Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA
prezentate la 8 februarie 2024(1)
Cauza C‑35/23 [Greislzel](i)
Tatăl
împotriva
Mamei,
cu participarea:
Copilului L,
Reprezentantul ad litem al copilului
[cerere de decizie preliminară formulată de Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main, Germania)]
„Trimitere preliminară – Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 – Răspundere părintească – Competența judecătorească internațională a instanțelor în cazuri de răpire a copilului – Reședința obișnuită a copilului înainte de deplasarea ilicită într‑un stat membru – Deplasare ilicită într‑un stat membru – Procedura înapoierii dintr‑un stat membru într‑un stat terț (Elveția) – Convenția de la Haga din 1980”
1. Prin Regulamentul (CE) nr. 2201/2003(2), legiuitorul Uniunii a stabilit, între alte aspecte, care sunt instanțele competente pentru a soluționa litigiile în cazuri de răpire a copiilor pe teritoriul Uniunii Europene.
2. În acest context, dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003 urmăresc, pe de o parte, să descurajeze răpirile (deplasările sau reținerile ilicite) de copii între statele membre și, pe de altă parte, în caz de răpiri, să se obțină o înapoiere fără întârziere a copilului(3).
3. Curtea a interpretat articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului” răspunzând mai multor cereri de decizie preliminară(4). În niciuna dintre acestea nu s‑a pus însă în discuție aplicarea articolului menționat într‑o situație precum cea din prezenta cauză, în care se solicită înapoierea copilului într‑un stat terț (Elveția) unde, în plus, acesta nu își avea reședința obișnuită înaintea deplasării sale ilicite.
4. Curtea s‑a pronunțat și asupra raportului dintre Regulamentul nr. 2201/2003 și Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980(5). Dacă nu greșim, până acum nu a fost necesar să se specifice ce efecte ar putea produce o cerere de înapoiere a copilului, formulată în temeiul acestei Convenții, asupra stabilirii competenței pentru soluționarea unei cereri de încredințare formulate în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003.
I. Cadrul juridic
A. Convenția de la Haga din 1980
5. Preambulul Convenției semnalează că aceasta are ca obiectiv să protejeze copilul, pe plan internațional, împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite și să întocmească proceduri în vederea garantării imediatei înapoieri a copilului în statul reședinței sale obișnuite.
6. Articolul 12 primul și al doilea paragraf prevede:
„Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul [articolului] 3 și o perioadă de mai puțin de un an s‑a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.
Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la paragraful precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabilește că copilul s‑a integrat în noul său mediu.”
B. Dreptul Uniunii. Regulamentul nr. 2201/2003
7. Considerentele (12) și (17) prevăd:
„(12) Temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.
[…]
(17) În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obținută fără întârziere, iar în acest scop, Convenția de la Haga din […] 1980 ar trebui să se aplice în continuare, astfel cum a fost completată cu dispozițiile din prezentul regulament, în special cu cele din articolul 11 […]”
8. Potrivit articolului 8 („Competență de fond”):
„(1) Instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
(2) Alineatul (1) se aplică sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.”
9. Conform articolului 10 („Competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului”):
„În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuită într‑un alt stat membru și până când
(a) orice persoană, instituție sau alt organism căreia/căruia i‑a fost încredințat copilul consimte la deplasarea sau reținerea acestuia
sau
(b) copilul a locuit în acest stat membru o perioadă de cel puțin un an după ce persoana, instituția sau orice alt organism căreia/căruia i s‑a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, până când copilul s‑a integrat în noul său mediu și până când a fost îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:
(i) în termen de un an de când cel căruia i s‑a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, nu s‑a depus nicio cerere de înapoiere la autoritățile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reținut;
(ii) a fost retrasă o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s‑a încredințat copilul și nu s‑a depus nicio nouă cerere în termenul stabilit la punctul (i);
(iii) o cauză soluționată de o instanță judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite a fost închisă în conformitate cu articolul 11 alineatul (7);
(iv) o hotărâre de încredințare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunțată de instanța judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite.”
10. Articolul 11 („Înapoierea copilului”) stabilește următoarele:
„(1) În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s‑a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr‑un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din […] 1980 […] în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8).
[…]”
II. Situația de fapt, litigiul și întrebările preliminare
11. Părinții lui L (tatăl are cetățenie germană, iar mama, poloneză) s‑au căsătorit în martie 2013 în Germania, stat în care inițial au locuit împreună.
