HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)
10 iulie 2014(*)
„Trimitere preliminară – Directiva 2004/38/CE – Articolul 16 alineatul (2) – Drept de ședere permanentă al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii resortisanți ai unor țări terțe – Încetarea conviețuirii soților – Instalare imediată împreună cu alți parteneri în perioada de ședere neîntreruptă de cinci ani – Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 – Articolul 10 alineatul (3) – Condiții – Încălcare de către un stat membru a dreptului Uniunii – Examinarea naturii încălcării în cauză – Necesitatea unei trimiteri preliminare”
În cauza C‑244/13,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de High Court (Irlanda), prin decizia din 19 aprilie 2013, primită de Curte la 30 aprilie 2013, în procedura
Ewaen Fred Ogieriakhi
împotriva
Minister for Justice and Equality,
Irlanda,
Attorney General,
An Post,
CURTEA (Camera a doua),
compusă din doamna R. Silva de Lapuerta (raportor), președinte de cameră, și domnii J. L. da Cruz Vilaça, G. Arestis, J.‑C. Bonichot și A. Arabadjiev, judecători,
avocat general: domnul Y. Bot,
grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 6 martie 2014,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnul Ogieriakhi, de el însuși;
– pentru Minister for Justice and Equality, pentru Irlanda, pentru Attorney General și pentru An Post, de E. Creedon și de B. Lydon, în calitate de agenți, asistate de R. Barron, SC, de E. Brennan, BL, și de R. Barrett, adviser;
– pentru guvernul elen, de T. Papadopoulou, în calitate de agent;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de J. Enegren, de C. Tufvesson și de M. Wilderspin, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 14 mai 2014,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește, pe de o parte, interpretarea articolului 16 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56), precum și a articolului 10 alineatul (3) din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (JO L 257, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 11) și, pe de altă parte, stabilirea efectelor formulării de către o instanță națională a unei cereri de decizie preliminară cu privire la problema de fond a dreptului de ședere permanentă în aprecierea de către instanța respectivă a existenței unei încălcări vădite a dreptului Uniunii de către statul membru în cauză în cadrul unei acțiuni în despăgubire pentru încălcarea acestui drept al Uniunii.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Ogieriakhi, pe de o parte, și Minister for Justice and Equality, Irlanda, Attorney General și An Post, pe de altă parte, având ca obiect o cerere de daune‑interese pe care domnul Ogieriakhi a formulat‑o împotriva statului membru menționat, în temeiul jurisprudenței rezultate din Hotărârea Francovich și alții (C‑6/90 și C‑9/90, EU:C:1991:428), pe baza unei pretinse neîndepliniri de către Irlanda a obligațiilor sale privind transpunerea Directivei 2004/38.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 2004/38
3 Potrivit considerentului (17) al Directivei 2004/38:
„Faptul că cetățenii Uniunii care au ales să se stabilească pe termen lung în statul membru gazdă se bucură de dreptul de ședere permanentă ar întări sentimentul cetățeniei Uniunii și este un element‑cheie în promovarea coeziunii sociale, care reprezintă unul dintre obiectivele fundamentale ale Uniunii. Este necesar, așadar, să se prevadă dreptul de ședere permanentă pentru toți cetățenii Uniunii și pentru membrii familiilor acestora care au locuit în statul membru gazdă o perioadă neîntreruptă de cinci ani, în conformitate cu condițiile prevăzute de prezenta directivă, fără să fi făcut obiectul unei măsuri de expulzare.”
4 Sub titlul „Definiții”, articolul 2 din Directiva 2004/38 prevede:
„În sensul prezentei directive:
1. prin «cetățean al Uniunii» se înțelege orice persoană având cetățenia unui stat membru;
2. prin «membru de familie» se înțelege:
(a) soțul;
[...]
3. prin «stat membru gazdă» se înțelege statul membru în care se deplasează un cetățean al Uniunii în scopul de a‑și exercita dreptul la liberă circulație și ședere.”
5 Articolul 3 din această directivă, intitulat „Destinatarii”, prevede la alineatul (1):
„Prezenta directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură.”
