HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua)

15 noiembrie 2023(*)

„Funcție publică – Funcționari – Schimbare a repartizării în interesul serviciului – Decizie cu efect retroactiv adoptată în executarea unor hotărâri ale instanței Uniunii – Articolul 266 TFUE – Articolele 22a și 22c din statut – Neregularitatea procedurii precontencioase – Principiul bunei administrări – Dreptul de a fi ascultat – Principiul imparțialității – Termen rezonabil – Obligația de solicitudine – Răspundere – Prejudiciu moral”

În cauza T‑790/21,

PL, reprezentat de N. de Montigny, avocată,

reclamant,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de M. Brauhoff și L. Vernier, în calitate de agenți,

pârâtă,

TRIBUNALUL (Camera a noua),

compus din domnii L. Truchot, președinte, H. Kanninen și M. Sampol Pucurull (raportor), judecători,

grefier: doamna H. Eriksson, administratoare,

având în vedere faza scrisă a procedurii,

în urma ședinței din 15 martie 2023,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin acțiunea întemeiată pe articolul 270 TFUE, reclamantul, PL, solicită, pe de o parte, anularea deciziei Comisiei Europene din 16 februarie 2021 prin care s‑a procedat la schimbarea repartizării sale cu efect retroactiv la Direcția Generală (DG) Mobilitate și Transporturi începând cu 1 ianuarie 2013 (denumită în continuare „decizia atacată”), precum și a deciziei din 16 septembrie 2021 de respingere în parte a reclamației sale (denumită în continuare „decizia de respingere în parte a reclamației”) și, pe de altă parte, repararea prejudiciilor materiale și morale pe care le‑ar fi suferit.

I.      Istoricul litigiului

2        Prezentul litigiu privește schimbarea repartizării reclamantului de la Delegația Comisiei în Cisiordania și Fâșia Gaza la Ierusalimul de Est (denumită în continuare „delegația”), unde lucra din 16 februarie 2012, la DG Mobilitate și Transporturi, începând cu 1 ianuarie 2013 (denumită în continuare „schimbarea repartizării în litigiu”).

3        Decizia atacată este urmarea anulării de către instanța Uniunii Europene a două decizii precedente prin care s‑a dispus schimbarea repartizării în litigiu și retragerea de către Comisie a unei a treia decizii cu același domeniu de aplicare (denumite în continuare, împreună, „primele trei decizii de schimbare a repartizării”).

4        Contextul factual al adoptării acestor decizii este următorul.

5        La 20 decembrie 2012, reclamantul a fost informat printr‑un e‑mail că schimbarea repartizării în litigiu fusese aprobată în ziua anterioară (denumită în continuare „prima decizie de schimbare a repartizării”). Această decizie a fost contestată de reclamant în fața Tribunalului Funcției Publice (cauza F‑96/13).

6        Împrejurările în care a fost adoptată prima decizie de schimbare a repartizării au fost descrise la punctele 2-14 din Hotărârea din 15 aprilie 2015, PL/Comisia (F‑96/13, denumită în continuare „Hotărârea F‑96/13”, EU:F:2015:29), după cum urmează:

„2 Reclamantul este funcționar la Comisie. La data faptelor, acesta era încadrat în gradul AD 11 și era repartizat inițial la Unitatea pentru resurse financiare a Direcției resurse comune din cadrul DG Mobilitate. Prin decizia [autorității împuternicite să facă numiri (denumită în continuare «AIPN»)] din 16 ianuarie 2012, acesta a fost transferat la Unitatea finanțe, contracte, audit din cadrul Direcției [politica de v]ecinătate a DG Dezvoltare și Cooperare – EuropeAid (denumită în continuare «DG Dezvoltare și Cooperare») și repartizat în calitate de șef de secție în cadrul delegației […], cu efect de la 16 februarie 2012.

3      În perioada în care își exercita atribuțiile la conducerea Secției finanțe, contracte și audit a delegației, aceasta din urmă a făcut obiectul unei misiuni de audit a Curții de Conturi Europene privind programul denumit [confidențial](1). La sfârșitul misiunii lor, auditorii Curții de Conturi au semnalat deficiențe în gestionarea acestui program. În aceeași perioadă, reclamantul a exprimat față de diverși intervenienți preocupările sale cu privire la pretinsele nereguli în gestionarea programului menționat, îngrijorările sale referitoare la activitățile unei organizații internaționale care încheiase mai multe contracte cu DG Dezvoltare și Cooperare, întrebările sale cu privire la un risc de conflict de interese care rezultă din legăturile anumitor agenți locali ai delegației cu această organizație internațională și suspiciunile sale de corupție în cadrul punerii în aplicare de către organizația menționată a unui proiect al Uniunii Europene denumit [confidențial]. Pe de altă parte, Secția finanțe, contracte și audit a delegației, care gestionează programul [confidențial], a făcut obiectul unor investigații ale Oficiului European de Luptă Antifraudă […] inițiate în anii 2011 și 2013.

4      La 15 octombrie 2012, [A], reprezentant[a] personalului delegației (denumită în continuare «reprezentant[a] personalului»), a adresat șefului delegației o notă, semnată de 21 de membri ai delegației […], prin care semnala frustrarea unei părți a personalului ca urmare a unei schimbări de abordare în modul de desfășurare a activității în cadrul Secției finanțe, contracte și audit din cadrul delegației în cursul celor șapte luni în care reclamantul asigurase conducerea acesteia. Această schimbare de abordare ar fi cauzat întârzieri semnificative în gestionarea proiectelor sau chiar blocarea unora dintre acestea, precum și o pierdere de credibilitate față de partenerii Uniunii. Reprezentant[a] personalului menționa de asemenea în această notă că, în cursul ultimelor șapte luni, au fost raportate comportamente necorespunzătoare care compromit integritatea profesională a membrilor personalului și că acestea continuau să aibă loc. Nota se încheia cu un apel către superiorii ierarhici pentru a găsi rapid o soluție la această situație descrisă ca fiind insuportabilă.

5      La 22 și la 23 octombrie 2012, șeful Unității finanțe, contracte și audit din cadrul Direcției [politica de v]ecinătate a DG Dezvoltare și Cooperare din care făcea parte reclamantul (denumit în continuare «șeful de unitate al reclamantului») s‑a deplasat în misiune la delegație și s‑a întâlnit cu colegii persoanei interesate, aceasta fiind absentă.

6      O reuniune care a avut loc la Bruxelles la 25 octombrie 2012, în special în prezența șefului de unitate al reclamantului și a reclamantului, a fost consacrată comportamentului acestuia din urmă și problemelor de comunicare dintre secțiile Finanțe, contracte și audit și Operațiuni în cadrul delegației.

7      La 9 noiembrie 2012, reprezentant[a] personalului a adresat un e‑mail șefului de unitate al reclamantului pentru a se plânge de faptul că comportamentul acestuia se agravase și mai mult. Potrivit reprezentant[ei] personalului, reclamantul reproșa în prezent personalului că a discutat cu șeful de unitate în cadrul misiunii din 22 și 23 octombrie 2012. În același e‑mail, reprezentant[a] personalului solicita să fie luată o măsură preventivă pentru a proteja personalul de orice hărțuire.

8      Prin e‑mailurile primite de la șeful delegației și directorul general adjunct al DG Dezvoltare și Cooperare la 12 noiembrie 2012, precum și de la șeful său de unitate la 13 noiembrie 2012, reclamantul a fost avertizat cu privire la caracterul necorespunzător al comportamentului său și cu privire la problemele de comunicare pe care secția sa și el însuși le provocau. Potrivit superiorilor ierarhici ai reclamantului, aceste dificultăți afectau activitatea delegației și relațiile politice pe care Uniunea le avea în regiune.

9      La 20 noiembrie 2012, reclamantul a fost informat telefonic cu privire la schimbarea repartizării sale la sediu și a primit un e‑mail de la șeful Unității resurse umane în delegații din cadrul DG Dezvoltare și Cooperare, «confirm[ând] schimbarea repartizării [sale] la sediu, la DG [a sa] de origine[, DG Mobilitate]». Același e‑mail preciza că, «[î]n câteva zile, timpul necesar pentru finalizarea procedurilor[,] [acesta] [urma să] prim[ească] o notificare oficială» și îl invita să își ia zilele de concediu rămase înainte de sfârșitul anului, ceea ce îl «determina să părăsească în curând delegația».

10      Prin e‑mailurile din 28 și din 29 noiembrie 2012, reclamantul a solicitat șefului său de delegație și, respectiv, șefului său de unitate să îi comunice o listă precisă a faptelor la care făceau aluzie în e‑mailurile lor din 12 și din 13 noiembrie anterioare pentru a putea răspunde la acestea.

11      La 4 decembrie 2012, reclamantul l‑a informat pe șeful Unității resurse umane în delegații din cadrul DG Dezvoltare și Cooperare că își pregătea plecarea, dar că nu primise încă notificarea oficială a deciziei de schimbare a repartizării menționate în e‑mailul său din 20 noiembrie 2012, deși trebuia să îndeplinească formalitățile de mutare.

12      La 6 decembrie 2012, șeful de delegație a răspuns la e‑mailul reclamantului din 28 noiembrie anterior, informându‑l că problemele pe care le‑a evocat erau recurente și că nu putea lua notă de acestea de fiecare dată când primea o plângere care îl privea.

13      La 10 decembrie 2012, reclamantul a solicitat din nou șefului delegației să îi furnizeze probe care să susțină criticile pe care i le făcea. La 12 decembrie 2012, șeful de delegație l‑a invitat, pentru orice altă comunicare, să se adreseze serviciului de resurse umane competent.

14      La 20 decembrie 2012, un agent al Unității gestionarea carierei și a performanței din cadrul DG Resurse Umane și Securitate a adresat un e‑mail reclamantului prin care îl informa că schimbarea repartizării sale către «DG [și] unitate: MOVE.SRD (Bruxelles)», și anume către DG Mobilitate, «[fusese] aprobată» de șeful de echipă «Fluctuații ale personalului» din cadrul Unității gestionarea carierei și a performanței, în calitatea sa de AIPN, din 19 decembrie 2012, cu efect de la 1 ianuarie 2013. Autorul e‑mailului preciza de asemenea că această schimbare a repartizării avea ca temei juridic articolul 7 alineatul (1) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, în versiunea aplicabilă la acel moment […], că «această fluctuație [era] înregistrată și p[utea] fi consultată [prin intermediul sistemului informatic de gestiune a personalului numit] „Sys[p]er 2”», că o copie a e‑mailului menționat va fi depusă la dosarul reclamantului și că «niciun act pe suport de hârtie nu [ar] fi întocmit».”

7        Începând cu 1 ianuarie 2013, reclamantul a fost promovat la gradul AD 12 în cadrul exercițiului de promovare 2013.

