă

114. Articolul 10 paragraful 2 din CEDO prevede că exercitarea libertății de exprimare poate fi supusă unor restrângeri prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într‑o societate democratică, pentru „protecția reputației sau a drepturilor altora” între altele. Curtea EDO recunoaște că, la examinarea necesității ingerinței într‑o societate democratică în vederea „protecției reputației sau a drepturilor altora”, ea poate fi chemată să verifice dacă autoritățile naționale au asigurat un just echilibru în protecția a două valori garantate de această convenție și care pot fi în conflict în anumite cauze(81).

115. În ceea ce privește căutarea unui astfel de echilibru, este necesar să se observe că hotărârile spaniole a căror executare este contestată urmăresc să protejeze atât reputația clubului de fotbal, cât și pe cea a membrului echipei sale medicale.

116. Reputația acestui membru al echipei medicale intră sub incidența articolului 8 din CEDO, căruia îi corespunde articolul 7 din cartă. Criteriile relevante pentru evaluarea comparativă a dreptului la libertatea de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private sunt printre altele contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei în cauză și subiectul reportajului, comportamentul său anterior, metoda de obținere a informației și veridicitatea acesteia, conținutul, forma și consecințele publicației, precum și severitatea sancțiunii impuse(82).

117. În ceea ce privește reputația clubului de fotbal, Curtea EDO a lăsat deschisă problema dacă reputația unei persoane juridice intră sub incidența articolului 8 din CEDO(83). Cu toate acestea, este cert că reputația unei persoane juridice intră în sfera noțiunilor de „reputație” sau de „drepturi ale altora”, în sensul articolului 10 paragraful 2 din CEDO, protecția reputației unei persoane juridice neavând însă aceeași pondere cu cea a reputației sau a drepturilor unei persoane fizice(84).

118. Prin urmare, pe de o parte, căutarea unui just echilibru între toate drepturile și interesele concurente trebuie să fie efectuată separat pentru clubul de fotbal și pentru membrul echipei sale medicale. Această împrejurare pare să fie reflectată în condamnările spaniole care privesc două sume diferite pentru cei doi reclamanți din litigiul principal. În aceste condiții, pe de altă parte, Curtea EDO efectuează aprecierea proporționalității ingerințelor pe baza acelorași criterii atât în privința unei persoane juridice, cât și a unei persoane fizice(85).

119. Mai întâi, se poate încerca să se efectueze o evaluare comparativă a drepturilor în discuție în funcție de criteriile respective și, pe această bază, să se stabilească dacă executarea hotărârilor spaniole în discuție în litigiul principal ar conduce la o încălcare vădită a libertății presei. Cu toate acestea, este important să se țină seama de contextul prezentei cauze înainte de a continua analiza criteriilor menționate.

b)      Interzicerea revizuirii pe fond în ceea ce privește încrederea reciprocă

120. Prezenta trimitere preliminară nu privește modul în care trebuie să se evalueze comparativ, pentru prima dată și pe baza elementelor de probă de care dispune instanța sesizată cu o acțiune în răspundere, libertatea presei și reputația altei persoane. Căutarea unui astfel de echilibru a fost deja efectuată de instanțele din statul membru de origine. În plus, după cum s‑a clarificat în ședință, pârâții din litigiul principal au încercat să supună rezultatul acestei căutări controlului Tribunal Constitucional (Curtea Constituțională, Spania) sau al Curții EDO, care nu au considerat cererile admisibile.

121. În speță, trimiterea preliminară provine de la o instanță a statului membru în care s‑a solicitat executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru. Ignorarea acestui fapt ar însemna nerespectarea regimului de recunoaștere și de executare prevăzut de Regulamentul Bruxelles I, întemeiat pe încredere reciprocă, și a rolurilor instanțelor din statul membru de origine și, respectiv, din statul membru solicitat.

122. Astfel, rolul instanței din statul membru solicitat este delimitat de restrângerea prevăzută la articolul 45 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles I, potrivit căruia „[h]otărârea pronunțată în [alt stat membru] nu poate fi revizuită pe fond în nici o situație”. Desigur, clauza de ordine publică permite acestei instanțe să refuze exequaturul unei hotărâri pronunțate în alt stat membru. Totuși, clauza respectivă și excepția care rezultă din aceasta au un domeniu de aplicare foarte restrâns și determinat de rolul instanței menționate.

123. În această privință, utilizarea clauzei de ordine publică nu se întemeiază pe o apreciere negativă a procedurii în fața instanței din statul membru de origine sau a hotărârii pronunțate de aceasta. Ea rezultă mai degrabă din constatarea că repercusiunile executării acestei hotărâri în statul membru solicitat sunt vădit contrare unui principiu fundamental al ordinii publice a acestuia.

124. Acesta este motivul pentru care articolul 45 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles I interzice instanței din statul membru solicitat să controleze exactitatea aprecierilor de drept sau de fapt ale instanței din statul de origine(86). Instanța din statul membru solicitat nu poate nici să completeze aceste aprecieri cu elemente preexistente care nu au fost luate în considerare de instanța din statul membru de origine(87).

125. În această ordine de idei, Curtea a considerat, într‑o hotărâre privind Regulamentul (CE) nr. 2201/2003(88), că instanța din statul membru solicitat nu poate să intervină în stabilirea sumei finale care trebuie achitată ca penalitate cu titlu cominatoriu dispusă de instanța din statul membru de origine(89). Astfel, o asemenea stabilire implică aprecierea motivelor care se află la originea neîndeplinirii obligațiilor de către debitor și numai instanța din statul membru de origine, ca instanță competentă să se pronunțe pe fond, este abilitată să facă aprecieri de această natură.

126. A fortiori și în ceea ce privește Regulamentul Bruxelles I, instanța din statul membru solicitat nu poate repune în discuție aprecierile de drept sau de fapt care au fost efectuate de instanța din statul de origine pentru a recalcula suma care trebuie achitată în temeiul condamnării pronunțate de aceasta din urmă. Ea nu poate nici să reitereze exercitarea evaluării comparative a drepturilor în discuție, întrucât rezultatul acestui exercițiu este cel care determină rezultatul procedurii.

127. După cum a statuat Curtea în Hotărârea Gambazzi(90), verificările efectuate de instanța din statul membru solicitat nu pot viza decât identificarea unei încălcări vădite și disproporționate a dreptului în discuție, fără a implica un control asupra aprecierilor pe fond efectuate de instanța din statul membru de origine.

128. În această ordine de idei, din punctul de vedere al CEDO(91), ținând seama de rolurile diferite ale instanței din statul membru de origine și instanței din statul membru solicitat în cadrul sistemului de recunoaștere și de executare instituit prin Regulamentul Bruxelles I, bazat pe încrederea reciprocă, este suficient ca instanța din statul membru solicitat să fi utilizat clauza de ordine publică pentru a remedia insuficiențele vădite ale protecției drepturilor garantate de CEDO.

129. În aceste împrejurări și în ceea ce privește încălcarea unui principiu de ordin material printr‑o condamnare obținută în urma unei acțiuni în răspundere, verificările efectuate de instanța din statul membru solicitat trebuie să privească mai ales repercusiunile vădite și disproporționate ale sancțiunii impuse de hotărârea a cărei executare se solicită asupra libertății presei. Într‑adevăr, atunci când se execută o hotărâre străină, tocmai sancțiunile intră cel mai mult în ordinea juridică a statului membru solicitat. De altfel, perspectiva reținută de instanța de trimitere în întrebările sale preliminare este cea care se concentrează pe dimensiunea pecuniară a hotărârilor spaniole.

130. Cu toate acestea, trebuie să nu se piardă din vedere faptul că articolul 11 nu este singura dispoziție din cartă care se pune în discuție.

c)      Evaluarea comparativă a drepturilor fundamentale în cauză

131. În speță, pe de o parte, din punctul de vedere al pârâților din litigiul principal, acordarea procedurii de exequatur poate constitui o ingerință în exercitarea libertății presei garantate la articolul 11 din cartă. Pe de altă parte, din punctul de vedere al reclamanților din litigiul principal, refuzul de a executa hotărârile spaniole în discuție ar echivala cu limitarea dreptului lor la executarea acestor hotărâri, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă(92).

132. Cu toate acestea, nici libertatea de exprimare, nici dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate în alt stat membru nu sunt absolute.

133. Atunci când sunt în discuție mai multe drepturi fundamentale, trebuie să se efectueze o evaluare comparativă a acestora în raport cu cerințele prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă(93).

134. În speță, nu se ridică problema existenței unui temei juridic pentru restrângerea exercitării libertății de exprimare de către pârâții din litigiul principal. Astfel, condamnările în discuție în litigiul principal au fost pronunțate în temeiul dreptului spaniol și al Regulamentului Bruxelles I și trebuie în principiu să fie executate în Franța. Situația este aceeași în ceea ce privește limitarea dreptului reclamanților din litigiul principal, care rezultă din clauza de ordine publică și este prevăzută de acest regulament(94).

135. Într‑un astfel de caz, aprecierea respectării principiului proporționalității trebuie să se efectueze cu respectarea concilierii necesare dintre exigențele referitoare la protecția diferitor drepturi și justul echilibru dintre aceste drepturi(95).