6 Sub titlul „Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni”, articolul 7 din aceeași directivă prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:
(a) sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în statul membru gazdă [...]
[...]
(2) Dreptul de ședere prevăzut la alineatul (1) se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru, în cazul în care însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, cu condiția ca cetățeanul Uniunii să îndeplinească condițiile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c).”
7 Potrivit articolului 13 alineatul (2) din directiva menționată:
„Fără a aduce atingere dispozițiilor celui de‑al doilea paragraf, divorțul, anularea căsătoriei sau încetarea parteneriatului înregistrat menționat la articolul 2 punctul 2 litera (b) nu atrag după sine pierderea dreptului de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru în cazurile în care:
(a) înainte de inițierea procedurilor judiciare de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat, căsătoria sau parteneriatul înregistrat a durat cel puțin trei ani, din care cel puțin un an în statul membru gazdă sau
(b) prin acordul soților sau al partenerilor menționați la articolul 2 punctul 2 litera (b) ori prin hotărâre judecătorească, copiii cetățeanului Uniunii au fost încredințați soțului sau partenerului care nu are cetățenia unui stat membru sau
(c) acest lucru este justificat de situații deosebit de dificile, precum faptul de a fi fost victima violenței în familie în perioada în care căsătoria sau parteneriatul înregistrat era încă în vigoare sau
(d) prin acordul soților sau al partenerilor menționați la articolul 2 punctul 2 litera (b) sau prin hotărâre judecătorească, soțul ori partenerul care nu are cetățenia unui stat membru are dreptul de vizitare a copilului minor, cu condiția ca instanța judecătorească să fi hotărât că vizitele trebuie să aibă loc în statul membru gazdă și atât timp cât sunt necesare.
Înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă, dreptul de ședere al persoanelor interesate rămâne supus obligației ca aceștia să poată dovedi că desfășoară o activitate salariată sau independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii lor, precum și că dețin o asigurare medicală completă, valabilă în statul membru gazdă, ori că sunt membri ai familiei constituite deja în statul membru gazdă de către o persoană care îndeplinește aceste cerințe. Resursele suficiente sunt definite la articolul 8 alineatul (4).
Membrii de familie menționați mai sus își mențin dreptul de ședere exclusiv cu titlu personal.”
8 În capitolul IV din Directiva 2004/38, intitulat „Dreptul de ședere permanentă”, articolul 16 din aceasta, intitulat „Regula generală pentru cetățenii Uniunii și pentru membrii familiilor acestora”, prevede:
„(1) Cetățenii Uniunii care și‑au avut reședința legală pe teritoriul statului membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul de ședere permanentă pe teritoriul acestuia. Acest drept nu face obiectul condițiilor prevăzute în capitolul III.
(2) Alineatul (1) se aplică și în cazul membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru și care și‑au avut reședința legală împreună cu cetățeanul Uniunii în statul membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani.
(3) Continuitatea șederii nu este afectată de absențe temporare care nu depășesc un total de șase luni pe an sau de absențe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de o absență de maxim douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante, precum sarcina și nașterea, boli grave, studiile sau formare profesională ori detașarea în alt stat membru sau într‑o țară terță.
(4) Odată dobândit, dreptul de ședere permanentă se pierde numai în cazul unei absențe din statul membru gazdă pe o perioadă care depășește doi ani consecutivi.”
9 Potrivit articolului 18 din aceeași directivă:
„Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 17, membrii familiei unui cetățean al Uniunii menționați la articolul 12 alineatul (2) și la articolul 13 alineatul (2) care îndeplinesc condițiile prevăzute de acestea dobândesc dreptul de ședere permanentă după ce și‑au avut reședința legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.”
Regulamentul nr. 1612/68
10 Articolul 10 din Regulamentul nr. 1612/68 prevede:
„(1) Indiferent de cetățenie, următoarele persoane au dreptul să se stabilească împreună cu lucrătorii care sunt resortisanți ai unui stat membru și ocupă un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru:
(a) soțul și descendenții sub vârsta de 21 ani sau care se află în întreținere;
(b) ascendenții lucrătorului și ai soțului și care se află în întreținerea lucrătorului.