8        La 16 ianuarie 2015, reclamantul a fost repartizat la Reprezentanța Comisiei la Londra (Regatul Unit).

9        Prin Hotărârea F‑96/13, pronunțată la 15 aprilie 2015, Tribunalul Funcției Publice a anulat prima decizie de schimbare a repartizării, ca urmare a unei încălcări a dreptului la apărare al reclamantului.

10      La 15 octombrie 2015, după mai multe schimburi de corespondență între Comisie și reclamant, a avut loc o reuniune în cadrul executării Hotărârii F‑96/13 între șefa Unității gestionarea carierei și a performanței din cadrul DG Resurse Umane și Securitate (denumită în continuare „unitatea DG RH.B4”) și reclamant, în prezența avocatului său și a altor doi șefi de unitate (denumită în continuare „reuniunea din 15 octombrie 2015”).

11      În cursul acestei reuniuni, șefa unității DG RH.B4 l‑a informat pe reclamant cu privire la intenția sa, în calitate de autoritate împuternicită să facă numiri (AIPN), de a dispune, în executarea Hotărârii F‑96/13, schimbarea repartizării în litigiu în mod retroactiv. Aceasta a explicat că obiectul reuniunii era de a da reclamantului posibilitatea de a face observații înainte ca ea să ia această decizie.

12      Șefa unității DG RH.B4 s‑a referit la dosarul privind perioada respectivă care evidenția, în opinia sa, o conduită necorespunzătoare a reclamantului. În această privință, anumite e‑mailuri din 27 iulie 2012, din 18 septembrie 2012, din 3, 5 și 14 octombrie 2012 și din 12 și 13 noiembrie 2012 au fost menționate în cursul reuniunii.

13      Reclamantul a formulat observații cu privire la contextul e‑mailurilor. Acesta a explicat de asemenea denunțarea făcută superiorilor săi ierarhici la 3 octombrie 2012 în ceea ce privește organizația internațională menționată la punctul 6 de mai sus. El a arătat totodată că, între 13 și 20 noiembrie 2012, au avut loc evenimente, pe care încă nu le cunoștea, care au determinat administrația să dispună schimbarea repartizării în litigiu. În opinia sa, exista o legătură, care trebuia să facă obiectul unei investigații, între această schimbare a repartizării și denunțare. Motivele invocate de șefa unității DG RH.B4 ar fi fost considerate insuficiente în Hotărârea F‑96/13.

14      La 22 decembrie 2015, șefa unității DG RH.B4 a dispus schimbarea repartizării în litigiu cu efect retroactiv de la 1 ianuarie 2013 (denumită în continuare „a doua decizie de schimbare a repartizării”).

15      Pentru a întemeia această decizie, șefa unității DG RH.B4 a constatat o „situație de comunicare extrem de tensionată” între reclamant și colegii săi atât la delegație, cât și la sediu, ceea ce putea fi, în opinia sa, de natură să afecteze în mod substanțial buna funcționare a delegației. În această privință, ea a făcut referire în mod expres la e‑mailurile din perioada cuprinsă între 18 septembrie și 13 noiembrie 2012 care fuseseră prezentate reclamantului de administrație în cadrul reuniunii din 15 octombrie 2015, citând câteva extrase.

16      Reclamantul a contestat în fața Tribunalului a doua decizie de schimbare a repartizării. Prin Hotărârea din 13 decembrie 2018, PL/Comisia (T‑689/16, denumită în continuare „Hotărârea T‑689/16”, nepublicată, EU:T:2018:925), această decizie a fost anulată, pentru motivul că fusese adoptată de o autoritate necompetentă, având în vedere protecția conferită reclamantului prin articolul 22a din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) în calitatea sa de informator.

17      În urma acestei anulări, șeful interimar al unității DG RH.B4 a adoptat din nou schimbarea repartizării în litigiu printr‑o decizie din 25 iunie 2019, cu efect retroactiv de la 1 ianuarie 2013 (denumită în continuare „a treia decizie de schimbare a repartizării”).

18      Prin cererea introductivă depusă la 18 mai 2020 (cauza T‑308/20), reclamantul a solicitat anularea celei de a treia decizii de schimbare a repartizării, în special din cauza necompetenței autorului actului.

19      Printr‑o scrisoare din 27 iulie 2020, directoarea generală a DG Resurse Umane și Securitate (denumită în continuare „directoarea generală a DG RH”) l‑a informat pe reclamant cu privire la intenția sa de a retrage a treia decizie de schimbare a repartizării și de a o înlocui cu o nouă decizie luată de ea însăși, în calitate de AIPN. Ea a precizat că această decizie ar avea ca obiect schimbarea repartizării în litigiu, cu efect retroactiv de la 1 ianuarie 2013. Directoarea generală a DG RH a invitat reclamantul să își prezinte eventualele observații înainte de adoptarea unei noi decizii.

20      Prin scrisoarea din 13 august 2020, reclamantul a solicitat directoarei generale a DG RH să precizeze motivele care au determinat‑o să considere că șeful interimar al unității DG RH.B4 nu era AIPN competentă să decidă schimbarea repartizării sale. Întrucât, având în vedere retragerea anunțată a celei de a treia decizii de schimbare a repartizării, el beneficia în continuare de calitatea de informator, acesta a arătat că noua decizie trebuia adoptată cu respectarea articolului 22a din statut. Pe de altă parte, acesta a arătat că retragerea celei de a treia decizii de schimbare a repartizării ar avea repercusiuni asupra admisibilității acțiunii introduse în cauza T‑308/20. În sfârșit, el a solicitat Comisiei să adopte o poziție cu privire la aceste aspecte.

21      Prin scrisoarea din 7 septembrie 2020, directoarea generală a DG RH a arătat că, în lumina motivelor Hotărârii T‑689/16, rezulta că decizia de schimbare a repartizării nu putea fi luată decât de ea. Aceasta din urmă a precizat de asemenea că retragerea celei de a treia decizii de schimbare a repartizării urmărea să pună în aplicare hotărârea respectivă în modul cel mai incontestabil posibil, fără a aștepta finalizarea procedurii inițiate în cauza T‑308/20. În acest scop, ea a reiterat invitația adresată reclamantului de a prezenta observații cu privire la decizia avută în vedere, menționată în scrisoarea din 27 iulie 2020.

22      Printr‑o scrisoare din 17 septembrie 2020, reclamantul a amintit împrejurările în care fusese luată prima decizie de schimbare a repartizării. În special, această schimbare a repartizării i‑ar fi fost anunțată la 20 noiembrie 2012, respectiv la mai puțin de o lună de la comunicarea către superiorii săi ierarhici a unor posibile nereguli în gestionarea programului [confidențial], a preocupărilor sale privind activitățile unei organizații titulare a mai multor contracte încheiate cu DG Dezvoltare și Cooperare – EuropeAid (denumită în continuare „DG Dezvoltare și Cooperare”), a întrebărilor sale cu privire la riscurile de conflict de interese care rezultă din legăturile anumitor agenți locali și contractuali ai delegației cu această organizație și a suspiciunilor de corupție în cadrul punerii în aplicare de către această organizație a proiectului [confidențial]. Reclamantul a amintit de asemenea motivele care au determinat Tribunalul Funcției Publice să anuleze prima decizie de schimbare a repartizării, făcând trimitere la punctele 66 și 67 din Hotărârea F‑96/13. De asemenea, acesta a susținut că, în cursul reuniunii din 15 octombrie 2015, Comisia nu a furnizat elemente noi și nici nu a precizat vreun motiv care ar fi intervenit după 13 noiembrie 2012. Reclamantul nu ar fi putut, așadar, să își prezinte în mod util observațiile. Reclamantul a amintit de asemenea că, începând cu 10 octombrie 2016, a solicitat să fie ascultat de directoarea generală a DG RH cu privire la situația sa, caracterizată prin șapte schimbări ale repartizării începând cu 1 ianuarie 2013 în interesul serviciului, în posturi create special în acest scop și desființate după plecarea sa. A treia decizie de schimbare a repartizării ar fi fost de asemenea adoptată fără ca reclamantul să fi putut să își prezinte în mod util observațiile. Dacă, după cum anunțase directoarea generală a DG RH, această decizie urma să fie retrasă ulterior, ar reveni Comisiei sarcina de a indica reclamantului motivele exacte ale schimbării repartizării în litigiu pentru a‑i permite să își prezinte în mod util observațiile. Comisia ar trebui, de asemenea, să se asigure că noua decizie va fi luată în conformitate cu dispozițiile care reglementează statutul său de informator. Ținând seama de complexitatea cauzei, care datează din anul 2012, reclamantul a solicitat să fie primit de directoarea generală a DG RH pentru a examina, într‑o primă etapă, în mod informal, elementele de natură să pună capăt acestei situații.

23      Prin scrisoarea din 9 octombrie 2020, directoarea generală a DG RH i‑a indicat reclamantului că dispunea de toate elementele pertinente care îi permiteau să își exercite în mod util dreptul de a fi ascultat. În această privință, ea a menționat procesele‑verbale ale reuniunii din 15 octombrie 2015 întocmite de administrație și de reclamant, din care rezultau, în opinia sa, motivele luate în considerare de șefa unității DG RH.B4 pentru adoptarea celei de a doua decizii de schimbare a repartizării. Directoarea generală a DG RH a amintit că această decizie a fost anulată de Tribunal pentru simplul motiv întemeiat pe necompetența autorului său. Prin urmare, ea a invitat reclamantul să îi comunice, în termen de două săptămâni, observațiile sale, anexând procesele‑verbale la scrisoare. În plus, i‑a comunicat reclamantului decizia de retragere a celei de a treia decizii de schimbare a repartizării. Ea a precizat că retragerea avea vocația de a pune capăt neregularității existente legate de necompetența autorului acestei decizii și că retragerea respectivă va fi urmată de adoptarea unei noi decizii de schimbare a repartizării reclamantului, după ce îl va fi ascultat.

