HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)

12 iulie 2011(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața proiectelor referitoare la instalații de comutație cu izolație în gaz – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE – Împărțirea pieței – Dreptul la apărare – Dovada încălcării – Durata încălcării – Amenzi – Cuantum de plecare – An de referință – Egalitate de tratament”

În cauza T‑133/07,

Mitsubishi Electric Corp., cu sediul în Tokyo (Japonia), reprezentată de domnul R. Denton, solicitor, și de K. Haegeman, avocat,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de domnul F. Arbault și de doamna J. Samnadda, apoi de domnul X. Lewis, ulterior de domnii P. Van Nuffel și J. Bourke, iar în final de domnii Van Nuffel și N. Khan, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare a Deciziei C(2006) 6762 final a Comisiei din 24 ianuarie 2007 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz), în măsura în care o privește pe reclamantă și pe TM T & D, cu titlu subsidiar, o cerere de anulare a articolului 2 litera (g) din această decizie, precum și a articolului 2 litera (h) din decizia menționată, în măsura în care o privește pe reclamantă, cu titlu mai subsidiar, o cerere de modificare a articolului 2 din aceeași decizie în vederea anulării sau, în caz contrar, a reducerii cuantumului amenzii aplicate reclamantei,

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus din doamnele I. Pelikánová (raportor), președinte, K. Jürimäe și domnul S. Soldevila Fragoso, judecători,

grefier: doamna C. Kantza, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 decembrie 2009,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1.     Reclamanta

1        Reclamanta, Mitsubishi Electric Corp., este o societate japoneză care își desfășoară activitatea în diferite sectoare, printre altele în sectorul instalațiilor de comutație cu izolație în gaz (denumite în continuare „GIS”). În intervalul octombrie 2002-aprilie 2005, activitatea acesteia în sectorul GIS era realizată de o societate comună, TM T & D Corp., dizolvată în anul 2005, în care reclamanta deținea 50 % din părțile sociale împreună cu Toshiba Corp.

2.     Produsele

2        GIS sunt destinate să controleze fluxul energetic din rețelele electrice. Este vorba despre echipamente electrice grele, folosite drept componente majore pentru substațiile electrice. GIS sunt vândute în întreaga lume ca părți integrante ale unor substații electrice la cheie sau ca piese detașate înainte de a fi integrate în asemenea substații.

3.     Procedura administrativă

3        La 3 martie 2004, ABB Ltd a semnalat Comisiei Comunităților Europene existența unor practici anticoncurențiale în sectorul GIS, în cadrul unei cereri orale de imunitate la amenzi, formulată în conformitate cu Comunicarea Comisiei din 19 februarie 2002 privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”).

4        Cererea de imunitate la amenzi formulată de ABB a fost completată cu observații orale și cu mijloace de probă scrise. Aceasta a determinat, la 24 aprilie 2004, o decizie a Comisiei de acordare a unei imunități condiționate în favoarea ABB.

5        Pe baza declarațiilor date de ABB, Comisia a inițiat o investigație și a desfășurat, la 11 mai și la 12 mai 2004, inspecții în incintele mai multor societăți care își desfășurau activitatea în sectorul GIS.

6        La 20 aprilie 2006, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile, care a fost notificată către 20 de societăți, printre care și reclamanta. La 18 și la 19 iulie 2006, Comisia a efectuat audierea societăților cărora le adresase comunicarea privind obiecțiunile.

4.     Decizia atacată

7        La 24 ianuarie 2007, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 6762 final privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz) (denumită în continuare „decizia atacată”).

8        În considerentele (113)-(123) ale deciziei atacate, Comisia a arătat că diferitele întreprinderi care au participat la înțelegere coordonaseră repartizarea proiectelor GIS la scară mondială, cu excepția anumitor piețe, potrivit regulilor convenite, în special în scopul menținerii unor cote care să reflecte într‑o largă măsură cotele lor de piață istorice estimate. Comisia a precizat că repartizarea proiectelor GIS fusese efectuată pe baza unei cote asociate „japoneze” și a unei cote asociate „europene”, care ulterior trebuiau alocate între producătorii japonezi și producătorii europeni. Un acord semnat la Viena la 15 aprilie 1988 (denumit în continuare „acordul GQ”) stabilea normele care permiteau atribuirea proiectelor GIS fie producătorilor japonezi, fie producătorilor europeni și includerea valorii lor în cota corespunzătoare. Pe de altă parte, în considerentele (124)-(132) ale deciziei atacate, Comisia a precizat că diferitele întreprinderi care au participat la înțelegere încheiaseră o înțelegere nescrisă (denumită în continuare „înțelegerea comună”), în temeiul căreia proiectele GIS în Japonia, pe de o parte, și cele în țările membrilor europeni ai înțelegerii, pe de altă parte, desemnate, împreună, drept „țări de origine” ale proiectelor GIS, erau rezervate membrilor japonezi și, respectiv, membrilor europeni ai cartelului. Proiectele GIS în „țările de origine” nu făceau obiectul schimburilor de informații dintre cele două grupuri și nu erau incluse în cotele respective.

9        Acordul GQ conținea deopotrivă norme privind schimbul de informații necesare funcționării cartelului între cele două grupuri de producători, funcționare care era asigurată în special de secretarii celor două grupuri, manipularea cererilor de ofertă vizate și stabilirea prețurilor pentru proiectele GIS care nu puteau fi atribuite. Potrivit textului anexei 2, acordul GQ se aplica la scară mondială, cu excepția Statelor Unite, a Canadei, a Japoniei și a 17 țări din Europa Occidentală. În plus, în temeiul înțelegerii comune, proiectele GIS în țările europene diferite de „țările de origine” erau deopotrivă rezervate grupului european, iar producătorii japonezi se angajau să nu depună oferte pentru proiecte GIS în Europa.

10      În opinia Comisiei, împărțirea proiectelor GIS între producătorii europeni era reglementată de un acord semnat tot la Viena la 15 aprilie 1988, intitulat „E‑Group Operation Agreement for GQ‑Agreement” (denumit în continuare „acordul EQ”). Comisia a arătat că atribuirea proiectelor GIS în Europa se realiza potrivit acelorași norme și proceduri precum cele care reglementau atribuirea proiectelor GIS în alte țări. În special, proiectele GIS în Europa trebuiau deopotrivă să fie notificate, înregistrate, atribuite, aranjate sau să fi primit de asemenea un nivel de preț minim.

11      Pe baza constatărilor factuale și a aprecierilor juridice efectuate în cadrul deciziei atacate, Comisia a constatat că întreprinderile implicate încălcaseră articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (denumit în continuare „Acordul privind SEE”) și le‑a aplicat amenzi al căror cuantum a fost calculat prin aplicarea metodologiei expuse în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „Liniile directoare privind calcularea amenzilor”), precum și în Comunicarea privind cooperarea.

12      La articolul 1 din decizia atacată, Comisia a constatat că reclamanta participase la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 11 mai 2004.

13      Pentru încălcarea menționată la articolul 1 din decizia atacată, prin articolul 2 din decizia atacată, s‑a aplicat reclamantei o amendă în cuantum de 118 575 000 de euro, din care cuantumul de 4 650 000 de euro, care corespunde încălcării săvârșite de TM T & D, urma să fie plătit în solidar cu Toshiba.

 Procedura și concluziile părților

14      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 18 aprilie 2007, reclamanta a introdus prezenta acțiune. La 6 iunie 2007, reclamanta a solicitat adoptarea unor măsuri de organizare a proceduri referitoare la comunicarea de către Comisie a cifrelor de afaceri ale diferiților destinatari ai deciziei atacate.

15      Memoriul în apărare a fost depus la 21 august 2007.

16      Prin actul depus la grefa Tribunalului la 1 noiembrie 2007, reclamanta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul articolului 122 din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Aceasta a depus replica la 5 noiembrie 2007.

17      Prin Decizia Camerei a doua a Tribunalului din 29 ianuarie 2008, cererea de judecare în lipsă a fost respinsă.

18      Procedura scrisă s‑a încheiat la 18 martie 2008, prin depunerea duplicii.

19      Pe baza raportului judecătorului raportor, la 22 septembrie 2009, Tribunalul (Camera a doua) a decis deschiderea procedurii orale. În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, acesta a invitat Comisia să depună anumite înscrisuri și a solicitat părților să își exprime punctul de vedere referitor la pertinența acelorași înscrisuri, în ceea ce privește argumentele întemeiate pe încălcarea dreptului de acces la dosar. De asemenea, Tribunalul a adresat în scris întrebări părților, solicitându‑le să răspundă în ședință.

20      În răspunsul la solicitarea adresată de Tribunal, Comisia a comunicat înscrisurile vizate la 26 octombrie 2009. Reclamanta a depus observațiile cu privire la aceste înscrisuri la 19 noiembrie 2009. Comisia a depus un înscris suplimentar la 2 decembrie 2009 și a răspuns la observațiile reclamantei la 3 decembrie 2009.

21      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările scrise și orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 11 decembrie 2009.

22      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal, anularea deciziei atacate în măsura în care se aplică atât acesteia, cât și TM T & D;

–        cu titlu subsidiar, anularea articolului 2 literele (g) și (h) din decizia atacată, în măsura în care i se aplică;

–        cu titlu mai subsidiar, modificarea articolului 2 din decizia atacată în măsura în care i se aplică în vederea anulării sau, în caz contrar, a reducerii cuantumului amenzii care îi este aplicată;

–        în orice caz, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

23      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

24      Cu titlu introductiv, reclamanta contestă admisibilitatea memoriului în apărare, susținând că acesta este incoerent și nu răspunde la motivele invocate în cererea introductivă.

25      În această privință, trebuie să se observe că, în temeiul articolului 46 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură, memoriul în apărare trebuie să cuprindă argumentele de fapt și de drept invocate de pârât.

26      Or, memoriul în apărare depus în prezenta cauză îndeplinește această cerință, indiferent de chestiunea distinctă a pertinenței sau a temeiniciei argumentelor prezentate de Comisie. În aceste împrejurări, argumentul reclamantei întemeiat pe pretinsa inadmisibilitate a memoriului în apărare trebuie respins.

27      Cu privire la fond, reclamanta invocă cincisprezece motive. Primul motiv este întemeiat pe nedovedirea de către Comisie a încălcării articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE prin participarea la o înțelegere având ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței în Spațiul Economic European (denumit în continuare „SEE”). Al doilea motiv este întemeiat pe nedovedirea de către Comisie a existenței unui acord care încalcă articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind SEE, în care reclamanta ar fi avut calitatea de parte. Al treilea motiv este întemeiat pe săvârșirea de către Comisie a unei erori prin înlăturarea elementelor care explicau absența reclamantei de pe piața europeană și imposibilitatea sa de a intra pe acea piață. Al patrulea motiv este întemeiat pe încălcarea de către Comisie a normelor în materie de probe, prin faptul că a răsturnat sarcina probei și a încălcat astfel prezumția de nevinovăție. Al cincilea motiv este întemeiat pe încălcarea de către Comisie a principiilor egalității de tratament și proporționalității, prin faptul că a calculat cuantumul de plecare al amenzii care i‑a fost aplicată pe baza cifrei de afaceri aferente anului 2001. Al șaselea motiv este întemeiat pe încălcarea de către Comisie a obligației de motivare în ceea ce privește decizia de a calcula amenda pe baza cifrei de afaceri aferente anului 2001. Al șaptelea motiv este întemeiat pe săvârșirea de către Comisie a unei erori în definirea pieței mondiale a GIS și a cotei sale pe piața respectivă și pe încălcarea subsecventă a principiilor egalității de tratament și proporționalității. Al optulea motiv este întemeiat pe încălcarea de către Comisie a obligației de motivare în ceea ce privește constatarea potrivit căreia reclamanta controla între 15 și 20 % din piața mondială. Al nouălea motiv este întemeiat pe încălcarea de către Comisie a principiului bunei administrări în cadrul evaluării valorii pieței mondiale. Al zecelea motiv este întemeiat pe încălcarea de către Comisie a principiilor egalității de tratament și proporționalității în cadrul calculării factorului de descurajare care îi era aplicabil. Al unsprezecelea motiv este întemeiat pe încălcarea de către Comisie a principiului proporționalității, prin calcularea în același mod a cuantumului amenzii aplicate reclamantei și a cuantumului amenzii aplicate producătorilor europeni. Al doisprezecelea motiv este întemeiat pe neluarea în considerare de către Comisie a elementelor economice și tehnice pertinente în cadrul calculării amenzii. Al treisprezecelea motiv este întemeiat pe săvârșirea de către Comisie a unei erori în calcularea duratei înțelegerii. Al paisprezecelea motiv este întemeiat pe încălcarea de către Comisie a dreptului la apărare al reclamantei și a dreptului acesteia la un proces echitabil, prin faptul că nu i‑a acordat acces la elementele incriminatoare și dezincriminatoare. Al cincisprezecelea motiv este întemeiat pe încălcarea de către Comisie a dreptului la apărare al reclamantei, prin faptul că nu i‑a comunicat concluziile referitoare la teoria compensației inerente înțelegerii comune.

28      Comisia contestă temeinicia motivelor invocate de reclamantă.

29      Trebuie arătat de la bun început că reclamanta nu a precizat motivele care au fost invocate pentru a susține diferitele cereri pe care le‑a formulat. În această privință, trebuie să se rețină, mai întâi, că primul-al patrulea și al treisprezecelea‑al cincisprezecelea motiv au fost invocate de reclamantă în susținerea cererii sale principale. Astfel, în cazul admiterii unuia dintre aceste motive, s‑ar impune anularea atât a articolului 1, cât și a articolului 2 din decizia atacată, în măsura în care aceasta o privește pe reclamantă. În continuare, este necesar să se considere că al cincilea‑al doisprezecelea motiv privesc stabilirea amenzii aplicate reclamantei și în consecință, sunt invocate de reclamantă în susținerea cererii sale formulate cu titlu subsidiar prin care solicită anularea articolului 2 literele (g) și (h) din decizia atacată, în măsura în care se aplică reclamantei. În sfârșit, trebuie să se observe că reclamanta nu a invocat niciun motiv autonom în susținerea cererii acesteia cu titlu mai subsidiar.

1.     Cu privire la cererea principală, prin care se solicită anularea deciziei atacate în măsura în care se aplică reclamantei și TM T & D

30      În măsura în care anularea deciziei atacate, ca urmare a unei încălcări a dreptului la apărare al reclamantei, ar face inutilă examinarea pe fond a deciziei menționate, într‑o primă etapă se impune analizarea celui de al paisprezecelea și a celui de al cincisprezecelea motiv. În al doilea rând, vor trebui analizate împreună primul, al treilea și al patrulea motiv, toate acestea fiind legate de dovedirea înțelegerii comune. În al treilea rând, va trebui analizat al doilea motiv, referitor la calificarea înțelegerii menționate drept încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE. În al patrulea rând, va trebui analizat al treisprezecelea motiv, referitor la durata pretinsei înțelegeri.

 Cu privire la al paisprezecelea motiv, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a dreptului la apărare al reclamantei și a dreptului acesteia la un proces echitabil, prin neacordarea accesului la elementele incriminatoare și dezincriminatoare

 Argumentele părților

31      Reclamanta consideră că nu a avut acces la anumite elemente incriminatoare și dezincriminatoare cuprinse în dosarul Comisiei, fiind încălcat principiul respectării dreptului la apărare și dreptul la un proces echitabil.

32      Cu privire la elementele incriminatoare, reclamanta susține că decizia atacată evidențiază probe despre care nu a avut cunoștință și, prin urmare, asupra cărora nu s‑a putut pronunța. Pe de o parte, reclamanta susține că nu a putut consulta elementele furnizate de Fuji la 21 noiembrie 2006, din care rezultă că acordul GQ nu ar fi putut funcționa în lipsa înțelegerii comune.

33      Pe de altă parte, reclamanta susține că nu i‑au fost comunicate nici elementele furnizate în luna noiembrie 2006, din care rezultă că Alstom și Areva nu au contestat existența înțelegerii comune.

34      În ceea ce privește elementele dezincriminatoare, reclamanta susține, în primul rând, că la 8 septembrie 2006 a furnizat Comisiei mărturii dezincriminatoare din partea mai multor întreprinderi diferite, care nu au fost însă comunicate celorlalte părți.

35      În al doilea rând, nu ar fi fost comunicat răspunsul suplimentar dat de Hitachi la comunicarea privind obiecțiunile, în care Hitachi a contestat interpretarea Comisiei privind declarațiile conținute în răspunsul inițial, referitoare la mecanismul de notificare și de contabilizare.