(2) Statele membre favorizează admiterea oricărui membru de familie care nu beneficiază de dispozițiile alineatului (1), dacă acesta se află în întreținerea lucrătorului sau locuiește împreună cu acesta în țara de proveniență a lucrătorului.
(3) În aplicarea alineatelor (1) și (2), lucrătorul trebuie să dispună pentru familia sa de o locuință considerată normală pentru lucrătorii naționali din regiunea în care este încadrat în muncă, fără ca această dispoziție să poate da naștere la discriminare între lucrătorii naționali și lucrătorii provenind din alte state membre.”
Dreptul irlandez
11 Regulamentul privind Comunitățile Europene (libera circulație a persoanelor) din 2006 [European Communities (Free Movement of Persons) Regulations 2006, SI 2006, n° 656, denumit în continuare „regulamentul din 2006”] transpune, în dreptul irlandez, dispozițiile Directivei 2004/38.
12 Articolul 12 din regulamentul menționat asigură transpunerea articolului 16 din această directivă.
Litigiul principal și întrebările preliminare
13 Domnul Ogieriakhi, resortisant nigerian, a ajuns în Irlanda în luna mai 1998, dată la care a formulat o cerere de azil politic. În luna mai 1999, acesta s‑a căsătorit cu doamna Georges, resortisant francez. În urma căsătoriei, domnul Ogieriakhi și‑a retras cererea de azil și a obținut un permis de ședere pentru perioada 11 octombrie 1999-11 octombrie 2000. La expirarea acestei perioade, domnul Ogieriakhi a solicitat reînnoirea permisului său de ședere, care i‑a fost acordată pentru perioada 11 octombrie 2000-11 octombrie 2004.
14 În perioada anilor 1999-2001, domnul Ogieriakhi și soția sa au locuit împreună în Dublin (Irlanda), la diferite adrese, în locuințe închiriate.
15 La puțin timp după luna august 2001, doamna Georges a părăsit domiciliul conjugal pentru a se muta cu un alt bărbat. Ulterior, și domnul Ogieriakhi a părăsit domiciliul menționat pentru a conviețui cu doamna Madden, resortisant irlandez, împreună cu care a avut un copil, născut în luna decembrie 2003. Este cert că, începând cu anul 2002, doamna Georges nu a avut niciun rol în asigurarea sau în punerea la dispoziție a unei locuințe pentru domnul Ogieriakhi.
16 În perioada cuprinsă între luna octombrie 1999 și luna octombrie 2004, cu excepția unei luni, doamna Georges fie a lucrat, fie a primit prestații de securitate socială subordonate condiției de a căuta un loc de muncă. În luna decembrie 2004, ea a părăsit Irlanda, întorcându‑se definitiv în Franța.
17 Divorțul dintre domnul Ogieriakhi și doamna Georges a fost pronunțat în luna ianuarie 2009. În luna iulie a aceluiași an, domnul Ogieriakhi s‑a căsătorit cu doamna Madden. Domnul Ogieriakhi a obținut ulterior, în cursul anului 2012, cetățenia irlandeză, prin naturalizare.
18 În luna septembrie 2004, domnul Ogieriakhi a solicitat reînnoirea permisului său de ședere. Această cerere a fost însă respinsă pentru motivul că domnul Ogieriakhi nu putea demonstra că doamna Georges exercita în acea perioadă drepturile conferite de Tratatul UE lucrând sau având reședința în acest stat, întrucât probele de care dispunea Minister for Justice and Equality indicau că aceasta se întorsese la Paris (Franța) în luna decembrie 2004 pentru a lucra acolo.
19 După expirarea termenului de transpunere a Directivei 2004/38, domnul Ogieriakhi a formulat, pe la jumătatea anului 2007, o cerere prin care viza obținerea unui permis de ședere permanentă în Irlanda, pentru motivul că realizase o perioadă de ședere legală neîntreruptă de 5 ani, respectiv din anul 1999 până în anul 2004, ca urmare a căsătoriei sale cu doamna Georges în perioada respectivă.
