Cauza T‑133/07

Mitsubishi Electric Corp.

împotriva

Comisiei Europene

„Concurență – Înțelegeri – Piața proiectelor referitoare la instalații de comutație cu izolație în gaz – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE – Împărțirea pieței – Dreptul la apărare – Dovada încălcării – Durata încălcării – Amenzi – Cuantum de plecare – An de referință – Egalitate de tratament”

Sumarul hotărârii

1.      Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Acces la dosar – Conținut – Necomunicarea unui document – Consecințe

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53 alin. (1)]

2.      Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Comunicarea răspunsurilor la comunicarea privind obiecțiunile – Condiții – Limite

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53 alin. (1)]

3.      Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Dovada încălcării – Mărturii scrise ale angajaților unei societăți implicate în încălcare – Valoare probantă – Apreciere

[art. 81 alin. (1) CE]

4.      Concurență – Procedură administrativă – Comunicarea privind obiecțiunile – Caracter provizoriu – Conținut necesar – Limite

(art. 81 CE)

5.      Drept comunitar – Principii – Drepturi fundamentale – Prezumția de nevinovăție – Procedură în materie de concurență

[art. 6 alin. (2) UE; art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53 alin. (1)]

6.      Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Mijloc de probă – Recurgere la o serie de indicii

[art. 81 alin. (1) CE]

7.      Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Dovada încălcării – Aprecierea valorii probante a diferitor elemente de probă – Criterii

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53 alin. (1)]

8.      Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Obligația Comisiei de a face dovada încălcării și a duratei acesteia

[art. 81 alin. (1) CE; Comunicarea 2002/C 45/03 a Comisiei]

9.      Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Atingere adusă concurenței – Criterii de apreciere – Obiect anticoncurențial – Constatare suficientă

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53 alin. (1)]

10.    Concurență – Procedură administrativă – Decizie a Comisiei de constatare a unei încălcări – Obligația Comisiei de a face dovada încălcării și a duratei acesteia – Întinderea sarcinii probei

[art. 81 alin. (1) CE; Acordul privind SEE, art. 53 alin. (1)]

11.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Criterii – Gravitatea și durata încălcării – Puterea de apreciere a Comisiei

[art. 81 alin. (1) CE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2) și (3)]

12.    Concurență – Amenzi – Cuantum – Stabilire – Respectarea principiilor egalității de tratament și proporționalității

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea Comisiei 98/C 9/03, pct. 1 A]

1.      Corolar al principiului respectării dreptului la apărare, dreptul de acces la dosar presupune, în cadrul unei proceduri administrative privind aplicarea normelor de concurență, obligația Comisiei de a da întreprinderii în cauză posibilitatea de a examina toate documentele care figurează în dosarul de investigare și care pot fi relevante pentru apărarea sa. Acestea includ atât documentele incriminatoare, cât și pe cele dezincriminatoare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei și a altor informații confidențiale.

Necomunicarea unui document pe care Comisia s‑a întemeiat pentru a acuza o întreprindere constituie o încălcare a dreptului la apărare numai dacă întreprinderea în cauză demonstrează că rezultatul la care a ajuns Comisia în decizia adoptată ar fi fost diferit dacă documentul necomunicat ar fi trebuit înlăturat ca mijloc de probă incriminator.

În ceea ce privește omisiunea comunicării unui document dezincriminator, întreprinderea în cauză trebuie doar să demonstreze că nedivulgarea acestuia a putut influența, în detrimentul său, derularea procedurii și conținutul deciziei Comisiei. Este suficient ca întreprinderea să demonstreze că ar fi putut utiliza documentul dezincriminator respectiv în apărare, în sensul că, dacă s‑ar fi putut prevala de acesta în cursul procedurii administrative, ar fi putut invoca elemente care nu corespundeau concluziilor Comisiei în această etapă și ar fi putut, așadar, influența, în orice mod, aprecierile Comisiei în această din urmă decizie, cel puțin în ceea ce privește gravitatea și durata comportamentului care îi erau imputate, și, prin urmare, nivelul amenzii.