136. Căutarea unui asemenea echilibru face parte din mecanismul de protecție a libertății de exprimare prevăzut de CEDO. Prin urmare, nu este surprinzător că, în vederea efectuării unei astfel de evaluări comparative între libertatea de exprimare și alte drepturi sau libertăți fundamentale, Curtea se referă la criteriile de apreciere utilizate de Curtea EDO(96).

137. După cunoștințele noastre, Curtea EDO nu s‑a pronunțat încă cu privire la principiile aplicabile în cauze în care dreptul la libertatea de exprimare, garantat la articolul 10 din CEDO, trebuie evaluat comparativ cu dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate în străinătate, garantat la articolul 6 din această convenție. Prin urmare, este de competența Curții să consacre astfel de principii în ceea ce privește articolul 11 alineatul (2) și articolul 47 al doilea paragraf din cartă în raport cu prezenta trimitere preliminară.

2.      Cu privire la daunele interese compensatorii

138. Problematica evocată în cea de a doua întrebare preliminară, așa cum a fost formulată de instanța de trimitere, privește aspectul dacă instanța din statul membru solicitat poate constata existența unei încălcări vădite a libertății presei din cauza caracterului disproporționat al condamnării atunci când aceasta privește daunele interese acordate pentru repararea unui prejudiciu moral. Înainte de a aborda această problematică, ne par utile câteva precizări suplimentare în ceea ce privește domeniul său de aplicare.

a)      Observații introductive

139. În primul rând, problematica evocată în cea de a doua întrebare, astfel cum a fost formulată de instanța de trimitere, pare să își aibă originea în motivul de recurs prin care reclamanții din litigiul principal susțin că un control al proporționalității daunelor interese nu poate avea loc decât dacă acestea au un caracter punitiv, iar nu compensatoriu. În plus, reclamanții din litigiul principal și guvernul spaniol arată că daunele interese în discuție în litigiul principal nu au fost calificate drept „punitive” de către instanța spaniolă, ci urmăresc să compenseze prejudiciul moral suferit. Formularea celei de a doua întrebări preliminare arată că instanța de trimitere pornește de la aceeași premisă.

140. În al doilea rând, observăm că acest motiv de recurs vizează unul dintre argumentele reținute de cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) potrivit căruia reclamanții din litigiul principal nu s‑au prevalat de un prejudiciu patrimonial, iar un prejudiciu moral este dificil de cuantificat. În această privință, trebuie arătat că, deși nu este posibil să se calculeze în același mod prejudiciul moral și prejudiciul patrimonial, aceasta nu înseamnă totuși că obligarea la plata unui prejudiciu moral nu este compensatorie(97).

141. În al treilea rând, problematica evocată în cea de a doua întrebare, așa cum a fost formulată de instanța de trimitere, pare să se întemeieze pe premisa potrivit căreia calificarea daunelor interese poate fi efectuată atât de instanța din statul membru de origine, cât și de instanța din statul membru solicitat („dacă daunele interese sunt calificate drept punitive fie de către instanța [din statul membru] de origine, fie de către instanța [din statul membru] solicitat”). Cu toate acestea, având în vedere considerațiile expuse la punctele 124-126 din prezentele concluzii, interzicerea revizuirii pe fond împiedică instanța din statul membru solicitat să efectueze o asemenea caracterizare a daunelor interese. Astfel, această instanță nu poate înlocui calificarea instanței din statul membru de origine cu propria calificare. De asemenea, îi este interzis să examineze aprecierile de drept și de fapt pentru a concluziona că valoarea daunelor interese acordate nu corespunde prejudiciului suferit și că o parte importantă a acestei valori nu are, așadar, caracter compensatoriu, ci punitiv.

b)      Apreciere

142. În ceea ce privește acum examinarea pe fond a problematicii ridicate de a doua întrebare preliminară, vom începe cu analiza argumentului dezbătut de părți în ședință cu privire la tendințele actuale în dreptul internațional privat. În continuare, vom examina îndeaproape jurisprudența relevantă a Curții și a Curții EDO.

1)      Tendințele actuale în dreptul internațional privat

143. Au fost întreprinse mai multe încercări în dreptul internațional privat – uneori cu succes, uneori fără(98) – pentru a stabili o clauză de ordine publică ce privește în mod specific acordarea sau executarea daunelor interese punitive. Totuși, această împrejurare nu implică faptul că recurgerea la ordinea publică este exclusă atunci când o condamnare nu privește daunele interese compensatorii.

144. În această privință, unele părți au făcut referire, în observațiile lor scrise și în ședință, la Convenția privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine în materie civilă sau comercială(99) (denumită în continuare „Convenția din anul 2019”) la care Uniunea este parte. Mai precis, aceste părți arată că, deși convenția menționată prevede o interdicție a revizuirii pe fond, articolul 10 alineatul (1) din aceasta prevede că „[r]ecunoașterea sau executarea unei hotărâri judecătorești pot fi refuzate dacă și în măsura în care hotărârea judecătorească acordă daune interese, inclusiv cu caracter exemplar sau punitiv, prin care o parte nu primește compensație pentru o pierdere sau un prejudiciu real suferit”.

145. Relevanța Convenției din anul 2019 pentru prezenta cauză a fost dezbătută în ședință.

146. Astfel, pe de o parte, sunt excluse din domeniul de aplicare al Convenției din anul 2019 „defăimarea” și „viața privată”(100) întrucât, după cum arată raportul explicativ al convenției menționate, este vorba despre materii sensibile pentru numeroase state ce privesc libertatea de exprimare și pot avea, astfel, implicații constituționale(101).

147. Cu toate acestea, pe de altă parte, în anul 2019, Institutul de Drept Internațional a publicat Rezoluția privind încălcările drepturilor referitoare la personalitate prin utilizarea internetului și, potrivit articolului 9 din aceasta, articolul 10 din Convenția din anul 2019 ar trebui să fie aplicabil și în cazul unei încălcări de acest tip(102). Desigur, această rezoluție nu are forță obligatorie. Totuși, ea a fost elaborată sub auspiciile acestui institut, a cărui autoritate în ceea ce privește identificarea tendințelor actuale în dreptul internațional privat și public nu poate fi ignorată(103). Rezoluția menționată demonstrează astfel că pertinența soluțiilor stabilite de Conferința de la Haga depășește cadrul Convenției din anul 2019.

148. În aceste condiții, în pofida modului de redactare a articolului 10 din Convenția din anul 2019, distincția dintre indemnizația compensatorie și cea punitivă nu este decisivă în cadrul convenției menționate. Astfel, potrivit Raportului explicativ privind Convenția din anul 2019, refuzul executării în temeiul acestei dispoziții nu ar putea interveni decât dacă rezultă în mod vădit din hotărâre că condamnarea pare să depășească pierderea sau prejudiciul real suferit. În acest cadru, pe lângă daunele interese punitive, „în cazuri excepționale, daunele interese calificate drept compensatorii de instanța de origine ar putea să intre de asemenea sub incidența dispoziției [menționate]”(104). Potrivit doctrinei, în temeiul aceleiași convenții, este, așadar, posibil să se refuze executarea unei hotărâri străine în măsura în care privește daune interese punitive sau daune interese excesive de altă natură(105).

149. Deducem de aici că, potrivit tendințelor actuale din dreptul internațional privat, în cazuri absolut excepționale, este posibil să se utilizeze clauza de ordine publică chiar și atunci când condamnarea privește daune interese compensatorii. În lipsa unei indicații clare cu privire la abordarea reținută de legiuitorul Uniunii în Regulamentul Bruxelles I, trebuie să ne îndreptăm către jurisprudența relevantă referitoare la acest regulament și la libertatea de exprimare.

2)      Jurisprudența relevantă a Curții

150. Lectura Hotărârii flyLAL‑Lithuanian Airlines(106) poate sugera că cuantumul condamnării prin care se urmărește repararea unui prejudiciu patrimonial, precum și consecințele economice care decurg din aceasta nu constituie în sine motive de refuz al procedurii de exequatur. Astfel, Curtea a considerat că clauza de ordine publică nu urmărește protejarea unor interese pur economice, așa încât simpla invocare a unor consecințe economice grave nu constituie o încălcare a ordinii publice a statului membru solicitat.

151. Cu toate acestea, pe de o parte, Curtea s‑a preocupat de asemenea, în hotărârea respectivă, să sublinieze că hotărârile a căror executare se punea în discuție constituiau măsuri provizorii și de conservare care nu constau în plata unei sume, ci doar în supravegherea bunurilor pârâților din litigiul principal(107). Pe de altă parte, din hotărârea menționată nu reiese că consecințele economice grave resimțite în statul membru solicitat, care nu se rezumă la o simplă invocare a unor interese economice, nu pot constitui un motiv de refuz al procedurii de exequatur.

152. Astfel, înțelegem Hotărârea flyLAL‑Lithuanian Airlines în sensul că, atunci când o condamnare privește daunele interese compensatorii, este posibil să se recurgă la ordinea publică în cazuri absolut excepționale și numai atunci când alte argumente întemeiate pe ordinea publică a statului membru solicitat sunt invocate pentru a se opune executării acestei condamnări(108).

3)      Jurisprudența relevantă a Curții EDO

153. În jurisprudența sa în materie de libertate de exprimare, Curtea EDO a indicat că natura și gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare atunci când este vorba despre măsurarea proporționalității unei încălcări a dreptului la libertatea de exprimare garantat la articolul 10 din CEDO(109). Lectura acestei jurisprudențe poate sugera că condamnarea în sine prezintă o importanță mai mare decât pedeapsa aplicată, cu caracter minor.