24      Prin scrisoarea din 31 octombrie 2020, reclamantul a arătat că, astfel cum reieșea din cuprinsul punctelor 60, 61 și 66 din Hotărârea F‑96/13, superiorii săi ierarhici au adresat critici cu privire la comportamentul său după 13 noiembrie 2012 pe care nu a fost în măsură să le conteste. Evenimentele ulterioare acestei date nu ar fi fost clarificate în cadrul reuniunii din 15 octombrie 2015, în cursul căreia Comisia s‑ar fi limitat să recitească schimburile de e‑mailuri intervenite între reclamant și șeful delegației, pe de o parte, și șeful său de unitate la DG Dezvoltare și Cooperare, pe de altă parte. Reclamantul a amintit că solicitase fără succes accesul la o notă care purta ștampila din 26 noiembrie 2012 adresată membrilor Comisiei pentru gestionarea resurselor din delegații (denumită în continuare „Comdel”) cu privire la propria persoană, precum și la toate documentele aferente și, în special, la cele transmise în anul 2012 de DG Dezvoltare și Cooperare serviciului juridic al Comisiei și la cele deținute de acesta din urmă. Potrivit reclamantului, Tribunalul Funcției Publice a statuat în mod definitiv că motivele anterioare datei de 13 noiembrie 2012 nu puteau motiva legal schimbarea repartizării în litigiu. În opinia sa, informațiile pe care le furnizase superiorilor săi ierarhici, fără nicio reacție din partea acestora, fuseseră comunicate de Curtea de Conturi Europeană Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF), care îl convocase în patru rânduri. Pe baza acelorași elemente, Comisia ar fi anulat toate contractele de gestiune indirectă încheiate cu organizația în cauză în cadrul programului [confidențial]. Aceleași elemente l‑ar fi determinat pe șeful misiunii de audit a Curții de Conturi să menționeze în mod expres în timpul unei reuniuni corupția, frauda, nepotismul și coluziunea. În calitate de șef al Secției finanțe, contracte și audit din cadrul delegației, reclamantul era obligat să ia măsurile de natură să protejeze interesele Uniunii. Motivele unei eventuale noi decizii de schimbare a repartizării care, potrivit acestuia, nu figurau în scrisoarea din 27 iulie 2020 trebuiau, așadar, să fie obiective, clare și precise pentru a‑i permite să le conteste în cadrul unei audieri cu AIPN competentă, pe care a solicitat‑o în calitate de informator, în vederea regularizării situației sale administrative și a restabilirii onoarei și a demnității sale profesionale.

25      Prin Ordonanța din 25 noiembrie 2020, PL/Comisia (T‑308/20, nepublicată, EU:T:2020:571), Tribunalul a constatat că acțiunea introdusă de reclamant împotriva celei de a treia decizii de schimbare a repartizării rămăsese fără obiect ca urmare a retragerii sale. Comisia a fost obligată să suporte cheltuielile de judecată, întrucât s‑a considerat că, prin retragerea celei de a treia decizii de schimbare a repartizării, aceasta a recunoscut implicit că procedura sa de adoptare nu era lipsită de critici.

26      Printr‑un e‑mail din 11 decembrie 2020, reclamantul a reiterat către directoarea generală a DG RH cererea sa de a fi ascultat în cursul unei reuniuni.

27      La 16 februarie 2021, directoarea generală a DG RH a adoptat decizia atacată.

28      În primele trei considerente ale deciziei atacate, directoarea generală a DG RH a arătat că diferitele corespondențe schimbate în 2012 între reclamant și superiorii săi ierarhici, indiferent că este vorba despre cei din cadrul DG Dezvoltare și Cooperare de la Bruxelles (Belgia) sau de cei din cadrul delegației, menționau o „situație relațională […] care devenea din ce în ce mai dificil de suportat” și că, în scopul detensionării situației în cadrul delegației, trebuia să se decidă schimbarea repartizării în litigiu, administrația dispunând de o largă marjă de apreciere în organizarea serviciilor sale.

29      Directoarea generală a DG RH a amintit în continuare procedurile care au condus la adoptarea primelor trei decizii de schimbare a repartizării și motivele care au justificat, după caz, anularea lor de către instanța Uniunii sau retragerea lor de către Comisie.

30      În cel de al doisprezecelea considerent al deciziei atacate, directoarea generală a DG RH a considerat că reclamantul beneficia de dispozițiile articolului 22a din statut și că, în consecință, ea era AIPN competentă să decidă schimbarea repartizării în litigiu.

31      După ce a considerat că reclamantul a putut să își exercite dreptul de a fi ascultat în cadrul schimburilor descrise la punctele 19-24 de mai sus, directoarea generală a DG RH a indicat, în ultimul considerent al deciziei atacate, că era necesară „regularizarea situației administrative” a reclamantului cu efect retroactiv de la 1 ianuarie 2013, prin adoptarea unei noi decizii cu același conținut ca a doua decizie de schimbare a repartizării și întemeiată pe aceleași motive, expuse în primele trei considerente ale deciziei atacate.

32      În e‑mailul de transmitere a deciziei atacate, datat de asemenea 16 februarie 2021, directoarea generală a DG RH i‑a comunicat reclamantului că, în cursul anilor care au precedat adoptarea acestei decizii, avusese pe deplin oportunitatea de a‑și exprima punctul de vedere cu privire la schimbarea repartizării în litigiu și la motivele care o justificau, astfel încât nu i se părea necesară o reuniune bilaterală între aceasta și reclamant.

33      La 17 mai 2021, reclamantul a formulat o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei atacate, solicitând printre altele retragerea sa, anularea tuturor celorlalte decizii luate în privința sa de autorități necompetente având în vedere calitatea sa de informator și suprimarea din sistemul informatic de gestionare a personalului al Comisiei denumit „Sysper 2” a oricărei alte decizii administrative luate în mod nelegal între 2013 și 2022, precum și plata sumelor de 100 000 și de 250 000 de euro pentru prejudiciul material și, respectiv, pentru prejudiciul moral invocate.

34      Reclamația a fost depusă cu ajutorul unui formular de intenție, care se referea la articolul 22c din statut și care trebuia adresat Unității căi de atac și monitorizarea procedurilor din cadrul DG Resurse Umane și Securitate (denumită în continuare „unitatea DG RH.E2”) a Comisiei. Formularul și reclamația au fost însoțite de o scrisoare a reclamantului, adresată directoarei generale a DG RH, în care se arăta că era vorba despre o reclamație întemeiată pe articolul 22c din statut. Formularul, reclamația și scrisoarea au fost trimise împreună prin e‑mail unității DG RH.E2.

35      Printr‑un e‑mail din 31 mai 2021 adresat reclamantului, unitatea DG RH.E2 a confirmat primirea trimiterii făcute la 17 mai 2021, referindu‑se la reclamația „formulată în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut” și anexând un document numit „Declarație de confidențialitate privind protecția datelor cu caracter personal”. Prin același e‑mail, reclamantul a fost invitat să prezinte, în cazul în care considera util, orice document nou privind reclamația sa în termen de 15 zile.

36      Printr‑un e‑mail din 3 iunie 2021, reclamantul a solicitat unității DG RH.E2 ca anumite aspecte ale e‑mailului din 31 mai 2021 să fie clarificate, după validarea directoarei generale a DG RH în calitate de AIPN competentă. În primul rând, el a arătat că reclamația fusese formulată în temeiul articolului 22c din statut. În al doilea rând, a solicitat comunicarea normelor interne prevăzute de AIPN pentru tratarea reclamațiilor în temeiul acestei dispoziții. În al treilea rând, a solicitat ca termenul de 15 zile care îi fusese acordat pentru a prezenta orice document util să fie suspendat în așteptarea unui răspuns la cererea sa de clarificare. Pe de altă parte, el a solicitat respectarea confidențialității garantate de statut pentru acest tip de cauze.

37      Printr‑un e‑mail din 4 iunie 2021, o persoană din unitatea DG RH.E2 a precizat că reclamația formulată de reclamant în temeiul articolului 22c din statut va fi soluționată de această unitate, în conformitate cu articolul 90 alineatul (2) din statut și astfel cum reieșea din Nota administrativă nr. 79-2013 din 19 decembrie 2013 privind introducerea unor cereri în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, a reclamațiilor în aplicarea articolului 90 alineatul (2) din statut și a cererilor de asistență în temeiul articolului 24 din statut, transmisă atașată.

38      Prin decizia de respingere în parte a reclamației, notificată reclamantului la 16 septembrie 2021, membrul Comisiei responsabil cu resursele umane și cu securitatea (denumit în continuare „membrul Comisiei responsabil din cadrul DG RH”), acționând în calitate de AIPN, a admis în parte reclamația reclamantului, acceptând să retragă din dosarul Sysper 2 al acestuia a treia decizie de schimbare a repartizării și toate mențiunile referitoare la articolul 22a din statut privind deciziile de schimbare a repartizării. Reclamația a fost respinsă în rest. În ceea ce privește cererea de despăgubire introdusă în reclamație, membrul Comisiei responsabil din cadrul DG RH a considerat‑o lipsită de legătură cu decizia atacată, întrucât prejudiciul invocat rezulta, în opinia sa, dintr‑o succesiune de evenimente intervenite începând cu anul 2013. În consecință, această parte a reclamației a fost recalificată ca cerere în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut. Membrul Comisiei responsabil din cadrul DG RH a arătat că nu era AIPN competentă pentru soluționarea acestei cereri și că, în aceste condiții, un răspuns la aceasta va fi dat într‑o decizie diferită.

II.    Concluziile părților

39      Reclamantul solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate și, în măsura în care este necesar, a deciziei de respingere în parte a reclamației;

–        constatarea faptului că Comisia nu a luat măsurile de executare a Hotărârilor F‑96/13 și T‑689/16, cu respectarea motivelor acestora, și că a încălcat autoritatea de lucru judecat;

–        obligarea Comisiei la plata unor despăgubiri în cuantum de 250 000 de euro pentru repararea prejudiciului material suferit și de 100 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral suferit;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

40      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

III. În drept

A.      Cu privire la obiectul acțiunii

41      Prin intermediul primului capăt de cerere, reclamantul solicită anularea deciziei atacate și, „în măsura în care este necesar”, anularea deciziei de respingere în parte a reclamației.

42      Potrivit principiului economiei procedurii, instanța poate hotărî că nu este necesar să se pronunțe în mod specific cu privire la concluziile formulate împotriva deciziei de respingere a reclamației în cazul în care constată că acestea sunt lipsite de conținut autonom și se confundă în realitate cu cele formulate împotriva deciziei care a făcut obiectul reclamației (a se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑584/16, EU:T:2017:282, punctul 72 și jurisprudența citată).

43      În speță, concluziile în anularea deciziei de respingere în parte a reclamației nu se confundă cu cele îndreptate împotriva deciziei atacate. Astfel, în susținerea celor dintâi, reclamantul denunță în mod specific o încălcare a garanțiilor acordate informatorilor prin articolul 22c din statut privind tratarea reclamațiilor pe care le prezintă în cadrul procedurii precontencioase. Pe de o parte, în cadrul primului motiv, reclamantul susține că reclamația nu a fost examinată de o AIPN competentă. Pe de altă parte, în susținerea primului aspect al celui de al treilea motiv, el afirmă că tratamentul special al reclamației sale, garantat de articolul 22c din statut, nu a fost asigurat.

44      Or, reclamantul trebuie să poată solicita controlarea de către instanța Uniunii a legalității procedurii reclamației, care are ca obiect să permită și să favorizeze o soluționare amiabilă a diferendului apărut între funcționar și administrație și să impună autorității de care depinde funcționarul reexaminarea deciziei sale, cu respectarea normelor, în lumina eventualelor obiecții ale acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2015, Z/Curtea de Justiție, T‑88/13 P, EU:T:2015:393, punctele 143-146 și jurisprudența citată).

45      În aceste împrejurări, trebuie să se statueze nu numai cu privire la concluziile în anularea deciziei atacate, ci și cu privire la cele care privesc decizia de respingere în parte a reclamației.