36      În al treilea rând, reclamanta critică faptul că nu a avut acces la elementele care pun în discuție existența înțelegerii comune și care subliniază existența unor obstacole la intrare pe piața proiectelor GIS în SEE, provenite de la Siemens, de la întreprinderea care aparține grupului din care face parte VA TECH Transmission & Distribution GmbH & Co. KEG (denumită în continuare „VA TECH”), de la Hitachi și de la Toshiba, în special la declarațiile și la rapoartele economice și tehnice depuse de Hitachi și de Toshiba, la mărturiile angajaților Siemens și ai Hitachi și la răspunsul formulat de VA TECH la comunicarea privind obiecțiunile. Reclamanta afirmă că, întrucât în considerentul (130) al deciziei atacate Comisia a constatat că VA TECH nu a contestat în mod deschis existența înțelegerii comune, Comisia ar fi denaturat poziția exprimată de VA TECH.

37      În al patrulea rând, reclamanta susține că nu a avut acces la declarațiile domnului S., prezentate în numele Alstom și referitoare la încetarea înțelegerii în anul 1999.

38      Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

39      Respectarea dreptului la apărare impune ca în, cursul procedurii administrative, persoanei în cauză să i se fi oferit posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și pertinenței faptelor și circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a tratatului (Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 66).

40      Corolar al principiului respectării dreptului la apărare, dreptul de acces la dosar presupune obligația Comisiei de a da întreprinderii în cauză posibilitatea de a recurge la o examinare a tuturor înscrisurilor din dosarul de investigare care pot fi pertinente pentru apărarea sa. Acestea includ atât înscrisurile incriminatoare, cât și pe cele dezincriminatoare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 39 de mai sus, punctul 68).

41      În această privință, trebuie amintit că doar la începutul etapei contradictorii administrative întreprinderea în cauză este informată, prin intermediul comunicării privind obiecțiunile, cu privire la toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii, și că această întreprindere dispune de un drept de acces la dosar în vederea garantării exercitării efective a dreptului său la apărare. În consecință, răspunsul celorlalte întreprinderi care ar fi participat la înțelegere la comunicarea privind obiecțiunile nu este, în principiu, cuprins în ansamblul documentelor din dosarul de investigație pe care părțile îl pot consulta (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Hoechst/Comisia, T‑161/05, Rep., p. II‑3555, punctul 163).

42      Totuși, în cazul în care Comisia intenționează să se întemeieze pe un fragment dintr‑un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile sau pe un document anexat la un astfel de răspuns pentru stabilirea existenței unei încălcări într‑o procedură de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, celelalte întreprinderi implicate în această procedură trebuie să fie în măsură să se pronunțe cu privire la un astfel de element de probă. În asemenea împrejurări, fragmentul în discuție dintr‑un răspuns la comunicarea privind obiecțiunile sau documentul anexat la un astfel de răspuns constituie astfel un element incriminator pentru diferitele întreprinderi care ar fi participat la încălcare (a se vedea Hotărârea Hoechst/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 164 și jurisprudența citată). Jurisprudența citată anterior este aplicabilă prin analogie articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE.

43      Prin analogie, dacă un fragment dintr‑un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile sau un document anexat la un asemenea răspuns poate fi pertinent pentru apărarea unei întreprinderi prin faptul că îi permite să invoce elemente care nu concordă cu concluziile Comisiei din acel stadiu, acesta constituie un element dezincriminator. În acest caz, întreprinderea în cauză trebuie să fie în măsură să recurgă la o examinare a fragmentului ori a documentului în discuție și să se pronunțe în privința acestuia.

44      Cu toate acestea, simplul fapt că alte întreprinderi au invocat aceleași argumente precum întreprinderea în cauză și că acestea, după caz, au utilizat mai multe resurse pentru apărarea lor nu este suficient pentru reținerea acestor argumente drept elemente dezincriminatoare (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctele 353 și 355).

45      În ceea ce privește consecințele unui acces la dosar care nu respectă aceste norme, necomunicarea unui document pe care Comisia s‑a întemeiat pentru a acuza o întreprindere constituie o încălcare a dreptului la apărare numai dacă întreprinderea în cauză demonstrează că rezultatul la care a ajuns Comisia în decizia adoptată ar fi fost diferit dacă documentul necomunicat ar fi trebuit înlăturat ca mijloc de probă incriminator (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 39 de mai sus, punctele 71 și 73).

46      În ceea ce privește omisiunea comunicării unui document dezincriminator, întreprinderea în cauză trebuie doar să demonstreze că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul său, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Este suficient ca întreprinderea să demonstreze că ar fi putut utiliza documentul dezincriminator respectiv în apărare, în sensul că, dacă s‑ar fi putut prevala de acesta în cursul procedurii administrative, ar fi putut invoca elemente care nu corespundeau concluziilor Comisiei în această etapă și ar fi putut, așadar, influența, în orice mod, aprecierile Comisiei cuprinse în decizie, cel puțin în ceea ce privește gravitatea și durata comportamentului care îi erau imputate, și, prin urmare, nivelul amenzii (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 39 de mai sus, punctele 74 și 75).

47      Posibilitatea ca un document nedivulgat să fi putut avea vreo influență asupra derulării procedurii și asupra conținutului deciziei Comisiei nu se poate stabili decât după o examinare provizorie a anumitor mijloace de probă care evidențiază că documentele nedivulgate au putut avea – în considerarea acestor mijloace de probă – o importanță care nu ar fi trebuit neglijată (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 39 de mai sus, punctul 76).

48      În speță, în ceea ce privește elementele incriminatoare, pe de o parte, Comisia admite că nu putea să se întemeieze pe observațiile depuse de Fuji, necomunicate reclamantei, pentru a susține obiecțiunile ce i‑au fost imputate în decizia atacată, însă contestă faptul că le‑a invocat efectiv în calitate de elemente incriminatoare. Cu toate acestea, trebuie arătat că, în considerentele (125) și (255) ale deciziei atacate, Comisia s‑a referit la observațiile suplimentare prezentate de Fuji, în special cele prezentate la 21 noiembrie 2006, pentru a confirma existența înțelegerii comune.

49      Pe de altă parte, Comisia susține că nu s‑a întemeiat pe poziția pretins neutră a Alstom și a Areva pentru a concluziona în sensul existenței înțelegerii comune, ci doar s‑a limitat la constatarea acesteia. Deși această interpretare este confirmată de textul considerentului (125) al deciziei atacate, în care poziției adoptate de Alstom, de Areva și de VA TECH nu i se recunoaște nicio forță confirmativă, spre deosebire de declarațiile date de Fuji care confirmă existența înțelegerii comune, aceasta este repusă în discuție în considerentul (255) al deciziei atacate, în care Comisia se referă la recunoașterea implicită a existenței unei înțelegeri comune din partea anumitor producători europeni.

50      În orice caz, poziția neutră a Alstom și a Areva nu poate fi interpretată drept o dovadă a existenței înțelegerii comune. Astfel, având în vedere sarcina probei care revine Comisiei în cadrul unei proceduri de aplicare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, necontestarea unui fapt de către o întreprindere nu dovedește împrejurarea în discuție. În consecință, independent de chestiunea respectării dreptului la apărare, Comisia nu putea invoca poziția exprimată de Alstom și de Areva în calitate de element incriminator.

51      În aceste împrejurări, luarea în considerare a argumentelor reclamantei privind elementele incriminatoare depinde de rezultatul examinării primului motiv, referitor la dovada existenței înțelegerii comune. Astfel, în ipoteza în care se constată că existența înțelegerii respective a fost demonstrată corespunzător cerințelor legale și după excluderea observațiilor prezentate de Fuji și a poziției pretins neutre exprimate de Alstom și de Areva, în calitate de elemente incriminatoare, se va impune respingerea prezentului aspect. În schimb, dacă se constată că elementele respective constituie o susținere necesară a constatărilor din decizia atacată cu privire la existența înțelegerii comune, se va impune admiterea argumentului reclamantei și, prin urmare, anularea deciziei atacate în măsura în care o privește.

52      În ceea ce privește elementele dezincriminatoare, trebuie înlăturat de la bun început argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că anumite elemente pe care le‑a prezentat nu au fost comunicate celorlalți destinatari ai comunicării privind obiecțiunile. Astfel, chiar dacă se presupune că aceste elemente nu au fost comunicate celorlalți destinatari, aceasta ar putea afecta mai degrabă apărarea destinatarilor respectivi, iar nu apărarea reclamantei.

53      În definitiv, Tribunalul a solicitat Comisiei depunerea înscrisurilor care au fost identificate de reclamantă cu o precizie minimală.

54      Or, în primul rând, trebuie să se observe că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, răspunsul suplimentar formulat de Hitachi la comunicarea privind obiecțiunile nu repune în discuție conținutul factual al declarațiilor acesteia din urmă referitoare la mecanismul de notificare și de contabilizare. În răspunsul suplimentar menționat, Hitachi s‑a limitat să conteste interpretarea Comisiei referitoare la aceste declarații, în special în ceea privește pertinența acestora în calitate de dovadă a înțelegerii comune și a existenței unei încălcări unice, care cuprinde atât înțelegerea comună, cât și acordul GQ. Or, aceeași argumentație fusese prezentată deja de Hitachi în extrasul primului său răspuns la comunicarea privind obiecțiunile, pe care Comisia l‑a comunicat reclamantei. În consecință, răspunsul suplimentar dat de Hitachi la comunicarea privind obiecțiunile nu poate fi considerat un element dezincriminator a cărui comunicare ar fi fost susceptibilă să influențeze derularea procedurii și conținutul deciziei atacate.

55      În al doilea rând, astfel cum susține reclamanta, VA TECH a contestat explicit, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, existența înțelegerii comune. Totuși, deși această împrejurare trebuie luată în considerare în cadrul examinării primului motiv referitor la dovada existenței înțelegerii comune, ea nu evidențiază, în sine, o încălcare a dreptului la apărare al reclamantei, dat fiind că reclamanta nu precizează în ce măsură interpretarea incorectă a poziției exprimate de VA TECH a făcut mai dificilă apărarea acesteia.

56      În sfârșit, în declarațiile date, atât VA TECH, cât și Hitachi, Toshiba și Siemens au contestat existența înțelegerii comune și au descris existența unor bariere la intrare pe piața europeană. Pe de altă parte, Hitachi și Toshiba au depus rapoarte ale unor experți care trebuiau să susțină poziția acestora cu privire la aspectul respectiv.

57      Or, în cursul procedurii administrative, reclamanta însăși a contestat existența înțelegerii comune și a discuțiilor referitoare la aceasta, a invocat existența unor bariere la intrare „ridicate” pe piața europeană și a depus rapoarte ale unor experți privind același aspect, analoge rapoartelor depuse de Hitachi și Toshiba. În aceste împrejurări, declarațiile și rapoartele provenite de la ceilalți destinatari ai comunicării privind obiecțiunile nu pot fi considerate elemente dezincriminatoare.

58      În ceea ce privește mărturiile angajaților Hitachi și ai Siemens, aceștia au declarat că acordul GQ nu se aplica proiectelor GIS în Europa, au contestat existența înțelegerii comune și a discuțiilor referitoare la aceasta și au menționat existența unor bariere la intrare „ridicate” pe piața SEE. Pe de altă parte, martorii Hitachi au menționat detaliile unei propuneri formulate de Alstom în luna iulie 2002, referitoare la o înțelegere între producătorii europeni și japonezi, și detaliile respingerii acestei propuneri de Hitachi.

59      În această privință, trebuie să se observe, pe de o parte, că mărturiile scrise ale angajaților unei societăți, redactate sub controlul acesteia și prezentate de aceasta în scopul apărării sale în cadrul procedurii administrative desfășurate de Comisie, nu pot, în principiu, să fie calificate drept elemente diferite și independente de declarațiile aceleiași societăți. Astfel, de regulă, poziția unei societăți cu privire la realitatea faptelor care îi sunt imputate de Comisie este întemeiată în primul rând pe cunoștințele și pe opiniile angajaților și ale conducătorilor acesteia.

60      Pe de altă parte, după cum s‑a observat la punctul 57 de mai sus, în cursul procedurii administrative, reclamanta însăși a contestat existența înțelegerii comune și a discuțiilor referitoare la aceasta și a invocat existența unor bariere la intrare „ridicate” pe piața europeană. Reclamanta a invocat deopotrivă faptul că acordul GQ nu avea în vedere teritoriul SEE. În consecință, împrejurarea că alte întreprinderi au invocat aceste argumente nu poate fi considerată un element dezincriminator.

61      De asemenea, detaliile propunerii formulate de Alstom în luna iulie 2002 au fost evidențiate în comunicarea privind obiecțiunile. Prin urmare, acest element nu constituie un element dezincriminator.

62      În al treilea rând, după ce a obținut acces la declarațiile domnului S., reclamanta nu a identificat în cadrul acestora niciun element care ar fi putut fi util propriei apărări. Prin urmare, afirmația generală potrivit căreia declarațiile respective constituie un element dezincriminator trebuie respinsă ca fiind nesusținută.

63      Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie înlăturate argumentele reclamantei referitoare la accesul la elementele dezincriminatoare. Cu toate acestea, după cum rezultă din cuprinsul punctului 51 de mai sus, soluționarea prezentului motiv depinde de rezultatul examinării primului motiv.

 Cu privire la al cincisprezecelea motiv, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a dreptului la apărare al reclamantei întrucât nu i‑a comunicat concluziile sale referitoare la teoria compensației inerente înțelegerii comune

 Argumentele părților

64      Reclamanta susține că, în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia nu a menționat că această compensație acordată producătorilor japonezi de producătorii europeni în cadrul înțelegerii comune, ca urmare a mecanismului de notificare și de contabilizare, constituia o dovadă a existenței înțelegerii respective. În opinia reclamantei, această teorie este menționată pentru prima dată în decizia atacată. Astfel, Comisia ar fi încălcat obligația de a da părților interesate posibilitatea de a‑și expune opinia cu privire la elementele pe care s‑a întemeiat.

65      Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

66      Potrivit jurisprudenței, comunicarea privind obiecțiunile trebuie să prevadă, în mod clar, toate elementele esențiale pe care se bazează Comisia în acest stadiu al procedurii. Această informare poate fi făcută însă succint, iar decizia nu trebuie să fie în mod necesar o copie a expunerii obiecțiunilor, întrucât această comunicare constituie un document pregătitor ale cărui aprecieri de fapt și de drept au un caracter pur provizoriu (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 39 de mai sus, punctul 67). Astfel, deși Comisia nu poate stabili în sarcina persoanelor interesate încălcări diferite de cele menționate în comunicarea privind obiecțiunile și nu poate reține decât fapte cu privire la care persoanele interesate au avut ocazia să își prezinte punctul de vedere, aceasta trebuie însă să țină seama de elementele rezultate din procedura administrativă fie pentru a renunța la obiecțiunile care s‑ar fi dovedit neîntemeiate, fie pentru a‑și structura sau a‑și completa, atât în fapt, cât și în drept, argumentarea pentru susținerea obiecțiunilor pe care le reține (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 15 iulie 1970, ACF Chemiefarma/Comisia, 41/69, Rec., p. 661, punctele 92-94).

67      În speță, trebuie să se admită că, în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia nu a menționat explicit că mecanismul de notificare și de contabilizare constituia o compensație oferită de producătorii europeni producătorilor japonezi, percepuți drept concurenți potențial credibili, în schimbul respectării înțelegerii comune.

68      Cu toate acestea, pe de o parte, comunicarea privind obiecțiunile descrie elementele de fapt care stau la baza acestei teorii. Astfel, înțelegerea comună și mecanismul de contabilizare sunt prezentate sumar la punctele 100, 106 și 110 ale comunicării privind obiecțiunile și sunt descrise în detaliu în continuarea acesteia. De asemenea, din cuprinsul punctului 120 din comunicarea privind obiecțiunile reiese că, în opinia Comisiei, producătorii japonezi erau concurenți potențial credibili în privința proiectelor GIS în SEE.

69      Pe de altă parte, la punctul 59 din răspunsul pe care l‑a formulat la comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta a constatat că mecanismul de notificare și de contabilizare era invocat de Comisie în calitate de dovadă a existenței înțelegerii comune. Prin urmare, trebuie să se considere că reclamanta înțelesese, pe baza comunicării respective, importanța pe care Comisia o atribuia mecanismului de notificare și de contabilizare în contextul dovedirii pretinsei încălcări. De asemenea, la punctele 59-64 din răspunsul pe care l‑a formulat la comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta și‑a exprimat în mod detaliat punctul de vedere în ceea ce privea mecanismul respectiv și pertinența acestuia în raport cu pretinsa înțelegere comună.

70      În consecință, se impune constatarea potrivit căreia conținutul comunicării privind obiecțiunile i‑a permis reclamantei să își exprime poziția cu privire la elementele de fapt care întemeiau obiecțiunea invocată de Comisie în această comunicare și în decizia atacată.