154. Cu toate acestea, în primul rând, trebuie arătat că jurisprudența Curții EDO cuprinde două aspecte distincte, și anume cel referitor la sancțiunile penale și cel referitor la condamnările pentru o defăimare care constituie o culpă civilă. Într‑adevăr, autoritățile naționale trebuie să dea dovadă de moderație în utilizarea căii penale și să acorde o atenție deosebită severității sancțiunilor penale(110).

155. În al doilea rând, desigur, Curtea EDO a constatat o încălcare a articolului 10 din CEDO în cazul unei condamnări civile care privea un „franc simbolic”. Totuși, considerația că condamnarea este mai importantă decât caracterul minor al pedepsei aplicate nu constituia punctul de plecare al raționamentului, ci un argument invocat în ultimul rând, pentru a sublinia că caracterul neglijabil al unei asemenea condamnări nu poate fi suficient, în sine, pentru a justifica ingerința în dreptul de exprimare al reclamantului(111), fără a produce în mod necesar un efect realmente disuasiv asupra exercitării libertății de exprimare(112).

156. Și mai important, în al treilea rând, Curtea EDO consideră că trebuie, în principiu, să se păstreze posibilitatea ca persoanele lezate de declarații defăimătoare să inițieze o acțiune în răspundere de natură să constituie o cale de atac efectivă împotriva încălcărilor drepturilor referitoare la personalitate(113). În opinia acestei Curți, în împrejurări specifice, un cuantum excepțional și deosebit de ridicat al daunelor interese pentru defăimare poate ridica probleme în raport cu articolul 10 din CEDO(114). În special, pentru a asigura un just echilibru între drepturile în discuție, cuantumul daunelor interese acordat pentru defăimare trebuie să prezinte un „raport rezonabil de proporționalitate” cu atingerea cauzată reputației(115). În această privință, după cum observă autorii de doctrină, CEDO nu interzice toate formele de condamnări pecuniare sau supracompensatorii. În schimb, această convenție le interzice pe cele care sunt disproporționate în sensul specific al termenului respectiv, reținut în jurisprudența Curții EDO(116), și anume cele care, date fiind caracteristicile lor ponderate în raport cu situația de fapt din speță, conduc la o restrângere a libertății de exprimare care nu este necesară într‑o societate democratică.

157. Astfel, pe de o parte, jurisprudența Curții EDO nu conține nicio indicație în ceea ce privește faptul că caracterul punitiv al daunelor interese ar fi o condiție prealabilă pentru a reține o eventuală încălcare a libertăților consacrate la articolul 10 din CEDO. Pe de altă parte, aceasta stabilește anumite criterii în vederea aprecierii caracterului disproporționat al unei sancțiuni compensatorii care permite să se stabilească faptul că aceasta conduce la o restrângere a libertății de exprimare care nu este necesară într‑o societate democratică. Vom analiza aceste criterii de apreciere în cele ce urmează.

158. În orice caz și în ceea ce privește problematica ridicată de a doua întrebare preliminară, așa cum a fost formulată de instanța de trimitere, ținând seama atât de tendințele actuale din dreptul internațional privat, cât și de jurisprudența relevantă, considerăm că, atunci când o condamnare privește daunele interese compensatorii, se poate recurge la ordinea publică în cazuri absolut excepționale și numai în legătură cu alte argumente întemeiate pe ordinea publică a statului membru solicitat.

3.      Cu privire la efectul disuasiv

159. Problematica evocată în întrebările preliminare a treia‑a șaptea, luate în considerare împreună, așa cum au fost formulate de instanța de trimitere, privește două aspecte.

160. Astfel, instanța de trimitere urmărește să afle, pe de o parte, dacă efectul disuasiv al unei condamnări privind daunele interese acordate pentru repararea unui prejudiciu moral este, în sine, suficient pentru a justifica utilizarea clauzei de ordine publică, în sensul articolului 34 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I, interpretat în lumina articolului 11 din cartă, și, pe de altă parte, care sunt elementele ce trebuie luate în considerare pentru a verifica existența unui asemenea efect disuasiv.

a)      Efectul disuasiv ca un motiv de refuz al procedurii de exequatur

1)      Conceptul de efect disuasiv

161. Cu titlu introductiv, observăm că, deși instanța de trimitere face referire la conceptul de efect disuasiv, ea nu furnizează totuși definiția acestuia.

162. În această privință, pe de o parte, referirea respectivă pare să își aibă originea în hotărârile pronunțate de cour d’appel de Paris (Curtea de apel din Paris), care a considerat, în termeni care amintesc jurisprudența Curții EDO, că condamnările în discuție în cauza principală aveau un efect disuasiv asupra participării pârâților din litigiul principal la discuția publică de subiecte care interesează colectivitatea, de natură să împiedice mijloacele de informare în masă în îndeplinirea sarcinii lor de informare și de control. Pe de altă parte, instanța de trimitere menționează, în cererea de decizie preliminară, jurisprudența Curții EDO, arătând că „efectul disuasiv al unei obligări la plata de daune interese constituie un parametru pentru aprecierea proporționalității unei […] măsuri de reparare a declarațiilor defăimătoare”.

163. În jurisprudența sa în materie de libertate de exprimare, Curtea EDO se referă, în mod interschimbabil, la „efectul disuasiv” și la „chilling effect”(117).

164. Autorii de doctrină au observat că, deși Curtea EDO nu a dat încă o definiție substanțială a conceptului de efect disuasiv, ea se întemeia totuși pe acest concept pentru a justifica o examinare riguroasă a măsurilor naționale pe care le consideră cele mai susceptibile să producă efecte negative care depășesc cazurile individuale în care sunt aplicate, astfel încât persoanele fizice și juridice sunt descurajate să își exercite drepturile din teama de a fi supuse măsurilor respective(118).

165. În această ordine de idei, doctrina a arătat că conceptul de efect disuasiv nu este utilizat în mod coerent în jurisprudența în materie de libertate de exprimare, în special în măsura în care pare să vizeze implicațiile unei ingerințe în libertatea de exprimare care depășește situația persoanei vizate în mod direct de această ingerință(119).

166. Astfel, într‑un curent al acestei jurisprudențe referitor la sancțiunile civile, Curtea EDO pare să utilizeze conceptul de efect disuasiv în legătură cu libertatea jurnalistică în statul în cauză. Astfel, această Curte face referire la un rezultat al procedurii naționale care impune persoanelor respective o sarcină excesivă și disproporționată, „de natură să aibă un „chilling effect” asupra libertății presei pe teritoriul statului pârât”(120), sau chiar la un cuantum total al obligației de plată ca fiind „un factor important în ceea ce privește un potențial „chilling effect” al procedurii asupra lui și asupra altor jurnaliști”(121) ori chiar la o „[condamnare care] riscă în mod inevitabil să descurajeze jurnaliștii să contribuie la discuția publică privind chestiunile de interes pentru viața colectivității”(122).

2)      Relevanța pentru prezenta cauză

167. Considerăm că definiția pe care o dă Curtea EDO cu privire la efectele disuasive, chiar inacceptabile din punctul de vedere al protecției libertății presei în contextul dezbaterii referitoare la un subiect de interes general, este relevantă în contextul prezentei cauze, care se situează în jurul problematicii privind refuzul procedurii de exequatur pentru motivul că executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru ar încălca în mod vădit ordinea publică a statului membru solicitat.

168. Astfel, în primul rând, asemenea efecte inacceptabile riscă să descurajeze jurnaliștii să contribuie la discuția publică privind chestiunile de interes pentru viața colectivității. Dezbaterea din jurul problemelor legate de dopajul în fotbal privește interesul general(123) și contribuția la o dezbatere de interes general constituie un element primordial care trebuie luat în considerare în evaluarea comparativă a drepturilor fundamentale concurente(124).

169. Tot în acest context, în al doilea rând, pe de o parte, atunci când este vorba despre utilizarea clauzei de ordine publică, trebuie găsit un just echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă. Căutarea unui just echilibru nu poate în principiu să determine renunțarea la executarea unei hotărâri ca urmare a repercusiunilor pe care aceasta le‑ar avea asupra pârâtului. Esența unei condamnări constă în faptul că consecințele acesteia sunt resimțite de pârât.

170. Pe de altă parte, după cum am observat la punctul 152 din prezentele concluzii, atunci când o condamnare privește daune interese compensatorii, recurgerea la ordinea publică este posibilă în cazuri absolut excepționale și numai în legătură cu alte argumente întemeiate pe amenințarea pentru ordinea publică a statului membru solicitat. Aceasta este situația argumentului întemeiat pe faptul că acordarea procedurii de exequatur este susceptibilă să genereze un efect disuasiv asupra libertății presei în statul membru în cauză. Efectul disuasiv astfel definit afectează atât libertatea jurnalistică în statul membru în cauză, cât și libertatea de informare a publicului general. Refuzul de a acorda exequaturul într‑un asemenea caz protejează nu numai pârâtul împotriva sancțiunii care i‑a fost aplicată, ci și interesul societății din statul membru în cauză.