12. În iunie 2013, tatăl s‑a mutat în Elveția în interes de serviciu. L s‑a născut la 12 noiembrie 2014 în Elveția și are cetățenie germană și poloneză.
13. L a locuit împreună cu mama sa în Germania din ianuarie 2015 până la începutul lunii aprilie a anului 2016. Tatăl le vizita regulat pe mamă și pe fiică în Germania; de asemenea, își petreceau concediile împreună.
14. La 9 aprilie 2016, mama s‑a mutat în Polonia împreună cu L. La început, tatăl o vizita pe L în Polonia.
15. Începând cu 17 aprilie 2017, mama a refuzat ca tatăl să o viziteze pe L și a înscris‑o pe aceasta, fără acordul tatălui, la o grădiniță din Polonia.
16. La sfârșitul lunii mai a anului 2017, mama a comunicat tatălui că rămâne să locuiască împreună cu L în Polonia.
17. La 7 iulie 2017, tatăl a solicitat instanțelor poloneze, prin intermediul autorității centrale elvețiene [Bundesamt für Justiz in Bern (Oficiul Federal de Justiție din Berna, Elveția)]), înapoierea lui L în Elveția.
18. La 8 decembrie 2017, această cerere de înapoiere depusă de tată a fost respinsă de Sąd Rejonowy Krakowa‑Nowej Huty (Tribunalul Districtual din Cracovia – Nowa Huta, Polonia) pentru motivul că acesta și‑a dat acordul pe durată nedeterminată ca mama să se mute cu L în Polonia și, în plus, pentru că exista un risc grav ca bunăstarea lui L să fie pusă în pericol în cazul înapoierii în sensul articolului 13 litera b) din Convenția de la Haga din 1980.
19. Apelul declarat de tată împotriva acestei hotărâri a fost respins de Sąd Okręgowy Krakowa (Tribunalul Regional din Cracovia, Polonia) la 17 aprilie 2018.
20. Prin cererea din 27 septembrie 2017, mama a inițiat procedura de divorț în Polonia. La 5 iunie 2018, Sąd Okręgowy Krakowa (Tribunalul Regional din Cracovia) a încredințat provizoriu mamei fiica comună și a stabilit obligația tatălui de plată a unei pensii de întreținere.
21. La 29 iunie 2018, tatăl a prezentat la Bundesamt für Justiz in Bonn (Oficiul Federal de Justiție din Bonn, Germania) o cerere de înapoiere a lui L întemeiată pe Convenția de la Haga din 1980. Ulterior s‑a desistat de această cerere.
22. La 13 iulie 2018, tatăl a inițiat la Amtsgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Districtual din Frankfurt am Main, Germania) litigiul din care va decurge cererea de decizie preliminară ulterioară. Prin cererea adresată acestei instanțe la 13 iulie 2018, tatăl a solicitat:
– În primul rând (punctul I al concluziilor sale), încredințarea exclusivă a lui L în favoarea sa și, cu titlu subsidiar, dreptul de a decide reședința acesteia.
– În al doilea rând (punctul al II‑lea al concluziilor sale), ca mama să fie obligată să o înapoieze pe L în Elveția de la intrarea în vigoare a hotărârii.
23. În litigiul principal:
– Tatăl a susținut că ambii părinți au hotărât, în anul 2015, să locuiască în viitor cu L în Elveția. În aprilie 2016, mama a hotărât să se mute provizoriu în Polonia. Tatăl și‑a dat consimțământul, însă limitând expres perioada de ședere în Polonia(6).
– Mama a respins aceste afirmații. Ea a susținut că tatăl și‑a dat consimțământul pentru mutarea lui L în Polonia, fără ca ambii părinți să fi hotărât ca această mutare să fie pentru o perioadă limitată. În plus, nu a existat nicio convenție privind o (viitoare) mutare în Elveția.
24. La 3 iunie 2019, Amtsgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Districtual din Frankfurt am Main) a respins cererea tatălui pentru lipsa competenței judecătorești internaționale. În opinia acestei instanțe, tatăl nu a dovedit existența unui acord concret privind caracterul temporar al șederii lui L în Polonia. Informațiile pe care le‑a furnizat în cadrul ședinței din 9 mai 2019 sunt în contradicție cu ceea ce a declarat prin memoriul din 3 august 2018, din care rezultă că în mai 2017 părinții încă negociau durata șederii în Polonia.