71      Prin urmare, al cincisprezecelea motiv trebuie respins.

 Cu privire la primul, la al treilea și la al patrulea motiv, întemeiate pe nedovedirea de către Comisie a participării reclamantei la pretinsa înțelegere, pe săvârșirea de către Comisie a unei erori prin înlăturarea elementelor care explicau absența reclamantei pe piața europeană și imposibilitatea de a intra pe aceasta și pe încălcarea de către Comisie a normelor privind probele, prin răsturnarea sarcinii probei, încălcând astfel prezumția de nevinovăție

72      Potrivit jurisprudenței, Comisiei îi revine obligația de a dovedi încălcările pe care le constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător cerințelor legale, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T‑44/02 OP, T‑54/02 OP, T‑56/02 OP, T‑60/02 OP și T‑61/02 OP, Rec., p. II‑3567, punctul 59 și jurisprudența citată).

73      În acest context, existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări. Prin urmare, instanța nu poate concluziona că existența încălcării în cauză a fost dovedită de Comisie la un standard juridic corespunzător dacă există încă o îndoială cu privire la acest aspect, în special în cazul unei acțiuni în anulare a unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 72 de mai sus, punctul 60).

74      Într‑adevăr, în această ultimă situație, este necesar să se țină seama de principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care se numără printre drepturile fundamentale care constituie principii generale ale dreptului comunitar. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de gravitate al sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu (a se vedea în acest sens Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 72 de mai sus, punctul 61 și jurisprudența citată).

75      Astfel, este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a dovedi săvârșirea încălcării. Cu toate acestea, este important de subliniat că fiecare dintre probele prezentate de Comisie nu trebuie, în mod necesar, să corespundă acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe (a se vedea Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 72 de mai sus, punctele 62 și 63 și jurisprudența citată).

76      În plus, având în vedere caracterul notoriu al interdicției acordurilor anticoncurențiale, Comisiei nu i se poate solicita să furnizeze înscrisuri care să ateste explicit un contact între operatorii în cauză. Elementele fragmentare și disparate de care ar putea dispune Comisia ar trebui, în orice ipoteză, să poată fi completate prin deducții care să permită reconstituirea împrejurărilor pertinente. Existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial poate fi, așadar, dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, analizate împreună, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență (a se vedea Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 72 de mai sus, punctele 64 și 65 și jurisprudența citată).

77      În această privință, reclamanta susține că nu este necesară aplicarea normelor mai flexibile în materie de probe, legate de dificultățile cu care s‑ar fi confruntat Comisia în încercarea de a dovedi o încălcare. În opinia reclamantei, în primul rând, amenzile impuse în cauzele privind înțelegeri au crescut constant în ultimii ani, aspect care influențează intensitatea controlului deciziilor Comisiei. În al doilea rând, dată fiind existența Comunicării privind cooperarea și cooperarea părților realizată în temeiul acesteia, nu ar mai fi necesară recunoașterea marjei Comisiei cu privire la aprecierea probelor. În al treilea rând, în prezenta cauză, Comisia ar încerca să invoce un document care atestă existența unei înțelegeri în afara Uniunii Europene, și anume acordul GQ, pentru a constata o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE.

78      Totuși, aceste argumente ale reclamantei nu pot fi primite. Astfel, în primul rând, majorarea cuantumurilor amenzilor este, desigur, susceptibilă să aibă consecințe mai grave pentru părțile cărora li s‑au impus aceste amenzi. Cu toate acestea, din moment ce inițiativa Comisiei în acest sens este în general cunoscută, efectul său constă în împrejurarea că, atunci când răspunderea pentru încălcare se stabilește în sarcina unor întreprinderi, acestea asigură generarea unui număr cât mai scăzut posibil de probe utilizabile, făcând astfel mai dificilă sarcina Comisiei. În al doilea rând, pentru a putea fi invocate în mod legal de Comisie drept dovezi ale unei încălcări, elementele primite de la întreprinderile în cauză în cadrul unui program de clemență trebuie să îndeplinească în orice situație criteriile jurisprudențiale aplicabile. Astfel, existența însăși a unor cereri de clemență nu simplifică în mod obligatoriu rolul Comisiei. În al treilea rând, faptul că acordul GQ nu privea teritoriul Uniunii Europene are pertinență în cadrul aprecierii valorii probatorii a acestui element. În schimb, acesta nu este de natură să influențeze aprecierea altor elemente invocate de Comisie.

79      De altfel, atunci când Comisia se întemeiază numai pe conduita întreprinderilor în cauză pe piață pentru a concluziona cu privire la existența unei încălcări, este suficient ca acestea din urmă să demonstreze existența unor împrejurări care să pună într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care să permită astfel substituirea prin altă explicație plauzibilă a faptelor a celei reținute de Comisie pentru a concluziona în sensul existenței unei încălcări a normelor comunitare de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctul 186 și jurisprudența citată).

80      În mod contrar celor susținute de reclamantă, această regulă nu este aplicabilă în toate cazurile în care încălcarea este dovedită doar prin probe care nu sunt înscrisuri.

81      Astfel, în ceea ce privește mijloacele de probă care pot fi invocate pentru a dovedi încălcarea articolului 81 CE, principiul care prevalează în dreptul comunitar este cel al liberei administrări a probelor (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, T‑50/00, Rec., p. II‑2395, punctul 72). Jurisprudența citată anterior este aplicabilă, prin analogie, articolului 53 din Acordul privind SEE.

82      În consecință, chiar dacă ar putea avea pertinență în cadrul aprecierii globale a seriei de indicii invocate de Comisie, lipsa unor probe scrise, considerată în mod individual, nu are drept efect să permită întreprinderii în cauză să pună în discuție afirmațiile Comisiei printr‑o prezentare alternativă a faptelor. Această situație se întâlnește numai atunci când probele prezentate de Comisie nu permit să se demonstreze existența încălcării fără echivoc și fără a fi necesară o interpretare (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Coats Holdings și Coats/Comisia, T‑36/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 74).

83      În plus, nicio dispoziție și niciun principiu general de drept comunitar nu interzic Comisiei să invoce, împotriva unei întreprinderi, declarațiile date de alte întreprinderi cărora li se impută că au participat la înțelegere. În cazul inexistenței unei asemenea situații, sarcina probei comportamentelor contrare articolului 81 CE, care revine Comisiei, ar fi nesustenabilă și incompatibilă cu misiunea acesteia de supraveghere a aplicării adecvate a acestor dispoziții (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 79 de mai sus, punctul 192). Jurisprudența citată anterior este aplicabilă, prin analogie, articolului 53 din Acordul privind SEE.

84      Cu toate acestea, declarația unei întreprinderi căreia i se impută că a participat la o înțelegere a cărei exactitate este contestată de mai multe alte întreprinderi în cauză nu poate fi considerată că reprezintă o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă, fără a fi confirmată de alte elemente de probă, admițându‑se că gradul de coroborare impus poate fi mai mic, din cauza fiabilității declarațiilor în cauză (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 79 de mai sus, punctele 219 și 220)

85      În ceea ce privește valoarea probatorie a diferitor elemente de probă, singurul criteriu pertinent pentru a aprecia probele prezentate rezidă în credibilitatea acestora (Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 81 de mai sus, punctul 72).

86      Potrivit normelor generale în materie de probă, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probatorie a unui înscris depind de originea acestuia, de împrejurările întocmirii acestuia, de persoana căruia îi este adresat și de conținutul acestuia (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctele 1053 și 1838).

87      Cu privire la declarații, acestora li se poate recunoaște de altfel o valoare probatorie foarte ridicată dacă, în primul rând, sunt fiabile, în al doilea rând, sunt date în numele unei întreprinderi, în al treilea rând, provin de la o persoană care are obligația profesională de a acționa în interesul acestei întreprinderi, în al patrulea rând, sunt date împotriva intereselor declarantului, în al cincilea rând, provin de la un martor direct al împrejurărilor pe care le relatează și, în al șaselea rând, au fost date în scris, în mod intenționat și după o reflecție matură (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 79 de mai sus, punctele 205-210).

88      În plus, deși în general s‑ar putea manifesta o anumită neîncredere în privința depozițiilor voluntare ale participanților principali la o înțelegere ilicită, dată fiind posibilitatea invocată de reclamantă ca acești participanți să aibă tendința să furnizeze mai multe elemente incriminatoare privind activitatea concurenților lor, nu este mai puțin adevărat că faptul de a solicita beneficiul aplicării Comunicării privind cooperarea în vederea obținerii unei imunități sau a unei reduceri a amenzii nu determină obligatoriu o incitare de a prezenta elemente de probă deformate în privința participării altor membri ai înțelegerii. Astfel, orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea repune în discuție sinceritatea și caracterul complet al cooperării solicitantului și, prin urmare, ar pune în pericol posibilitatea ca acesta să beneficieze pe deplin de Comunicarea privind cooperarea (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2006, Peróxidos Orgánicos/Comisia, T‑120/04, Rec., p. II‑4441, punctul 70).

89      Tot în această privință, trebuie arătat că efectele posibile ale comunicării unor informații deformate sunt cu atât mai grave, cu cât declarația contestată a întreprinderii trebuie confirmată, după cum rezultă din cuprinsul punctului 84 de mai sus. Astfel, această împrejurare crește riscul identificării unor declarații inexacte atât de Comisie, cât și de alte întreprinderi implicate.

90      În ceea ce privește aplicarea acestor norme în speță, cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit constatărilor din decizia atacată, înțelegerea comună era o înțelegere nescrisă care includea, în primul rând, angajamentul întreprinderilor japoneze de a nu intra pe piața proiectelor GIS în SEE, în al doilea rând, înțelegerea întreprinderilor europene de a nu intra pe piața japoneză a proiectelor GIS și, în al treilea rând, înțelegerea întreprinderilor europene de a notifica întreprinderilor japoneze proiectele GIS în țări europene, altele decât țările de origine, și de a înscrie aceleași proiecte în cota asociată „europeană” prevăzută de acordul GQ. În opinia Comisiei, obiectivul mecanismului de notificare și de contabilizare era de a oferi o compensație întreprinderilor japoneze, percepute de întreprinderile europene drept concurenți potențiali pe piața SEE.

91      Printre diferitele elemente ale înțelegerii comune enumerate la punctul 90 de mai sus, pretinsul angajament al întreprinderilor japoneze de a nu intra pe piața SEE este cel care constituie temeiul obiecțiunii adresate de Comisie reclamantei. Prin urmare, existența acestui angajament trebuie demonstrată corespunzător cerințelor legale. Cu toate acestea, celelalte elemente ale înțelegerii comune, în cazul în care ar fi dovedite, pot fi pertinente în calitate de dovezi indirecte din care s‑ar putea deduce existența angajamentului corelativ al întreprinderilor japoneze.

92      Reclamanta contestă, în cadrul primului motiv, existența înțelegerii comune și participarea la aceasta. Reclamanta critică valoarea probatorie a diferitor elemente invocate de Comisie în decizia atacată și evidențiază alte elemente care, în opinia sa, sugerează inexistența înțelegerii comune. Din acestea, reclamanta deduce că, prin adoptarea deciziei atacate, Comisia și‑ar fi depășit competența. În cadrul celui de al treilea motiv, reclamanta adaugă că, în aceste împrejurări, Comisia avea obligația să accepte explicația alternativă a absenței producătorilor japonezi de pe piața proiectelor GIS în SEE, legată de existența unor bariere juridice, tehnice și comerciale la intrarea pe această piață. În cadrul celui de al patrulea motiv, reclamanta susține că, prin faptul că nu a demonstrat existența înțelegerii comune corespunzător cerințelor legale, Comisia a răsturnat sarcina probei și a încălcat principiul prezumției de nevinovăție.

93      Comisia susține că existența înțelegerii comune și în special angajamentul întreprinderilor japoneze de a nu intra pe piața SEE sunt demonstrate corespunzător cerințelor legale printr‑o serie de dovezi care conțin înscrisuri, declarații date de întreprinderi, mărturii, precum și elemente referitoare la funcționarea efectivă a înțelegerii. În consecință, Comisia consideră, pe de o parte, că explicația alternativă propusă de reclamantă este lipsită de pertinență, iar pe de altă parte, că aceasta a suportat sarcina probei care îi revine și că, prin urmare, a respectat principiul prezumției de nevinovăție.

94      Prin urmare, trebuie să se aprecieze fiabilitatea și conținutul diferitor elemente de probă avute în vedere pentru a verifica dacă, analizate în mod global, în privința existenței înțelegerii comune, probele invocate de Comisie întemeiază o convingere fermă care nu este susceptibilă să fie pusă în discuție de probele invocate de reclamantă.

95      Critica reclamantei întemeiată pe depășirea de către Comisie a propriei competențe, precum și al treilea și al patrulea motiv se întemeiază pe premisa potrivit căreia Comisia nu a dovedit existența înțelegerii comune și participarea reclamantei la aceasta. În consecință, în cazul în care argumentele reclamantei privind dovada existenței încălcării și participarea reclamantei la încălcare trebuie înlăturate, această împrejurare va determina în mod obligatoriu competența Comisiei pentru a sancționa încălcarea constatată, în continuare, lipsa de pertinență a explicației alternative a reclamantei, în temeiul celor arătate la punctele 79-82 de mai sus, și, în sfârșit, faptul că, potrivit obligației care îi revine, Comisia a suportat sarcina probei și a respectat, așadar, principiul prezumției de nevinovăție. În schimb, în cazul în care se concluzionează că, în decizia atacată, nu s‑a demonstrat participarea reclamantei la pretinsa încălcare, această constatare, luată în considerare în mod individual, va justifica anularea deciziei atacate în măsura în care o privește pe reclamantă.

 Cu privire la elementele prezentate de ABB

–       Argumentele părților

96      Reclamanta susține că mărturia domnului M. prezentată în numele ABB nu este fiabilă și nu permite să se concluzioneze în sensul existenței înțelegerii comune.

97      În primul rând, în calitate de beneficiar al imunității condiționate, ABB ar fi fost incitată să furnizeze elemente incriminatoare. În plus, domnul M. ar fi conștient de faptul că ABB avea interesul de a nu contesta teza înțelegerii comune. În schimb, acesta nu ar fi ignorat faptul că nu risca sancțiuni civile ca urmare a declarațiilor sale și ar fi avut certitudinea că mărturia sa nu ar face obiectul unui interogatoriu în contradictoriu. De asemenea, ar fi fost evident că declarațiile domnului M. nu ar fi produs efecte prejudiciabile pentru ABB, din moment ce răspunderea acestei întreprinderi ar fi fost demonstrată prin alte elemente.

98      Voința ABB de a prezenta elemente incriminatoare s‑ar fi manifestat cu ocazia întâlnirii cu domnul M. prin intervențiile reprezentantului ABB, care a intervenit pentru a corecta și a preciza declarațiile domnului Mayr și chiar ar fi răspuns în nume propriu la întrebările Comisiei la un moment dat.

99      În al doilea rând, mărturia domnului M. ar fi fost prezentată la mai mult de 18 luni de la cererea de imunitate la amenzi formulată de ABB.

100    În al treilea rând, mărturia domnului M. ar fi mai degrabă o simplă mărturie a unui fost angajat al ABB decât o declarație dată în contul acesteia. În opinia reclamantei, la momentul întâlnirii respective, acest martor se pensionase și nu mai avea obligația să acționeze în interesul ABB.

101    În al patrulea rând, mărturia orală a domnului M. nu ar fi rezultatul unei reflecții aprofundate. De asemenea, în măsura în care domnul M. ar fi dat mai multe declarații în cursul procedurii administrative, elementele furnizate ar trebui considerate o serie de declarații dezmințite în mod constant, iar nu o mărturie unică revizuită după reflecție. Pe de altă parte, faptul că reclamantei nu i‑au fost comunicate declarațiile anterioare ale martorului respectiv ar presupune că acestea nu ar cuprinde dovezi ale înțelegerii comune, ceea ce ar reduce fiabilitatea declarațiilor ulterioare ale acestui martor.

102    În al cincilea rând, chiar dacă domnul M. fusese martor direct al anumitor aspecte ale pretinsei încălcări, acesta nu ar fi participat la nicio discuție privind înțelegerea comună și în special nu ar fi asistat la încheierea acesteia, ceea ce ar presupune că nu a fost un martor direct cu privire la acest aspect.

103    În al șaselea rând, mărturia domnului M. ar fi vagă în ceea ce privește formarea, conținutul și punerea în aplicare a înțelegerii comune și nu ar menționa nicio reuniune sau discuție. În opinia reclamantei, declarațiile domnului M. referitoare la înțelegerea respectivă reprezintă mai degrabă un sentiment personal decât o expunere completă și coerentă a situației de fapt referitoare la un acord.