(a se vedea punctele 40, 45 și 46)

2.      În cadrul unei proceduri inițiate pentru încălcarea normelor de concurență, doar la începutul etapei contradictorii administrative întreprinderea în cauză este informată, prin intermediul comunicării privind obiecțiunile, cu privire la toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii și dispune de un drept de acces la dosar în vederea garantării exercitării efective a dreptului său la apărare. În consecință, răspunsul celorlalte întreprinderi care ar fi participat la înțelegere la comunicarea privind obiecțiunile nu este, în principiu, cuprins în ansamblul documentelor din dosarul de investigare pe care părțile îl pot consulta.

Totuși, în cazul în care Comisia intenționează să se întemeieze pe un fragment dintr‑un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile sau pe un document anexat la un astfel de răspuns pentru stabilirea existenței unei încălcări într‑o procedură de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, celelalte întreprinderi implicate în această procedură trebuie să fie în măsură să se pronunțe cu privire la un astfel de element de probă. În asemenea împrejurări, fragmentul în discuție dintr‑un răspuns la comunicarea privind obiecțiunile sau documentul anexat la acest răspuns constituie astfel un element incriminator pentru diferitele întreprinderi care ar fi participat la încălcare.

Prin analogie, dacă un fragment dintr‑un răspuns la o comunicare privind obiecțiunile sau un document anexat la un asemenea răspuns poate fi pertinent pentru apărarea unei întreprinderi prin faptul că îi permite să invoce elemente care nu concordă cu concluziile Comisiei din acel stadiu, acesta constituie un element dezincriminator. În acest caz, întreprinderea în cauză trebuie să fie în măsură să recurgă la o examinare a fragmentului ori a documentului în discuție și să se pronunțe în privința acestuia.

(a se vedea punctele 41-43)

3.      Mărturiile scrise ale angajaților unei societăți, redactate sub controlul acesteia și prezentate de aceasta în scopul apărării sale în cadrul unei proceduri administrative desfășurate de Comisie privind încălcarea normelor de concurență, nu pot, în principiu, să fie calificate drept elemente diferite și independente de declarațiile aceleiași societăți. Astfel, de regulă, poziția unei societăți cu privire la realitatea faptelor care îi sunt imputate de Comisie este întemeiată, în primul rând, pe cunoștințele și pe opiniile angajaților și ale conducătorilor acesteia.

(a se vedea punctul 59)

4.      În cadrul unei proceduri administrative în materia concurenței, comunicarea privind obiecțiunile trebuie să prevadă, în mod clar, toate elementele esențiale pe care se bazează Comisia în acest stadiu al procedurii. Această informare poate fi făcută însă succint, iar decizia nu trebuie să fie în mod necesar o copie a expunerii obiecțiunilor, întrucât această comunicare constituie un document pregătitor ale cărui aprecieri de fapt și de drept au un caracter pur provizoriu. Astfel, deși Comisia nu poate stabili în sarcina persoanelor interesate încălcări diferite de cele menționate în comunicarea privind obiecțiunile și nu poate reține decât fapte cu privire la care persoanele interesate au avut ocazia să își prezinte punctul de vedere, aceasta trebuie însă să țină seama de elementele rezultate din procedura administrativă fie pentru a renunța la obiecțiunile care s‑ar fi dovedit neîntemeiate, fie pentru a‑și structura sau a‑și completa, atât în fapt, cât și în drept, argumentarea pentru susținerea obiecțiunilor pe care le reține.

(a se vedea punctul 66)

5.      Existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE. Prin urmare, instanța nu poate concluziona că existența încălcării în cauză a fost dovedită de Comisie la un standard juridic corespunzător dacă există încă o îndoială cu privire la acest aspect, în special în cadrul unei acțiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi.

Într‑adevăr, în această ultimă situație, este necesar să se țină seama de principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 paragraful 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, care se numără printre drepturile fundamentale care constituie principii generale ale dreptului comunitar. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de severitate al sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.

(a se vedea punctele 73 și 74)

6.      În materia concurenței, este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a dovedi existența încălcării. Cu toate acestea, fiecare dintre probele prezentate de Comisie nu trebuie, în mod necesar, să corespundă acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe.

În plus, având în vedere caracterul notoriu al interdicției acordurilor anticoncurențiale, Comisiei nu i se poate solicita să furnizeze înscrisuri care să ateste explicit un contact între operatorii în cauză. Elementele fragmentare și disparate de care ar putea dispune Comisia ar trebui, în orice ipoteză, să poată fi completate prin deducții care să permită reconstituirea împrejurărilor pertinente. Existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial poate fi, așadar, dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, analizate împreună, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență.