25. La 8 iulie 2019, tatăl a declarat apel împotriva hotărârii de primă instanță la Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main, Germania). În cadrul apelului, acesta reiterează argumentele invocate în prima instanță și susține următoarele:
– Competența instanței rezultă din articolul 11 alineatul (6) coroborat cu alineatul (7), precum și din articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003. Sąd Rejonowy Krakowa‑Nowej Huty (Tribunalul Districtual din Cracovia Nowa Huta) a reținut în hotărârea din 8 decembrie 2017 că, înainte de mutarea în Polonia, reședința lui L nu era stabilită în Elveția, ci în Germania.
– Se aplică într‑un asemenea caz principiile care guvernează procedura în temeiul Convenției de la Haga din 1980. Potrivit acestora, persoana care se împotrivește înapoierii copilului trebuie să dovedească că persoana căreia îi este încredințat (în comun) copilul a fost de acord cu deplasarea sau cu reținerea acestuia ori le‑a încuviințat a posteriori. Mama nu a făcut dovada unui consimțământ al tatălui pentru o perioadă nedeterminată.
26. În plus, tatăl a solicitat să se sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main) fiind de acord să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„În ce măsură mecanismul normativ al articolelor 10 și 11 din Regulamentul [nr. 2201/2003] este limitat la procedurile desfășurate între statele membre ale Uniunii?
În concret:
1) Articolul 10 din Regulamentul [nr. 2201/2003] este aplicabil, cu consecința menținerii competenței instanțelor din statul de reședință anterior, în cazul în care copilul avea, anterior deplasării, reședința obișnuită într‑un stat membru al Uniunii (Germania) și procedura înapoierii în conformitate cu Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii […] s‑a desfășurat între un stat membru al Uniunii (Polonia) și o țară terță (Elveția), iar în această procedură s‑a refuzat înapoierea copilului?
În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:
2) În cadrul articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul [nr. 2201/2003], care sunt cerințele care trebuie îndeplinite pentru stabilirea menținerii competenței [instanțelor statului de reședință anterior]?
3) Articolul 11 alineatele (6)-(8) din Regulamentul [nr. 2201/2003] se aplică și în procedura de înapoiere în conformitate cu Convenția de la Haga desfășurată între o țară terță și un stat membru al Uniunii (ca stat în care a fost deplasat copilul), în cazul în care, anterior deplasării, acesta avea reședința obișnuită într‑un alt stat membru al Uniunii?”
III. Procedura în fața Curții
27. Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 25 ianuarie 2023.
28. Au prezentat observații scrise guvernele german și polonez, precum și Comisia Europeană. Aceste părți, precum și tatăl copilului, au participat la ședința care s‑a desfășurat la 7 decembrie 2023.
IV. Analiză
29. Conform indicațiilor Curții, ne vom concentra asupra celei de a doua întrebări preliminare, privind cerințele care trebuie îndeplinite conform articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 pentru a stabili care este instanța competentă într‑o situație precum cea din prezenta cauză(7).
30. Expunerea noastră va avea următoarea structură:
– Într‑o primă secțiune, ne vom referi pe scurt la normele privind atribuirea competenței judecătorești în cazuri de răpire a copilului (articolele 8 și 10 din Regulamentul nr. 2201/2003).
– Vom consacra o a doua secțiune analizei caracteristicilor cererilor de înapoiere a unui copil răpit, în măsura în care acestea reprezintă una dintre cerințele de menținere a competenței în temeiul articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003.
– Vom completa opiniile noastre expunând impactul pe care considerentele prezentate în cea de a doua secțiune l‑ar putea avea asupra litigiului principal.
– Vom încheia răspunzând la alte probleme specifice pe care le ridică instanța de trimitere.
A. Norme de atribuire a competenței judecătorești internaționale în cazuri de răpire a copilului
31. Norma „competenței de fond” prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 este aceea că „instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată”.
32. Această atribuire a competenței răspunde criteriului proximității (geografice), criteriu central al sistemului(8).
33. Prin excepție de la această regulă, există situații în care copilul își pierde reședința obișnuită într‑un stat membru și o dobândește într‑un alt stat membru, însă competența judecătorească internațională nu este atribuită instanțelor din acest din urmă stat. Este, în concret, cazul minorilor deplasați (sau reținuți) ilicit.