104    În al șaptelea rând, mărturia domnului M. nu ar fi confirmată prin dovezi contemporane, fiind contrazisă atât de acordul GQ și de acordul EQ, cât și de alte mărturii. Pe de altă parte, declarațiile acestui martor nu ar coincide cu celelalte declarații date de ABB și s‑ar afla în contradicție cu dovezile furnizate de alți participanți la înțelegere.

105    În mod specific, reclamanta susține că cererea de imunitate la amenzi formulată de ABB la 11 martie 2004 nu ar conține nicio descriere a înțelegerii comune, astfel cum este realizată în decizia atacată, din moment ce declarațiile date de ABB nu sugerează că aceasta s‑a angajat să nu intre pe piața europeană. De asemenea, domnul V.-A., un alt angajat al ABB, ar fi declarat că fusese informat de domnul M. că Europa și America de Nord erau excluse din domeniul de aplicare al înțelegerii.

106    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

107    În primul rând, din cuprinsul punctelor 88 și 89 de mai sus rezultă că nu este necesar să se examineze automat cu circumspecție elementele furnizate de o întreprindere care a solicitat să beneficieze de imunitate la amenzi. În ceea ce privește cazul specific al mărturiilor, desigur, este posibil ca angajații unei asemenea întreprinderi, care au obligația să acționeze în interesul acesteia, să își împărtășească voința de a prezenta maximul posibil de elemente incriminatoare, inclusiv pentru motivul că această cooperare din partea lor în cadrul procedurii poate avea o influență pozitivă asupra viitorului lor profesional. Totuși, într‑o asemenea situație, angajații în discuție ar fi deopotrivă conștienți de consecințele negative potențiale ale prezentării unor elemente inexacte, considerate mai sensibile ca urmare a cerinței coroborării.

108    Pe de altă parte, nu se poate considera că elementele furnizate de ABB nu erau susceptibile să producă efecte prejudiciabile în privința acesteia. Astfel, în măsura în care elementele respective au fost prezentate înainte de comunicarea privind obiecțiunile, nici ABB, nici actualii angajați, nici fostul angajat al acesteia nu puteau avea certitudine cu privire la întinderea și la conținutul exact al obiecțiunilor imputate ABB.

109    În ceea ce îl privește pe domnul M., reclamanta arată în mod întemeiat că un fost angajat nu mai are în principiu obligația de a acționa în interesul fostului său angajator în ceea ce privește cooperarea voluntară la o procedură administrativă. O asemenea împrejurare presupune însă deopotrivă că, în asemenea context, acesta nu are în principiu un interes de a prezenta elemente inexacte, indiferent de aspectul dacă se expunea la sancțiuni civile și dacă știa că declarațiile sale nu făceau obiectul unui interogatoriu în contradictoriu.

110    Este de asemenea adevărat că, într‑un anumit moment al întâlnirii cu domnul M., consilierul extern al ABB a intervenit pentru a‑i sugera că intrarea pe piața europeană putea fi rentabilă pentru producătorii japonezi, aspect în privința căruia domnul M. nu a părut convins. În consecință, trebuie să se considere că domnul M. exprima îndoieli cu privire la interesul comercial al unui asemenea demers și să se țină seama de această împrejurare în cadrul aprecierii conținutul mărturiei sale. Cu toate acestea, reclamanta nu explică în ce măsură această intervenție a consilierului extern al ABB afectează credibilitatea mărturiei domnului M. cu privire la alte aspecte.

111    În al doilea rând, faptul că între depunerea de către ABB a cererii de imunitate la amenzi și întâlnirea cu domnul M. a curs un anumit termen nu pune în discuție valoarea probatorie a mărturiei acestuia. Astfel, Comisia are temei pentru a obține dovezi suplimentare în cursul investigației, pentru a dispune de toate elementele pertinente în vederea aprecierii existenței unei încălcări, în special în lumina observațiilor formulate de întreprinderile în cauză. În schimb, termenul curs între prezentarea mărturiei și faptele pe care aceasta le relatează poate fi pertinent pentru aprecierea credibilității acesteia, întrucât, de regulă, martorii pot oferi o mărturie mai detaliată și mai fiabilă în privința evenimentelor recente. Or, în speță, termenul de trei ani și trei luni care a curs de la implicarea domnului M. în cartel și mărturia acestuia nu este suficient de lung pentru a‑i influența credibilitatea.

112    În al treilea rând, nu rezultă că domnul M. s‑a exprimat în calitate de reprezentant oficial ai ABB. Astfel, mai întâi, acest rol pare să fi fost asumat în esență de consilierii externi ai ABB. În continuare, după cum s‑a observat la punctul 109 de mai sus, în momentul prezentării mărturiei, domnul M. nu mai avea a priori obligația să acționeze în interesul fostului său angajator, neexistând un indiciu suplimentar care ar permite să se înțeleagă că acesta s‑ar fi pregătit sistematic pentru întâlnire, consultând alți angajați ai ABB și înscrisurile deținute de acestea. În sfârșit, întrebările adresate de Comisie în cursul întâlnirilor nu priveau poziția oficială a ABB cu privire la subiectele abordate, ci mai degrabă cunoștințele personale ale domnului M.

113    În al patrulea rând, reclamanta susține în mod întemeiat că mărturia domnului M. nu pare a fi rezultatul unei reflecții aprofundate și că aceasta nu a fost revizuită după o reflecție și după verificări suplimentare. Astfel, mărturia a fost prezentată oral și nu există nicio urmă a unor întrebări scrise adresate anterior de Comisie domnului M., nici a verificării și a revizuirii ulterioare, din partea acestuia, a declarațiilor referitoare la înțelegerea comună și la barierele la intrare pe piața SEE.

114    În schimb, împrejurarea că domnul M. a dat mai multe declarații succesive care nu au fost prezentate în totalitate Comisiei nu pune în discuție credibilitatea mărturiei sale. Astfel, este normal, pe de o parte, ca un martor să se exprime succesiv cu privire la diferite aspecte și detalii ale unui subiect și, pe de altă parte, ca unele declarații ale sale să nu fie pertinente în raport cu obiectul investigației Comisiei sau să privească fapte care sunt dovedite, într‑un mod mai convingător, prin alte probe.

115    În al cincilea rând, afirmația reclamantei potrivit căreia domnul M. nu ar fi fost martor direct trebuie înlăturată. Astfel, domnul M. a fost unul dintre reprezentanții ABB în cadrul înțelegerii în perioada 1988-2002, respectiv pe aproape întreaga durată a funcționării sale, în timp ce ABB era unul dintre principalii actori. Așadar, domnul M. a fost un martor direct și privilegiat al împrejurărilor pe care le‑a prezentat.

116    În această privință, trebuie să se admită că domnul M a confirmat în mărturia sa că nu a fost prezent la încheierea înțelegerii comune. De asemenea, fiind interogat cu privire la problema dacă tema înțelegerii comune a fost ridicată cu ocazia reuniunilor la care a asistat, domnul M. a răspuns că nu era necesar să fie amintită, deoarece înțelegerea comună funcționa intrinsec. Aceste împrejurări nu pun însă în discuție valoarea probatorie a mărturiei domnului M. Astfel, pe de o parte, un martor poate furniza în totalitate dovada unui fenomen de durată chiar dacă nu a asistat la momentul de început al acestuia. Pe de altă parte, deși domnul M. a declarat că problema înțelegerii comune nu fusese discutată explicit în cadrul reuniunilor la care a participat, din mărturia acestuia rezultă că, în opinia sa, lucrurile funcționau în acest mod deoarece conținutul înțelegerii respective era înțeles, acceptat și pus în aplicare de participanții la înțelegere fără a fi necesară o discuție explicită.

117    În al șaselea rând, ceea ce privește conținutul mărturiei domnului M., acesta a declarat că între producătorii japonezi și europeni exista o înțelegere anterioară acordului GQ, referitoare la protecția reciprocă a piețelor naționale, că această înțelegere era o condiție necesară pentru încheierea unor acorduri referitoare la alte regiuni și că respectarea normelor acestei înțelegeri presupunea ca producătorii japonezi să nu intre pe piața națională a producătorilor europeni, deși aceștia aveau o asemenea capacitate pe plan tehnic. De asemenea, în acest context, domnul M. a explicat mecanismul de notificare și de contabilizare, precum și faptul că proiectele GIS în țările de origine nu făceau obiectul unor discuții între cele două grupuri de producători și nu erau deduse din cotele prevăzute de acordul GQ.

118    Astfel, declarațiile domnului M. confirmă existența înțelegerii comune invocate de Comisie și nu ar putea fi calificate ca fiind un element vag, care traduce sentimente personale, din moment ce oferă precizări în ceea ce privește durata, conținutul și participanții la înțelegerea menționată. Lipsa unor precizări privind aplicarea acestei înțelegeri nu este surprinzătoare, întrucât angajamentul esențial al părților consta în faptul de a nu fi active pe anumite piețe. În sfârșit, domnul M. a descris acea parte a înțelegerii comune care necesita măsuri de aplicare, și anume mecanismul de notificare și de contabilizare.

119    În al șaptelea rând, problema dacă mărturia domnului M. este confirmată în conformitate cu jurisprudența menționată la punctul 84 de mai sus și dacă această mărturie este pusă în discuție prin elemente provenite de la alte întreprinderi ori prin acordul GQ și acordul EQ va fi analizată la punctele 129-195 de mai jos.

120    În ceea ce privește pretinsele incoerențe dintre mărturia domnului M. și celelalte elemente furnizate de ABB, aceasta a amintit explicit, în observațiile sale din 11 martie 2004, existența unei înțelegeri comune în temeiul căreia cele două societăți japoneze nu depuseseră oferte pentru proiectele europene, iar societățile europene nu depuseseră oferte pentru proiectele japoneze.

121    În acest context, este normal ca ABB să se fi referit la două societăți japoneze, și anume Japan AE Power Systems Corp. și TM T & D, din moment ce, în momentul declarațiilor, activitățile în sectorul GIS ale Fuji, ale Hitachi, ale reclamantei și ale Toshiba erau regrupate tocmai în cadrul acestor societăți comune. Nu este mai puțin adevărat că această declarație putea fi interpretată de Comisie în sensul că evidenția că înseși întreprinderile menționate participau la înțelegerea comună. Astfel, în cererea sa inițială de imunitate la amenzi din 3 martie 2004, ABB precizase deja că, după propria cunoștință, cartelul exista de mai mult de zece ani, astfel încât s‑ar presupune că instituirea acestuia era considerabil anterioară constituirii Japan AE Power Systems și a TM T & D.

122    În ceea ce privește mărturiile angajaților ABB, domnul Wi. a declarat că absența întreprinderilor japoneze pe piața europeană era rezultatul unui sistem de protecție a pieței japoneze și a pieței europene, motivat de faptul că fiecare dintre cele două grupuri de producători nu dorea ca celălalt grup să intervină pe piața sa de origine. De asemenea, domnul P. s‑a referit la un acord comun cu întreprinderile japoneze în temeiul căruia acestea din urmă nu participau pe piața europeană, iar întreprinderile europene nu participau pe piața japoneză. Astfel, mărturiile domnilor Wi. și P. confirmă existența înțelegerii comune.

123    Aceeași constatare se aplică și mărturiei domnului V.‑A. Interogat cu privire la existența unei anumite înțelegeri între producătorii europeni și japonezi, acesta a amintit existența unui acord între producătorii japonezi și europeni, în temeiul căruia întreprinderile europene nu „atacau” întreprinderile japoneze pe piața japoneză și viceversa. Mai mult, domnul V.‑A. a declarat că a participat la o discuție explicită între întreprinderile europene și reprezentantul unei întreprinderi japoneze în legătură cu respectarea acestui acord, care a avut loc ca urmare a tentativelor întreprinderilor japoneze de a intra pe piața europeană.

124    În ceea ce privește pretinsa excludere a anumitor teritorii din domeniul de aplicare al înțelegerii mondiale, domnul V.‑A. a declarat, pe de o parte, că America de Nord era exclusă dintr‑un motiv special, și anume riscul unor sancțiuni pe care le‑ar genera descoperirea cartelului. Pe de altă parte, acesta a explicat că excluderea țărilor din Europa Occidentală avea semnificația că proiectele GIS vizate nu erau discutate de producătorii europeni în cadrul reuniunilor la care era prezent, respectiv reuniuni ale înțelegerii mondiale reglementate anterior de acordul GQ și de acordul EQ, ci cu o altă ocazie. Or, aceste declarații sunt pe deplin compatibile cu mărturia domnului M.

125    Cu toate acestea, trebuie să se admită că, după cum s‑a observat la punctul 110 de mai sus, domnul M. nu avea convingerea unui interes comercial al întreprinderilor japoneze de a intra pe piața europeană a proiectelor GIS. Cu toate acestea, poziția domnului M., împărtășită de domnul P., nu afectează nici opinia celor patru martori, nici opinia a înseși ABB, conform cărora întreprinderile japoneze se angajaseră să nu intre pe piața SEE, deși aveau o asemenea capacitate pe plan tehnic.

126    În concluzie, trebuie să se observe că elementele prezentate de ABB constituie elemente de natură să dovedească existența înțelegerii comune. De asemenea, acestea sunt coerente în ceea ce privește existența și conținutul esențial al înțelegerii comune.

127    Pe de altă parte, declarațiile date de ABB au fost prezentate în numele unei întreprinderi, iar din conținutul lor reiese că sunt întemeiate pe cercetări interne și pe discuții cu angajații acestei întreprinderi. Prin urmare, acestor declarații trebuie să li se recunoască un anumit grad de valoare probatorie.

128    La rândul lor, declarațiile date de cei patru martori vizați sunt credibile, din moment ce acestea provin de la martori direcți ai împrejurărilor pe care le relatează și nu rezultă din împrejurări ale cauzei în privința cărora martorii respectivi ar fi fost motivați să prezinte informații deformate. Astfel, acestor declarații trebuie să li se recunoască o forță probantă ridicată.

 Cu privire la coroborarea elementelor prezentate de ABB

–       Argumentele părților

129    Reclamanta contestă efectuarea, în speță, a unei coroborări adecvate a elementelor prezentate de ABB.

130    În primul rând, declarațiile date de Fuji în răspunsul pe care l‑a formulat la comunicarea privind obiecțiunile nu ar fi contrare în mod direct intereselor sale și, prin urmare, nu ar putea fi utilizate pentru a confirma existența înțelegerii comune. Pe de altă parte, Fuji ar fi menționat că absența acesteia de pe piața europeană a produselor GIS era determinată de obstacolele economice și tehnice. De asemenea, întrucât Fuji nu a participat la toate reuniunile din cadrul acordului GQ, aceasta ar putea avea o percepție diferită de percepția celorlalte părți, care consideră că înțelegerea comună era inexistentă.

131    În al doilea rând, respingerea de către Hitachi a propunerii formulate de Alstom în luna iulie 2002 de a încheia o înțelegere referitoare la proiectele GIS în Europa și care să cuprindă Europa Centrală și de Est nu ar constitui o dovadă a existenței înțelegerii comune. În opinia reclamantei, Comisia nu a luat în considerare menționarea de către Hitachi a unor obstacole comerciale care limitau prezența producătorilor japonezi pe piața europeană. În plus, dacă se presupune că înțelegerea comună a fost esențială pentru funcționarea acordului GQ, refuzul de împărțire a pieței europene ar fi trebuit să determine prăbușirea întregului acord. Or, prăbușirea acordului nu a avut loc.

132    În al treilea rând, împrejurarea că Areva și Alstom nu au contestat înțelegerea comună nu ar avea relevanță în speță.

133    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

134    În primul rând, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Fuji a declarat că era la curent cu înțelegerea comună în temeiul căreia producătorii japonezi nu încercau să intre pe piața europeană, precizând că motivul principal al absenței Fuji pe piața SEE era acela că nu era vorba despre un furnizor semnificativ credibil de GIS în Europa.

135    În măsura în care Fuji a admis, cel puțin indirect, că absența sa de pe piața europeană era generată în parte de înțelegerea comună, aceasta a recunoscut un fapt care poate fi reținut împotriva sa de Comisie. În consecință, spre deosebire de susținerile reclamantei, declarația dată de Fuji este contrară intereselor sale, din moment ce aceasta recunoaște implicit că a participat la o încălcare.

136    Desigur, declarația dată de Fuji este relativ vagă, din moment ce această întreprindere se limitează să amintească angajamentul producătorilor japonezi de a nu intra pe piața europeană. Cu toate acestea, procedând astfel, Fuji a confirmat elementul esențial care rezultă din elementele prezentate de ABB și imputat de Comisie producătorilor japonezi. Astfel, declarația respectivă nu este lipsită de pertinență în speță.