171. Astfel, executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru susceptibilă să producă un efect disuasiv asupra exercitării libertății presei în statul membru solicitat determină o încălcare vădită și disproporționată a principiului fundamental al acestui din urmă stat membru și constituie, așadar, un motiv de refuz al procedurii de exequatur. În continuare, trebuie să se determine criteriile care permit să se stabilească faptul că o condamnare produce un astfel de efect.

b)      Criterii de apreciere a efectului disuasiv

1)      Efectul disuasiv din punctul de vedere al instanței din statul membru solicitat

172. Instanța de trimitere ridică problema dacă împrejurările descrise în întrebările preliminare a treia‑a șaptea, așa cum au fost formulate de această instanță, pot fi luate în considerare pentru a se stabili existența unei încălcări vădite a ordinii publice a statului membru solicitat. În această privință, am putea încerca să ne inspirăm din jurisprudența Curții EDO care, pentru a constata o încălcare a articolului 10 din CEDO, pare să acorde importanță fiecăreia dintre împrejurările menționate de instanța de trimitere.

173. Cu toate acestea, după cum reiese din cuprinsul punctului 129 din prezentele concluzii, în fața instanței din statul membru solicitat, nu se pune problema dacă daunele interese sunt proporționale, ci mai degrabă dacă executarea unei decizii prin care se acordă daune interese poate avea un efect disuasiv care să conducă la o încălcare vădită și disproporționată a libertății presei în acest stat membru ca urmare a sancțiunii impuse. Prin urmare, verificările efectuate de instanța din statul membru solicitat pot viza numai identificarea riscului unui astfel de efect disuasiv, fără a implica un control al aprecierilor pe fond făcute de instanța din statul membru de origine. În continuarea acestui raționament, rolul Curții nu constă nici în a se substitui celui al Curții EDO pentru a stabili o încălcare a libertății presei imputabilă acestui din urmă stat membru.

174. Tot în acest context, pârâții din litigiul principal au fost condamnați, pe lângă plata unor daune interese, dobânzi și cheltuieli, la obligația de a publica hotărârea pronunțată în statul membru de origine. Cu toate acestea, întrebările preliminare vizează condamnarea numai în ceea ce privește dimensiunea sa pecuniară. Astfel, utilizarea clauzei de ordine publică este posibilă numai în caz de încălcare a ordinii juridice a statului membru solicitat prin elementele hotărârii a cărei executare se solicită în acest stat membru. În schimb, potrivit Curții EDO, aprecierea unei ingerințe în libertatea de exprimare din punctul de vedere al efectului său disuasiv trebuie să țină seama de natura celorlalte sancțiuni și măsuri impuse persoanei în cauză(125).

2)      Criteriile pertinente în speță

175. Prin intermediul întrebărilor preliminare a treia‑a șaptea, instanța de trimitere urmărește să stabilească dacă resursele persoanei în cauză, gravitatea culpei, întinderea prejudiciului, precum și importanța efectului disuasiv, determinată în raport cu situația economică a unei societăți care editează un ziar și cu presa scrisă în general, trebuie să fie luate în considerare pentru a se stabili existența unui efect disuasiv. În plus, aceasta ridică problema dacă existența unui efect disuasiv trebuie apreciată în același mod în ceea ce privește societatea care editează un ziar și jurnalistul.

176. În ceea ce privește importanța efectului disuasiv (a patra întrebare preliminară așa cum a fost formulată de instanța de trimitere), ținând seama de necesitatea de a evalua comparativ drepturile fundamentale în discuție(126), numai riscul unui efect disuasiv care depășește situația persoanei vizate în mod direct justifică refuzul procedurii de exequatur în măsura în care constituie o încălcare vădită și disproporționată a libertății presei în statul membru solicitat. Numai într‑o astfel de ipoteză instanța din acest stat membru trebuie să utilizeze clauza de ordine publică pentru a remedia o insuficiență vădită în protecția acestei libertăți(127).

177. În ceea ce privește resursele persoanei în cauză în raport cu natura fizică sau juridică a acestei persoane (prima parte a celei de a treia întrebări, precum și a cincea și a șasea întrebare, astfel cum au fost formulate de instanța de trimitere), instanța din statul membru solicitat trebuie să țină seama de faptul că suma globală pe care persoana în cauză este obligată să o plătească este un factor important în ceea ce privește efectul disuasiv potențial asupra acestei persoane și asupra altor jurnaliști(128).

178. Desigur, Curtea EDO pare să ia în considerare, ca circumstanță atenuantă, faptul că editorul și jurnalistul sunt, precum în speță, obligați în solidar la plata unei sancțiuni(129). Cu toate acestea, efectul disuasiv nu este apreciat în același mod în ceea ce privește societatea care editează un ziar și jurnalistul autor al articolului incriminat.

179. Astfel, pe de o parte, în ceea ce privește o persoană fizică, Curtea EDO se referă la salariul persoanei în cauză sau la valorile de referință, precum salariul minim(130) sau mediu(131) din statul pârât în discuție. În principiu, suma globală pe care persoana în cauză trebuie să o plătească trebuie considerată ca fiind în mod vădit nerezonabilă în cazul în care persoana respectivă ar trebui să facă eforturi timp de mai mulți ani pentru a o plăti integral sau în cazul în care această sumă corespunde mai multor zeci de salarii minime standard în statul membru solicitat. Pe de altă parte, în ceea ce privește o persoană juridică, Curtea EDO se asigură ca valoarea daunelor interese impuse societăților de presă să nu fie de natură să le amenințe bazele economice(132) și, pentru acest motiv, vădit nerezonabilă.

180. În plus, în ceea ce privește situația economică a presei scrise în general în statul membru solicitat (a șaptea întrebare așa cum a fost formulată de instanța de trimitere), deși un efect disuasiv potențial afectează jurnaliști și societăți de presă în acest stat membru, instanța din statul membru respectiv nu trebuie să țină seama de situația economică a acesteia din urmă pentru a refuza exequaturul unei hotărâri judecătorești. Din punctul de vedere al jurnaliștilor și al societăților de presă, este esențial mai ales să fie conștienți de faptul că și aceștia pot face obiectul unei condamnări vădit nerezonabile în raport cu împrejurările speței.

181. În sfârșit, ținând seama de rolul instanței din statul membru solicitat în sistemul de recunoaștere și de executare instituit prin Regulamentul Bruxelles I(133), verificările efectuate de această instanță trebuie să privească mai ales repercusiunile vădite și disproporționate asupra libertății presei ale sancțiunii impuse prin hotărârea a cărei executare se solicită. Prin urmare, instanța respectivă nu poate controla exactitatea aprecierilor de drept sau de fapt făcute de instanța din statul membru de origine în ceea ce privește gravitatea culpei și întinderea prejudiciului (a doua parte a celei de a treia întrebări așa cum a fost formulată de instanța de trimitere).

182.  În schimb, pentru a se asigura că rezultatul unei evaluări comparative a drepturilor în discuție nu se caracterizează printr‑o protecție vădit insuficientă a drepturilor fundamentale(134), instanța din statul membru solicitat poate ține seama de gravitatea culpei și de întinderea prejudiciului pentru a stabili dacă, în pofida caracterului a priori vădit nerezonabil al sumei globale a unei condamnări, aceasta este adecvată pentru a contracara efectele declarațiilor defăimătoare(135).

E.      Prezumția protecției echivalente

183. Potrivit celebrei prezumții de „protecție echivalentă”, rezultată din jurisprudența Curții EDO și aplicabilă statelor membre(136), măsura unui stat membru luată în executarea obligațiilor care rezultă din apartenența sa la Uniune trebuie considerată justificată în raport cu CEDO din moment ce este cert că Uniunea acordă drepturilor fundamentale o protecție cel puțin echivalentă cu cea asigurată de această convenție(137). Desigur, aplicabilitatea acestei prezumții și consecințele care trebuie deduse de aici sunt evaluate numai de Curtea EDO. Cu toate acestea, într‑un spirit de coordonare între cartă și CEDO, precum și pentru a oferi un răspuns exhaustiv Curții și în ceea ce privește implicațiile hotărârii sale ce urmează să fie pronunțată, trebuie să se consacre câteva observații suplimentare cu privire la prezumția menționată.

184. Din jurisprudența Curții EDO rezultă că aplicarea prezumției de protecție echivalentă este supusă îndeplinirii a două condiții: lipsa unei marje de manevră pentru autoritățile naționale și desfășurarea întregului potențial al mecanismului de control prevăzut de dreptul Uniunii(138), inclusiv al trimiterii preliminare la Curte, în fața căreia pot fi discutate probleme legate de drepturi fundamentale. Dat fiind că Curtea a fost sesizată cu o trimitere preliminară și doar Curtea EDO este competentă să examineze dacă a doua condiție este îndeplinită, ne vom concentra asupra primei condiții.

185. În această privință, problema dacă se aplică prezumția protecției echivalente este examinată de Curtea EDO ținând seama de „dispoziția precisă aplicată în speță”(139) și de toate consecințele care decurg de aici pentru statul membru în cauză, în conformitate cu interpretarea furnizată de Curte(140). Acest lucru implică luarea în considerare a tuturor elementelor pertinente ale cadrului juridic al Uniunii din care decurg obligațiile unui stat membru vizat în raport cu Uniunea și cu alte state membre.

186. În speță, se ridică, așadar, problema dacă, în temeiul Regulamentului Bruxelles I, instanța din statul membru solicitat sesizată cu o cale de atac prevăzută la articolele 43 și 44 din acest regulament păstrează puterea discreționară de a decide să utilizeze sau nu clauza de ordine publică atunci când executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru încalcă în mod vădit un drept fundamental garantat de cartă.