46      În plus, este necesar să se arate că, prin intermediul celui de al doilea capăt de cerere, reclamantul solicită ca Tribunalul să constate faptul că Comisia nu a luat măsurile de executare a Hotărârilor F‑96/13 și T‑689/16 în conformitate cu motivele pe care acestea se întemeiază și cu încălcarea autorității de lucru judecat.

47      Ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal în ședință, reclamantul a precizat că al doilea capăt de cerere privea una dintre nelegalitățile pe care se întemeia cererea de despăgubire formulată în cel de al treilea capăt de cerere.

48      Prin urmare, al doilea și al treilea capăt de cerere trebuie interpretate împreună ca fiind un singur capăt de cerere, de natură compensatorie.

B.      Cu privire la concluziile în anulare

49      În susținerea concluziilor sale în anulare, reclamantul invocă trei motive, întemeiate:

–        primul, pe necompetența autorității administrative care a respins reclamația;

–        al doilea, pe încălcarea articolului 266 TFUE, a autorității de lucru judecat și a principiului neretroactivității, pe un abuz de procedură, pe o încălcare a garanțiilor sale procedurale, precum și a dreptului de a fi ascultat în mod efectiv și în conformitate cu obiectivul urmărit prin acest drept;

–        al treilea, pe încălcarea articolului 22a din statut, a obligației de asistență și de solicitudine în cadrul procedurii de schimbare a repartizării, a articolului 22c din statut și a protecției acordate informatorilor, a obligațiilor de diligență, de neutralitate, de imparțialitate, de obiectivitate, a dreptului său la un tratament echitabil al dosarului său de către administrație și a așteptărilor sale legitime, precum și pe un abuz de procedură.

1.      Considerații introductive

50      Cu titlu introductiv, trebuie amintite obligațiile care revin administrației atunci când decide să schimbe repartizarea unui funcționar.

51      Deciziile de schimbare a repartizării sunt supuse, în ceea ce privește apărarea drepturilor și a intereselor legitime ale funcționarilor vizați, normelor prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din statut. În temeiul acestei dispoziții, AIPN repartizează fiecare funcționar, prin numire sau prin transfer, într‑un post din grupa sa de funcții corespunzătoare gradului său, acționând exclusiv în interesul serviciului și fără a ține seama de cetățenie.

52      Instituțiile dispun, în acest temei, de o largă putere de apreciere în organizarea serviciilor lor în funcție de misiunile care le sunt încredințate și în repartizarea, în vederea îndeplinirii acestora, a personalului care se află la dispoziția lor, cu condiția totuși, pe de o parte, ca această repartizare să se facă în interesul serviciului și, pe de altă parte, ca echivalența dintre grad și post să fie respectată (a se vedea Hotărârea din 27 octombrie 2022, CE/Comitetul Regiunilor, C‑539/21 P, nepublicată, EU:C:2022:840, punctul 44.

53      Atunci când dificultăți de relaționare interne cauzează tensiuni care aduc atingere bunei funcționări a unui serviciu, acestea pot justifica schimbarea repartizării unui funcționar în interesul serviciului, fără consimțământul funcționarului în cauză, a fortiori atunci când serviciul respectiv este învestit cu misiuni diplomatice. O astfel de măsură poate chiar să fie luată independent de aspectul răspunderii pentru incidentele în cauză (a se vedea Hotărârea din 12 octombrie 2022, Paesen/SEAE, T‑88/21, EU:T:2022:631, punctul 213 și jurisprudența citată).

54      Întrucât reclamantul a fost considerat un informator de bună‑credință în sensul articolului 22a alineatul (3) din statut, trebuie amintite de asemenea garanțiile de care beneficia în cadrul adoptării deciziei atacate.

55      Protecția prevăzută la articolul 22a alineatul (3) din statut se acordă, fără nicio formalitate, funcționarilor care au furnizat informații cu bună‑credință cu privire la fapte care permit să se prezume existența unei activități ilegale și aceasta prin simplul fapt că au furnizat informațiile respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2014, AN/Comisia, T‑512/13 P, EU:T:2014:1073, punctele 30 și 31).

56      Faptul că o decizie defavorabilă unui funcționar sau unui agent urmează cronologic comunicării de către acesta din urmă a unor informații în temeiul articolului 22a din statut trebuie să determine Tribunalul, atunci când este sesizat cu o acțiune îndreptată împotriva acestei decizii, să examineze cu o vigilență deosebită motivul întemeiat pe încălcarea acestor dispoziții. Cu toate acestea, trebuie amintit că această dispoziție nu oferă funcționarului protecție împotriva oricărei decizii care îi poate cauza un prejudiciu, ci numai împotriva deciziilor legate de denunțările făcute de acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2017, CJ/ECDC, T‑692/16, nepublicată, EU:T:2017:894, punctele 109 și 110).

57      În ceea ce privește sarcina probei, punctul 3 din Comunicarea SEC(2012) 679 final a vicepreședintelui Šefčovič către Comisie din 6 decembrie 2012 privind orientările referitoare la transmiterea de informații în cazul unor disfuncționalități grave (whistleblowing) (denumite în continuare „Orientările privind avertizarea în interes public”) precizează că revine persoanei care ia o măsură defavorabilă împotriva informatorului sarcina de a stabili că această măsură a avut la bază alte motive decât notificarea unor disfuncționalități.

58      În sfârșit, articolul 22c din statut impune AIPN din fiecare instituție să stabilească norme interne privind printre altele informațiile furnizate funcționarilor menționați la articolul 22a alineatul (1) din statut cu privire la tratarea chestiunilor raportate de aceștia, protecția intereselor lor legitime și a vieții lor private, precum și procedura de tratare a reclamațiilor lor. Acestea din urmă trebuie tratate în mod confidențial și, atunci când circumstanțele justifică acest lucru, înainte de expirarea termenelor stabilite la articolul 90 din statut.

59      În lumina acestor considerații trebuie analizate motivele invocate de reclamant în susținerea concluziilor sale în anularea deciziei atacate și a deciziei de respingere în parte a reclamației.

2.      Cu privire la primul motiv, întemeiat pe necompetența autorității administrative care a respins reclamația

60      Reclamantul contestă competența membrului Comisiei responsabil din cadrul DG RH de a respinge reclamația sa, formulată, în opinia sa, în temeiul articolului 22c din statut, iar nu în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statutul menționat. Potrivit reclamantului, niciun text nu ar permite recunoașterea acestei competențe. De altfel, aceasta din urmă nu ar fi fost recunoscută de reclamant în reclamația sa. În replică, reclamantul adaugă că unitatea DG RH.E2 este cea care a tratat această reclamație, membrul Comisiei responsabil din cadrul DG RH limitându‑se la a o semna. Totuși, această delegare sau acest sprijin administrativ nu ar fi prevăzut de dreptul aplicabil.

61      Comisia contestă argumentele reclamantului ca fiind fie inadmisibile, fie tardive, fie nefondate.

62      În această privință, este necesar să se constate că decizia atacată a fost adoptată, fără delegare, de directoarea generală a DG RH în calitate de AIPN competentă, potrivit normelor amintite la punctele 47 și 48 din Hotărârea T‑689/16.

63      Or, în conformitate cu punctul 12 din tabelul V din anexa I la Decizia (2013) 3288 a Comisiei din 4 iunie 2013 privind exercitarea competențelor conferite prin Statutul funcționarilor AIPN și autorității abilitate să încheie contractele de muncă (AAIC), astfel cum a fost modificată prin Decizia C(2014) 9864 a Comisiei din 16 decembrie 2014 (denumită în continuare „decizia AIPN/AAIC a Comisiei”), reclamațiile formulate împotriva deciziilor luate în privința funcționarilor de toate gradele sunt în mod normal prezentate în fața directoarei generale a DG RH. Cu toate acestea, nota de subsol 2 aferentă punctului 12 din tabel prevede că, în cazul în care directoarea generală a DG RH a adoptat o decizie fără delegarea de competențe, cum este cazul în speță (a se vedea punctul 62 de mai sus), răspunsul la reclamația formulată împotriva acestei decizii trebuie dat de membrul Comisiei responsabil din cadrul DG RH.

64      Desigur, punctul 12 din tabelul V din anexa I la decizia AIPN/AAIC a Comisiei privește reclamațiile întemeiate pe articolul 90 alineatul (2) din statut, în timp ce reclamantul se prevalează și de articolul 22c din statut.

65      Cu toate acestea, articolul 22c din statut se referă el însuși la reclamațiile care provin de la funcționari cu privire la modul în care au fost tratați ulterior sau ca urmare a îndeplinirii obligațiilor care le revin în temeiul articolului 22a din statut, făcând trimitere printre altele la articolul 90 din statut.

66      În aceste condiții, membrul Comisiei responsabil din cadrul DG RH era competent să se pronunțe cu privire la reclamația reclamantului.

67      În ceea ce privește critica reclamantului întemeiată pe tratarea reclamației sale de către unitatea DG RH.E2, este necesar să se constate că nici articolul 22c din statut, nici decizia AIPN/AAIC a Comisiei, nici Orientările privind avertizarea în interes public nu împiedică această unitate să ofere sprijin AIPN competente. În plus, reclamantul nu prezintă niciun element de natură să dovedească argumentul său potrivit căruia membrul Comisiei responsabil din cadrul DG RH s‑ar fi limitat la a semna proiectul de decizie propus de servicii. Prin urmare, fără a fi necesar să se examineze caracterul tardiv al acestora, trebuie să se considere că aceste critici nu sunt întemeiate.

68      Rezultă din ceea ce precedă că primul motiv trebuie respins.

3.      Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 266 TFUE, a autorității de lucru judecat și a principiului neretroactivității, pe un abuz de procedură și pe o încălcare a garanțiilor procedurale, precum și a dreptului de a fi ascultat

69      Al doilea motiv este împărțit în trei aspecte.

70      Primul aspect este întemeiat pe o „încălcare a dreptului la apărare, a dreptului de a fi ascultat, pe lipsa unei anchete administrative, pe o încălcare a principiului contradictorialității și a principiului egalității armelor, pe încălcarea articolului 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a dreptului la bună administrare, precum și a termenului rezonabil”.

71      Al doilea și al treilea aspect, pe care Tribunalul le va examina împreună, sunt întemeiate în esență pe mai multe încălcări privind modul în care Hotărârile F‑96/13 și T‑689/16 au fost executate de Comisie.

a)      Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare și a dreptului de a fi ascultat, pe lipsa unei anchete administrative, pe o încălcare a principiului contradictorialității, a principiului egalității armelor, pe încălcarea articolului 41 din cartă și a dreptului la bună administrare, precum și a termenului rezonabil

72      Cu titlu introductiv, este necesar să se arate, asemenea Comisiei, că, în titlul acestui aspect, reclamantul invocă încălcarea principiilor contradictorialității și egalității armelor, proprii dreptului la apărare, de asemenea menționat. Totuși, aceste critici nu sunt dezvoltate ulterior. Or, în temeiul articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cererea introductivă trebuie să cuprindă obiectul litigiului, motivele și argumentele invocate, precum și o expunere sumară a acestor motive. Întrucât cererea introductivă nu îndeplinește, în ceea ce privește aceste critici, cerințele prevăzute de dispoziția menționată, ele trebuie declarate inadmisibile.