20 Această cerere a fost respinsă în luna septembrie 2007 de Minister for Justice and Equality, care a considerat că domnul Ogieriakhi nu beneficia de un drept de ședere în Irlanda, în temeiul dispozițiilor regulamentului din 2006, ca urmare a lipsei dovezii că soția sa mai exercita în perioada respectivă, în acest stat membru, drepturile conferite de tratat.
21 În luna octombrie 2007, domnul Ogieriakhi a fost concediat din postul de sortator poștal pe care îl ocupa în cadrul An Post (societate poștală de stat) pentru motivul că nu beneficia de niciun drept de ședere în Irlanda.
22 Apreciind că dobândise un drept de ședere permanentă în acest stat, domnul Ogieriakhi a formulat o acțiune împotriva deciziei Minister for Justice and Equality, care a fost respinsă de High Court, în luna ianuarie 2008, pentru motivul că regulamentul din 2006 nu era aplicabil perioadelor de ședere anterioare intrării sale în vigoare.
23 Domnul Ogieriakhi nu a declarat imediat apel împotriva acestei hotărâri. Cu toate acestea, în urma Hotărârii Lassal (C‑162/09, EU:C:2010:592), din care reiese că, în principiu, se poate considera că o perioadă de ședere anterioară anului 2006 îndeplinește criteriul unei șederi neîntrerupte de cinci ani, domnul Ogieriakhi a solicitat Supreme Court repunerea în termenul de declarare a căii de atac pentru a i se permite să formuleze apel în fața acesteia. Prin decizia din 18 februarie 2011, Supreme Court a respins această cerere reținând, totuși, că Minister for Justice and Equality acceptase să își reexamineze decizia anterioară și că domnul Ogieriakhi avea posibilitatea să inițieze orice acțiuni pe care le considera utile, inclusiv cele întemeiate pe dreptul Uniunii.
24 În urma reexaminării deciziei sale din luna septembrie 2007, Minister for Justice and Equality i‑a acordat domnului Ogieriakhi, la 7 noiembrie 2011, un drept de ședere permanent, pentru motivul că îndeplinea toate condițiile pertinente prevăzute de regulamentul din 2006.
25 În aceste condiții, invocând jurisprudența rezultată din Hotărârea Francovich și alții (EU:C:1991:428), domnul Ogieriakhi a introdus o acțiune în despăgubire în fața High Court urmărind obținerea reparării prejudiciului suferit ca urmare a unei pretinse transpuneri incorecte a dispozițiilor Directivei 2004/38 în dreptul național. În special, această cerere este întemeiată pe pierderile pe care domnul Ogieriakhi le‑a suferit din cauza rezilierii contractului său de muncă survenite la 24 octombrie 2007 pentru motivul că nu mai beneficia de un drept de ședere în Irlanda.
26 Examinând această cauză, instanța de trimitere a apreciat că acțiunea introdusă de domnul Ogieriakhi în temeiul jurisprudenței rezultate din Hotărârea Francovich și alții (EU:C:1991:428), întemeiată pe o transpunere eronată a dreptului Uniunii (și care viza, de asemenea, și aplicarea greșită a acestui drept), era subordonată condiției ca domnul Ogieriakhi să demonstreze că, la data concedierii sale de către An Post în luna octombrie 2007, beneficiase de un drept de ședere pe o perioadă neîntreruptă de cel puțin cinci ani (în tot sau în parte, înainte sau după anul 2006) și, în plus, că acest drept de ședere decurgea din dreptul Uniunii.