34. În temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, în cazul răpirii unui copil, instanțele judecătorești ale statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită înaintea deplasării (sau a reținerii) sale ilicite păstrează în principiu competența judecătorească. Aceasta permite:
– Ca părintele care a răpit copilul să nu obțină avantaje de pe urma actului ilicit. Dacă acel părinte ar putea sesiza cu o cerere de încredințare instanțele statului membru în care copilul a dobândit noua reședință, atunci ar beneficia de un avantaj nejustificat(9).
– Să se descurajeze, prin urmare, practica răpirii internaționale de copii, obiectiv fundamental al Regulamentului nr. 2201/2003(10).
35. Cu toate acestea, competența judecătorească internațională a statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale ilicite nu se menține necondiționat.
36. Prin urmare, de la un anumit moment, este posibil ca această competență să fie transferată instanțelor judecătorești de la noua reședință obișnuită a copilului, dacă sunt îndeplinite condițiile pe care le enunță articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003.
37. Această situație s‑ar produce în special dacă persoana căreia i s‑a încredințat copilul:
– consimte la deplasarea acestuia [articolul 10 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003] sau
– nu exercită anumite acțiuni(11) într‑o perioadă de timp determinată, la finalul căreia copilul s‑a integrat în noul său mediu [articolul 10 litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003](12). Astfel, pasivitatea persoanei căreia i s‑a încredințat copilul care a fost deplasat ilicit poate să afecteze, așadar, transferul competenței de la un stat membru la un altul(13).
B. Cererea de înapoiere și articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003
38. Astfel cum tocmai am menționat, cererea de înapoiere a copilului reprezintă una dintre cerințele care condiționează aplicabilitatea articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003.
39. În temeiul acestei dispoziții și în măsura în care se îndeplinesc și celelalte condiții pe care le prevede, faptul de a nu solicita înapoierea copilului (la autoritățile statului membru în care acesta a fost deplasat ilicit) o dată ce se cunoaște (sau ar trebui să se cunoască) locul în care se afla copilul reprezintă un factor care poate determina modificarea competenței judecătorești internaționale.
40. Cu toate acestea, Regulamentul nr. 2201/2003 nu definește ce trebuie să se înțeleagă prin „înapoiere” și prin „cerere de înapoiere”. Nici Convenția de la Haga din 1980, pe care Regulamentul nr. 2201/2003 o completează(14), nici Convenția de la Haga din 1996 nu fac acest lucru(15).
1. Cerere de înapoiere a copilului într‑un alt stat decât cel în care își avea reședința obișnuită înainte de răpire
41. Având în vedere împrejurările din speță, trebuie să se stabilească dacă o cerere de înapoiere în sens strict(16), însă în care se solicită revenirea copilului în alt stat decât cel în care își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale(17), poate fi considerată ca intrând sub incidența articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003.
42. La o primă lectură, textul(18) articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu ar părea să impună cerința unei cereri de înapoiere a copilului în mod specific în statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale ilicite.
43. După cum am arătat anterior, articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 urmărește descurajarea deplasărilor ilicite dintr‑un stat membru în altul. În acest scop, prevede norme care, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții, refuză atribuirea competenței judecătorești instanțelor din statul membru în care copilul a dobândit, după deplasarea sa ilicită, o nouă reședință obișnuită.
44. În același scop, Curtea a optat pentru o interpretare restrictivă a condițiilor care determină transferul de competență(19). Urmând aceeași logică, ar părea că, cu cât interpretarea condițiilor de menținere a competenței în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului este mai flexibilă, cu atât mai bine ar putea fi apărat obiectivul declarat(20).
45. De aici s‑ar deduce că articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 ar permite o cerere de înapoiere a copilului, care urmărește „înapoierea” acestuia în alt stat (membru sau chiar într‑un stat terț) decât cel în care își avea fosta reședință obișnuită.
46. Cu toate acestea, considerăm că o asemenea interpretare deschisă a articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003, pe care o susțin Comisia și tatăl lui L, prezintă dificultăți considerabile.
47. Norma de competență de la articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 are caracter special în raport cu norma generală stabilită la articolul 8 alineatul (1). Ca atare, „este de strictă interpretare și nu permite, așadar, o interpretare dincolo de ipotezele avute în mod explicit în vedere de regulament[…]”(21).