73      În susținerea acestui aspect, reclamantul invocă în esență două critici, întemeiate pe încălcarea, în primul rând, a dreptului său de a fi ascultat și, în al doilea rând, a dreptului la bună administrare garantat de articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) în lipsa unei anchete administrative și ca urmare a depășirii unui termen rezonabil.

1)      Cu privire la încălcarea dreptului de a fi ascultat

74      În susținerea acestei critici, reclamantul arată că primele trei considerente ale deciziei atacate conțin o interpretare retroactivă a faptelor care nu figura în primele trei decizii de schimbare a repartizării și cu privire la care nu a fost ascultat. În plus, el nu ar fi fost informat anterior deciziei atacate cu privire la faptul că AIPN competentă urma să ia în considerare schimburile de corespondență cu superiorii săi ierarhici intervenite în anul 2012.

75      Reclamantul adaugă că directoarea generală a DG RH a refuzat organizarea unei întrevederi cu el, deși Comisia afirmase în fața Tribunalului în cadrul cauzei T‑308/20 că decizia atacată urma să fie adoptată după ascultarea sa în mod corespunzător. Potrivit reclamantului, în cursul acestei întrevederi, ar fi putut fi ascultat, pentru prima dată, de AIPN competentă cu privire la legătura dintre informația pe care o comunicase în temeiul articolului 22a din statut, sensibilă și confidențială în raport cu serviciile, și schimbarea repartizării în litigiu, solicitată doar cu titlu de represalii de foștii săi superiori ierarhici din cadrul delegației, supusă investigației OLAF.

76      Or, în loc să îl asculte pe reclamant în cursul unei întrevederi bilaterale, directoarea generală a DG RH s‑ar fi limitat să țină seama de schimburile de corespondență intervenite în anul 2015 între reclamant și administrație, în legătură cu reproșurile superiorilor săi ierarhici, în cadrul unei proceduri în cursul căreia nu a putut beneficia de garanțiile acordate prin articolul 22a din statut, în ceea ce privește confidențialitatea, în fața unei AIPN competente. Reclamantul nu ar fi putut beneficia nici de aceste garanții în cadrul schimburilor de corespondență cu administrația intervenite imediat după retragerea celei de a treia decizii de schimbare a repartizării.

77      În sfârșit, reclamantul apreciază că nu putea fi ascultat în mod util la aproape nouă ani după faptele imputate.

78      Comisia susține că argumentele reclamantului trebuie respinse.

79      În această privință, trebuie amintit că conținutul dreptului fundamental de a fi ascultat presupune ca persoana interesată să aibă posibilitatea de a influența procesul decizional în cauză, ceea ce este de natură să garanteze printre altele că decizia constituie rezultatul unei evaluări comparative adecvate a interesului serviciului și a interesului personal al persoanei în cauză (a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 2017, CJ/ECDC, T‑692/16, nepublicată, EU:T:2017:894, punctul 80 și jurisprudența citată).

80      În speță, în conformitate cu jurisprudența, directoarea generală a DG RH, în calitatea sa de AIPN, trebuia să ia o decizie în executarea hotărârilor de anulare, plasându‑se la data la care fusese adoptată prima decizie de schimbare a repartizării (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2017, CJ/ECDC, T‑692/16, nepublicată, EU:T:2017:894, punctul 56 și jurisprudența citată).

81      Atunci când, precum în speță, o decizie poate fi adoptată numai cu respectarea dreptului de a fi ascultat, persoana în cauză trebuie să aibă posibilitatea să își prezinte în mod util punctul de vedere cu privire la măsura preconizată, în cadrul unui schimb de opinii în scris sau oral inițiat de administrație și în cazul căruia sarcina probei revine acesteia din urmă (a se vedea Hotărârea din 10 ianuarie 2019, RY/Comisia, T‑160/17, EU:T:2019:1, punctul 45 și jurisprudența citată).

82      Trebuie să se observe că încălcarea dreptului la apărare al reclamantului în cadrul adoptării primei decizii de schimbare a repartizării a fost constatată de instanța Uniunii în Hotărârea F‑96/13 în împrejurările amintite la punctul 6 de mai sus. În special, Tribunalul Funcției Publice a constatat că, deși reclamantul nu putea ignora, în anul 2012, percepția negativă asupra comportamentului său din partea colegilor săi și a superiorilor săi ierarhici, consecința avută în vedere de AIPN, și anume schimbarea repartizării în litigiu, nu fusese expusă înainte de adoptarea acestei prime decizii, fără ca el să poată, așadar, să își prezinte punctul de vedere. Pe de altă parte, potrivit instanței Uniunii, din dosar reieșea că superiorii ierarhici ai reclamantului au adresat critici referitoare la comportamentul său după 13 noiembrie 2012, pe care nu a fost în măsură să le conteste.

83      Or, decizia atacată nu a fost adoptată în aceleași condiții.

84      Astfel, în cursul reuniunii din 15 octombrie 2015, menționată în decizia atacată, reclamantului i s‑a indicat în special că elementele conținute într‑o succesiune de e‑mailuri din perioada cuprinsă între 18 septembrie și 13 noiembrie 2012 erau susceptibile să justifice schimbarea repartizării în litigiu. Comisia nu a evidențiat niciun element ulterior acestei date. Așa cum reiese din procesele‑verbale detaliate ale acestei reuniuni, reclamantul a putut să își exprime punctul de vedere cu privire la elementele respective și să explice contextul în care au fost trimise e‑mailurile, care includea suspiciunile sale cu privire la organizația menționată la punctul 6 de mai sus și informațiile pe care le‑a comunicat superiorilor ierarhici începând cu 3 octombrie 2012.

85      În cadrul adoptării deciziei atacate, directoarea generală a DG RH a luat în considerare procesele‑verbale ale acestor reuniuni, în cursul cărora reclamantul și‑a prezentat punctul de vedere. Pe de altă parte, după ce a anunțat retragerea celei de a treia decizii de schimbare a repartizării, directoarea generală a DG RH l‑a invitat pe reclamant, în trei rânduri, să prezinte observații cu privire la contextul în care fuseseră adoptate prima și a doua decizie de schimbare a repartizării și care, în opinia sa, reieșea din aceste procese‑verbale.

86      În lumina acestor elemente, este necesar să se considere că dreptul de a fi ascultat amintit la punctul 79 de mai sus a fost respectat.

87      Argumentele reclamantului nu repun în discuție această concluzie.

88      În primul rând, contrar celor susținute de reclamant, primele trei considerente ale deciziei atacate nu conțin o nouă interpretare retroactivă a faptelor în litigiu. Astfel, după cum reiese din ultimul considerent al acestei decizii, cele trei considerente se limitează la a prelua în esență conținutul celei de a doua decizii de schimbare a repartizării descrise la punctul 15 de mai sus.

89      În al doilea rând, în scrisoarea sa din 9 octombrie 2020, directoarea generală a DG RH i‑a comunicat reclamantului procesele‑verbale ale reuniunii din 15 octombrie 2015, care menționează schimburile de e‑mailuri intervenite între el și superiorii săi ierarhici. Din această scrisoare reiese în esență că directoarea generală a DG RH intenționa să ia în considerare elementele conținute în aceste procese‑verbale cu privire la care a invitat reclamantul să prezinte observații.

90      În al treilea rând, astfel cum reiese din Ordonanța din 25 noiembrie 2020, PL/Comisia (T‑308/20, nepublicată, EU:T:2020:571), Comisia a precizat, desigur, în fața Tribunalului că intenționa să îl asculte pe reclamant după retragerea celei de a treia decizii de schimbare a repartizării. Cu toate acestea, conform jurisprudenței amintite la punctul 81 de mai sus, respectarea dreptului de a fi ascultat nu impune ca persoana interesată să își facă cunoscut punctul de vedere în cursul unei reuniuni, observațiile sale putând fi primite în cadrul unui schimb de opinii în scris, cum a fost cazul în speță.

91      În al patrulea rând, este adevărat că, în calitatea sa de informator, reclamantul a fost ascultat în cursul reuniunii din 15 octombrie 2015 de către o AIPN necompetentă. Cu toate acestea, elementele discutate în cursul acestei reuniuni au fost descrise în mod detaliat în două procese‑verbale, unul dintre ele fiind întocmit de reclamantul însuși. Astfel, aceste procese‑verbale puteau fi luate în considerare în mod valabil de directoarea generală a DG RH în vederea adoptării deciziei atacate, după ce i‑a dat reclamantului posibilitatea de a prezenta elemente suplimentare.

92      În al cincilea rând, astfel cum arată Comisia, nimic nu îl împiedica pe reclamant să aducă, ca răspuns la cele trei solicitări ale directoarei generale a DG RH, precizări cu privire la neregulile pe care le denunțase atunci când lucra în cadrul delegației. Aceste denunțări, sub forma unor e‑mailuri adresate superiorilor săi ierarhici, fuseseră deja menționate în cursul reuniunii din 15 octombrie 2015 și în fața instanței Uniunii în cadrul cauzelor F‑96/13 și T‑689/16. Pe de altă parte, respectarea garanțiilor invocate de reclamant în ceea ce privește calitatea sa de informator va fi examinată în continuare, în cadrul analizei celui de al treilea motiv.

93      În ultimul rând, argumentul reclamantului potrivit căruia nu putea fi ascultat în mod util la aproape nouă ani de la data faptelor trebuie de asemenea înlăturat. Astfel, începând din anul 2013, între reclamant și Comisie s‑a purtat o amplă corespondență cu privire la schimbarea repartizării în litigiu, inclusiv în fața instanței Uniunii. Prin urmare, în pofida timpului scurs, reclamantul era în măsură să își prezinte în mod util punctul de vedere directoarei generale a DG RH cu privire la împrejurările în care fusese adoptată prima decizie de schimbare a repartizării.

94      Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se concluzioneze că critica întemeiată pe încălcarea dreptului de a fi ascultat nu este fondată și trebuie înlăturată.

2)      Cu privire la încălcarea articolului 41 alineatul (1) din cartă în lipsa unei anchete administrative și ca urmare a unei depășiri a termenului rezonabil

95      În primul rând, reclamantul arată că, în decizia atacată, directoarea generală a DG RH s‑a pronunțat în 2021 cu privire la situația sa între 1 ianuarie 2013 și 16 ianuarie 2015, data schimbării repartizării sale la Reprezentanța Comisiei la Londra, fără ca termenul intervenit să poată fi justificat în mod rezonabil și legitim, cu încălcarea articolului 41 alineatul (1) din cartă. Reclamantul adaugă că nelegalitățile succesive ale Comisiei nu pot legitima acest termen. În opinia sa, nu era posibilă regularizarea situației sale a posteriori și ar fi trebuit să fie despăgubit.