27 În acest context, High Court a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Se poate afirma că soțul unui cetățean al Uniunii care, în perioada de referință, nu era resortisant al unui stat membru a «avut reședința legală împreună cu cetățeanul Uniunii în statul membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani», în sensul articolului 16 alineatul (2) din Directiva 2004/38[...], în contextul în care cuplul s‑a căsătorit în luna mai 1999, dreptul de ședere a fost acordat în luna octombrie 1999 și, cel târziu la începutul anului 2002, părțile au convenit să locuiască separat, iar ambii soți au început să locuiască împreună cu parteneri complet diferiți încă de la sfârșitul anului 2002?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare și ținând seama de faptul că resortisantul unei țări terțe care revendică dreptul de ședere permanentă, în conformitate cu articolul 16 alineatul (2), pe baza unei șederi neîntrerupte de cinci ani desfășurate anterior anului 2006 trebuie să dovedească de asemenea că șederea sa îndeplinea, printre altele, cerințele de la articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul [...] nr. 1612/68, trebuie considerat că respectivele cerințe nu sunt îndeplinite în cazul în care, în această perioadă presupusă de cinci ani, cetățeanul Uniunii a părăsit domiciliul familial, iar resortisantul țării terțe a început să locuiască împreună cu o altă persoană într‑un nou domiciliu familial, care nu a fost asigurat sau pus la dispoziție de soțul (fostul soț) cetățean al Uniunii?
3) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare și al unui răspuns negativ la a doua întrebare, trebuie să se considere, în vederea evaluării aspectului dacă un stat membru a transpus în mod eronat sau, mai general, nu a pus în aplicare în mod corespunzător cerințele de la articolul 16 alineatul (2) din Directiva 2004/38, că faptul că instanța națională sesizată cu o acțiune în despăgubire pentru încălcarea dreptului Uniunii a apreciat că este necesar să formuleze o cerere de decizie preliminară privind problema de fond a dreptului de ședere permanentă al reclamantului este în sine un factor de care respectiva instanță ar trebui să țină seama pentru a stabili dacă încălcarea dreptului Uniunii Europene a fost una evidentă?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima și la a doua întrebare
28 Prin intermediul primelor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 16 alineatul (2) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că trebuie să se considere că un resortisant al unei țări terțe care, într‑o perioadă continuă de cinci ani anterioară datei transpunerii acestei directive, a avut reședința într‑un stat membru, în calitate de soț al unui cetățean al Uniunii lucrător în statul membru respectiv, a dobândit dreptul de ședere permanentă prevăzut de această dispoziție chiar dacă, în perioada respectivă, soții au decis să se separe și au început să locuiască împreună cu alți parteneri, locuința ocupată de resortisantul menționat nemaifiind, din acel moment, nici asigurată, nici pusă la dispoziția acestuia din urmă de soțul său cetățean al Uniunii.
29 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Curtea a decis că, în scopul dobândirii dreptului de ședere permanentă prevăzut la articolul 16 din Directiva 2004/38, perioade de ședere neîntreruptă de cinci ani, încheiate înainte de data transpunerii acestei directive, respectiv 30 aprilie 2006, conform unor instrumente de drept al Uniunii anterioare acestei date, trebuie să fie luate în considerare (Hotărârea Lassal, EU:C:2010:592, punctul 40).
30 În această privință, trebuie să se arate că termenii „instrumente de drept al Uniunii anterioare” Directivei 2004/38, despre care este vorba la punctul 40 din Hotărârea Lassal (EU:C:2010:592), trebuie înțeleși ca raportându‑se la instrumentele pe care această directivă le‑a codificat, le‑a revizuit și le‑a abrogat (Hotărârea Alarape și Tijani, C‑529/11, EU:C:2013:290, punctul 47).
31 În plus, Curtea a mai statuat că numai perioadele de ședere care îndeplinesc condițiile prevăzute de Directiva 2004/38 pot fi luate în considerare în scopul dobândirii de către membrii familiei unui cetățean al Uniunii care nu au cetățenia unui stat membru a dreptului de ședere permanentă în sensul acestei directive (Hotărârea Alarape și Tijani, EU:C:2013:290, punctul 42).
32 În consecință, atunci când perioada de ședere neîntreruptă de cinci ani se încheie, în tot sau în parte, înainte de data limită de transpunere a Directivei 2004/38, pentru a se putea prevala de dreptul de ședere permanentă în temeiul articolului 16 alineatul (2) din această directivă, perioada respectivă trebuie să îndeplinească atât condițiile prevăzute de directiva menționată, cât și pe cele prevăzute de dreptul Uniunii în vigoare în perioada în care s‑a efectuat această ședere.