Pe de altă parte, atunci când Comisia se întemeiază numai pe conduita întreprinderilor în cauză pe piață pentru a concluziona cu privire la existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, este suficient ca acestea din urmă să demonstreze existența unor împrejurări care să pună într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care să permită astfel substituirea prin altă explicație plauzibilă a faptelor a celei reținute de Comisie pentru a concluziona în sensul existenței unei încălcări a normelor de concurență.

Această regulă nu este aplicabilă în toate cazurile în care încălcarea este dovedită doar prin probe care nu sunt înscrisuri. Astfel, în ceea ce privește mijloacele de probă care pot fi invocate pentru a dovedi încălcarea articolului 81 CE, principiul care prevalează în dreptul comunitar este cel al liberei administrări a probelor.

În consecință, chiar dacă ar putea avea pertinență în cadrul aprecierii globale a seriei de indicii invocate de Comisie, lipsa unor probe scrise, considerată în mod individual, nu are drept efect să permită întreprinderii în cauză să pună în discuție afirmațiile Comisiei printr‑o prezentare alternativă a faptelor. Această situație se întâlnește numai atunci când probele prezentate de Comisie nu permit să se demonstreze existența încălcării fără echivoc și fără a fi necesară o interpretare.

(a se vedea punctele 75, 76 și 79-82)

7.      În cadrul unei proceduri privind o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, singurul criteriu pertinent pentru a aprecia valoarea probatorie a diferitor elemente de probă rezidă în credibilitatea acestora. Potrivit normelor generale în materie de probă, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probatorie a unui înscris depind de originea acestuia, de împrejurările întocmirii acestuia, de persoana căruia îi este adresat și de conținutul acestuia.

Cu privire la declarațiile date de întreprinderi, acestora li se poate recunoaște de altfel o valoare probatorie foarte ridicată dacă, în primul rând, sunt fiabile, în al doilea rând, sunt date în numele unei întreprinderi, în al treilea rând, provin de la o persoană care are obligația profesională de a acționa în interesul acestei întreprinderi, în al patrulea rând, sunt date împotriva intereselor declarantului, în al cincilea rând, provin de la un martor direct al împrejurărilor pe care le relatează și, în al șaselea rând, au fost date în scris, în mod intenționat și după o reflecție matură.

În schimb, declarația unei întreprinderi căreia i se impută că a participat la o înțelegere a cărei exactitate este contestată de mai multe alte întreprinderi în cauză nu poate fi considerată că reprezintă o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă, fără a fi confirmată de alte elemente de probă, admițându‑se că gradul de coroborare impus poate fi mai mic, din cauza fiabilității declarațiilor în cauză.

(a se vedea punctele 84-87)

8.      Deși, în general, s‑ar putea manifesta o anumită neîncredere în privința depozițiilor voluntare ale participanților principali la o înțelegere ilicită, dată fiind posibilitatea ca acești participanți să aibă tendința să furnizeze mai multe elemente incriminatoare privind activitatea concurenților lor, nu este mai puțin adevărat că faptul de a solicita beneficiul aplicării Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri în vederea obținerii unei imunități sau a unei reduceri a amenzii nu determină obligatoriu o incitare de a prezenta elemente de probă deformate în privința participării altor membri ai înțelegerii. Astfel, orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea repune în discuție sinceritatea și caracterul complet al cooperării solicitantului și, prin urmare, ar pune în pericol posibilitatea ca acesta să beneficieze pe deplin de Comunicarea privind cooperarea.

În ceea ce privește cazul specific al mărturiilor, desigur, este posibil ca angajații unei întreprinderi ce a solicitat să beneficieze de imunitate la amenzi, care au obligația să acționeze în interesul acesteia, să își împărtășească voința de a prezenta maximul posibil de elemente incriminatoare, inclusiv pentru motivul că această cooperare din partea lor în cadrul procedurii poate avea o influență pozitivă asupra viitorului profesional al acestora. Totuși, într‑o asemenea situație, angajații în discuție ar fi deopotrivă conștienți de consecințele negative potențiale ale prezentării unor elemente inexacte, considerate mai sensibile ca urmare a cerinței coroborării cu alte elemente de probă.