137    De asemenea, trebuie arătat că Fuji avea un rol secundar în cadrul cartelului, astfel cum susține în esență reclamanta. În mod specific, după cum rezultă din considerentul (150) al deciziei atacate, Fuji era singura întreprindere japoneză care nu era membru al comitetului grupului de producători japonezi, responsabil îndeosebi cu acțiunea concertată dintre cele două grupuri de producători în cadrul acordului GQ. Or, trebuie să se considere că, în principiu, o întreprindere care are un rol secundar în cadrul unei înțelegeri este la curent cu privire la conținutul esențial al acordurilor incluse în înțelegerea respectivă, chiar dacă această întreprindere nu are cunoștință despre detaliile funcționării înțelegerii și nici despre toate schimburile de informații intervenite în cadrul acesteia.

138    În plus, este adevărat că, în declarația dată, Fuji s‑a referit la existența unor obstacole tehnice și comerciale la intrarea pe piața SEE. Cu toate acestea, obstacolele respective nu au fost amintite în sensul de motiv unic al absenței Fuji de pe piața menționată, ci doar în calitate de motiv principal. În sfârșit, atunci când Fuji a amintit diferitele obstacole vizate, aceasta s‑a referit la cota sa redusă pe piața mondială, care îi crea un dezavantaj în raport cu concurenții săi mai importanți, atât europeni, cât și japonezi. Prin urmare, nu rezultă că argumentația sa cu privire la acest aspect poate înlocui argumentația formulată de alți producători japonezi.

139    Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că declarația dată de Fuji în răspunsul acesteia la comunicarea privind obiecțiunile tinde să confirme elementele prezentate de ABB, valoarea sa probatorie fiind însă limitată.

140    Din considerentul (127) al deciziei atacate rezultă că, în cadrul reuniunii din 10 iulie 2002, în care s‑a discutat evoluția metodelor de funcționare a înțelegerii după ce Siemens și Hitachi și‑au reluat participarea la această înțelegere, Alstom a prezentat o propunere potrivit căreia producătorii europeni trebuiau să rămână în Europa, iar producătorii japonezi trebuiau să rămână în Japonia și să nu încerce să intre pe piața europeană. În plus, în acest considerent s‑a precizat că, în cadrul reuniunii ulterioare din 15 iulie 2002, reprezentantul Hitachi a arătat că aceasta respingea propunerea, că producătorii europeni reacționaseră declarând că Europa, inclusiv Europa Centrală și de Est, era o piață care le aparținea și că intenționau să mențină prețurile practicate în Europa Occidentală, anunțând deopotrivă rediscutarea chestiunii chiar dacă nu era necesar.

141    La prima vedere, acest rezumat al reuniunilor din 10 și din 15 iulie 2002, întemeiat pe informațiile furnizate de Hitachi, sugerează că Alstom a propus efectiv încheierea unei noi înțelegeri care a fost respinsă de Hitachi și nu a fost discutată ulterior, ceea ce ar presupune că, cel puțin începând cu luna iulie 2002, nu a existat nicio înțelegere referitoare la comportamentul producătorilor japonezi pe piața SEE.

142    Cu toate acestea, rezumatul reuniunii din 15 iulie 2002 arată, pe de o parte, că Hitachi nu a respins ideea însăși a unei împărțiri a piețelor, ci doar propunerea concretă formulată de Alstom. Pe de altă parte, în acest rezumat s‑a menționat că Hitachi arătase că revendicările producătorilor europeni includeau Europa Centrală și de Est, ceea ce sugerează că opoziția sa era legată de acest aspect specific, iar nu de situația din Europa Occidentală.

143    De asemenea, trebuie să se observe că formularea de către Alstom a propunerii respective pune în discuție argumentația reclamantei și a Hitachi în ceea ce privește situația concurențială pe piața SEE. Astfel, dacă se presupune că, după cum susțin reclamanta și Hitachi, producătorii japonezi nu au fost percepuți ca fiind concurenți credibili pe piața SEE din cauza existenței unor bariere insurmontabile la intrare, o înțelegere privind aceeași piață ar fi fost efectiv inutilă. În această ipoteză, producătorii europeni, conștienți de această împrejurare ca urmare a poziției lor privilegiate în Europa, nu ar fi avut nicio motivație să propună o asemenea înțelegere. Or, din rezumatul prezentat de Hitachi rezultă că propunerea formulată de Alstom privea atât piața SEE, cât și piața din Europa Centrală și de Est.

144    În aceste împrejurări, trebuie reținută interpretarea potrivit căreia, în cadrul reuniunii din 10 iulie 2002, Alstom a propus extinderea înțelegerii comune, astfel cum a fost evidențiată de Comisie, la țările din Europa Centrală și de Est.

145    Pe de o parte, această interpretare are drept rezultat faptul că propunerea venită din partea Alstom constituie o dovadă a existenței înțelegerii comune la momentul în care a fost formulată. Pe de altă parte, respingerea propunerii respective de către Hitachi nu este echivalentă respingerii înțelegerii comune ca atare, ci reprezintă doar un refuz al extinderii acesteia. În consecință, afirmația reclamantei potrivit căreia acordul GQ ar fi trebuit „să se prăbușească” ca urmare a reuniunii din 15 iulie 2002 se întemeiază pe o premisă eronată.

146    Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se considere că propunerea formulată de Alstom cu ocazia reuniunii din 10 iulie 2002 confirmă elementele furnizate de ABB.

147    În al treilea rând, după cum s‑a constatat la punctul 50 de mai sus, poziția pretins neutră a Alstom și a Areva nu poate fi interpretată în sensul unei dovezi a existenței înțelegerii comune. Prin urmare, această împrejurare nu este susceptibilă să confirme elementele furnizate de ABB.

 Cu privire la mecanismul de notificare și de contabilizare

–       Argumentele părților

148    Reclamanta arată că existența mecanismului de notificare și de contabilizare este improbabilă și nu a fost dovedită.

149    În primul rând, producătorii japonezi nu ar fi fost percepuți ca fiind o amenințare din punct de vedere concurențial pe piața europeană, astfel încât nu ar fi fost necesar să li se ofere o compensație prin intermediul acestui mecanism. În opinia reclamantei, deși notificarea avusese drept obiectiv să permită contabilizarea, producătorii europeni nu ar fi fost motivați să o efectueze.

150    În al doilea rând, având în vedere natura exactă a acordului GQ, ar fi improbabil ca însuși acordul sau înscrisuri ulterioare să nu menționeze mecanismul de notificare și de contabilizare.

151    În al treilea rând, teza Comisiei s‑ar întemeia pe o notificare obligatorie și sistematică, din moment ce numai un mecanism care să acopere cel puțin o parte semnificativă a proiectelor GIS vizate putea permite producătorilor japonezi să urmărească și să verifice procesul de contabilizare. Or, în speță, Comisia nu ar fi demonstrat corespunzător cerințelor legale nici existența mecanismului de notificare și de contabilizare, nici caracterul sistematic al acestuia.

152    În această privință, în mărturiile acestora, domnii M. și P. ar fi arătat că listele de proiecte GIS în Europa și alocarea lor nu făceau obiectul discuțiilor cu întreprinderile japoneze. Mai mult, listele în discuție nu ar permite dovedirea existenței unei notificări sistematice.

153    La rândul lor, declarațiile date de Hitachi, cuprinse în cererea sa de clemență și în răspunsul pe care l‑a formulat la comunicarea privind obiecțiunile ar fi doar o interpretare a faptelor realizată de această întreprindere. În orice caz, asemenea declarații nu ar privi perioada ulterioară întreruperii de către Hitachi a participării sale la înțelegere, în anul 1999. În plus, Hitachi ar fi depus un răspuns suplimentar la comunicarea privind obiecțiunile, care ar tinde să reducă valoarea declarațiilor cuprinse în răspunsul inițial. De asemenea, având în vedere nivelul de precizie al cererii de clemență formulate de Hitachi, declarațiile în cauză, date ulterior, ar fi lipsite de orice credibilitate.

154    Pe de altă parte, însăși Comisia ar recunoaște, în considerentele (148) și (162) ale deciziei atacate, că notificarea nu putea fi efectuată în mod regulat. Fuji ar fi confirmat acest aspect în răspunsul acesteia la comunicarea privind obiecțiunile, iar Hitachi nu l‑ar fi contestat în declarațiile sale referitoare la notificare și la contabilizare. În ceea ce privește conținutul acordului EQ, reclamanta susține, pe de o parte, că nu avea cunoștință despre existența acestui document și că, în privința sa, este lipsit de pertinență. Pe de altă parte, potrivit anexei 2 la acordul menționat, notificarea proiectelor GIS în Europa către producătorii japonezi era voluntară, iar nu obligatorie.

155    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

156    În primul rând, trebuie să se observe că afirmațiile Comisiei cu privire la mecanismul de notificare și de contabilizare nu sunt întemeiate exclusiv pe teza potrivit căreia producătorii japonezi erau percepuți drept concurenți credibili pe piața SEE. Astfel, Comisia consideră că a colectat dovezi pozitive ale existenței mecanismului respectiv. În aceste împrejurări, trebuie examinată valoarea probatorie a elementelor evidențiate de Comisie pentru a se verifica dacă acestea demonstrează corespunzător cerințelor legale existența mecanismului de notificare și de contabilizare.

157    În acest context, argumentul reclamantei potrivit căruia, deși notificarea avusese drept obiectiv a permite contabilizarea, producătorii europeni nu ar fi fost motivați să o realizeze nu este susținut în niciun mod. Acesta se întemeiază numai pe o apreciere a mecanismului de notificare și de contabilizare drept element izolat. Or, această abordare nu corespunde poziției Comisiei, astfel cum a fost rezumată la punctul 90 de mai sus, potrivit căreia mecanismul respectiv se înscria în cadrul mai general al înțelegerii comune.

158    În al doilea rând, deși mecanismul de notificare și de contabilizare necesita anumite măsuri de punere în aplicare, acestea nu erau însă deosebit de complicate, din moment ce au constat, în esență, în comunicarea de către grupul european a anumitor date către grupul japonez, care, pe de altă parte, era paralelă celei efectuate în temeiul acordului GQ în ceea ce privește proiectele GIS în afara SEE. În consecință, nu rezultă că asemenea măsuri sau că însuși mecanismul de notificare și de contabilizare ar fi trebuit să fie exprimate printr‑un înscris, ținându‑se seama și de voința părților la înțelegere, atestată prin precauțiile de ordin organizatoric și tehnic, menționate în considerentele (170)-(176) ale deciziei atacate, de a reduce riscul descoperirii acesteia.

159    În al treilea rând, în mărturia dată, domnul M. a afirmat explicit existența mecanismului de notificare și de contabilizare. De asemenea, el a declarat că acest mecanism nu privea proiectele GIS în țările de origine, și anume Japonia și anumite țări europene.

160    Existența unui mecanism care constă în deducerea valorii proiectelor GIS în SEE din cota mondială prevăzută de acordul GQ a fost de asemenea menționată în declarațiile date de ABB.

161    În schimb, astfel cum susține reclamanta, din listele de proiecte furnizate de ABB nu rezultă că proiectele GIS în Europa fuseseră notificate producătorilor japonezi în mod regulat. Prin urmare, listele în discuție nu constituie o dovadă a mecanismului de notificare și de contabilizare.

162    În ceea ce privește informațiile provenite de la Hitachi, trebuie să se observe că, interpretată în contextul frazelor care o precedă imediat, declarația potrivit căreia Siemens distribuia regulat tabelele care schematizau o parte din proiectele GIS alocate diferiților membri ai înțelegerii face trimitere la proiectele GIS din afara SEE. În consecință, și această declarație este lipsită de pertinență în privința dovedirii mecanismului de notificare și de contabilizare, astfel cum este invocat de Comisie, care ar fi privit proiecte GIS din SEE.

163    În schimb, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Hitachi a declarat că, înainte de întreruperea participării sale la înțelegere în anul 1999, producătorii europeni comunicau producătorilor japonezi detaliile proiectelor GIS pe care urmau să le furnizeze în Europa, pentru a permite luarea în considerare a acestor proiecte în cadrul stabilirii cotei proiectelor GIS în afara SEE alocate celor două grupuri de producători în temeiul acordului GQ.

164    Această declarație confirmă explicit existența, până în anul 1999, a mecanismului de notificare și de contabilizare invocat de Comisie. Mai mult, valoarea sa probatorie este ridicată, pentru două motive. Pe de o parte, această declarație este dată împotriva intereselor Hitachi, din moment ce aceasta implică existența unei legături între activitățile coluzive în SEE și producătorii japonezi, și constituie, astfel, un element incriminator. Pe de altă parte, din interpretarea fragmentului respectiv cuprins în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile reiese că Hitachi nu era conștientă de deducțiile care puteau rezulta din această declarație.

165    Pe de altă parte, după cum s‑a observat la punctul 54 de mai sus, Hitachi nu a revenit asupra conținutului factual al declarațiilor sale referitoare la mecanismul de notificare și de contabilizare în răspunsul suplimentar pe care l‑a formulat la comunicarea privind obiecțiunile.

166    În plus, împrejurarea că mecanismul de notificare și de contabilizare nu a fost menționat în cererea de clemență formulată de Hitachi, anterioară răspunsului la comunicarea privind obiecțiunile, nu tinde să reducă valoarea probatorie a declarațiilor date de această întreprindere referitoare la mecanismul respectiv. Astfel, este normal ca, în cursul procedurii, o întreprindere să își precizeze poziția cu privire la anumite circumstanțe ale speței, în special ca urmare a transmiterii comunicării privind obiecțiunile, care oficializează obiecțiunile și elementele reținute de Comisie.

167    La rândul său, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Fuji a declarat că informațiile privind împărțirea proiectelor GIS în țările europene care nu făceau parte din domeniul de aplicare al acordului GQ nu erau comunicate sistematic producătorilor japonezi și că, în consecință, Fuji nu era la curent cu funcționarea acordului EQ.

168    Cu toate acestea, trebuie să se observe, pe de o parte, că poziția Fuji nu este contrară intereselor acesteia, din moment ce vizează contestarea existenței oricărei încălcări a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE. Prin urmare, aceasta are o forță probantă mai puțin importantă decât elementele pertinente furnizate de ABB și de Hitachi. Pe de altă parte, trebuie arătat că rolul secundar al Fuji în cadrul cartelului, amintit la punctul 137 de mai sus, poate explica faptul că Fuji nu participa la toate schimburile de informații provenite de la grupul producătorilor europeni. Această împrejurare pune de asemenea în discuție fiabilitatea declarațiilor date de Fuji cu privire la acest aspect în raport cu cea a elementelor furnizate de ABB și Hitachi, care erau membre ale comitetului grupului fiecăreia și, pentru acest motiv, erau strâns asociate la funcționarea în detaliu a pretinsei încălcări.

169    În ceea ce privește acordul EQ, în conformitate cu punctul 4 din partea „E (E‑Members”) din anexa 2 la acordul EQ, producătorii europeni „decid cu privire la notificarea proiectelor europene [către grupul producătorilor japonezi]”. Din contextul anexei 2 rezultă că această comunicare a informațiilor trebuia să aibă loc înainte de alocarea proiectelor GIS vizate.

170    În schimb, această clauză nu privea urmărirea proiectelor deja alocate. În consecință, deși conținutul acesteia constituie un indiciu care sugerează că producătorii japonezi erau considerați concurenți credibili pentru furnizarea anumitor proiecte GIS în SEE (a se vedea punctele 184-191 de mai jos), măsurile pe care aceasta le prevedea nu fac parte din mecanismul de notificare și de contabilizare, astfel cum este invocat de Comisie. Prin urmare, atât anexa 2 la acordul EQ, cât și trimiterile la conținutul acestei anexe, efectuate în considerentele (148) și (162) ale deciziei atacate, sunt lipsite de pertinență în privința dovedirii aceluiași mecanism.

171    Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că existența mecanismului de notificare și de contabilizare a fost demonstrată corespunzător cerințelor legale prin elementele furnizate de ABB, astfel cum au fost coroborate cu declarațiile date de Hitachi în răspunsul acesteia la comunicarea privind obiecțiunile.

172    Spre deosebire de cele susținute de reclamantă, din elementele menționate la punctul precedent nu reiese că mecanismul de notificare și de contabilizare a fost pus în aplicare ocazional și în mod discreționar. Astfel, deși declarațiile date de ABB și de Hitachi și mărturia domnului M. nu abordează explicit acest subiect, din formulările utilizate în înscrisurile în discuție rezultă cu claritate că notificarea era un procedeu efectuat cu regularitate și aplicabil tuturor participanților și proiectelor avute în vedere. După cum s‑a explicat la punctul 168 de mai sus, declarațiile date de Fuji cu privire la acest aspect sunt mai puțin fiabile decât elementele furnizate de ABB și de Hitachi. În plus, la punctul 170 de mai sus s‑a observat deja că anexa 2 la acordul EQ nu este pertinentă în această privință.