33 Or, întrucât Regulamentul nr. 1612/68 constituie reglementarea în vigoare la data faptelor, este necesar să se analizeze, într‑o primă fază, dacă perioada neîntreruptă de cinci ani realizată de domnul Ogieriakhi îndeplinește condițiile prevăzute de Directiva 2004/38 și, în continuare, dacă această perioadă îndeplinește și condițiile prevăzute de regulamentul menționat.
34 În această privință, este necesar să se arate că, cu prilejul analizei articolului 16 alineatul (2) din Directiva 2004/38, Curtea a decis că dobândirea dreptului de ședere permanentă de către membrii de familie ai cetățeanului Uniunii care nu au cetățenia unui stat membru depinde în orice caz de faptul că, pe de o parte, cetățeanul respectiv îndeplinește el însuși condițiile prevăzute la articolul 16 alineatul (1) din directiva amintită și că, pe de altă parte, membrii menționați au avut reședința împreună cu acesta în perioada în cauză (Hotărârea Alarape și Tijani, EU:C:2013:290, punctul 34).
35 În cauza principală, nu s‑a contestat că, în toată perioada în discuție, doamna Georges îndeplinea condițiile anunțate la articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2004/38.
36 Or, în măsura în care articolul 16 alineatul (2) din directiva menționată subordonează dobândirea dreptului de ședere permanentă de către membrii familiei unui cetățean al Uniunii condiției să fi avut reședința legală „împreună cu” acesta din urmă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, se pune întrebarea dacă separarea soților în perioada în discuție se opune constatării că respectiva condiție este îndeplinită ca urmare nu numai a lipsei a unei coabitări, ci, în special, ca urmare a lipsei unei conviețuiri efective.
37 În această privință, trebuie arătat că s‑a constatat de către Curte că o căsătorie nu poate fi considerată desfăcută atât timp cât nu i s‑a pus capăt de către autoritatea competentă și că acest lucru nu este valabil în situația soților care nu fac decât să trăiască separat, chiar atunci când intenționează să divorțeze ulterior, astfel încât soțul nu trebuie să locuiască, în mod necesar, în permanență împreună cu cetățeanul Uniunii pentru a fi titularul unui drept derivat de ședere (Hotărârea Diatta, 267/83, EU:C:1985:67, punctele 20 și 22, precum și Hotărârea Iida, C‑40/11, EU:C:2012:691, punctul 58).
38 Prin urmare, faptul că în perioada cuprinsă între 11 octombrie 1999 și 11 octombrie 2004 soții nu numai că au încetat să conviețuiască, dar au și locuit cu alți parteneri este lipsit de pertinență din perspectiva dobândirii de către domnul Ogieriakhi a unui drept de ședere permanentă în temeiul articolului 16 alineatul (2) din Directiva 2004/38.
39 Astfel, în măsura în care soții au rămas căsătoriți până în luna ianuarie 2009 în statul membru în care doamna Georges își exercita dreptul la liberă circulație, nu se poate considera că în perioada sus‑menționată domnul Ogieriakhi și‑a pierdut condiția de soț al unui cetățean al Uniunii care îl însoțește ori i se alătură acestuia din urmă în statul membru gazdă și care, astfel, îndeplinește criteriile prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din directiva menționată.
40 În plus, această interpretare este conformă cu necesitatea de a nu interpreta dispozițiile Directivei 2004/38 în mod restrictiv și de a nu le priva de efectul util. În această privință, trebuie arătat că dacă articolul 16 alineatul (2) din directiva menționată ar face obiectul unei interpretări literale, resortisantul țării terțe ar putea deveni vulnerabil ca urmare a unor măsuri luate unilateral de soțul său, ceea ce ar contraveni spiritului directivei menționate, unul dintre obiectivele sale fiind cu siguranță, potrivit considerentului (15) al acesteia, acela de a oferi o protecție juridică membrilor familiei cetățeanului Uniunii care au reședința în statul membru gazdă, pentru a le permite, în anumite cazuri și cu anumite condiții, să își păstreze dreptul de ședere exclusiv pe bază individuală.