48. În acest sens, amintim că articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu doar stabilește o competență excepțională, ci de asemenea enumeră condițiile în care această competență se menține sau, dimpotrivă, se transferă instanțelor judecătorești competente în general, și anume, cele ale statului membru în care copilul își are reședința obișnuită la momentul actual.
49. În pofida faptului că noua reședință obișnuită provine dintr‑o deplasare ilicită(22), instanțele judecătorești din statul membru în care copilul s‑a integrat deja într‑o oarecare măsură sunt, ca urmare a proximității geografice față de mediul acestuia, mai bine plasate pentru a se pronunța cu privire la măsurile favorabile interesului acestuia(23).
50. Potrivit Curții, prin articolul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, legiuitorul „a dorit să instituie în ceea ce privește tocmai atribuirea competenței […] un echilibru între, pe de o parte, necesitatea de a împiedica autorul răpirii să obțină un avantaj din actul său ilicit […] și, pe de altă parte, oportunitatea de a permite instanței judecătorești care se află cel mai aproape de copil să soluționeze acțiuni privind răspunderea părintească”(24).
51. Cheia pentru o înțelegere corectă a articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 și, în consecință, a condițiilor pe care le stabilește se află în găsirea acestui echilibru.
52. În opinia noastră, acest echilibru este mai bine garantat printr‑o cerere de înapoiere a copilului adresată statului membru în care acesta își avea reședința imediat înaintea deplasării sale ilicite (în speță, Germania), decât printr‑o cerere de înapoiere care, în cazul în care ar fi admisă(25), ar determina deplasarea sa într‑un alt stat (Elveția), care nu este nici statul în care își are acum reședința (Polonia).
53. Articolul 10 litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 specifică acțiunile pe care trebuie să le întreprindă persoana care dorește să evite modificarea competenței judecătorești internaționale:
– În cazul răpirii, aceasta trebuie, într‑un anumit termen, să solicite autorităților statului în care se află copilul înapoierea acestuia(26).
– În cazul unei hotărâri de neînapoiere adoptate în temeiul Convenției de la Haga din 1980 trebuie să depună imediat o cerere de încredințare a copilului(27) (dacă nu există deja o cerere în curs) la autoritățile statului în care copilul își avea reședința anterioară.
54. Considerăm că, prin condiționarea menținerii competenței de aceste reacții juridice specifice, Regulamentul nr. 2201/2003 urmărește opoziția refuzului persoanei căreia i s‑a încredințat copilul față de răpirea acestuia, însă și altceva în plus.
55. În interesul copilului, acesta promovează punerea în aplicare a unor mecanisme prin care se urmărește să se finalizeze cât mai repede această situație provizorie(28) într‑un mod coerent cu logica reglementării europene în materie de răpire internațională de copii(29). Restabilirea statu‑quoului anterior deplasării sale ilicite este primul pas esențial în regularizarea situației copilului răpit(30). Pentru a‑l putea obține, considerăm că este imperativ să se solicite înapoierea în mod specific statului membru unde acesta a fost deplasat.
56. Faptul de a solicita înapoierea copilului în alt stat decât cel în care își avea reședința obișnuită înainte deplasării sale ilicite reprezintă o formă de opoziție la această deplasare, însă nu servește obiectivului pe care tocmai l‑am menționat. În schimb, restrânge situațiile în care instanțele judecătorești ale statului membru în care copilul are reședința obișnuită actuală, în concret, cele mai apropiate de acesta, sunt competente.
57. În concluzie, ne opunem calificării drept „cerere de înapoiere” în sensul articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 a unei cereri prin care se solicită înapoierea copilului într‑un alt stat decât acela în care își avea reședința obișnuită în momentul deplasării sale ilicite.
2. Cererea de înapoiere și cererea de încredințare
58. În conformitate cu articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003:
– Depunerea unei cereri de înapoiere reprezintă condiția impusă în mod expres persoanei care solicită încredințarea, odată ce are (sau ar fi trebuit să aibă) cunoștință de locul în care se afla copilul, în scopul menținerii competenței judecătorești internaționale a instanțelor din statul în care copilul își avea anterior reședința obișnuită.
– Nu pot exista alte cereri, diferite de cele de înapoiere a copilului la autoritățile statului membru în care acesta a fost deplasat.