187. După cunoștințele noastre, Curtea EDO nu s‑a pronunțat încă cu privire la o astfel de situație(141). O parte a doctrinei apreciază că clauza de ordine publică implică existența puterii de apreciere, ceea ce exclude utilizarea prezumției de protecție echivalentă(142). Apreciem însă că nu aceasta este situația atunci când pretinsa încălcare privește un principiu fundamental al ordinii juridice a Uniunii.

188. În fapt, desigur, articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I prevede că instanța din statul membru solicitat nu poate refuza executarea decât pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 și 35 din acest regulament. Totuși, în ceea ce privește motivul de refuz al procedurii de exequatur, această primă dispoziție face trimitere la articolul 34 punctul 1 din acest regulament, care prevede, în mod categoric, că o hotărâre nu este recunoscută dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat.

189. Pe de altă parte, după cum reiese din cuprinsul punctului 102 din prezentele concluzii, statul membru solicitat nu stabilește în mod unilateral conținutul ordinii publice a Uniunii. De asemenea, calificarea încălcării acestei ordini ca fiind vădită rezultă dintr‑o interpretare corectă a dreptului Uniunii și este astfel supusă controlului efectuat de Curte. Și mai important, respectarea drepturilor fundamentale nu este o chestiune de bunăvoință sau de curtoazie din partea statului membru solicitat. Confruntată cu o critică pe care o consideră întemeiată potrivit căreia executarea unei hotărâri judecătorești care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I ar determina o încălcare vădită a ordinii publice a Uniunii și, mai precis, a unui drept fundamental, instanța din statul membru solicitat are obligația de a refuza exequaturul acesteia. Astfel, într‑o asemenea situație, aceasta trebuie să refuze sau să revoce o hotărâre de încuviințare a executării deciziei respective.

190. Din motive de exhaustivitate, trebuie să se adauge că faptul că instanța din statul membru solicitat este obligată să examineze dacă sunt îndeplinite condițiile privind procedura de exequatur nu înseamnă că aceasta exercită o putere de apreciere în sensul jurisprudenței referitoare la CEDO. Într‑adevăr, Curtea EDO consideră că prezumția protecției echivalente se aplică atunci când statul membru solicitat poate refuza recunoașterea și exequaturul unei hotărâri străine „în limite foarte precise și sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții prealabile”(143)

F.      Observații finale

191. Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem să se răspundă la întrebările preliminare că articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I coroborat cu articolul 34 punctul 1 și cu articolul 45 alineatul (2) din acesta, precum și cu articolul 11 din cartă trebuie interpretat în sensul că un stat membru în care se solicită executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru privind condamnarea unei societăți care editează un ziar și a unui jurnalist pentru atingerea adusă reputației unui club sportiv și a unui membru al echipei sale medicale printr‑o informație publicată în acest ziar trebuie să refuze sau să revoce o hotărâre de încuviințare a executării hotărârii respective atunci când executarea acesteia ar conduce la o încălcare vădită a libertății de exprimare garantate la articolul 11 din cartă(144). O astfel de încălcare există atunci când executarea hotărârii menționate generează un efect disuasiv potențial în ceea ce privește participarea la dezbaterea cu privire la un subiect de interes general atât a persoanelor vizate de condamnare, cât și a altor societăți de presă și jurnaliști în statul membru solicitat(145). Un asemenea efect disuasiv potențial se manifestă atunci când suma globală a cărei plată se solicită este vădit nerezonabilă în raport cu natura și cu situația economică a persoanei în cauză. În cazul unui jurnalist, efectul disuasiv potențial apare în special atunci când această sumă corespunde mai multor zeci de salarii minime standard în statul membru solicitat. În cazul unei societăți care editează un ziar, efectul disuasiv potențial trebuie înțeles ca o punere în pericol evidentă a echilibrului financiar al ziarului(146). Instanța din statul membru solicitat poate ține seama de gravitatea culpei și de întinderea prejudiciului numai pentru a stabili dacă, în pofida caracterului a priori vădit nerezonabil al sumei globale a unei condamnări, aceasta este adecvată pentru a contracara efectele declarațiilor defăimătoare(147).

192. Din motive de exhaustivitate, trebuie să se adauge că, întrucât se confruntă cu o critică în cadrul căreia se susține că executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru care obligă o societate care editează un ziar și un jurnalist autor al articolului incriminat la plata, în comun și în solidar, a unei sume substanțiale pentru repararea aceluiași prejudiciu moral încalcă libertatea presei în statul membru solicitat, instanța din acest din urmă stat membru poate refuza exequaturul în ceea ce privește condamnarea uneia dintre aceste persoane. Astfel, potrivit articolului 48 din Regulamentul Bruxelles I, dacă o hotărâre străină statuează asupra mai multor capete de cerere și hotărârea de încuviințare a executării nu poate fi pronunțată în cazul tuturor acestora, instanța sau autoritatea competentă se pronunță în cazul unuia sau mai multora dintre aceste capete de cerere.

VI.    Concluzie

193. Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) după cum urmează:

Articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială coroborat cu articolul 34 punctul 1 și cu articolul 45 alineatul (2) din acesta, precum și cu articolul 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

trebuie interpretat în sensul că

un stat membru în care se solicită executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru privind condamnarea unei societăți care editează un ziar și a unui jurnalist pentru atingerea adusă reputației unui club sportiv și a unui membru al echipei sale medicale printr‑o informație publicată în acest ziar trebuie să refuze sau să revoce o hotărâre de încuviințare a executării hotărârii respective atunci când executarea acesteia ar conduce la o încălcare vădită a libertății de exprimare garantate la articolul 11 din Carta drepturilor fundamentale.

O astfel de încălcare există atunci când executarea hotărârii menționate generează un efect disuasiv potențial în ceea ce privește participarea la dezbaterea cu privire la un subiect de interes general atât a persoanelor vizate de condamnare, cât și a altor societăți de presă și jurnaliști în statul membru solicitat. Un asemenea efect disuasiv potențial se manifestă atunci când suma globală a cărei plată se solicită este vădit nerezonabilă în raport cu natura și cu situația economică a persoanei în cauză. În cazul unui jurnalist, efectul disuasiv potențial apare în special atunci când această sumă corespunde mai multor zeci de salarii minime standard în statul membru solicitat. În cazul unei societăți care editează un ziar, efectul disuasiv potențial trebuie înțeles ca o punere în pericol evidentă a echilibrului financiar al ziarului. Instanța din statul membru solicitat poate ține seama de gravitatea culpei și de întinderea prejudiciului numai pentru a stabili dacă, în pofida caracterului a priori vădit nerezonabil al sumei globale a unei condamnări, aceasta este adecvată pentru a contracara efectele declarațiilor defăimătoare.

1      Limba originală: franceza.

2      Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).

3      Convenție semnată la Bruxelles la 27 septembrie 1968 (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3, denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”).

4      Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) care, potrivit articolului 66 din acesta, se aplică acțiunilor judiciare intentate de la 10 ianuarie 2015.

5      În această privință, instanța de trimitere arată în cererea de decizie preliminară că, prin ordonanța din 11 iulie 2014, Juzgado de Primera Instancia n^o 19 de Madrid (Tribunalul de Primă Instanță nr. 19 din Madrid) a dispus plata către Real Madrid, din partea societății editoare, a sumei de 390 000 de euro cu titlu principal, dobânzi și cheltuieli de judecată. În schimb, ea nu precizează dacă această ordonanță viza executarea condamnării și în ceea ce îl privește pe jurnalist. Totuși, din această cerere și din observațiile părților pare să reiasă că ordonanța menționată privea executarea în privința celor doi pârâți din litigiul principal.

6      Hotărârea din 28 martie 2000 (C‑7/98, EU:C:2000:164, denumită în continuare „Hotărârea Krombach”, punctele 36 și 37).

7      Hotărârea din 15 mai 1986 (222/84, EU:C:1986:206, punctul 18).

8      Convenție semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.

9      Curtea EDO, 26 aprilie 2007, Colaco Mestre și SIC. Sociedade Independente de Comunicacao, S.A. împotriva Portugaliei (CE:ECHR:2007:0426JUD001118203, § 28).

10      Curtea EDO, 26 noiembrie 2013, Błaja News Sp. z o. o. împotriva Poloniei (CE:ECHR:2013:1126JUD005954510, § 71).

11      Punctul 22 din această hotărâre.

12      Hotărârea Krombach (punctul 23).

13      A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2023, Charles Taylor Adjusting (C‑590/21, denumită în continuare „Hotărârea Charles Taylor Adjusting”, EU:C:2023:633, punctul 32 și jurisprudența citată).

14      A se vedea Hotărârile Krombach (punctul 21) și Charles Taylor Adjusting (punctul 32 și jurisprudența citată).

15      A se vedea Hotărârea Krombach (punctul 36).

16      A se vedea Hotărârea Krombach (punctul 37).

17      A se vedea Hotărârea din 25 mai 2016, Meroni (C‑559/14, denumită în continuare „Hotărârea Meroni”, EU:C:2016:349, punctul 44).

18      A se vedea Hotărârea Meroni (punctul 45).

19      A se vedea Hotărârea Meroni (punctul 45).

20      Curtea EDO, 23 mai 2016, Avotiņš împotriva Letoniei (CE:ECHR:2016:0523JUD001750207, denumită în continuare „Hotărârea Avotiņš împotriva Letoniei, § 96 și jurisprudența citată).

