HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)
24 octombrie 2011
Cauza T‑213/10 P
P
împotriva
Parlamentului European
„Recurs – Funcție publică – Agenți temporari – Concediere – Pierdere a încrederii – Motivare – Denaturarea elementelor de probă”
Obiectul : Recurs formulat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 februarie 2010, P/Parlamentul European (F‑89/08), prin care se urmărește anularea acestei hotărâri
Decizia : Respinge recursul. Doamna P suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Parlamentul European în cadrul prezentei proceduri.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari – Agenți temporari – Agenți temporari care intră în domeniul de aplicare al articolului 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalți agenți – Agent temporar repartizat pe lângă un grup politic din Parlamentul European – Decizie de concediere a unui agent temporar pentru motivul ruperii legăturii de încredere – Obligația de motivare – Conținut
[Statutul funcționarilor, art. 25 al doilea paragraf; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 2 lit. (c)]
2. Recurs – Motive – Insuficiența motivării – Recurgere de către Tribunalul Funcției Publice la o motivare implicită – Admisibilitate – Condiții
[Statutul Curții de Justiție, art. 36, și anexa I, art. 7 alin. (1)]
3. Recurs – Motive – Apreciere greșită a faptelor – Inadmisibilitate – Controlul exercitat de Tribunal cu privire la aprecierea elementelor de probă – Excludere, cu excepția cazurilor de denaturare
(Statutul Curții de Justiție, anexa I, art. 11)
1. Respectarea de către administrație a conținutului obligației de motivare reprezintă o chestiune de drept supusă controlului Tribunalului în cadrul unui recurs.
Obligația de motivare în sensul articolului 25 al doilea paragraf din statut se aplică în cazul deciziilor de reziliere a contractului de agent temporar pe durată nedeterminată, reglementat de Regimul aplicabil celorlalți agenți. Această dispoziție prevede că „[o]rice decizie individuală luată în temeiul prezentului statut trebuie comunicată de îndată, în scris, funcționarului în cauză” și că „[o]rice decizie care lezează un funcționar trebuie motivată”.
În special, în ceea ce privește motivul de concediere care reiese din pierderea sau din ruperea relației de încredere reciprocă dintre agentul temporar și grupul politic al Parlamentului European la care este repartizat, în lipsa obligației de motivare, chiar și un control minim din partea instanței Uniunii s‑ar dovedi a fi imposibil. Împrejurarea că autoritatea abilitată să încheie contracte de muncă (AHCC) nu deține nicio marjă de apreciere referitoare la punerea în aplicare a cererii grupului politic nu limitează în niciun fel conținutul obligației de motivare. În acest caz, motivarea deciziei AHCC trebuie, cel puțin, să reflecte motivele cererii grupului politic în temeiul cărora AHCC se consideră obligată să ducă la îndeplinire decizia prin rezilierea contractului. Astfel, cererea grupului poate include ea însăși neregularități care conduc la nelegalitate și trebuie, în consecință, să poată fi supusă unui control jurisdicțional efectiv. În cele din urmă, efectiv numai în raport cu motivarea, pe de o parte, partea interesată este în măsură să decidă asupra pertinenței unei acțiuni în instanță împotriva deciziei care o lezează și, pe de altă parte, instanța Uniunii poate exercita controlul
Întinderea acestei obligații de motivare trebuie apreciată în funcție de împrejurările concrete, în special în funcție de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul pe care îl poate avea destinatarul pentru a primi explicații, și este necesar, pentru a aprecia caracterul suficient al motivării, să fie repusă în contextul factual și juridic în care se înscrie adoptarea actului atacat. Astfel, o decizie este motivată suficient din moment ce intervine într‑un context cunoscut de agentul în cauză care îi permite să înțeleagă conținutul măsurii luate în legătură cu acesta.
(a se vedea punctele 27-30)
Trimitere la:
Curte 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 453; Curte 28 februarie 2008, Neirinck/Comisia, C‑17/07 P, nepublicată în Repertoriu, punctele 50-52; Curte 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, C‑413/06 P, Rep., p. 4951, punctul 30
Tribunal 8 decembrie 2005, Reynolds/Parlamentul European, T‑237/00, RecFP, p. I‑A‑385 și II‑1731, punctul 96; Tribunal 17 octombrie 2006, Bonnet/Curtea de Justiție, T‑406/04, RecFP, p. I‑A‑2‑213 și II‑A‑2‑1097, punctul 52; Tribunal 8 septembrie 2009, ETF/Landgren, T‑404/06 P, Rep., p. II‑2841, punctele 143-171
2. Obligația de motivare a hotărârilor, care revine Tribunalului Funcției Publice în temeiul articolului 36 din Statutul Curții coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din anexa I la același statut, nu impune acestuia să prezinte o motivare care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția de a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care au fost luate măsurile în discuție, iar instanței de recurs, să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul jurisdicțional. Astfel, această obligație nu poate fi interpretată în sensul că Tribunalul Funcției Publice ar fi ținut să răspundă în detaliu la fiecare argument invocat de reclamant, în special dacă nu are un caracter suficient de clar și precis și nu se întemeiază pe elemente de probă corespunzătoare.
Problema dacă motivarea unei hotărâri a Tribunalului Funcției Publice este contradictorie sau insuficientă reprezintă o problemă de drept care poate fi invocată ca atare în cadrul unui recurs.
(a se vedea punctele 31 și 32)
Trimitere la:
Curte 21 ianuarie 2010, Iride și Iride Energia/Comisia, C‑150/09 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 42 și jurisprudența citată; Curte 24 iunie 2010, Kronoply/Comisia, C‑117/09 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 52 și jurisprudența citată;
Bonnet/Curtea de Justiție, citată anterior, punctele 52 și 64 și jurisprudența citată; Tribunal 8 iunie 2009, Krcova/Curtea de Justiție, T‑498/07 P, RepFP, p. I‑B‑1‑35 și II‑B‑1‑197, punctul 34
3. Rezultă din articolul 11 din anexa I la Statutul Curții, care reia formularea articolului 58 din statutul menționat, că recursul se limitează la chestiuni de drept și trebuie să fie întemeiat pe motive de lipsă de competență a Tribunalului Funcției Publice, de neregularități de procedură în fața Tribunalului Funcției Publice care aduc atingere intereselor reclamantului sau pe încălcarea dreptului Uniunii de către acesta din urmă.
În consecință, Tribunalul Funcției Publice este singurul competent să constate faptele, cu excepția cazului în care eroarea materială a constatărilor sale ar rezulta din documentele dosarului care au fost depuse, și să aprecieze aceste fapte. Aprecierea faptelor nu constituie, așadar, sub rezerva situației denaturării elementelor de probă depuse în fața Tribunalului Funcției Publice, o chestiune de drept supusă ca atare controlului instanței de recurs.
O astfel de denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile de la dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor, cu atât mai puțin recurgerea la noi elemente de probă.
(a se vedea punctele 46-48)
Trimitere la:
Curte 9 noiembrie 2007, Lavagnoli/Comisia, C‑74/07 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 20; Curte 17 iunie 2010, Lafarge/Comisia, C‑413/08 P, Rep., p. I‑5361, punctul 17 și jurisprudența citată
Tribunal 2 martie 2010, Doktor/Consiliul, T‑248/08 P, punctele 39 și 42 și jurisprudența citată