41 Cu toate acestea, o interpretare a articolului 16 alineatul (2) din Directiva 2004/38 potrivit căreia pentru dobândirea dreptului de ședere permanentă obligația de a locui împreună cu cetățeanul Uniunii nu poate fi considerată îndeplinită decât în cazul specific în care soțul care locuiește împreună cu cetățeanul Uniunii în statul membru gazdă nu a încetat orice formă de conviețuire cu acesta din urmă nu este coerentă cu obiectivul sus‑menționat al acestei directive și în special în raport cu drepturile recunoscute, în materie de ședere, la articolele 13 și 18 din directiva menționată, în favoarea foștilor soți, în anumite condiții, în caz de divorț.
42 În acest sens, după cum a arătat avocatul general la punctele 49-53 din concluzii, o asemenea interpretare ar determina aplicarea unui regim mai favorabil în privința resortisanților țărilor terțe în discuție în caz de divorț decât cel aplicabil în caz de separare, deși, în acest din urmă caz, resortisantul respectiv păstrează încă legătura conjugală și, prin urmare, continuă să fie un membru al familiei cetățeanului Uniunii în sensul Directivei 2004/38.
43 În ceea ce privește condițiile prevăzute de Regulamentul nr. 1612/68, se pune în special problema dacă condiția impusă lucrătorului resortisant al unui stat membru la articolul 10 alineatul (3) din regulamentul menționat, de a dispune pentru familia sa de o locuință considerată normală pentru lucrătorii naționali din regiunea în care a fost încadrat în muncă, este îndeplinită atunci când acest lucrător a părăsit locuința familială, iar soțul a început să locuiască cu un alt partener într‑o nouă locuință care nu a fost nici asigurată, nici pusă la dispoziția acestui soț de lucrătorul menționat.
44 În această privință, trebuie arătat că Curtea a avut deja ocazia să precizeze domeniul de aplicare al articolului 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1612/68 în lumina finalității urmărite prin acest regulament, și anume facilitarea liberei circulații a lucrătorilor.
45 Astfel, la punctul 18 de Hotărârea Diatta (EU:C:1985:67), Curtea a decis că articolul respectiv, atunci când prevede că membrul de familie al unui lucrător migrant are dreptul să se stabilească împreună cu acesta din urmă, impune nu ca membrul de familie în cauză să locuiască în permanență cu acesta, ci doar ca locuința de care dispune lucrătorul să poate fi considerată normală pentru găzduirea familiei sale, astfel încât cerința privind unicitatea locuinței familiale permanente nu poate fi admisă, așadar, în mod implicit.
46 În plus, Curtea a arătat că articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1612/68 trebuie interpretat în sensul că condiția de a dispune de o locuință considerată normală se impune exclusiv ca o condiție de admitere a fiecărui membru de familie alături de lucrător (Hotărârea Comisia/Germania, 249/86, EU:C:1989:204, punctul 12), astfel încât, în orice caz, respectarea acestei dispoziții nu poate fi apreciată decât la data la care resortisantul țării terțe a început conviețuirea cu soțul din Uniune în statul membru gazdă, în speță, în cursul anului 1999.
47 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la primele două întrebări că articolul 16 alineatul (2) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că trebuie să se considere că un resortisant al unei țări terțe care, într‑o perioadă continuă de cinci ani anterioară datei transpunerii acestei directive, a avut reședința într‑un stat membru, în calitate de soț al unui cetățean al Uniunii lucrător în statul membru respectiv, a dobândit dreptul de ședere permanentă prevăzut de această dispoziție, chiar dacă în perioada respectivă soții au decis să se separe și au început să locuiască împreună cu alți parteneri, locuința ocupată de resortisantul menționat nemaifiind, din acel moment, nici asigurată, nici pusă la dispoziția acestuia din urmă de soțul său cetățean al Uniunii.
Cu privire la a treia întrebare
48 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă faptul că, în cadrul unei acțiuni în despăgubire pentru încălcarea dreptului Uniunii, o instanță națională a apreciat că este necesar să adreseze o întrebare preliminară privind dreptul Uniunii în discuție în litigiul principal trebuie considerat un factor decisiv pentru a se stabili dacă există sau nu există o încălcare vădită a acestui drept de către statul membru.