96      În al doilea rând, reclamantul susține că principiul bunei administrări, garantat de articolul 41 alineatul (1) din cartă, impunea o analiză minuțioasă, efectivă și concretă a tuturor elementelor, în mod diligent, care presupunea pentru Comisie reunirea tuturor elementelor de fapt și de drept necesare exercitării puterii sale de apreciere. În opinia sa, respectarea acestor obligații impunea directoarei generale a DG RH să efectueze o anchetă administrativă cu privire la fapte, vechi de nouă ani, în loc să își întemeieze concluzia pe procesele‑verbale ale reuniunii din 15 octombrie 2015, organizată de o AIPN necompetentă, în cursul căreia ar fi fost evocate anumite schimburi incomplete de corespondență între reclamant și superiorii săi ierarhici, anterioare datei de 13 noiembrie 2012 și efectuate cu încălcarea normelor de protecție aferente statutului de informator.

97      În al treilea rând, reclamantul susține, în replică, că directoarea generală a DG RH ar fi trebuit să gestioneze singură dosarul său, fără asistența serviciilor sale, și că îi revenea sarcina de a demonstra că schimbarea repartizării în litigiu nu decurgea nicidecum, în mod direct sau indirect, din faptele care se aflau la originea recunoașterii calității sale de informator. Superiorul său ierarhic era o persoană vizată de faptele care au făcut obiectul investigației OLAF legate de informațiile pe care le transmisese în calitatea sa de informator.

98      Comisia solicită respingerea argumentelor reclamantului ca fiind fie inadmisibile, fie tardive, fie nefondate.

99      Trebuie analizate mai întâi a doua și a treia critică ale reclamantului, care privesc modul în care directoarea generală a DG RH a examinat situația sa, înainte de a analiza prima critică, care privește depășirea termenului rezonabil.

100    În ceea ce privește a doua critică a reclamantului, întemeiată pe obligația directoarei generale a DG RH de a efectua o anchetă, trebuie amintit că dreptul Uniunii impune ca procedurile administrative să se desfășoare cu respectarea garanțiilor conferite de principiul bunei administrări, consacrat la articolul 41 din cartă. Printre aceste garanții figurează obligația instituției competente de a examina atent și imparțial toate elementele relevante ale unei cauze și de a reuni toate elementele de fapt și de drept necesare exercitării puterii sale de apreciere, precum și de a asigura buna desfășurare și eficacitatea procedurilor pe care le pune în aplicare (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2019, BP/FRA, T‑888/16, nepublicată, EU:T:2019:493, punctul 162 și jurisprudența citată).

101    În speță, chiar dacă faptele în litigiu datează din anul 2012, directoarea generală a DG RH dispunea de elementele necesare pentru exercitarea puterii sale de apreciere. În special, aceasta a luat în considerare procesele‑verbale detaliate ale reuniunii din 15 octombrie 2015, în cursul căreia situația din delegație fusese discutată cu reclamantul. Desigur, astfel cum s‑a arătat la punctul 91 de mai sus, această reuniune s‑a desfășurat în fața unei AIPN necompetente. Cu toate acestea, procesele‑verbale menționează elemente precise și obiective, reluate în motivarea celei de a doua decizii de schimbare a repartizării, cu privire la care reclamantul a fost invitat să se pronunțe din nou de directoarea generală a DG RH la 9 octombrie 2020. Pe de altă parte, constatările făcute de instanța Uniunii în Hotărârea F‑96/13 contribuiau de asemenea la stabilirea faptelor în litigiu.

102    Prin urmare, nu se poate reproșa directoarei generale a DG RH că nu a efectuat o anchetă după retragerea celei de a treia decizii de schimbare a repartizării.

103    În ceea ce privește a treia critică a reclamantului, invocată în replică, potrivit căreia directoarea generală a DG RH ar fi trebuit să adopte decizia atacată fără asistența serviciilor sale, este necesar să se constate, fără a fi necesar să se examineze caracterul tardiv al acesteia, că nu se întemeiază pe încălcarea dreptului la bună administrare, ci pe încălcarea garanțiilor de care acesta ar beneficia în calitatea sa de informator. Această critică este de asemenea formulată, în esență, de reclamant în cadrul celui de al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolelor 22a și 22c din statut, astfel încât va fi examinată în cadrul acestui motiv.

104    În ceea ce privește prima critică a reclamantului, întemeiată pe depășirea termenului rezonabil în cadrul adoptării deciziei atacate cu încălcarea articolului 41 alineatul (1) din cartă, trebuie amintit că obligația de a respecta un termen rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative constituie un principiu general al dreptului Uniunii a cărui respectare este asigurată de instanța Uniunii și care este preluat drept componentă a dreptului la bună administrare de articolul 41 alineatul (1) din cartă (a se vedea Hotărârea din 11 noiembrie 2020, AV și AW/Parlamentul, T‑173/19, nepublicată, EU:T:2020:535, punctul 131 și jurisprudența citată).

105    Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri administrative se apreciază în funcție de împrejurările proprii fiecărei cauze și în special în funcție de contextul acesteia, de diferitele etape procedurale pe care le‑a urmat instituția, de comportamentul părților în cursul procedurii, de complexitatea, precum și de miza litigiului pentru diferitele părți interesate (a se vedea Hotărârea din 14 septembrie 2010, AE/Comisia, F‑79/09, EU:F:2010:99, punctul 105 și jurisprudența citată).

106    În speță, adoptarea deciziei atacate privind schimbarea repartizării în litigiu la mai mult de opt ani după faptele imputate se explică în principal prin anularea primei și a celei de a doua decizii de schimbare a repartizării și prin retragerea de către Comisie a celei de a treia decizii de schimbare a repartizării.

107    Astfel cum arată Comisia, au trecut numai patru luni între această retragere și decizia atacată.

108    Cu toate acestea, nu este vorba decât despre ultima etapă a unei proceduri administrative care a trebuit să fie reluată, din cauza erorii săvârșite de Comisie în a treia decizie de schimbare a repartizării, în executarea Hotărârii T‑689/16, pronunțată la 13 decembrie 2018.

109    Or, împlinirea unui termen de mai mult de doi ani între Hotărârea T‑689/16, a cărei executare nu prezenta complexitate, și decizia atacată nu este rezonabilă.

110    Situația este aceeași în ceea ce privește termenul de peste opt ani care s‑a scurs între faptele imputate și decizia atacată, adoptată la 16 februarie 2021 cu efect retroactiv de la 1 ianuarie 2013.

111    Desigur, acest termen este în parte imputabil întreruperilor datorate controlului jurisdicțional și numeroaselor schimburi de corespondență dintre reclamant și Comisie în cadrul executării Hotărârilor F‑96/13 și T‑689/16.

112    Cu toate acestea, Comisia a recunoscut în ședință că retragerea celei de a treia decizii de schimbare a repartizării adoptate în executarea Hotărârii T‑689/16 contribuise la întârzierea finalizării procedurii administrative. Or, ca urmare a erorilor succesive săvârșite de Comisie și constatate în Hotărârile F‑96/13 și T‑689/16, această procedură era deja lungă.

113    Prin urmare, decizia atacată nu a fost adoptată într‑un termen rezonabil.

114    În aceste condiții, trebuie amintit că încălcarea principiului respectării termenului rezonabil nu justifică, ca regulă generală, anularea deciziei luate la finalul unei proceduri administrative. Astfel, numai atunci când trecerea excesivă a timpului poate avea un efect asupra însuși conținutului deciziei adoptate la finalul procedurii administrative, nerespectarea principiului termenului rezonabil afectează validitatea procedurii administrative (a se vedea Hotărârea din 17 mai 2018, Comisia/AV, T‑701/16 P, EU:T:2018:276, punctul 46 și jurisprudența citată). În caz contrar, anularea acestei decizii ar avea drept principală consecință practică efectul negativ de prelungire suplimentară a procedurii pentru motivul că aceasta a fost prea lungă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 octombrie 2013, Nardone/Comisia, F‑111/12, EU:F:2013:140, punctul 62 și jurisprudența citată).

115    În speță, contrar celor indicate de reclamant, trecerea excesivă a timpului nu a avut efect asupra însuși conținutului deciziei atacate.

116    Astfel, după cum s‑a statuat la punctul 93 de mai sus, termenul dintre faptele imputate și data adoptării deciziei atacate nu l‑a împiedicat pe reclamant să prezinte directoarei generale a DG RH punctul său de vedere cu privire la schimbarea repartizării în litigiu. De asemenea, astfel cum s‑a arătat la punctul 101 de mai sus, în pofida trecerii timpului, directoarea generală a DG RH dispunea de toate elementele necesare pentru a lua decizia sa.

117    În consecință, încălcarea termenului rezonabil garantat de articolul 41 alineatul (1) din cartă nu justifică anularea deciziei atacate.

118    Prin urmare, primul aspect invocat în susținerea celui de al doilea motiv trebuie respins.

b)      Cu privire la al doilea și la al treilea aspect ale celui de al doilea motiv, referitoare la executarea Hotărârilor F‑96/13 și T‑689/16

119    Al doilea aspect invocat în susținerea celui de al doilea motiv este intitulat „Elemente factuale jurisprudențiale necontestate, admiterea nerespectării scopului procedural și a abuzului de procedură, nerespectarea obligației de solicitudine și a protecției [conferite] informatorului”.

120    Al treilea aspect este întemeiat pe o „încălcare [a] principiilor și normelor privind retroactivitatea și securitatea juridică […], pe [o] încălcare [a] principiilor imparțialității (obiective și subiective), pe dorința de a adopta aceeași decizie cu același domeniu de aplicare și pe baza acelorași motive, în loc să se compenseze pierderea șansei de a obține respectarea în timp util și în mod efectiv a drepturilor procedurale”.

121    În cadrul acestor două aspecte, pe care Tribunalul le va examina împreună, reclamantul face o serie de constatări și denunță mai multe încălcări privind modul în care Hotărârile F‑96/13 și T‑689/16 au fost executate de Comisie.

122    Argumentele invocate în susținerea celor două aspecte sunt repetitive și, sub rezerva unei excepții, nu sunt legate în mod specific de încălcările invocate în titlurile aspectelor. Cu toate acestea, se pot identifica două serii de argumente.

123    Prima serie de argumente invocate de reclamant poate fi asociată abuzului de procedură, nerespectării obligației de solicitudine și încălcării principiului imparțialității.

124    A doua serie de argumente susține încălcarea principiului neretroactivității, a articolului 266 TFUE și a protecției conferite informatorului.