173    În ceea ce privește perioada de punere în aplicare a mecanismului de notificare și de contabilizare, declarațiile date de ABB nu au în vedere o perioadă specifică și pot, așadar, a priori, să fie interpretate în sensul că se referă la întreaga încălcare. La rândul lor, declarațiile domnului M. au în vedere perioada în care acesta a participat la activitățile din cadrul înțelegerii, și anume între anul 1988 și luna iunie 2002. Cu toate acestea, în măsura în care, la punctul 84 de mai sus, s‑a observat că elementele furnizate de ABB trebuiau coroborate cu alte elemente, trebuie arătat că declarațiile date de Hitachi privesc perioada anterioară momentului în care aceasta din urmă și‑a întrerupt participarea la înțelegere în anul 1999. Prin urmare, trebuie să se considere că, în privința acestei din urmă perioade, existența mecanismului de notificare și de contabilizare a fost dovedită.

174    În ceea ce privește pertinența mecanismului respectiv, trebuie să se considere că acesta constituie un indiciu serios al faptului că producătorii japonezi erau percepuți de producătorii europeni drept concurenți potențial credibili pe piața SEE. Astfel, dacă se presupune că piața europeană a fost în realitate inaccesibilă producătorilor japonezi din cauza existenței unor bariere la intrare, producătorii europeni nu ar fi avut motiv să notifice rezultatele alocării anumitor proiecte GIS în SEE, nici, a fortiori, să contabilizeze aceleași proiecte în cota asociată „europeană”, prevăzută de acordul GQ, deoarece contabilizarea ar determina lipsirea acestora de o parte a proiectelor GIS în regiunile vizate de acordul GQ. Prin urmare, existența unui asemenea mecanism de notificare și de contabilizare presupune ca întreprinderile japoneze să fi putut intra pe piața europeană. Faptul că acestea nu au acționat în acest mod este cauzat de angajamentul acestora de a nu proceda astfel, în schimbul unei părți mai importante a proiectelor GIS în afara SEE. Astfel, mecanismul în cauză constituie o legătură între activitățile coluzive în SEE și producătorii japonezi și, în consecință, o dovadă indirectă a existenței înțelegerii comune.

175    Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze în sensul că, prin declarațiile date de ABB, prin declarațiile date de Hitachi și prin mărturia domnului M., a fost demonstrată existența notificării regulate către grupul de producători japonezi, în perioada cuprinsă între anul 1988 și întreruperea participării la înțelegere, în anul 1999, de către Hitachi, a anumitor proiecte GIS în SEE după alocarea lor și contabilizarea acelorași proiecte în cota asociată „europeană” prevăzută de acordul GQ. În plus, mecanismul în cauză constituie o dovadă indirectă a existenței înțelegerii comune, invocată de Comisie.

 Cu privire la elementele care contrazic pretinsa existență a înțelegerii comune

–       Argumentele părților

176    În primul rând, reclamanta susține că documentele din perioada în care s‑au produs faptele nu fac referire la înțelegerea comună. În opinia sa, în timp ce acordul GQ și acordul EQ prevăd reguli detaliate privind funcționarea înțelegerii, acestea exclud Europa din domeniul lor de aplicare. Or, nu ar fi plauzibil ca acordurile în discuție să facă abstracție în totalitate de unul dintre elementele esențiale ale înțelegerii. Reclamanta consideră că, deși producătorii de GIS avuseseră intenția să constituie o înțelegere mondială, rezervându‑și piețele țărilor de origine, aceștia ar fi prevăzut mai degrabă clauze de salvgardare în cadrul acordului scris dintre ei decât să excludă teritoriile în discuție din domeniul de aplicare al acestui acord scris și să se întemeieze pe o înțelegere nescrisă.

177    Astfel în opinia reclamantei, acordul GQ și acordul EQ nu constituie dovezi scrise ale existenței înțelegerii comune. Această concluzie ar fi valabilă și în împrejurarea că producătorii japonezi nu participau la acordul EQ și nu aveau cunoștință despre acesta.

178    Pe de altă parte, acordul EQ ar confirma faptul că producătorii japonezi nu reprezentau o amenințare credibilă pe piața europeană, din moment ce prevedea că, în privința proiectelor europene, numai producătorii europeni prezentau oferte de susținere. Această împrejurare ar presupune că clienții europeni nu ar fi considerat credibilă o ofertă provenită de la un producător japonez.

179    În al doilea rând, reclamanta adaugă că angajații săi nu aveau cunoștință despre înțelegerea comună și că niciunul dintre aceștia nu a participat la activitățile referitoare la înțelegerea comună.

180    De asemenea, Comisia nu ar fi luat în considerare elemente de probă, inclusiv mărturii, furnizate de reclamantă, de Hitachi, de Siemens, de Toshiba și de VA TECH, care ar arăta că înțelegerea comună nu existase niciodată.

181    În acest context, valoarea probatorie a elementelor provenite de la Siemens și de la VA TECH ar fi cu atât mai importantă, cu cât aceste două întreprinderi nu aveau interes să conteste existența înțelegerii comune, în măsura în care participarea acestora la o încălcare era dovedită prin alte probe.

182    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

183    În primul rând, părțile nu contestă că acordul GQ prevede organizarea unei înțelegeri referitoare la proiectele GIS la nivel mondial. Cu toate acestea, pe de o parte, după cum susține reclamanta, acest acord nu menționează înțelegerea comună și, pe de altă parte, potrivit anexei 2 la acesta, acordul respectiv exclude din domeniul său de aplicare Japonia, cele 12 state membre ale Comunității Europene în acea perioadă, precum și alte 5 țări din Europa Occidentală

184    La rândul său, acordul EQ este un acord de punere în aplicare a acordului GQ, referitor printre altele la alocarea cotei asociate „europene” prevăzute de acest din urmă acord. Acordul EQ a fost încheiat numai de întreprinderile europene. Așadar, reclamanta nu avea calitatea de parte la acesta. Pe de altă parte, acest acord nu menționează explicit înțelegerea comună.

185    În aceste împrejurări, nu este necesar să se considere că acordul GQ și acordul EQ constituie dovezi scrise ale existenței înțelegerii comune.

186    Cu toate acestea, lipsa unei mențiuni explicite a acestei înțelegeri în textul acordului GQ și al acordului EQ nu presupune inexistența unei asemenea înțelegeri. Astfel, angajamentul unui grup de producători de a nu intra pe piața rezervată altui grup, precum angajamentul imputat de Comisie producătorilor japonezi, se întemeiază pe un concept simplu care poate fi aplicat în mod facil. De asemenea, această punere în aplicare nu necesită, în principiu, o interacțiune între întreprinderile în cauză. Prin urmare, un asemenea angajament poate exista în mod perfect în calitate de înțelegere nescrisă, ceea ce permite și reducerea riscului de a fi descoperit.

187    De asemenea, în măsura în care producătorii japonezi nu aveau calitatea de parte la acordul EQ, obligația de a prezenta oferte de susținere, prevăzută la articolul 6 alineatul 4 din acest acord, nu putea să îi aibă în vedere. Prin urmare, clauza respectivă nu presupune faptul că producătorii japonezi nu erau percepuți drept concurenți potențiali pe piața SEE.

188    În plus, trebuie arătat că, astfel cum s‑a observat la punctul 169 de mai sus, în conformitate cu punctul 4 din partea „E (E‑Members”) din anexa 2 la acordul EQ, producătorii europeni puteau decide cu privire la notificarea anumitor proiecte GIS europene către grupul producătorilor japonezi, înainte de alocarea proiectelor GIS avute în vedere.

189    Acest element permite respingerea, într‑o anumită măsură, a argumentației reclamantei, din moment ce sugerează că producătorii europeni considerau că producătorii japonezi puteau fi interesați cel puțin de procesul de alocare a anumitor proiecte GIS în SEE și că erau, așadar, concurenți potențiali în privința unor asemenea proiecte.

190    Cu toate acestea, nimic în acordul EQ, nici în alte elemente invocate de Comisie nu dovedește că mecanismul respectiv fusese pus în aplicare de producătorii europeni sau că producătorii japonezi ar fi fost la curent cu privire la existența sa.

191    Prin urmare, acordul EQ constituie numai un indiciu care sugerează că producătorii japonezi erau considerați concurenți credibili pentru furnizarea anumitor proiecte GIS în SEE, astfel cum susține Comisia.

192    În al doilea rând, Comisia nu a săvârșit o eroare prin faptul că a considerat că declarațiile și mărturiile date de ABB, declarațiile date de Fuji referitoare la existența înțelegerii comune și declarațiile date de Hitachi referitoare la notificare și la contabilizare trebuiau luate în considerare în sensul că aveau o forță probantă mai importantă decât contestarea existenței înțelegerii comune, exprimată de reclamantă, de Hitachi, de Siemens, de Toshiba și de VA TECH, și decât elementele prezentate de aceste întreprinderi.

193    Astfel, spre deosebire de primul grup de informații, contestările în discuție nu sunt contrare intereselor întreprinderilor în cauză, din moment ce urmăresc să repună în discuție existența oricărei încălcări a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE. Această constatare se aplică și mărturiilor angajaților și ale foștilor angajați, dat fiind, pe de o parte, că în principiu nu este vorba despre elemente independente, după cum s‑a arătat la punctul 59 de mai sus. Pe de altă parte, în ceea ce privește înțelegerea comună, mărturiile prezentate nu oferă informații noi în raport cu cele menționate de destinatarii comunicării privind obiecțiunile.

194    Pe de altă parte, nu se poate considera că întreprinderile europene, inclusiv Siemens și VA TECH, nu aveau interes să conteste existența înțelegerii comune, deoarece aceasta era interpretată de Comisie în comunicarea privind obiecțiunile ca fiind un acord coluziv între producătorii europeni și producătorii japonezi referitor la piața SEE și constituia, prin urmare, o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE. Or, o asemenea constatare afecta interesele producătorilor europeni, cel puțin potențial, în cazul în care celelalte obiecțiuni care le erau imputate de Comisie nu ar fi putut să fie demonstrate corespunzător cerințelor legale.

195    Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că elementele prezentate de reclamantă nu pun în discuție valoarea elementelor invocate de Comisie pentru a dovedi existența înțelegerii comune.

 Cu privire la atribuirea proiectelor GIS în SEE

–       Argumentele părților

196    Reclamanta susține că elementele invocate nu constituie o dovadă a participării sale la împărțirea proiectelor GIS în SEE.

197    Reclamanta admite că a participat la reuniuni cu producătorii europeni, însă susține că aceste reuniuni priveau numai acordul GQ și nu erau, așadar, fapte constitutive ale unei încălcări a articolului 81 CE sau a articolului 53 din Acordul privind SEE.

198    Reclamanta contestă deopotrivă afirmația potrivit căreia producătorii japonezi aveau în vedere să răspundă uneori la cererile de ofertă pentru proiecte GIS în SEE. Potrivit precizărilor reclamantei, cu aproape o excepție, pe durata înțelegerii nu a primit niciodată o cerere de ofertă din partea societăților europene.

199    În ceea ce privește diferitele elemente amintite în decizia atacată, reclamanta declară că nu a avut niciodată cunoștință despre listele de proiecte furnizate de ABB și de Fuji. Reclamanta neagă explicit faptul că a avut cunoștință despre proiectul spaniol „MSP via GC” din anul 1997 în privința căruia și‑ar fi manifestat interesul, potrivit uneia dintre listele de proiecte furnizate de ABB.

200    De asemenea, elementele de probă provenite de la VA TECH, amintite în considerentul (204) al deciziei atacate, nu ar permite să se stabilească o legătură între proiectele GIS în SEE și reclamantă sau un alt producător japonez.

201    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

202    Dosarul nu conține elemente care ar sugera că proiectele GIS în SEE au fost discutate în cadrul reuniunilor acordului GQ la care participau membrii japonezi ai înțelegerii.

203    De asemenea, din listele de proiecte furnizate de ABB și de Fuji nu rezultă că proiectele GIS în SEE au fost discutate cu producătorii japonezi, cu excepția pretinsului interes manifestat de reclamantă pentru proiectul „MSP via GC” în Spania. Or, nu se poate exclude ca interesul manifestat de reclamantă pentru acest din urmă proiect să rezulte dintr‑o eroare, dată fiind mărimea listei respective de proiecte și faptul că nu au fost identificate de Comisie alte cazuri în care un producător japonez să își fi manifestat interesul pentru un proiect GIS în SEE. În orice caz, conținutul listei de proiecte a ABB nu este confirmat de alte elemente în ceea ce privește proiectul „MSP via GC” și, așadar, nu poate fi luat în considerare în această privință.

204    În plus, atunci când, în considerentul (125) al deciziei atacate, Comisia arată că producătorii japonezi aveau uneori intenția să răspundă la cererile de ofertă europene, însă refuzau asemenea cereri în general și notificau proiectele în cauză producătorilor europeni, aceasta se întemeiază numai pe declarația dată de ABB și pe mărturiile angajaților săi. Prin urmare, în lipsa confirmării acesteia prin alte elemente, această afirmație nu poate fi luată în considerare.

205    În sfârșit, notele olografe ale unui reprezentant al VA TECH, amintite în considerentul (204) al deciziei atacate, conțin, pe de o parte, o trimitere la un proiect GIS în SEE și, pe de altă parte, informația potrivit căreia era necesar să se discute despre un „package” de proiecte GIS cu producătorii japonezi. Cu toate acestea, cele două fragmente sunt separate prin mai multe pagini care cuprind note referitoare la alte subiecte. Mai mult, menționarea întreprinderilor japoneze este precedată imediat de note referitoare la un proiect GIS în afara SEE. În aceste împrejurări, notele respective nu permit tragerea unor concluzii cu privire la interesul întreprinderilor japoneze pentru proiecte GIS în Europa.

206    Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze în sensul că nu s‑a dovedit că întreprinderile japoneze au participat la alocarea proiectelor GIS în SEE.

 Apreciere globală

–       Argumentele părților

207    Reclamanta susține cu titlu introductiv că, în mod contrar celor afirmate de Comisie, nu era necesară protejarea piețelor de origine ale celor două grupuri de producători. În opinia reclamantei, nu exista vreun risc sau vreun pericol ca producătorii japonezi să devină concurenți pe piața europeană sau viceversa. De asemenea, reclamanta susține că a fost doar excepțional invitată să prezinte o ofertă pentru un proiect GIS în SEE pe pretinsa durată a înțelegerii.

208    Reclamanta adaugă că nu au fost dovedite obiectul și conținutul înțelegerii comune. În opinia reclamantei, elementele invocate de Comisie nu ar identifica nici membrii înțelegerii comune, nici data încheierii acesteia, nici soarta acesteia după întreruperea de către Siemens și Hitachi a participării acestora la înțelegere în anul 1999. Astfel, probele furnizate de ABB nu ar demonstra un acord coluziv, ci ar reprezenta o „expresie inconștientă” a faptului că producătorii japonezi nu erau în măsură să intre pe piața europeană și viceversa.

209    Pe de altă parte, Comisia nu ar fi ținut seama de efectele întreruperii de către Siemens și Hitachi a participării acestora la înțelegere. În opinia reclamantei, chiar dacă se presupune că părțile ar reprezenta reciproc o amenințare concurențială credibilă pe fiecare dintre piețele țărilor de origine, înțelegerea comună ar fi fost pusă în discuție ca urmare a retragerii celor doi participanți principali la acordul GQ. În plus, pe durata celor doi ani în care Siemens și Hitachi nu au participat la înțelegere, Hitachi ar fi înregistrat vânzări în Europa, iar Siemens ar fi înregistrat vânzări în Japonia.

210    În sfârșit, reclamanta susține că nu era necesar să se țină seama de afirmațiile Comisiei referitoare la „țările de origine” și la pertinența mecanismului de notificare și de contabilizare. În opinia reclamantei, aceste afirmații, în special cea potrivit căreia întreprinderile japoneze aveau cunoștință despre „țările de origine”, nu ar fi întemeiate pe alte probe decât mărturia domnului M. Or, declarațiile acestuia potrivit cărora identitatea și apartenența țărilor de origine erau dovedite, nu necesitau discuții și erau anterioare acordului GQ ar fi contrazise de alte probe invocate de Comisie, potrivit cărora aceste elemente au evoluat în timp. În consecință, mărturia domnului M. nu ar fi credibilă în legătură cu acest aspect.