49 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că principiul răspunderii statului pentru prejudicii cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile este inerent sistemului tratatului (Hotărârea Francovich și alții, EU:C:1991:428, punctul 35, Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame, C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79, punctul 31, precum și Hotărârea British Telecommunications, C‑392/93, EU:C:1996:131, punctul 38).
50 De asemenea, trebuie amintit că s‑a statuat de către Curte și faptul că dreptul la repararea prejudiciului este recunoscut de dreptul Uniunii dacă sunt îndeplinite trei condiții, și anume norma de drept încălcată să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor, încălcarea să fie suficient de gravă și să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației care îi incumbă statului și prejudiciul suferit de persoanele vătămate (Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame, EU:C:1996:79, punctul 51).
51 În ceea ce privește a doua condiție, după ce a arătat că criteriul decisiv în funcție de care se apreciază o încălcare a dreptului Uniunii ca fiind suficient de gravă este nerespectarea manifestă și gravă de către un stat membru a limitelor impuse puterii sale de apreciere, Curtea a indicat criterii de care pot să țină seama instanțele naționale, singurele competente să stabilească situația de fapt din cauzele principale și să decidă cum să fie caracterizate încălcările respective ale dreptului Uniunii precum gradul de claritate și de precizie al normei încălcate (Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame, EU:C:1996:79, punctele 55, 56 și 58).
52 Curtea a statuat însă în mod repetat că instanțele naționale au posibilitatea cea mai largă de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme care impun interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor de drept al Uniunii (Hotărârea Križan și alții, C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 64).
53 În plus, după cum a arătat avocatul general la punctul 62 din concluzii, simplul fapt de a adresa o întrebare preliminară nu poate limita libertatea instanței de fond. Astfel, răspunsul la întrebarea dacă o încălcare a dreptului Uniunii a fost suficient de gravă decurge nu din exercitarea în sine a posibilității prevăzute la articolul 267 TFUE, ci din interpretarea furnizată de Curte.
54 Or, trebuie să se arate că posibilitatea recunoscută instanțelor naționale de a sesiza Curtea, atunci când consideră necesar, pentru a obține interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii, chiar dacă problema ridicată a fost deja tranșată, ar fi fără îndoială limitată dacă exercitarea unei asemenea posibilități ar fi decisivă pentru constatarea existenței sau a inexistenței unei încălcări vădite a dreptului Uniunii pentru a se stabili, dacă este cazul, răspunderea statului membru în cauză pentru încălcarea dreptului Uniunii. Astfel, un asemenea efect ar pune în discuție sistemul, finalitatea, precum și caracteristicile procedurii trimiterii preliminare.
55 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că faptul că, în cadrul unei acțiuni în despăgubire pentru încălcarea dreptului Uniunii, o instanță națională a apreciat că este necesar să adreseze o întrebare preliminară privind dreptul Uniunii în discuție în litigiul principal nu trebuie considerat un factor decisiv pentru a se stabili dacă există sau nu există o încălcare vădită a acestui drept de către statul membru.
Cu privire la cheltuielile de judecată
56 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
1) Articolul 16 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, trebuie interpretat în sensul că trebuie să se considere că un resortisant al unei țări terțe care, într‑o perioadă continuă de cinci ani anterioară datei transpunerii acestei directive, a avut reședința într‑un stat membru, în calitate de soț al unui cetățean al Uniunii lucrător în statul membru respectiv, a dobândit dreptul de ședere permanentă prevăzut de această dispoziție, chiar dacă în perioada respectivă soții au decis să se separe și au început să locuiască împreună cu alți parteneri, locuința ocupată de resortisantul menționat nemaifiind, din acel moment, nici asigurată, nici pusă la dispoziția acestuia din urmă de soțul său cetățean al Uniunii.
2) Faptul că, în cadrul unei acțiuni în despăgubire pentru încălcarea dreptului Uniunii, o instanță națională a apreciat că este necesar să adreseze o întrebare preliminară privind dreptul Uniunii în discuție în litigiul principal nu trebuie considerat un factor decisiv pentru a se stabili dacă există sau nu există o încălcare vădită a acestui drept de către statul membru.
Semnături