59. După cum am precizat, pentru menținerea competenței statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită înainte de deplasarea sa ilicită, articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 impune cerința inițierii unei proceduri de înapoiere a copilului în această țară.
60. Din această perspectivă, o cerere de înapoiere a copilului și una de încredințare a cărei soluționare implică înapoierea acestuia ar putea părea echivalente.
61. Cu toate acestea, în cazurile de răpire a copiilor, factorul timp este esențial(31). Din acest motiv, în scopul articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003, o cerere al cărei obiect unic este reprezentat de înapoierea copilului și care, pentru acest motiv, se procesează în regim de urgență și o alta, în care se va soluționa încredințarea după analiza pe fond și în detaliu a litigiului, în cadrul procedurii corespunzătoare, nu sunt interschimbabile(32).
62. Nici o interpretare sistematică nu susține înlocuirea cererii de înapoiere vizată la articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 cu o cerere de încredințare. Punctele (i), (ii) și (iii)(33) de la litera (b) a acestui articol alcătuiesc o secvență în cadrul căreia cererea de încredințare este concepută ca fiind posterioară celei de înapoiere. În ansamblul lor, aceste puncte descriu o succesiune de pași care trebuie urmați odată ce este cunoscut locul în care se află copilul, într‑o situație „tip” în care încă nu a fost formulată o cerere de încredințare.
63. De la acest moment, menținerea competenței în statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită înainte de răpirea sa implică: să se încerce înapoierea acestuia la autoritățile (noului) stat membru în care copilul a fost deplasat [punctul (i)]; să se persiste în această încercare [punctul (ii)] și, în cazul respingerii cererii de înapoiere(34), să se formuleze cu celeritate o cerere de încredințare în statul membru din care s‑a produs deplasarea [punctul (iii)].
64. În concluzie, considerăm că, pentru menținerea competenței statului membru în care copilul își avea reședința și din care a fost deplasat ilicit, persoana care dorește să i se încredințeze copilul (și care are sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se află copilul) trebuie să solicite înapoierea imediată a acestuia. Din momentul în care are cunoștință de locul în care se află copilul(35), nu poate opta între exercitarea acțiunii pe fond sau formularea unei cereri de înapoiere imediată a copilului(36). În cazul în care nu depune cererea de înapoiere sau dacă o depune după expirarea termenului, competența în soluționarea încredințării se transferă statului membru în care copilul își are reședința obișnuită(37).
C. Aplicarea acestor criterii la litigiul principal
65. Instanța de trimitere formulează cea de a doua întrebare preliminară dintr‑o dublă perspectivă:
– Pe de o parte, nu pare să dea importanță, în scopul articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003, faptului că s‑a formulat o cerere de înapoiere la instanțele poloneze, prelucrată potrivit căilor prevăzute de Convenția de la Haga din 1980.
– Pe de altă parte, consideră cererea de încredințare a lui L, adresată instanțelor germane, ca fiind o cerere de înapoiere în sensul articolului menționat anterior.
66. Pentru a formula un răspuns util la întrebarea preliminară, trebuie analizată corectitudinea acestor premise.
1. Cererea de înapoierea a lui L în Elveția
67. Din decizia de trimitere se deduce că, în opinia instanței a quo, cererea de înapoiere(38) a lui L în Elveția, adresată de tatăl acestuia instanțelor poloneze la 7 iulie 2017, nu trebuie luată în considerare în scopul menținerii competenței în Germania în temeiul articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003.
68. În observațiile sale, Comisia Europeană a expus un punct de vedere diferit: cererea de înapoiere în Elveția ar fi relevantă; tatăl copilului L „nu a lăsat situația așa cum era”, ci s‑a străduit să obțină înapoierea acestuia(39).
69. Pentru motivele expuse la punctul 41 și următoarele din prezentele concluzii, considerăm că poziția instanței de trimitere este substanțial corectă în ceea ce privește rezultatul. Având în vedere împrejurările articolului 10 litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003, în vederea menținerii competenței instanțelor din Germania, ca stat membru în care copilul își avea reședința obișnuită înainte de deplasarea sa, ar fi fost necesar ca cererea de înapoiere să fie adresată acestui stat.