21      Curtea EDO a recunoscut, în Hotărârea din 29 aprilie 2008, McDonald împotriva Franței (CE:ECHR:2008:0429DEC001864804), că refuzul de a acorda exequaturul hotărârilor judecătorești în cauză reprezentase o ingerință în dreptul la un proces echitabil al reclamantului, garantat la articolul 6 paragraful 1 din CEDO. Ea a considerat de asemenea, în Hotărârea din 3 mai 2011, Négrépontis‑Giannisis împotriva Greciei (CE:ECHR:2011:0503JUD005675908, § 89-92), că refuzul de a recunoaște adoptarea unui copil, pronunțată în Statele Unite, pentru motivul că aceasta încălca ordinea publică a statului membru solicitat determinase o încălcare a articolelor 8 și 14, precum și a articolului 6 paragraful 1 din CEDO. Mai precis, Curtea EDO, după ce a constatat o încălcare a acestor două prime dispoziții, s‑a limitat să observe că interpretarea de către instanța din statul membru solicitat a noțiunii de „ordine publică” nu trebuie efectuată în mod arbitrar și disproporționat.

22      A se vedea Kinsch, P., „Enforcement as a Fundamental Right”, Nederlands Internationaal Privaatrecht, nr. 4, 2014, p. 543.

23      A se vedea printre altele, în ceea ce privește încălcarea articolului 8 din CEDO, Curtea EDO, 3 mai 2011, Négrépontis‑Giannisis împotriva Greciei (CE:ECHR:2011:0503JUD005675908).

24      A se vedea în special Kinsch, P., op. cit., p. 543, și Hazelhorst, M., Free movement of civil judgments in the European Union and the right to a fair trial, Springer, Haga, 2017, p. 160.

25      A se vedea în special Spielmann, D., „La reconnaissance et l’exécution des décisions judiciaires étrangères et les exigences de la Convention européenne des droits de l’homme. Un essai de synthèse”, Revue trimestrielle des droits de l’homme, vol. 88, 2011, p. 774-779 și 786, și Kiestra, L. R., The Impact of the European Convention on Human Rights on Private International Law, 2014, Haga, Springer, p. 262-274, care atrag atenția în special asupra faptului că, în jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea EDO recunoaște uneori încălcarea articolului 6 paragraful 1 din CEDO în măsura în care garantează accesul la instanță. Totuși, acest curent jurisprudențial pare să se înscrie în contextul unor cauze în care recunoașterea sau executarea unei hotărâri judecătorești era, în opinia reclamanților, considerabil întârziată.

26      A se vedea în special Cuniberti, G., Rueda, I., „Abolition of Exequatur. Addressing the Commission’s Concerns”, Rabels Zeitschrift für ausländisches und internationales Privatrecht, 2011, vol. 2(75), p. 294, care, fără a se pronunța în mod categoric cu privire la existența unui „drept” al reclamantului, se concentrează mai ales asupra necesității de a menține echilibrul între un astfel de drept și drepturile fundamentale ale unui pârât.

27      A se vedea Barba, M., „L’exequatur sous le regard de la Cour européenne des droits de l’homme”, Les Mémoires de l’Équipe de Droit International, Européen et Comparé, Lyon, 2012, nr. 2, https://dumas.ccsd.cnrs.fr/dumas-04035845, p. 35 și 36. A se vedea în ceea ce privește această critică Pailler, L., Le respect de la Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne dans l’espace judiciaire européen en matière civile et commercial, Ed. A. Pedone, Paris, 2017, p. 113.

28      A se vedea articolul 38 alineatul (1) și articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I. Pe de altă parte, avocata generală Kokott a indicat, în Concluziile sale prezentate în cauza Apostolides (C‑420/07, EU:C:2008:749, punctul 52), că nu este necesar să se stabilească dacă articolul 6 paragraful 1 din CEDO impune recunoașterea și executarea hotărârilor străine, întrucât Regulamentul Bruxelles I conferă în orice caz un drept de această natură.

29      A se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2023, K.B. și F.S. (Invocare din oficiu în domeniul penal) (C‑660/21, EU:C:2023:498, punctul 41).

30      A se vedea, cu privire la această problematică, Concluziile noastre prezentate în cauza Glawischnig‑Piesczek (C‑18/18, EU:C:2019:458, punctul 89).

31      A se vedea articolul 38 alineatul (1) și articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I.

32      În această privință, aplicabilitatea articolului 47 din cartă în fața instanței din statul membru solicitat, în pofida faptului că dreptul Uniunii nu reglementa procedura în fața instanței din statul membru de origine, a fost confirmată în Hotărârea din 6 septembrie 2012, Trade Agency (C‑619/10, EU:C:2012:531, punctele 52-54), și în Hotărârea Meroni (punctele 45 și 45). În opinia noastră, este evident că, atunci când instanța din statul membru solicitat analizează problema refuzului de exequatur al unei hotărâri pronunțate în alt stat membru pentru motivul că executarea respectivă ar fi contrară ordinii publice, iar în acest scop aplică Regulamentul Bruxelles I, este legată de toate dispozițiile cartei.

33      A se vedea Cuniberti, G., „Le fondement de l’effet des jugements étrangers”, Recueil des cours de l’Académie de droit international de la Haye, vol. 394, 2018, p. 140, care atrage atenția asupra faptului că „autonomizarea bazei pur procedurale a recunoașterii hotărârilor străine și a dreptului la executarea hotărârilor în temeiul articolului 6 din CEDO este surprinzătoare, în măsura în care temeiul principal al dreptului la un proces echitabil este de a garanta efectivitatea drepturilor substanțiale garantate de această [c]onvenție”.

34      A se vedea în acest sens, în ceea ce privește respectarea dreptului la un proces echitabil, Hotărârea din 6 septembrie 2012, Trade Agency (C‑619/10, EU:C:2012:531, punctul 55).

35      A se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2015, Delvigne (C‑650/13, EU:C:2015:648, punctul 48).

36      Astfel, mai întâi, din articolul 4 alineatul (3) TUE reiese că, în temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. În continuare, din articolul 67 alineatul (4) TFUE reiese că Uniunea facilitează accesul la justiție, în special pe baza principiului recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare în materie civilă. Pe de altă parte, potrivit articolului 81 alineatul (1) TFUE, Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidență transfrontalieră, întemeiată pe principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare. În acest scop, în temeiul articolului 81 alineatul (2) litera (a) TFUE, Uniunea adoptă măsuri care urmăresc să asigure recunoașterea reciprocă între statele membre a deciziilor judiciare și extrajudiciare și executarea acestora.

37      A se vedea Hotărârea din 16 iulie 2015, Diageo Brands (C‑681/13, denumită în continuare „Hotărârea Diageo Brands”, EU:C:2015:471, punctul 63), și Hotărârea Meroni (punctul 47).

38      A se vedea Hotărârile Diageo Brands (punctul 64) și Meroni (punctul 48).

39      În această privință, Comisia a prezentat, în anul 2022, Propunerea de directivă privind protecția persoanelor implicate în acțiuni de mobilizare publică împotriva procedurilor judiciare vădit nefondate sau abuzive („Acțiuni strategice în justiție împotriva mobilizării publice”) [COM(2022) 177 final], mai bine cunoscute sub acronimul din limba engleză „SLAPP” (Strategic Lawsuit Against Public Participation). Această propunere de directivă urmărește să stabilească garanții împotriva procedurilor judiciare vădit nefondate sau abuzive în materie civilă în litigiile cu implicații transfrontaliere, inițiate împotriva persoanelor fizice și juridice, în special a jurnaliștilor și a apărătorilor drepturilor omului, ca urmare a implicării acestora în acțiuni de mobilizare publică. În funcție de conținutul său definitiv, o asemenea directivă ar putea modifica aplicabilitatea articolului 11 din cartă în procedurile în fața unei instanțe din statul membru de origine în situații precum cea în discuție în speță.

40      O altă soluție ar fi de a nuanța condițiile de admisibilitate a întrebărilor preliminare în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu implicații transfrontaliere și de a permite unei instanțe din statul membru de origine să sesizeze Curtea cu o întrebare preliminară privind un refuz viitor și eventual al executării deciziei pe care o va pronunța la finalul procedurii pendinte în fața sa. Această soluție nu poate fi acceptată fără rezerve și, în orice caz, prezenta trimitere preliminară nu provine dintr‑un stat membru de origine. Totuși, a se vedea cu privire la această problematică controversată în domeniul cooperării judiciare în materie penală Hotărârea din 25 iulie 2018, AY (Mandat de arestare – Martor) (C‑268/17, EU:C:2018:602, punctele 27-30).

41      A se vedea punctul 183 și urm. din prezentele concluzii.

42      A se vedea în acest sens Curtea EDO, 18 iunie 2013, Povse împotriva Austriei (CE:ECHR:2013:0618DEC000389011, § 86 și 87).

43      Hotărârea Avotiņš împotriva Letoniei (§ 113-116).

44      A se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2009, Apostolides (C‑420/07, EU:C:2009:271, punctele 61 și 62). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 2015, P (C‑455/15 PPU, EU:C:2015:763, punctul 40).

45      A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2012, Trade Agency (C‑619/10, EU:C:2012:531, punctele 52, 54 și 62). A se vedea de asemenea Hotărârea Krombach (punctele 25-27 și 45), și Hotărârea din 2 aprilie 2009, Gambazzi (C‑394/07, EU:C:2009:219, punctele 28, 29 și 48).