125    Este necesar să se examineze mai întâi această a doua serie de argumente.

1)      Cu privire la încălcarea principiilor neretroactivității și securității juridice, a articolului 266 TFUE și a protecției conferite informatorului în cadrul executării Hotărârilor F‑96/13 și T‑689/16

126    Reclamantul susține în esență că Comisia nu a explicat motivele pentru care, prin adoptarea deciziei atacate, a derogat de la principiul neretroactivității, deși nu mai era posibil ca aceasta să analizeze o situație atât de veche și definitiv închisă, cu atât mai mult cu respectarea protecției garanțiilor procedurale aferente calității sale de informator. Executarea Hotărârilor F‑96/13 și T‑689/16 presupunea, așadar, renunțarea la schimbarea repartizării în litigiu și despăgubirea reclamantului.

127    Comisia contestă argumentele reclamantului ca fiind fie inadmisibile, fie nefondate.

128    În această privință, trebuie amintită jurisprudența constantă potrivit căreia, pentru a se conforma hotărârii de anulare și pentru a‑i asigura executarea integrală, instituția este obligată să respecte nu doar dispozitivul hotărârii, ci și motivele care au condus la aceasta și care constituie temeiul necesar al hotărârii, în sensul că sunt indispensabile pentru a determina înțelesul exact a ceea ce s‑a hotărât în dispozitiv. Aceste motive sunt în realitate cele care, pe de o parte, identifică dispoziția exactă considerată nelegală și, pe de altă parte, relevă motivele exacte ale nelegalității constatate în dispozitiv și pe care instituția vizată trebuie să le ia în considerare atunci când înlocuiește actul anulat. Pe de altă parte, articolul 266 TFUE impune instituției vizate să se asigure că niciun act destinat să înlocuiască actul anulat nu este afectat de aceleași neregularități precum cele identificate în hotărârea de anulare. Aceste principii se aplică cu atât mai mult în cazul în care hotărârea de anulare în cauză a dobândit autoritate de lucru judecat (a se vedea Hotărârea din 10 noiembrie 2010, OAPI/Simões Dos Santos, T‑260/09 P, EU:T:2010:461, punctul 70 și jurisprudența citată).

129    Pentru a se conforma obligației care îi este impusă prin articolul 266 TFUE, instituția trebuie să adopte măsuri concrete susceptibile să elimine nelegalitatea comisă în privința persoanei vizate. Astfel, potrivit jurisprudenței, aceasta nu poate invoca dificultățile practice pe care le‑ar putea implica repunerea reclamantului în situația juridică în care se afla anterior adoptării actului care a fost anulat pentru a se sustrage de la această obligație (a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 2014, Cwik/Comisia, F‑4/13, EU:F:2014:263, punctul 79 și jurisprudența citată).

130    Numai cu titlu subsidiar, în cazul în care executarea unei hotărâri de anulare întâmpină obstacole majore, instituția respectivă poate să își îndeplinească obligațiile prin luarea unei decizii de natură să compenseze în mod echitabil dezavantajul produs prin decizia anulată persoanei interesate. În acest context, administrația poate stabili un dialog cu aceasta în vederea ajungerii la un acord care să îi ofere o compensație echitabilă pentru nelegalitatea căreia i‑a fost victimă (a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 2014, Cwik/Comisia, F‑4/13, EU:F:2014:263, punctul 80 și jurisprudența citată).

131    În sfârșit, reiese din jurisprudența amintită la punctul 80 de mai sus că anularea unei decizii are un efect retroactiv care impune autorității să ia o decizie plasându‑se la data la care a fost adoptată decizia anulată. Este totuși necesar să se facă distincție între acest aspect și cel al caracterului retroactiv al noii decizii adoptate de administrație pentru a înlocui actul anulat. Astfel, potrivit jurisprudenței, principiul securității situațiilor juridice, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii, se opune, ca regulă generală, ca aplicarea în timp a unui act să aibă punctul de plecare la o dată anterioară publicării acestuia. Potrivit unei jurisprudențe constante, situația poate fi în mod excepțional diferită dacă obiectivul care trebuie atins impune acest lucru și dacă încrederea legitimă a persoanelor interesate este respectată în mod corespunzător (a se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2014, Éditions Odile Jacob/Comisia, T‑471/11, EU:T:2014:739, punctul 102 și jurisprudența citată). Această încredere ia naștere atunci când administrația furnizează persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere, care o determină să nutrească speranțe întemeiate. În plus, aceste asigurări trebuie să fie conforme cu dispozițiile statutului și cu normele aplicabile în general (a se vedea Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Cortivo/Parlamentul, F‑52/12, EU:F:2013:173, punctul 85 și jurisprudența citată).

132    În speță, contrar celor susținute de Comisie, motivul întemeiat pe încălcarea articolului 266 TFUE este explicat suficient în cererea introductivă, cu respectarea obligațiilor impuse de articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură. Această critică este, așadar, admisibilă.

133    În conformitate cu principiile amintite la punctele 128 și 129 de mai sus, Comisia trebuia să execute Hotărârile F‑96/13 și T‑689/16 respectând nu numai dispozitivele lor, ci și motivele pe baza cărora au fost pronunțate și care constituia temeiul necesar al acestora, eliminând nelegalitatea săvârșită în privința reclamantului și evitând ca noua decizie să fie afectată de aceleași neregularități ca cele identificate în aceste hotărâri.

134    Or, în Hotărârea F‑96/13, instanța Uniunii a constatat numai încălcarea dreptului la apărare al reclamantului în împrejurările amintite la punctul 82 de mai sus, ceea ce a condus la anularea primei decizii de schimbare a repartizării. În ceea ce privește Hotărârea T‑689/16, instanța Uniunii a invocat numai necompetența șefei unității DG RH.B4 de a adopta a doua decizie de schimbare a repartizării.

135    Executarea Hotărârilor F‑96/13 și T‑689/16 impunea, așadar, directoarei generale a DG RH, în calitatea sa de AIPN competentă, să examineze situația reclamantului la data adoptării primei decizii de schimbare a repartizării, dându‑i posibilitatea de a se exprima cu privire la pretinsele tensiuni și la consecințele pe care intenționa să le deducă în calitatea sa de AIPN competentă, și anume schimbarea repartizării în litigiu cu efect retroactiv de la 1 ianuarie 2013.

136    După ascultarea reclamantului, directoarea generală a DG RH a confirmat că tensiunile resimțite în cadrul delegației generaseră o situație relațională din ce în ce mai dificil de suportat și că schimbarea repartizării în litigiu era justificată. Prin urmare, în opinia sa, se impuneau confirmarea primei decizii de schimbare a repartizării și regularizarea situației administrative a reclamantului. Acest scop impunea ca decizia atacată să aibă efect retroactiv, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 131 de mai sus.

137    Contrar celor sugerate de reclamant, fără a invoca argumente precise în acest scop, principiul securității juridice nu a fost încălcat prin acest efect retroactiv, în măsura în care nici instanța Uniunii, nici administrația nu au repus niciodată în discuție temeinicia schimbării repartizării în litigiu începând cu anul 2012 și nici, a fortiori, nu i‑au dat reclamantului asigurări precise, necondiționate și concordante de natură să dea naștere unei încrederi legitime, în conformitate cu jurisprudența menționată la punctul 131 de mai sus.

138    Prin urmare, decizia atacată putea avea un efect retroactiv, cu respectarea criteriilor amintite la punctul 131 de mai sus.

139    Pe de altă parte, trebuie arătat că executarea Hotărârilor F‑96/13 și T‑689/16 nu întâmpina obstacole majore în sensul jurisprudenței menționate la punctul 130 de mai sus. Astfel, după cum se indică la punctele 93 și 101 de mai sus, trecerea timpului nu l‑a împiedicat pe reclamant să își exercite pe deplin dreptul de a fi ascultat de directoarea generală a DG RH, nici pe aceasta din urmă să aibă toate elementele contextuale pentru a se pronunța cu privire la faptele în litigiu, astfel încât Comisia putea remedia nelegalitățile identificate în aceste hotărâri prin adoptarea unei noi decizii și nu era obligată să îl compenseze în mod echitabil pe reclamant. Astfel, decizia atacată a fost adoptată cu respectarea articolului 266 TFUE.

140    În sfârșit, reclamantul nu explică motivele pentru care faptul de a trebui să examineze o situație atât de veche în executarea Hotărârilor F‑96/13 și T‑689/16 nu ar garanta respectarea protecției garanțiilor procedurale aferente calității sale de informator.

141    Pe această bază, este necesar să se respingă a doua serie de argumente invocate de reclamant în susținerea celui de al doilea și a celui de al treilea aspect ale celui de al doilea motiv.

2)      Cu privire la abuzul de procedură, la nerespectarea obligației de solicitudine și la încălcarea principiului imparțialității

142    În susținerea primei serii de argumente identificate la punctul 123 de mai sus legate de abuzul de procedură, de nerespectarea obligației de solicitudine și de încălcarea principiului imparțialității, reclamantul arată că, în executarea Hotărârilor F‑96/13 și T‑689/16, Comisia nu a avut niciodată nici cea mai mică intenție să își revadă poziția privind schimbarea repartizării în litigiu.

143    Potrivit reclamantului, sensul deciziei atacate era anunțat încă de la început în schimburile de corespondență care au precedat‑o. În fața unui fapt împlinit, directoarea generală a DG RH s‑ar fi limitat să adopte aceeași decizie cu efect retroactiv, oficializând o schimbare a repartizării care ar fi nelegală începând cu 1 ianuarie 2013. Ar demonstra necesitatea de a „regulariza” situația administrativă a reclamantului menționată în decizia atacată faptul că prima decizie de schimbare a repartizării a trebuit să fie formalizată după adoptarea sa la 20 noiembrie 2012, precum și afirmația Comisiei în fața instanței Uniunii în cauza T‑689/16 potrivit căreia era „puțin probabil” ca directoarea generală a DG RH să fi adoptat o decizie diferită în 2015 în raport cu decizia luată de șefa unității DG RH.B4. Reclamantul apreciază că retroactivitatea urmărită a influențat domeniul de aplicare al actului, iar nu invers. Comisia nu s‑ar fi prevalat în mod concret de scopul urmărit de „etapele procedurale impuse” în Hotărârile F‑96/13 și T‑689/16, în special de a permite reclamantului să aibă în mod real o șansă de a influența AIPN în cadrul unei analize obiective și imparțiale. În speță, reclamantul ar fi fost ascultat doar ca o simplă formalitate.

144    În această privință, este necesar să se arate de la bun început că reclamantul invocă în esență aceleași argumente în susținerea tuturor încălcărilor invocate, în timp ce noțiunile de „imparțialitate”, de „abuz de procedură” și de „obligație de solicitudine” au un conținut precis.

145    Cerința de imparțialitate privește, pe de o parte, imparțialitatea subiectivă, în sensul că niciunul dintre membrii instituției în cauză însărcinat cu soluționarea cauzei nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți, imparțialitatea personală prezumându‑se până la proba contrară și, pe de altă parte, imparțialitatea obiectivă, în sensul că instituția trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice bănuială legitimă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2021, PL/Comisia, T‑586/19, nepublicată, EU:T:2021:370, punctele 107 și 110 și jurisprudența citată).