2. Cererea de încredințare adresată instanțelor germane
70. În scopul verificării aspectului dacă instanțele din statul membru (Germania) unde copilul L își avea reședința obișnuită înainte de deplasarea sa ilicită (încă) sunt competente, instanța de trimitere se întreabă dacă cererea de încredințare pe care tatăl a adresat‑o acestora a fost formulată în termenul de un an la care face referire articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003.
71. Prin urmare, deducem că instanța de trimitere consideră cererea de încredințare a lui L drept una „de înapoiere” în sensul articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003. Astfel, poate depăși obstacolul reprezentat de inexistența cererii de înapoiere propriu‑zisă, impusă de articolul respectiv în scopul menținerii competenței statului membru de origine odată ce se cunoaște locul în care se află copilul în statul în care acesta a fost deplasat.
72. Pentru motivele pe care le‑am expus la punctul 58 și următoarele din prezentele concluzii, nu considerăm că această premisă este corectă. Și nu ni se pare justificată nici de un răspuns afirmativ la prima întrebare preliminară, astfel cum sugerează implicit instanța de trimitere.
73. Un lucru este că aplicarea articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 (în vederea atribuirii competenței judecătorești internaționale unor instanțe specifice în cazul deplasării ilicite a unui copil) nu este condiționată de cea a articolului 11 din același Regulament(40), și altul este că recurgerea la această competență excepțională este posibilă în orice moment, independent de orice încercare de a obține înapoierea copilului.
D. Alte cerințe prevăzute la articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003
74. Instanța de trimitere ridică două probleme care ar trebui clarificate pentru cazul în care s‑ar accepta, contrar a ceea ce susținem, că cererea de încredințare adresată în Germania este echivalentă unei cereri de înapoiere în sensul articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003.
75. Prima întrebare se referă la termenul impus persoanei căreia i s‑a încredințat copilul pentru a solicita înapoierea imediată a acestuia odată ce are (sau ar fi trebuit să aibă) cunoștință de locul în care se afla copilul.
76. Îndoiala pare să fie cauzată de contradicțiile în privința situației de fapt expuse de tatăl lui L atunci când a solicitat înapoierea sa prin intermediul autorităților elvețiene și cea expusă în Germania în scopul argumentării faptului că instanțele acestui stat își mențin competența în materie de încredințare:
– în cadrul procedurii de înapoiere, tatăl a stabilit data deplasării ilicite a lui L ca fiind 24 mai 2017, dată la care L a început să meargă la grădiniță în Polonia;
– în procedura privind încredințarea, tatăl a invocat un acord cu mama lui L, în temeiul căruia fetița urma să meargă la grădiniță în Elveția începând din luna noiembrie a anului 2017.
77. În funcție de data care se va reține, termenul de un an prevăzut la articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003 s‑ar fi scurs sau nu la momentul la care tatăl lui L a adresat cererea de încredințare în Germania (13 iulie 2018). Instanța de trimitere ridică problema dacă afirmațiile tatălui în cadrul procedurii de înapoiere în temeiul Convenției de la Haga din 1980 sunt admisibile.
78. Cea de a doua chestiune se referă la dovedirea faptelor (în concret, un eventual acord al părinților referitor la șederea copilului în Polonia după o anumită dată) care condiționează competența judecătorească internațională. Din punctul de vedere al tatălui, dovedirea acestui aspect îi revine mamei lui L în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980(41), care ar fi deopotrivă aplicabil în cadrul articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003.
79. În opinia noastră, aceste îndoieli ale instanței de trimitere pot fi clarificate ținând seama de faptul că, dată fiind natura și obiectul lor, cele două proceduri, de înapoiere și de încredințare referitoare la un copil deplasat ilicit, sunt independente.
80. În Regulamentul nr. 2201/2003, raportul dintre cele două proceduri face obiectul în special al două dispoziții: articolul 11, referitor la „[î]napoierea copilului”, și articolul 42, care face parte din secțiunea referitoare la „[f]orța executorie a anumitor hotărâri judecătorești privind dreptul de vizită și a anumitor hotărâri judecătorești prin care se dispune înapoierea copilului”. Niciuna dintre cele două dispoziții nu stabilește între cele două proceduri o legătură precum cea sugerată de instanța de trimitere.
81. În ceea ce privește articolul 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, conținutul acestuia are în vedere ipoteza unei cereri (depuse de o persoană căreia i s‑a încredințat copilul) la autoritățile competente dintr‑un stat membru, prin care se solicită să se pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din 1980 „în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într‑un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită”.