46      A se vedea în acest sens Hess, B., Rapport relatif à l’application du règlement Bruxelles I dans les États membres (studiul JLS/C4/2005/03)], Universitatea Ruprecht‑Karls din Heidelberg, septembrie 2007, p. 249, punctul 558, disponibil la următoarea adresă: http://ec.europa.eu/civiljustice/news/docs/study_application_brussels_1_en.pdf.

47      A se vedea Hotărârea din 11 mai 2000 (C‑38/98, denumită în continuare „Hotărârea Renault”, EU:C:2000:225, punctul 32).

48      A se vedea Hotărârea Renault (punctul 32).

49      A se vedea Concluziile avocatului general Alber prezentate în cauza Renault (C‑38/98, EU:C:1999:325, punctul 6).

50      A se vedea Hotărârea Renault (punctul 34).

51      Punctele 30, 32 și 39. A se vedea de asemenea Concluziile noastre prezentate în cauza Diageo Brands (C‑681/13, EU:C:2015:137, punctul 52).

52      A se vedea Hotărârea Diageo Brands (punctul 51).

53      Punctele 23 și 27 din această hotărâre.

54      A se vedea în acest sens Hotărârea Charles Taylor Adjusting (punctul 37).

55      A se vedea Hotărârea Charles Taylor Adjusting (punctul 39).

56      A se vedea Concluziile avocatului general Richard de la Tour prezentate în cauza Charles Taylor Adjusting (C‑590/21, EU:C:2023:246).

57      Hotărârea din 2 aprilie 2009 (C‑394/07, EU:C:2009:219, punctul 48).

58      Hotărârea din 2 aprilie 2009 (C‑394/07, EU:C:2009:219, punctul 20).

59      Hotărârea din 2 aprilie 2009, Gambazzi (C‑394/07, EU:C:2009:219, punctele 48 și 49).

60      Punctul 39 din această hotărâre.

61      Hotărârea din 1 iunie 1999 (C‑126/97, denumită în continuare „Hotărârea Eco Swiss”, EU:C:1999:269).

62      Hotărârea Eco Swiss (punctul 36).

63      Hotărârea Eco Swiss (punctul 37).

64      A se vedea punctul 92 din prezentele concluzii.

65      Amintim, de la pronunțarea Hotărârii Krombach (punctul 37), că, pentru a respecta interdicția referitoare la revizuirea pe fond a hotărârii pronunțate în alt stat membru, atingerea adusă ordinii publice a statului membru solicitat care permite acestuia să refuze recunoașterea sau executarea deciziei menționate trebuie să constituie o „încălcare [vădită] a unei norme de drept considerate esențială în ordinea juridică a statului solicitat sau a unui drept recunoscut ca fiind fundamental în ordinea juridică respectivă”. Sublinierea noastră.

66      Este adevărat că, în Hotărârea din 23 octombrie 2014, flyLAL‑Lithuanian Airlines (C‑302/13, EU:C:2014:2319, punctul 56), Curtea a considerat că noțiunea de „ordine publică” urmărește protejarea unor interese juridice exprimate prin intermediul unei norme de drept. Cu toate acestea, formularea respectivă oarecum simplistă se datora contextului specific al acestei cauze. În orice caz, prin această considerație, Curtea a dorit să pună accentul în principal pe faptul că clauza de ordine publică poate fi utilizată numai pentru a proteja interese juridice.

67      A se vedea Hotărârea Meroni (punctul 46).

68      A se vedea Hotărârea Diageo Brands (punctul 68).

69      A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Diageo Brands (C‑681/13, EU:C:2015:137, punctul 39).

70      A se vedea în acest sens Hotărârea Diageo Brands (punctul 50). A se vedea de asemenea Hotărârile Meroni (punctul 46) și Charles Taylor Adjusting (punctul 36).

71      A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul (C‑156/21, EU:C:2022:97, punctul 127).

72      A se vedea punctul 77 din prezentele concluzii.

73      A se vedea Hotărârea din 3 februarie 2021, Fussl Modestraße Mayr (C‑555/19, EU:C:2021:89, punctul 83).

74      JO 2007, C 303, p. 17.

75      A se vedea jurisprudența rezultată din Hotărârile Renault și Eco Swiss, evocată la punctele 77-80 și 91-94 din prezentele concluzii.

76      A se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Spiegel Online (C‑516/17, EU:C:2019:625, punctul 72).

77      Curtea EDO, 23 septembrie 2009, Jersild împotriva Danemarcei (CE:ECHR:1994:0923JUD001589089, § 31).

78      A se vedea în acest sens Hotărârea din 3 februarie 2021, Fussl Modestraße Mayr (C‑555/19, EU:C:2021:89, punctul 82).

79      A se vedea Hotărârea din 25 iulie 1991, Collectieve Antennevoorziening Gouda (C‑288/89, EU:C:1991:323).

80      A se vedea cu titlu ilustrativ Curtea EDO, 7 iunie 2012, Centro Eurpa 8 S.rl. și Di Stefano împotriva Italiei (CE:ECHR:2012:0607JUD003843309, § 129).

81      A se vedea în special Curtea EDO, 7 februarie 2012, Axel Springer AG împotriva Germaniei (CE:ECHR:2012:0207JUD003995408, § 78-81).

82      A se vedea recent Curtea EDO, 5 decembrie 2017, Frisk și Jensen împotriva Danemarcei (CE:ECHR:2017:1205JUD001965712, § 53).

83      A se vedea Curtea EDO, 2 septembrie 2014, Firma EDV für Sie, EfS Elektronische Datenverarbeitung Dienstleistungs GmbH împotriva Germaniei (CE:ECHR:2014:0902DEC003278308, § 23).

84      A se vedea recent Curtea EDO, 11 ianuarie 2022, Freitas Rangel împotriva Portugaliei (CE:ECHR:2022:0111JUD007887313, § 53).

85      A se vedea recent Curtea EDO, 5 decembrie 2017, Frisk și Jensen împotriva Danemarcei (CE:ECHR:2017:1205JUD001965712, § 55).

86      A se vedea punctul 45 din prezentele concluzii.

87      A se vedea Hotărârea Meroni (punctele 52 și 53).

88      Regulamentul Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO 2003, L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p.183).

89      A se vedea Hotărârea din 9 septembrie 2015, Bohez (C‑4/14, EU:C:2015:563, punctul 59).

90      Hotărârea din 2 aprilie 2009 (C‑394/07, EU:C:2009:219, punctul 46). În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, utilizarea clauzei de ordine publică fusese avută în vedere pentru motivul că executarea încălca un drept fundamental de ordin procedural, pentru a respecta interzicerea revizuirii pe fond.

91      A se vedea punctul 70 din prezentele concluzii.

92      A se vedea punctele 56-59 din prezentele concluzii.

93      A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Deutsche Umwelthilfe (C‑752/18, EU:C:2019:1114, punctul 45).

94      A se vedea punctul 59 din prezentele concluzii.

95      A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Deutsche Umwelthilfe (C‑752/18, EU:C:2019:1114, punctul 50).

96      A se vedea cu titlu ilustrativ Hotărârea din 29 iulie 2019, Funke Medien NRW (C‑469/17, EU:C:2019:623, punctele 72-74).

97      A se vedea cu titlu ilustrativ Hotărârea din 17 martie 2016, Liffers (C‑99/15, EU:C:2016:173, punctul 26).

98      Propunerea unui alt act fundamental de drept internațional privat al Uniunii, și anume Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) (JO 2007, L 199, p. 40), prevedea la articolul 23 alineatul (1) a treia liniuță că „[acest] regulament nu aduce atingere aplicării dispozițiilor [de drept al Uniunii] care […] se opun aplicării unei dispoziții sau unor dispoziții ale legii forului sau ale legii desemnate prin [același] regulament”. Pe de altă parte, această propunere de regulament prevedea, la articolul 24, că „aplicarea unei dispoziții din legea desemnată prin regulamentul [menționat] care ar conduce la acordarea de daune interese necompensatorii, precum daunele interese exemplare sau punitive, este contrară ordinii publice comunitare” (sublinierea noastră). Această a doua dispoziție trebuia să constituie o concretizare, sub forma unei norme speciale, a excepției de ordine publică prevăzute la articolul 23 alineatul (1) a treia liniuță. Propunerea de a introduce aceste două dispoziții nu a fost urmată.

99      Convenție adoptată la Conferința de la Haga de drept internațional privat din 2 iulie 2019.

100      A se vedea articolul 2 alineatul (1) literele (k) și, respectiv, (l) din această convenție.

101      A se vedea Raportul explicativ privind Convenția din anul 2019, întocmit de Garcimartín, F., și Saumier, G. (accesibil la adresa: https://www.hcch.net/en/publications‑and‑studies/details4/?pid= 6797), p. 63.

102      „Încălcarea drepturilor referitoare la personalitate prin utilizarea internetului: competență, drept aplicabil și recunoașterea hotărârilor străine”, https://www.idi‑iil.org/app/uploads/2019/09/8-RES‑FR.pdf.

103      A se vedea cu titlu ilustrativ Concluziile avocatului general Capotorti prezentate în cauza Bier (21/76, EU:C:1976:147, punctul 6) și, cu privire la principiul perpetuatio fori, Concluziile avocatului general Pitruzzella prezentate în cauza Gemeinde Bodman‑Ludwigshafen (C‑256/21, EU:C:2022:366, punctul 72).