211    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

212    Din examinarea efectuată la punctele 107-175 de mai sus rezultă, în primul rând, că declarațiile date de ABB și mărturiile actualilor angajați și ale fostului său angajat evidențiază existența unei înțelegeri în temeiul căreia producătorii europeni și japonezi și‑au asumat obligația reciprocă de a nu intra pe piața de origine a celuilalt grup. Aceste elemente permit deopotrivă identificarea părților la înțelegere, printre care și reclamanta, și concluzia potrivit căreia, în măsura în care înțelegerea a fost probabil anterioară acordului GQ, ea a fost încheiată cel târziu la momentul încheierii acestui din urmă acord.

213    În al doilea rând, existența înțelegerii reciproce menționate mai sus este confirmată de propunerea prezentată de Alstom în reuniunea din 10 iulie 2002. Existența angajamentului întreprinderilor japoneze de a nu intra pe piața europeană este de asemenea confirmată de declarațiile date de Fuji.

214    În al treilea rând, din declarațiile și din mărturia date de ABB, coroborate cu declarațiile date de Hitachi, rezultă că producătorii japonezi au acceptat, cel puțin în ceea ce privește perioada 1988-1999, notificarea regulată a rezultatelor alocării anumitor proiecte GIS în SEE și contabilizarea lor în cota asociată „europeană” prevăzută de acordul GQ. De asemenea, în temeiul punctului 4 din partea „E (E‑Members)” din anexa 2 la acordul EQ, producătorii europeni au prevăzut posibilitatea de a comunica producătorilor japonezi detaliile anumitor proiecte GIS în SEE înainte de alocarea acestora. Aceste două împrejurări sugerează, în mod contrar celor susținute de reclamantă, că producătorii japonezi erau considerați concurenți credibili pentru furnizarea anumitor proiecte GIS în SEE, însă aceștia s‑au angajat să nu intre pe piața europeană, în schimbul unei părți mai importante de proiecte GIS în alte regiuni. Acestea constituie, așadar, dovezi indirecte ale existenței înțelegerii reciproce dintre producătorii europeni și producătorii japonezi.

215    Astfel, elementele invocate de Comisie susțin afirmațiile acesteia cu privire la existența înțelegerii comune, astfel cum au fost rezumate la punctul 90 de mai sus. În schimb, elementele invocate de reclamantă și analizate la punctele 183-195 de mai sus nu sunt susceptibile să repună în discuție afirmațiile respective.

216    În această privință, nu s‑a dovedit că întreprinderile japoneze au participat alături de producătorii europeni la alocarea proiectelor GIS în SEE. Cu toate acestea, trebuie arătat că, având în vedere natura pretinsului lor angajament în temeiul înțelegerii comune, participarea întreprinderilor respective la acest comportament nu ar fi fost utilă. Astfel, producătorii japonezi nu ar fi avut niciun interes să intervină la alocarea efectivă a proiectelor GIS în SEE, pe care s‑au angajat să nu le câștige. Singurul lor interes ar fi constat în cunoașterea valorii proiectelor respective și a identității întreprinderilor cărora le fuseseră alocate, pentru a putea urmări contabilizarea în cota asociată „europeană” prevăzută de acordul GQ. Or, cel puțin în ceea ce privește perioada 1988-1999, aceste informații erau comunicate producătorilor japonezi prin mecanismul notificării.

217    În ceea ce privește efectele întreruperii de către Siemens și Hitachi a participării lor la înțelegere, trebuie să se observe, pe de o parte, că din considerentul (187) al deciziei atacate, precum și din mărturia domnului M. rezultă că acest eveniment a afectat negativ eficacitatea înțelegerii, fără însă ca aceasta să se „prăbușească”. Pe de altă parte, perioada de absență a celor două întreprinderi este insuficientă pentru a fi avut loc o intrare semnificativă pe piața SEE, având în vedere, mai întâi, existența anumitor obstacole tehnice și comerciale care nu a fost contestată de Comisie, în continuare, faptul că poziția privilegiată a diferiților producători pe fiecare dintre piețele lor de origine a fost consolidată în mod artificial ca urmare a înțelegerii din intervalul 1988-1999 și, în sfârșit, împrejurarea că ceilalți producători s‑au preocupat să adopte măsuri de retorsiune împotriva Siemens și a Hitachi, după cum rezultă din mărturia domnului M.

218    În sfârșit, nu este necesar să se demonstreze, pe de o parte, că mecanismul de notificare și de contabilizare nu privea proiectele GIS în țările de origine europene și, pe de altă parte, că Japonia constituia o țară de origine pentru ca acest mecanism să poată fi considerat un indiciu pertinent al existenței înțelegerii comune, în temeiul raționamentului prezentat la punctele 174 și 214 de mai sus. În consecință, lipsa eventuală a confirmării mărturiei domnului M. cu privire la acest aspect nu produce efecte.

219    De asemenea, trebuie arătat că nu se poate constata nicio incoerență între mărturia domnului M. și celelalte elemente invocate de Comisie în ceea ce privește conceptul de țări de origine. Astfel, în opinia domnului M., însuși conceptul de înțelegere comună, în calitate de angajament reciproc de a nu intra pe piețele de origine ale celuilalt grup, era efectiv stabilit, nu necesita discuții și era anterior acordului GQ. În asemenea împrejurări, ca urmare a propriei mărturii, însuși domnul M. a arătat că, în anumite cazuri, apartenența unei țări de origine a evoluat ca urmare a fuziunilor dintre diferiți operatori în cauză.

220    Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze în sensul că existența înțelegerii comune a fost dovedită corespunzător cerințelor legale și că, prin sancționarea participării reclamantei la această înțelegere, Comisia nu și‑a depășit competența.

221    Prin urmare, primul motiv trebuie respins.

222    Pe de altă parte, după cum s‑a explicat la punctul 95 de mai sus, întrucât Comisia nu s‑a întemeiat numai pe conduita întreprinderilor în cauză pe piață pentru a concluziona în sensul existenței încălcării imputate, nu este suficient ca reclamanta să invoce o altă explicație plauzibilă a faptelor în locul celei reținute de Comisie. Prin urmare, al treilea motiv trebuie respins.

223    De asemenea, concluzia potrivit căreia existența înțelegerii comune a fost dovedită corespunzător cerințelor legale presupune suportarea de către Comisie a sarcinii probei care îi revine și, prin urmare, respectarea de către aceasta a principiului prezumției de nevinovăție. În consecință, al patrulea motiv trebuie respins.

224    În sfârșit, din cele de mai sus rezultă posibilitatea Comisiei de a concluziona în sensul existenței înțelegerii comune fără a lua în considerare, în calitate de elemente incriminatoare, observațiile prezentate de Fuji care nu au fost comunicate reclamantei și poziția pretins neutră a Alstom și a Areva. În consecință, în conformitate cu cele arătate la punctul 51 de mai sus, trebuie respins, în definitiv, al paisprezecelea motiv, întemeiat pe o pretinsă încălcare a dreptului de acces la dosar.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe nedovedirea de către Comisie a existenței unui acord care încalcă articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind SEE

–       Argumentele părților

225    Potrivit susținerilor reclamantei, Comisia nu a identificat un acord care să justifice aplicarea articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE. În opinia reclamantei, Comisia nu a menționat momentul la care părțile își exprimaseră voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod și nu ar fi prezentat probe cu privire la contacte, la discuții sau la acorduri între acestea. Or, în lipsă de probe, dispozițiile sus‑menționate nu ar permite interdicția ca mai multe persoane să ajungă la o concluzie cu privire la anumite subiecte.

226    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

227    Potrivit jurisprudenței, Comisia are obligația de a reuni elemente de probă suficient de precise și de concordante pentru a întemeia convingerea fermă că încălcarea invocată constituie un acord sau o practică concertată în sensul articolului 81 alineatul (1) CE (Hotărârea Tribunalului din 21 ianuarie 1999, Riviera Auto Service și alții/Comisia, T‑185/96, T‑189/96 și T‑190/96, Rec., p. II‑93, punctul 47). Jurisprudența citată anterior se aplică, prin analogie, articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE.

228    În speță, în decizia atacată, Comisia nu s‑a exprimat explicit asupra chestiunii dacă acest comportament imputat întreprinderilor japoneze constituia un acord sau o practică concertată. În considerentul (248) al deciziei atacate, Comisia s‑a limitat să observe că încălcarea cuprindea mai multe acțiuni care puteau fi calificate ca acorduri sau practici concertate.

229    Prin urmare, se impune să se verifice, într‑o primă etapă, dacă înțelegerea comună constituie un acord între întreprinderi în sensul articolului 81 alineatul (1) CE și al articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE.

230    În această privință, pentru a exista un acord în sensul dispozițiilor sus‑menționate, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 70 de mai sus, punctul 958 și jurisprudența citată). Luarea în considerare a efectelor concrete ale unui acord este inutilă, din moment ce rezultă că are ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței (a se vedea Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 837 și jurisprudența citată).

231    Or, în speță, din elementele diferite invocate de Comisie și în special din declarațiile date de ABB și de Fuji și din mărturiile domnilor M. și V.‑A. rezultă că producătorii europeni și japonezi s‑au angajat reciproc să nu intre pe piețele de origine ale celuilalt grup. Existența unui angajament reciproc presupune în mod obligatoriu existența unei voințe comune, chiar în lipsa unor elemente care să permită stabilirea cu precizie a momentului în care a fost exprimată această voință sau în care s‑a oficializat această exprimare. Pe de altă parte, din cuprinsul punctului 116 de mai sus rezultă că domnul M. considera că nu era necesar să se amintească înțelegerea comună în cursul discuțiilor la care a participat, deoarece conținutul înțelegerii respective era înțeles, era acceptat și era pus în aplicare de toți participanții la înțelegere, fără a fi necesară o discuție explicită. Mai mult, astfel cum s‑a arătat la punctul 123 de mai sus, domnul V.‑A. a declarat că a participat la discuții explicite între întreprinderile europene și reprezentantul unei întreprinderi japoneze în legătură cu respectarea înțelegerii comune.

232    De asemenea, împrejurarea, atestată de declarațiile și de mărturia prezentate de ABB și de declarațiile date de Hitachi, că producătorii japonezi au acceptat, pe durata mai multor ani, notificarea rezultatelor alocării anumitor proiecte GIS în SEE și urmărirea contabilizării acestora în cota asociată „europeană” prevăzută de acordul GQ este incompatibilă cu un simplu comportament paralel al concurenților în afara oricărui concurs de voințe.

233    Mai mult, înțelegerea comună avea ca obiect stabilirea comportamentului întreprinderilor japoneze pe piața SEE, din moment ce acestea se angajau să nu intre pe această piață. Astfel, înțelegerea menționată constituia o rezervare efectivă a pieței SEE în beneficiul producătorilor europeni.

234    În consecință, Comisia a constatat în mod întemeiat că înțelegerea comună constituia un acord între întreprinderi în sensul articolului 81 alineatul (1) CE și al articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE.

235    În aceste împrejurări, nu este necesar să se examineze și aspectul dacă înțelegerea comună constituia o practică concertată în sensul acelorași dispoziții.

236    Având în vedere toate cele de mai sus, al doilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al treisprezecelea motiv, întemeiat pe săvârșirea de către Comisie a unei erori în calculul duratei încălcării

–       Argumentele părților

237    Reclamanta susține, pe de o parte, că, în urma întreruperii de către Siemens a participării sale la înțelegere în luna septembrie 1999, grupul restrâns care reunea celelalte întreprinderi s‑a transformat într‑un forum de discuții mai flexibil, fără a avea un obiect sau un efect anticoncurențial în privința Uniunii Europene.

238    Pe de altă parte, reluarea de către Siemens a participării sale la înțelegere în anul 2002 nu ar fi determinat acorduri având ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței în Europa, din moment ce Hitachi a respins propunerea formulată de Alstom care urmărea rezervarea pieței europene producătorilor europeni și, respectiv, rezervarea pieței japoneze producătorilor japonezi.

239    Prin urmare, reclamanta consideră că i s‑a aplicat în mod greșit o amendă pentru perioada cuprinsă între 1 septembrie 1999 și 11 mai 2004 sau, cel puțin, între 10 iulie 2002 și 11 mai 2004.

240    Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantei.

–       Aprecierea Tribunalului

241    Potrivit jurisprudenței, atunci când există un litigiu asupra existenței încălcării, cerința de securitate juridică de care trebuie să beneficieze operatorii economici implică pentru Comisie, care are sarcina de a dovedi încălcările pe care le constată, să prezinte elemente de probă adecvate pentru a demonstra, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor constitutive ale încălcării. În ceea ce privește în special pretinsa durată a unei încălcări, același principiu al securității juridice impune că, în lipsa unor elemente de probă susceptibile să stabilească direct durata unei încălcări, Comisia trebuie să invoce cel puțin elemente de probă care se raportează la fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare a continuat neîntrerupt între două date exacte (Hotărârea Tribunalului din 7 iulie 1994, Dunlop Slazenger/Comisia, T‑43/92, Rec., p. II‑441, punctul 79, Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia, T‑62/98, Rec., p. II‑2707, punctul 188, și Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia, T‑279/02, Rec., p. II‑897, punctul 154 de mai sus, punctele 114 și 153).

242    În plus, faptul că nu a fost dovedită existența unei încălcări continue în privința unor anumite perioade determinate nu se opune împrejurării de a se considera că încălcarea s‑a produs într‑o perioadă globală mai lungă decât acestea, din moment ce o asemenea constatare se întemeiază pe indicii obiective și concordante. În cadrul unei încălcări extinse pe mai mulți ani, faptul că manifestările înțelegerii intervin în perioade diferite, care pot fi separate prin intervale de timp mai lungi sau mai puțin lungi, nu are incidență asupra existenței acestei înțelegeri, în măsura în care acțiunile diferite care fac parte din această înțelegere urmăresc o singură finalitate și se înscriu în cadrul unei încălcări cu caracter unic și continuu (Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, Technische Unie/Comisia, C‑113/04 P, Rec., p. I‑8831, punctul 169).

243    În speță, trebuie să se observe cu titlu introductiv că, în măsura în care angajamentul întreprinderilor japoneze în temeiul înțelegerii comune nu consta într‑o acțiune, ci într‑o inacțiune, este intrinsec dificil a se face dovada că această înțelegere a fost respectată în mod continuu.

244    Cu toate acestea, în primul rând, din mărturia domnului M. rezultă că, până la încetarea implicării sale în cartel, în luna iunie 2002, atât acordul GQ, cât și înțelegerea comună au continuat să fie puse în aplicare cu participarea întreprinderilor japoneze, altele decât Hitachi, în pofida faptul că absența acesteia din urmă și a Siemens făcea operațiunea mai puțin eficientă. Celelalte mărturii ale angajaților ABB confirmă că înțelegerea comună a continuat în intervalul iulie 2002-mai 2004. Conținutul mărturiilor respective este reflectat și în declarațiile date de ABB.

245    În al doilea rând, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Fuji confirmă că întreprinderile japoneze au participat la încălcare, inclusiv la înțelegerea comună, până în luna septembrie 2000, dată la care susține că a părăsit înțelegerea.

246    În al treilea rând, la punctul 144 de mai sus s‑a concluzionat că, în cadrul reuniunii din 10 iulie 2002, Alstom a propus extinderea înțelegerii comune la țările din Europa Centrală și de Est. Această împrejurare presupune, contrar susținerilor reclamantei, că înțelegerea respectivă exista atât la data reuniunii, cât și într‑o anumită perioadă anterioară acestei reuniuni și ulterioară acesteia.

247    În al patrulea rând, absența de durată a producătorilor japonezi pe piața europeană a proiectelor GIS în perioada în discuție constituie deopotrivă un indiciu care sugerează că înțelegerea comună a continuat să fie pusă în aplicare.

248    În al cincilea rând, în măsura în care, pe de o parte, reclamanta nu critică explicit concluzia Comisiei în sensul existenței unei încălcări unice care cuprinde în special înțelegerea comună și acordul GQ și, pe de altă parte, examinarea primelor patru motive nu a determinat Tribunalul să constate săvârșirea de către Comisie a unei erori în această privință, trebuie să se considere că o dovadă a funcționării continue a acordului GQ constituie un indiciu pertinent al faptului că și înțelegerea comună era pusă în aplicare în perioada respectivă. Astfel, dat fiind caracterul unic al încălcării, ipoteza ca dispariția înțelegerii comune să fi compromis funcționarea acordului GQ este plauzibilă.

249    Or, reclamanta nu contestă constatările cuprinse în considerentele (191)-(198) ale deciziei atacate, referitoare la schimbul unei serii de faxuri privind alocarea proiectelor în temeiul acordului GQ în lunile decembrie 2000 și ianuarie 2001, la reuniuni în cadrul acordului GQ care trebuiau să aibă loc în anii 2000 și 2001, precum și la acorduri referitoare la anumite proiecte GIS, încheiate în anii 1998 și 1999 și rămase în vigoare până în luna octombrie 2001.