82. Or, articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 2201/2003 se limitează la a stabili un mecanism de comunicare între instanțe, astfel încât, cea care a pronunțat o hotărâre de neînapoiere în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980 va transmite o copie a respectivei hotărâri instanței competente (sau autorității centrale) din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite.
83. Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 42 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 2201/2003, atunci când înapoierea copilului rezultă dintr‑o hotărâre judecătorească pronunțată în temeiul articolului 11 alineatul (8), trebuie urmați anumiți pași și respectate anumite condiții pentru ca hotărârea respectivă să poată beneficia de caracterul executoriu prevăzut în capitolul III secțiunea 4 din Regulamentul nr. 2201/2003.
84. Nicio dispoziție din Regulamentul nr. 2001/2003 nu indică faptul că, în vederea inițierii unei proceduri în materie de răspundere părintească, persoana căreia i s‑a încredințat copilul sau instanța pe care aceasta o sesizează ar fi ținute în mod inevitabil de expunerea situației de fapt pe care respectiva persoană ar fi realizat‑o în cadrul unei cereri prealabile de înapoiere a copilului(42).
85. Regulamentul nr. 2201/2003 nu impune nici ca normele privind dovada factorilor care determină competența judecătorească în temeiul articolului 10 să fie aceleași cu cele care se aplică în Convenția de la Haga din 1980 pentru a decide în legătură cu înapoierea copilului(43).
86. Curtea a statuat că o hotărâre pronunțată la finalul unei proceduri în temeiul Convenției de la Haga din 1980 nu afectează pe fond dreptul de încredințare și, prin urmare, nici hotărârea pe care ar putea să o pronunțe instanța competentă în această materie(44).
87. De asemenea, Curtea a amintit că, având în vedere caracterul expeditiv al procedurii de înapoiere, o cerere în acest sens „trebuie […] să se întemeieze pe elemente rapid și ușor de verificat” și a indicat în mod concret că data începând de la care deplasarea este ilicită poate fi dificil sau chiar imposibil de stabilit(45).
88. În lumina acestor premise, considerăm în concluzie că:
– Regulamentul nr. 2201/2003 nu îi oferă instanței naționale (care trebuie să decidă dacă este sau nu competentă pentru a soluționa o cerere de încredințare a copilului) norme pentru a clarifica în ce măsură aceasta este ținută de afirmațiile prealabile, invocate în cadrul unei alte proceduri, în care s‑a solicitat înapoierea copilului(46).
– În lipsa unor norme de drept al Uniunii privind sarcina dovedirii împrejurărilor pe care, potrivit articolului 10 din Regulamentul nr. 2201/2003, se întemeiază competența internațională a instanțelor dintr‑un anumit stat membru, ordinea juridică internă a fiecărui stat membru este cea care definește aceste norme, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității și al efectului util al Regulamentului nr. 2201/2003.
V. Concluzie
89. Prin urmare, propunem Curții să răspundă la cea de a doua întrebare preliminară adresată de Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main, Germania) după cum urmează:
„Articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000,
trebuie interpretat în sensul că:
O cerere formulată în temeiul Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, prin care se solicită înapoierea copilului în alt stat decât cel în care își avea reședința obișnuită înainte de deplasarea sa, nu poate fi considerată «cerere de înapoiere» în sensul articolului 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003.
Odată ce se cunoaște (sau ar trebui să se cunoască) locul în care se află copilul, competența internațională a instanțelor judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale ilicite nu se menține dacă, în măsura în care sunt îndeplinite și celelalte condiții stabilite la articolul 10 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 2201/2003, persoana căreia i s‑a încredințat copilul inițiază o acțiune de încredințare la aceste instanțe, însă nu formulează o cerere de înapoiere la autoritățile statului membru în care copilul a fost deplasat.
Expunerile privind situația de fapt realizate într‑o procedură de înapoiere a copilului în conformitate cu Convenția de la Haga din 1980 nu sunt în mod necesar obligatorii pentru instanța judecătorească care urmează să statueze dacă instanța unui stat membru este competentă pentru soluționarea unei proceduri ulterioare de încredințare.
Norma privind sarcina probei, stabilită la articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980, nu se aplică faptelor invocate drept fundament al competenței judecătorești internaționale pentru o cerere de încredințare.”