104      A se vedea Raportul explicativ privind Convenția din 2019, p. 137.

105      A se vedea Symeonides, S.C., Cross‑Border Infringement of Personality Rights via the Internet. A Resolution of the Institute of International Law, Brill Nijhoff, Leiden – Boston, 2021, p. 143 și 144.

106      Hotărârea din 23 octombrie 2014 (C‑302/13, EU:C:2014:2319, punctele 56 și 58).

107      A se vedea în acest sens Hotărârea din 23 octombrie 2014, flyLAL‑Lithuanian Airlines (C‑302/13, EU:C:2014:2319, punctul 57).

108      Hotărârea din 23 octombrie 2014 (C‑302/13, EU:C:2014:2319, punctele 56 și 58).

109      Curtea EDO, 17 decembrie 2004, Cumpănă și Mazăre împotriva României (CE:ECHR:2004:1217JUD003334896, § 111).

110      Curtea EDO, 23 aprilie 2015, Morice împotriva Franței (CE:ECHR:2015:0423JUD002936910, § 176).

111      A se vedea Curtea EDO, 11 aprilie 2006, Brasilier împotriva Franței (CE:ECHR:2006:0411JUD007134301, § 43). A se vedea de asemenea Baumbach, T., „Chilling Effect as a European Court of Human Rights’ Concept in Media Law Cases”, Bergen Journal of Criminal Law and Criminal Justice, 2018, vol. 6(1), p. 102.

112      A se vedea în acest sens, în ceea ce privește o condamnare „relativ moderată”, Curtea EDO, 24 mai 2022, Pretorian împotriva României (CE:ECHR:2022:0524JUD004501416, § 81).

113      A se vedea în acest sens Curtea EDO, 5 mai 2022, Mesić împotriva Croației (CE:ECHR:2022:0505JUD001936218, § 111-113), și Curtea EDO, 16 iunie 2015, Defi AS împotriva Estoniei (CE:ECHR:2015:0616JUD006456909, § 110).

114      Curtea EDO, 26 noiembrie 2013, Błaja News Sp. z o. o. împotriva Poloniei (CE:ECHR:2013:1126JUD005954510, § 71).

115      Curtea EDO, 29 mai 2017, Tavares de Almeida Fernandes și Almeida Fernandes împotriva Portugaliei (CE:ECHR:2017:0117JUD003156613, § 77).

116      A se vedea în acest sens Wurmnest, W., „Towards a European Concept of Public Policy Regarding Punitive Damages”, Punitive damages and private international law: state of the art and future developments, Bariatti, S., Fumagalli, L., Crespi Reghizzi, Z., Wolters Kluwer –CEDAM, Milano, 2019, p. 259.

117      A se vedea cu titlu ilustrativ Curtea EDO, 14 februarie 2023, Halet împotriva Luxemburgului (CE:ECHR:2023:0214JUD002188418, § 205), și Curtea EDO, 15 mai 2023, Sanchez împotriva Franței (CE:ECHR:2023:0515JUD004558115, § 205). În anumite hotărâri, Curtea EDO utilizează expresia „«chilling», dissuasive effect”, a se vedea Curtea EDO, 27 iunie 2017, Ghiulfer Predescu împotriva României (CE:ECHR:2017:0627JUD002975109, § 61), și Curtea EDO, 8 ianuarie 2019, Prunea împotriva României (CE:ECHR:2019:0108JUD004788111, § 38), tradusă în limba franceză pur și simplu ca „un efect disuasiv”. A se vedea Curtea EDO, 5 mai 2022, Mesić împotriva Croației (CE:ECHR:2022:0505JUD001936218, § 113).

118      Pech, L., The concept of chilling effect, Open Society European Policy Institute, 2021, p. 6.

119      A se vedea în acest sens Baumbach, T., op. cit., p. 112.

120      Curtea EDO, 1 martie 2007, Tønsbergs Blad AS și Haukom împotriva Norvegiei (CE:ECHR:2007:0301JUD000051004, § 102). Sublinierea și traducerea noastră.

121      Curtea EDO, 19 aprilie 2011, Kasabova împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2011:0419JUD002238503, § 71), și Curtea EDO, 19 aprilie 2011, Bozhkov împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2011:0419JUD000331604, § 55). Sublinierea și traducerea noastră.

122      Curtea EDO, 7 decembrie 2010, Público – Comunicação Social, S.A. și alții împotriva Portugaliei (CE:ECHR:2010:1207JUD003932407, § 55).

123      Curtea EDO a considerat, în Hotărârea din 26 aprilie 2007, Colaço Mestre și SIC v. Portugal (CE:ECHR:2007:0426JUD001118203, § 27), că dezbaterea foarte intensă și mediatizată din jurul problemelor de corupție din fotbal ține de interesul general și, în această ordine de idei, în Hotărârea din 22 februarie 2007, Nikowitz and Verlagsgruppe News GmbH v. Austria (CE:ECHR:2007:0222JUD000526603, § 25), că „atitudinea societății față de un star al sportului” constituie un subiect de interes general.

124      A se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Funke Medien NRW (C‑469/17, EU:C:2019:623, punctul 74). A se vedea de asemenea, în contextul protecției datelor cu caracter personal, Hotărârea din 8 decembrie 2022, Google (Dezindexarea unui conținut pretins inexact) (C‑460/20, EU:C:2022:962, punctul 97).

125      A se vedea în acest sens Curtea EDO, 27 iunie 2017, Ghiulfer Predescu împotriva României (CE:ECHR:2017:0627JUD002975109, § 61).

126      A se vedea punctele 169-171 din prezentele concluzii.

127      A se vedea punctul 128 din prezentele concluzii.

128      Curtea EDO, 19 aprilie 2011, Kasabova împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2011:0419JUD002238503, § 71), și Curtea EDO, 19 aprilie 2011, Bozhkov împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2011:0419JUD000331604, § 55). A se vedea de asemenea Curtea EDO, 10 februarie 2015, Cojocaru împotriva României (CE:ECHR:2015:0210JUD003210406, § 33).

129      Curtea EDO, 29 august 1997, Worm împotriva Austriei (CE:ECHR:1997:0829JUD002271493, § 15 și 57).

130      A se vedea Curtea EDO, 19 aprilie 2011, Kasabova împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2011:0419JUD002238503, § 71), și Curtea EDO, 19 aprilie 2011, Bozhkov împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2011:0419JUD000331604, § 55).

131      Curtea EDO, 7 iulie 2015, Morar împotriva României (CE:ECHR:2015:0707JUD002521706, § 70).

132      A se vedea Curtea EDO, 2 iunie 2008, Timpul Info‑Magazin și Anghel împotriva Moldovei (CE:ECHR:2007:1127JUD004286405, § 39), și Curtea EDO, 26 noiembrie 2013, Błaja News Sp. z o. o. împotriva Poloniei (CE:ECHR:2013:1126JUD005954510, § 71).

133      A se vedea punctele 126 și 129 din prezentele concluzii.

134      A se vedea punctele 135 și 137 din prezentele concluzii.

135      A se vedea în acest sens Curtea EDO, 5 mai 2022, Mesić împotriva Croației (CE:ECHR:2022:0505JUD001936218, § 111-113).

136      A se vedea Curtea EDO, 30 iunie 2005, Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (CE:ECHR:2005:0630JUD004503698).

137      Hotărârea Avotiņš împotriva Letoniei (§ 101-104).

138      Hotărârea Avotiņš împotriva Letoniei (§ 105).

139      A se vedea în acest sens Hotărârea Avotiņš împotriva Letoniei (§ 106).

140      A se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2013, Povse împotriva Austriei (CE:ECHR:2013:0618DEC000389011, § 79-81).

141      Astfel, Curtea EDO a considerat, în Hotărârea din 18 iunie 2013, Povse împotriva Austriei (CE:ECHR:2013:0618DEC000389011, § 79-83), că această prezumție este aplicabilă în contextul executării, în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, a unei hotărâri privind înapoierea unui copil. Aceasta a subliniat că regulamentul menționat nu lasă statului membru solicitat nicio marjă de apreciere. În ceea ce privește Regulamentul Bruxelles I, Curtea EDO a aplicat de asemenea prezumția respectivă în Hotărârea Avotiņš împotriva Letoniei (§ 108). Ea a pornit de la premisa că, în ceea ce privește executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, acest regulament nu acordă statului membru solicitat nicio putere discreționară de apreciere. Astfel, aceasta a examinat cererea introductivă fără a ține seama de clauza de ordine publică prevăzută de regulamentul menționat pentru motivul că reclamantul nu s‑a prevalat de clauza respectivă în fața instanțelor naționale.

142      A se vedea în acest sens Cuniberti, G., „Le fondement de l’effet des jugements étrangers”, Recueil des cours de l’Académie de droit international de La Haye, 2019, vol. 394, p. 275 și 276, și Hazelhorst, M., Free movement of civil judgments in the European Union and the right to a fair trial, Springer, Haga, 2017, p. 212.

143      A se vedea în acest sens Hotărârea Avotiņš împotriva Letoniei (§ 106).

144      A se vedea punctele 113 și 189 din prezentele concluzii.

145      A se vedea punctul 171 din prezentele concluzii.

146      A se vedea punctele 177-179 din prezentele concluzii.

147      A se vedea punctul 182 din prezentele concluzii.