250    De asemenea, reclamanta nu invocă argumente care să pună în discuție în mod specific constatările Comisiei cuprinse în considerentele (199)-(216) ale deciziei atacate și referitoare la reluarea de către Hitachi, Siemens și VA TECH a participării la înțelegere și la continuarea acesteia în intervalul cuprins între luna iulie 2002 și anul 2004.

251    În lumina acestor elemente, argumentația reclamantei potrivit căreia, în perioada în discuție, reuniunile din cadrul acordului GQ au devenit un forum de discuție fără a avea un obiect sau un efect anticoncurențial nu poate fi reținută. Această concluzie se aplică cu atât mai mult cu cât această argumentație nu este confirmată de alte elemente, diferite de declarațiile nesusținute date de Toshiba.

252    Prin urmare, trebuie să se considere că elementele de probă invocate de Comisie cu privire la punerea în aplicare a înțelegerii comune și a acordului GQ în intervalul septembrie 1999-mai 2004 se raportează la fapte suficient de apropiate în timp, ceea ce presupune că, în ceea ce privește perioada în discuție, încălcarea continuă a fost dovedită.

253    În consecință, al treisprezecelea motiv trebuie respins.

254    Întrucât nu poate fi admis nici un motiv invocat în susținerea cererii formulate cu titlu principal, aceasta trebuie respinsă.

2.     Cu privire la cererea formulată cu titlu subsidiar prin care se solicită anularea articolului 2 litera (g) din decizia atacată și a articolului 2 litera (h) din aceeași decizie în măsura în care se aplică reclamantei

255    Mai întâi, este necesară examinarea celui de al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a principiilor egalității de tratament și proporționalității, prin calcularea cuantumului de plecare al amenzii aplicate reclamantei pe baza cifrei de afaceri aferente anului 2001.

 Argumentele părților

256    În opinia reclamantei, Comisia a încălcat principiile egalității de tratament și proporționalității prin calcularea cuantumurilor de plecare ale amenzii aplicate producătorilor japonezi pe baza vânzărilor mondiale de GIS ale acestora în anul 2001, deși, în ceea ce privește producătorii europeni, Comisia a luat în considerare anul 2003.

257    Pe de o parte, Comisia nu ar fi invocat o justificare obiectivă a tratamentului inegal rezervat producătorilor japonezi. În opinia reclamantei, faptul că aceasta a ales, în cadrul unei strategii comerciale legitime, să își desfășoare activitățile în sectorul GIS prin intermediul TM T & D ar fi lipsit de pertinență în această privință, întrucât fluctuațiile prezente pe piață începând cu anul 2003 i‑ar fi afectat poziția, chiar dacă alegerea sa ar fi fost diferită. În speță, Comisia ar fi trebuit să rețină, în calitate de cuantum de plecare, o parte din cifra de afaceri realizată de TM T & D, care corespundea părții din capitalul deținut de reclamantă. Pe de altă parte, aceeași metodă ar fi fost aplicată în cazul Schneider în ceea ce privește participația acesteia în societatea deținută în comun cu VA TECH.

258    Pe de altă parte, în opinia reclamantei, abordarea Comisiei a avut ca efect calcularea cuantumului de plecare care i‑a fost aplicat în raport cu un an în care situația pe piață era substanțial diferită față de anul reținut în privința întreprinderilor europene, având drept rezultat supraevaluarea ponderii participării sale la încălcare. În această privință, reclamanta susține că, în intervalul 2001-2003, atât piețele europeană și japoneză privind GIS, în general, cât și cifra sa de afaceri în acest sector au cunoscut un declin semnificativ.

259    Comisia amintește puterea sa de apreciere în ceea ce privește alegerea elementelor care trebuie luate în considerare în vederea stabilirii amenzii, această împrejurare influențând intensitatea controlului jurisdicțional în materie. Din această situație, Comisia deduce că argumentele întemeiate pe principiile generale de drept pot limita puterea de apreciere menționată numai în cazul în care aceasta a fost exercitată prin neluarea flagrantă în considerare a împrejurărilor din cauză.

260    Comisia adaugă că, din moment ce, precum în speță, încălcarea trebuie calificată ca fiind foarte gravă, are dreptul să aplice un tratament diferențiat pentru a reflecta capacitatea efectivă a întreprinderilor de a cauza un prejudiciu important concurenței și pentru a asigura un efect descurajator suficient.

261    Or, în speță, cuantumul de plecare aplicat reclamantei ar fi fost stabilit în funcție de factorii sus‑menționați. Alegerea anului 2001 s‑ar fi datorat faptului că era vorba despre ultimul an înaintea transferării activității în sectorul GIS al reclamantei către TM T & D. În opinia Comisiei, această diferență de tratament se justifică prin faptul că, în cea mai mare parte a duratei încălcării, reclamanta a participat la încălcare în calitate de întreprindere individuală, cu rezultatul că vânzările aferente anului 2003 nu ar reflecta în mod fidel capacitatea efectivă a reclamantei de a cauza un prejudiciu concurenței.

262    Pe de altă parte, în opinia Comisiei, simplul fapt că anul 2001 a fost un an mai bun în privința reclamantei, în raport cu anul 2003, nu este suficient pentru a susține că acest cuantum de plecare este disproporționat.

263    În ultimul rând, Comisia arată că nu a stabilit un cuantum de plecare distinct pentru TM T & D, în scopul de a nu impune o obligație nedatorată în sarcina reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

264    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, la stabilirea cuantumului amenzilor, Comisia dispune de o marjă de apreciere pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență (Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, punctul 216 și jurisprudența citată).

265    Cuantumul amenzii este stabilit de Comisie în funcție de gravitatea încălcării și, dacă este necesar, de durata acesteia. Gravitatea încălcării trebuie stabilită în funcție de criterii precum împrejurările specifice ale cauzei, contextul acesteia și obiectivul descurajator al amenzilor. Trebuie luate în considerare elemente obiective, precum conținutul și durata comportamentelor anticoncurențiale, numărul și intensitatea acestora, întinderea pieței afectate și deteriorarea ordinii publice economice. De asemenea, analiza trebuie să ia în considerare importanța relativă și cota de piață a întreprinderilor răspunzătoare, precum și o eventuală încălcare repetată (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 39 de mai sus, punctele 89-91).

266    Cu toate acestea, de fiecare dacă când Comisia decide să impună amenzi în temeiul dreptului concurenței, aceasta are obligația de a respecta principiile generale de drept, printre care se numără principiile egalității de tratament și proporționalității, astfel cum au fost interpretate de instanțele comunitare (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Archer Daniels Midland/Comisia, T‑59/02, Rec., p. II‑3627, punctul 315).

267    Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul egalității de tratament sau al nediscriminării impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit, iar situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, BPB de Eendracht/Comisia, T‑311/94, Rec., p. II‑1129, punctul 309 și jurisprudența citată).

268    În măsura în care este necesar ca stabilirea legăturilor dintre amenzile ce urmează a fi aplicate să se întemeieze pe cifra de afaceri a întreprinderilor implicate în aceeași încălcare, trebuie să se delimiteze perioada care trebuie luată în considerare pentru ca cifrele obținute astfel să fie cât mai comparabile posibil (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 122).

269    La rândul său, principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor comunitare să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, având în vedere că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (Hotărârea Curții din 13 noiembrie 1990, Fedesa și alții, C‑331/88, Rec., p. I‑4023, punctul 13, și Hotărârea Curții din 5 mai 1998, Regatul Unit/Comisia, C‑180/96, Rec., p. I‑2265, punctul 96).

270    În speță, din considerentele (480)-(490) ale deciziei atacate rezultă că, în cadrul stabilirii cuantumurilor de plecare, Comisia a decis, în conformitate cu punctul 1 A din Liniile directoare privind calcularea amenzilor, să aplice un tratament diferențiat participanților la înțelegere în funcție de capacitatea acestora de a cauza un prejudiciu concurenței. În acest scop, Comisia a clasificat diferitele întreprinderi în cinci grupuri, în funcție de importanța cifrelor de afaceri mondiale ale acestora obținute din vânzarea de GIS. În acest context, Comisia a considerat că cifrele de afaceri aferente numai pieței din SEE nu constituiau un criteriu de apreciere fiabil, în măsura în care înțelegerea comună avea ca obiect asigurarea absenței producătorilor japonezi de pe această piață.

271    În ceea ce privește alegerea anului de referință, din considerentele (481), (482) și (484) ale deciziei atacate rezultă că, în cadrul stabilirii valorii vânzărilor mondiale, Comisia a luat în considerare anul 2001 în ceea ce privește reclamanta, Fuji, Hitachi și Toshiba, în timp ce, în ceea ce privește producătorii europeni, a luat în considerare anul 2003, și anume ultimul an complet al încălcării. De asemenea, calculul cuantumului de plecare al amenzilor aplicate reclamantei, Fuji, Hitachi și Toshiba pentru perioada participării acestora la încălcare în calitate de întreprinderi individuale a fost efectuat pe baza cifrelor de afaceri realizate de acestea în anul 2001, în timp ce calculul cuantumului de plecare al amenzilor aplicate producătorilor europeni a fost efectuat pe baza cifrelor de afaceri realizate de aceștia în anul 2003.

272    Prin urmare, se impune constatarea potrivit căreia Comisia nu a tratat în mod egal producătorii japonezi, printre care și reclamanta, și producătorii europeni în ceea ce privește alegerea anului de referință. Astfel, în temeiul jurisprudenței citate la punctul 267 de mai sus, trebuie să se verifice dacă există o justificare obiectivă pentru acest tratament diferențiat.

273    În această privință, în considerentul (482) al deciziei atacate, Comisia a arătat că recurgerea la anul 2001 în privința reclamantei era justificată de faptul că, în cea mai mare parte a perioadei în care a fost săvârșită încălcarea, reclamanta a participat la încălcare în calitate de întreprindere individuală, iar nu prin intermediul societății comune TM T & D, care preluase în anul 2002 activitățile în sectorul GIS ale reclamantei și ale Toshiba.

274    În ședință, Comisia a precizat că obiectivul acesteia era de a lua în considerare poziția concurențială inegală a celor doi acționari ai TM T & D la momentul constituirii acesteia, ca urmare a faptului că reclamanta deținea pe piața mondială a GIS o cotă considerabil mai importantă decât Toshiba. În opinia Comisiei, referirea la ultimul an complet al participării reclamantei și a Toshiba la înțelegere în calitate de întreprinderi individuale, respectiv anul 2001, permitea reflectarea acestei diferențe la stabilirea cuantumurilor amenzilor, spre deosebire de metoda constând în divizarea cifrei de afaceri a TM T & D realizate în anul 2003 între cei doi acționari, în funcție de participația fiecăruia în societatea comună.

275    Obiectivul invocat de Comisie este legitim, din moment ce permite compararea capacității acționarilor unei societăți comune de a cauza un prejudiciu concurenței în perioada anterioară constituirii acesteia. În plus, din considerentul (489) al deciziei atacate rezultă că acest obiectiv a fost urmărit și în cazul Schneider, lipsa unor cifre de afaceri pertinente ale acesteia din urmă pentru anul 2001 sau 2003 determinând totuși Comisia să rețină participația Schneider la capitalul societății comune drept cuantum de plecare. În schimb, în privința reclamantei, sunt disponibile cifre de afaceri pertinente atât pentru anul 2001, cât și pentru anul 2003.

276    Cu toate acestea, reiese că, în speță, Comisia ar fi putut să utilizeze alte metode pentru a realiza obiectivul urmărit, fără a trata producătorii japonezi, pe de o parte, și producătorii europeni, pe de altă parte, în mod inegal în ceea ce privește alegerea anului de referință. Cu titlu exemplificativ, în cadrul stabilirii amenzilor aplicate reclamantei și Toshiba pentru perioada anterioară constituirii TM T & D, Comisia ar fi putut să se întemeieze pe cuantumul de plecare al amenzii aplicate acesteia din urmă, calculat pe baza cifrelor de afaceri aferente anului 2003 și împărțit între reclamantă și Toshiba în funcție de procentul vânzărilor de GIS realizate de acestea în ultimul an înainte de constituirea societății comune, și anume anul 2001.

277    Prin urmare, se impune constatarea că, în speță, voința Comisiei de a reproduce în mod fidel, în cadrul stabilirii amenzilor, poziția referitoare la reclamantă și la Toshiba nu justifică tratamentul inegal aplicat reclamantei.

278    Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că, prin alegerea anului 2001 drept an de referință pentru stabilirea valorii vânzărilor mondiale ale producătorilor japonezi și pentru calculul amenzii impuse reclamantei pentru participarea individuală a acesteia la înțelegere, Comisia a încălcat principiul egalității de tratament.

279    Această încălcare viciază direct calculul amenzii impuse reclamantei la articolul 2 litera (g) din decizia atacată pentru participarea acesteia la înțelegere în calitate de întreprindere individuală. Această încălcare afectează indirect, prin determinarea valorii vânzărilor mondiale și a cotelor de piață, calculul amenzii impuse reclamantei la articolul 2 litera (h) din decizia atacată, referitoare la perioada existenței TM T & D.

280    Prin urmare, se impune admiterea celui de al cincilea motiv și anularea, în consecință, a articolului 2 literele (g) și (h) din decizia atacată.

281    În plus, nu este necesar să se examineze al șaselea‑al doisprezecelea motiv, invocate de reclamantă. Astfel, chiar dacă aceste aspecte ar fi admise, o asemenea soluție nu ar determina o anulare mai extinsă a deciziei atacate față de anularea în raport cu care s‑a statuat la punctul precedent.

282    În ultimul rând, având în vedere admiterea cererii formulate de reclamantă cu titlu subsidiar, nu mai este necesară pronunțarea nici cu privire la cererea cu titlu mai subsidiar, nici cu privire la cererea privind măsurile de organizare a procedurii, ambele formulate de reclamantă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

283    Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli.

284    În măsura în care cererea de anulare a articolului 1 din decizia atacată a fost respinsă, reclamanta a căzut în pretenții în ceea ce privește o parte semnificativă a cererilor formulate, chiar dacă a obținut câștig de cauză cu privire la o parte din aceste cereri.

285    În aceste împrejurări, trebuie să se decidă că reclamanta va suporta trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de părți la Tribunal, iar Comisia va suporta un sfert din aceleași cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 2 literele (g) și (h) din Decizia C(2006) 6762 final a Comisiei din 24 ianuarie 2007 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz) în măsura în care privește Mitsubishi Electric Corp.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      Mitsubishi Electric suportă trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de părți la Tribunal.

4)      Comisia Europeană suportă un sfert din cheltuielile de judecată efectuate de părți la Tribunal.

Pelikánová Jürimäe Soldevila Fragoso

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 iulie 2011.

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei

1.  Reclamanta

2.  Produsele

3.  Procedura administrativă

4.  Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

1.  Cu privire la cererea principală, prin care se solicită anularea deciziei atacate în măsura în care se aplică reclamantei și TM T & D

Cu privire la al paisprezecelea motiv, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a dreptului la apărare al reclamantei și a dreptului acesteia la un proces echitabil, prin neacordarea accesului la elementele incriminatoare și dezincriminatoare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al cincisprezecelea motiv, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a dreptului la apărare al reclamantei întrucât nu i‑a comunicat concluziile sale referitoare la teoria compensației inerente înțelegerii comune

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la primul, la al treilea și la al patrulea motiv, întemeiate pe nedovedirea de către Comisie a participării reclamantei la pretinsa înțelegere, pe săvârșirea de către Comisie a unei erori prin înlăturarea elementelor care explicau absența reclamantei pe piața europeană și imposibilitatea de a intra pe aceasta și pe încălcarea de către Comisie a normelor privind probele, prin răsturnarea sarcinii probei, încălcând astfel prezumția de nevinovăție

Cu privire la elementele prezentate de ABB

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la coroborarea elementelor prezentate de ABB

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la mecanismul de notificare și de contabilizare

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la elementele care contrazic pretinsa existență a înțelegerii comune

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la atribuirea proiectelor GIS în SEE

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Apreciere globală

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe nedovedirea de către Comisie a existenței unui acord care încalcă articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind SEE

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al treisprezecelea motiv, întemeiat pe săvârșirea de către Comisie a unei erori în calculul duratei încălcării

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

2.  Cu privire la cererea formulată cu titlu subsidiar prin care se solicită anularea articolului 2 litera (g) din decizia atacată și a articolului 2 litera (h) din aceeași decizie în măsura în care se aplică reclamantei

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: engleza.