(a se vedea punctele 88 și 107)

9.      Pentru a exista un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE și al articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE), este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod. Luarea în considerare a efectelor concrete ale unui acord este inutilă, din moment ce rezultă că are ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței. În această privință, existența unui angajament reciproc presupune în mod obligatoriu existența unei voințe comune, chiar în lipsa unor elemente care să permită stabilirea cu precizie a momentului în care a fost exprimată această voință sau în care s‑a oficializat această exprimare.

(a se vedea punctele 230 și 231)

10.    Atunci când există un litigiu asupra existenței încălcării normelor de concurență, cerința de securitate juridică de care trebuie să beneficieze operatorii economici implică pentru Comisie, care are sarcina de a dovedi încălcările pe care le constată, să prezinte elemente de probă adecvate pentru a demonstra, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor constitutive ale încălcării. În ceea ce privește în special pretinsa durată a unei încălcări, același principiu al securității juridice impune că, în lipsa unor elemente de probă susceptibile să stabilească direct durata unei încălcări, Comisia trebuie să invoce cel puțin elemente de probă care se raportează la fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare a continuat neîntrerupt între două date exacte.

În plus, faptul că nu a fost dovedită existența unei încălcări continue în privința unor anumite perioade determinate nu se opune împrejurării de a se considera că încălcarea s‑a produs într‑o perioadă globală mai lungă decât acestea, din moment ce o asemenea constatare se întemeiază pe indicii obiective și concordante. În cadrul unei încălcări extinse pe mai mulți ani, faptul că manifestările înțelegerii intervin în perioade diferite, care pot fi separate prin intervale de timp mai lungi sau mai puțin lungi, nu are incidență asupra existenței acestei înțelegeri, în măsura în care acțiunile diferite care fac parte din această înțelegere urmăresc o singură finalitate și se înscriu în cadrul unei încălcări cu caracter unic și continuu.

(a se vedea punctele 241 și 242)

11.    În cadrul unei proceduri privind o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, la stabilirea cuantumului amenzilor, Comisia dispune de o marjă de apreciere pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență.

Cuantumul amenzii este stabilit de Comisie în funcție de gravitatea încălcării și, dacă este necesar, de durata acesteia. Gravitatea încălcării trebuie stabilită în funcție de criterii precum împrejurările specifice ale cauzei, contextul acesteia și obiectivul descurajator al amenzilor. Trebuie luate în considerare elemente obiective, precum conținutul și durata comportamentelor anticoncurențiale, numărul și intensitatea acestora, întinderea pieței afectate și deteriorarea ordinii publice economice. De asemenea, analiza trebuie să ia în considerare importanța relativă și cota de piață a întreprinderilor răspunzătoare, precum și o eventuală încălcare repetată.

(a se vedea punctele 264 și 265)

12.    De fiecare dacă când Comisia decide să impună amenzi în temeiul dreptului concurenței, aceasta are obligația de a respecta principiile generale de drept, printre care se numără principiile egalității de tratament și proporționalității, astfel cum au fost interpretate de instanțele comunitare.

Principiul egalității de tratament sau al nediscriminării impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit, iar situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv.

Astfel, în măsura în care este necesar ca stabilirea legăturilor dintre amenzile ce urmează a fi aplicate să se întemeieze pe cifra de afaceri a întreprinderilor implicate în aceeași încălcare, trebuie să se delimiteze perioada care trebuie luată în considerare pentru ca cifrele obținute astfel să fie cât mai comparabile posibil.

La rândul său, principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor comunitare să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, având în vedere că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate.

Prin urmare, în cazul în care Comisia ia în considerare ani diferiți pentru a stabili valoarea vânzărilor mondiale ale anumitor întreprinderi și calculează cuantumul de plecare ale amenzilor pe care le va aplica acestora în raport cu perioada participării lor la o încălcare în calitate de întreprinderi individuale pe baza cifrei de afaceri realizate în cursul unor ani diferiți, aceasta nu tratează întreprinderile respective în mod egal. Deși obiectivul invocat de Comisie, care permite compararea capacității acționarilor unei societăți comune de a cauza un prejudiciu concurenței în perioada anterioară constituirii acesteia, este legitim, el nu poate justifica însă un tratament inegal atunci când se constată că Comisia ar fi putut utiliza alte metode pentru a atinge obiectivul pe care îl urmărea, fără a trata în mod inegal întreprinderile în ceea ce privește alegerea anului de referință.

(a se vedea punctele 266-269, 271, 272, 275 și 276)