146    Noțiunea de „abuz de putere” se referă la utilizarea de către o autoritate administrativă a competențelor sale în alt scop decât cel în vederea căruia au fost conferite. O decizie este afectată de abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptată în scopul de a atinge alte obiective decât cele declarate (a se vedea Hotărârea din 19 iunie 2013, BY/AESA, F‑81/11, EU:F:2013:82, punctul 69 și jurisprudența citată).

147    În sfârșit, obligația de solicitudine a administrației față de agenții săi reflectă echilibrul dintre drepturile și obligațiile reciproce pe care statutul le‑a creat în relațiile dintre autoritatea publică și agenții serviciului public. Această obligație, precum și principiul bunei administrări implică în special ca, atunci când se pronunță cu privire la situația unui funcționar, autoritatea competentă să ia în considerare toate elementele care îi pot determina decizia și ca, procedând astfel, să țină seama nu numai de interesul serviciului, ci și de cel al funcționarului în cauză (a se vedea Hotărârea din 25 iunie 2003, Pyres/Comisia, T‑72/01, EU:T:2003:176, punctul 77 și jurisprudența citată).

148    Argumentele reclamantului trebuie examinate în lumina acestor principii.

149    În primul rând, nu se poate reproșa directoarei generale a DG RH că i‑a prezentat reclamantului, în cadrul schimburilor amintite la punctele 19-24 de mai sus, sensul deciziei pe care intenționa să o ia. Astfel, necomunicarea acestei informații de către administrație înainte de adoptarea primei decizii de schimbare a repartizării a justificat anularea acesteia de către instanța Uniunii în Hotărârea F‑96/13, ca urmare a încălcării dreptului la apărare al reclamantului.

150    În al doilea rând, utilizarea termenului „regularizare” în decizia atacată nu denotă nici părtinire sau prejudecăți personale din partea directoarei generale a DG RH, nici existența unui abuz de procedură. Astfel, nelegalitățile care afectau prima și a doua decizie de schimbare a repartizării constatate de instanța Uniunii în Hotărârile F‑96/13 și T‑689/16 nu priveau temeinicia schimbării repartizării în litigiu, ci condițiile de adoptare a acestor decizii. Deși instanța Uniunii nu a exclus în aceste cauze adoptarea unei decizii diferite în executarea hotărârilor sale, aceasta din urmă implica remedierea nelegalităților constatate, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctele 128 și 129 de mai sus.

151    În al treilea rând, condițiile de adoptare a primei decizii de schimbare a repartizării, care au fost considerate nelegale în Hotărârea F‑96/13, nu le afectează pe cele ale deciziei atacate. De altfel, aceasta din urmă a fost adoptată în scopul remedierii neregularităților constatate.

152    În al patrulea rând, afirmația Comisiei în cadrul cauzei T‑689/16 potrivit căreia era puțin probabil ca directoarea generală a DG RH să fi luat în 2015 o decizie diferită de cea adoptată de șefa unității DG RH.B4 nu constituie decât o luare de poziție a serviciului său juridic în cadrul litigiului din fața Tribunalului, care nu exclude, pe de altă parte, un rezultat diferit.

153    În sfârșit, în ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia nu ar fi fost ascultat de directoarea generală a DG RH decât ca o simplă formalitate, acesta nu se întemeiază pe niciun indiciu obiectiv.

154    Dimpotrivă, trebuie să se constate că, astfel cum s‑a arătat la punctul 85 de mai sus, reclamantul a fost invitat în trei rânduri să își prezinte observațiile cu privire la intenția directoarei generale a DG RH de a regulariza situația sa administrativă confirmând schimbarea repartizării în litigiu.

155    Prima serie de argumente invocate de reclamant în susținerea celui de al doilea și a celui de al treilea aspect nu este, așadar, fondată.

156    În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, al doilea motiv trebuie respins.

4.      Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 22a din statut, a obligației de asistență și de solicitudine, a articolului 22c din statut, a obligațiilor de diligență, de neutralitate, de imparțialitate și de obiectivitate, a dreptului la un tratament echitabil al dosarului reclamantului și a așteptărilor sale legitime, precum și pe un abuz de procedură

157    Acest motiv este împărțit în patru aspecte, primul, întemeiat pe o încălcare a articolului 22c din statut, al doilea, întemeiat pe o încălcare a obligației de solicitudine, al treilea, întemeiat pe o încălcare a principiilor obiectivității, imparțialității și neutralității AIPN competente, precum și pe o încălcare a principiilor egalității de tratament și nediscriminării și, al patrulea, întemeiat pe o încălcare a normelor în materie de sarcină a probei stabilite în Orientările privind avertizarea în interes public.

158    Cu titlu introductiv, trebuie arătat, asemenea Comisiei, că, deși încălcarea obligației de asistență este invocată în titlul prezentului motiv, nicio argumentație nu este prezentată în susținerea sa în cererea introductivă. Această critică nu îndeplinește, așadar, cerințele impuse de articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură și, prin urmare, trebuie declarată inadmisibilă. Situația este aceeași în ceea ce privește critica întemeiată pe o încălcare a așteptărilor legitime ale reclamantului. Aceasta din urmă este menționată în titlul motivului, însă nu este dezvoltată în mod suficient de clar în cererea introductivă.

159    Odată făcute aceste precizări, trebuie analizate mai întâi primul și al patrulea aspect invocate de reclamant în susținerea celui de al treilea motiv, înainte de a examina celelalte două aspecte.

a)      Cu privire la primul aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 22c din statut

160    Reclamantul susține că articolul 22c din statut impune Comisiei să adopte norme privind tratamentul confidențial al reclamațiilor formulate de o persoană care are calitatea de informator atunci când se consideră victima unor represalii. Potrivit reclamantului, se presupune că aceste norme vizează cele trei dimensiuni menționate la articolul 22c al doilea paragraf din statutul menționat. Or, nu ar exista nicio normă care să includă aceste trei dimensiuni. Singurele norme care ar fi fost adoptate de Comisie în temeiul articolului 22c din statut ar privi termenele de tratare, sarcina probei și competența directoarei generale, și nu a serviciilor, de a lua decizii în calitate de AIPN.

161    Reclamantul adaugă că tratamentul special al cererilor informatorilor, garantat de articolul 22c din statut, impune ca AIPN competentă să acționeze singură, fără asistența serviciilor, și ca informatorul să fie protejat, evitându‑se să fie supus acelorași norme ca și ceilalți funcționari sau agenți, prin faptul că trebuie să divulge în mod sistematic calitatea sa de informator și justificarea acesteia din urmă.

162    Comisia contestă argumentele reclamantului.

163    Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că nu se contestă că articolul 22c din statut trebuia respectat în cadrul adoptării deciziei atacate.

164    Articolul 22c din statut prevede:

„În conformitate cu articolele 24 și 90, fiecare instituție instituie o procedură pentru reclamațiile depuse de funcționari cu privire la modul în care au fost tratați după exercitarea sau ca urmare a exercitării de către aceștia a obligațiilor care le incumbă în temeiul articolului 22a sau 22b. Instituția în cauză se asigură că reclamațiile în cauză sunt tratate în mod confidențial și, atunci când circumstanțele justifică acest lucru, înainte de expirarea termenelor stabilite la articolul 90.

Autoritatea împuternicită să facă numiri a fiecărei instituții stabilește norme interne inter alia cu privire la:

–        informarea funcționarilor menționați la articolul 22a alineatul (1) sau la articolul 22b cu privire la tratarea chestiunilor raportate de aceștia,

–        protecția intereselor legitime ale acestor funcționari și a vieții lor private, și

–        procedura de tratare a reclamațiilor menționată la primul paragraf din prezentul articol.”

165    Articolul 22c din statut a fost introdus prin Regulamentul (UE, Euratom) nr. 1023/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2013 de modificare a Statutului funcționarilor Uniunii Europene și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (JO 2013, L 287, p. 15), în scopul de a impune AIPN din fiecare instituție obligația de a stabili norme interne pentru acordarea de garanții unor informatori, inclusiv o procedură de tratare a reclamațiilor cu privire la modul în care au fost tratați după îndeplinirea sau ca urmare a îndeplinirii de către aceștia a obligațiilor care le incumbă în temeiul articolului 22a sau 22b din statut.

166    Contrar celor susținute de reclamant, articolul 22c al doilea paragraf din statut nu impune ca toate normele aplicabile informatorilor, inclusiv atunci când formulează reclamații, să fie prevăzute într‑un singur act.

167    În ceea ce privește Comisia, anumite garanții menționate la articolul 22c din statut erau deja prevăzute înainte de intrarea în vigoare a acestei dispoziții în cadrul Orientărilor privind avertizarea în interes public.

168    Mai multe măsuri de protecție a informatorilor sunt menționate în aceste orientări, printre care figurează confidențialitatea identității informatorului, pe care Comisia se angajează să o respecte. În temeiul acestei norme, numele său nu este dezvăluit persoanelor potențial implicate în faptele ilicite și nici persoanelor care nu au nevoie în mod strict să îl cunoască, cu excepția cazului în care informatorul autorizează personal divulgarea identității sale sau este vorba despre o cerință în cadrul urmăririi penale care ar putea rezulta din aceste acte. Normele care reglementează sarcina probei, menționate la punctul 57 de mai sus și de care se prevalează reclamantul, sunt prevăzute și ca măsură de protecție a informatorilor. Pe de altă parte, se precizează că, pentru ca Comisia să poată să ia măsuri de protecție, membrul personalului în cauză trebuie să se facă cunoscut instituției în calitate de informator.

169    Decizia AIPN/AAIC a Comisiei, menționată la punctul 63 de mai sus, prevede de asemenea norme specifice privind deciziile de schimbare a repartizării unui funcționar care a denunțat disfuncționalități în conformitate cu procedurile prevăzute în această privință. Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 47 și 48 din Hotărârea T‑689/16, asemenea decizii nu pot fi luate decât de directoarea generală a DG RH, fără delegare. Astfel cum s‑a arătat la punctul 63 de mai sus, decizia AIPN/AAIC a Comisiei stabilește de asemenea competența membrului Comisiei responsabil din cadrul DG RH de a se pronunța cu privire la reclamațiile formulate de acest funcționar împotriva deciziei de schimbare a repartizării.

170    Aceste norme sunt completate de Nota administrativă nr. 79-2013 menționată la punctul 37 de mai sus. Aceasta din urmă conferă unității DG RH.D 2 (numită în prezent DG RH.E2) competența de a trata toate cererile și reclamațiile, inclusiv pe cele prezentate de informatori, în scopul luării unei decizii de către AIPN competentă. Această comunicare prevede că reclamațiile formulate în temeiul articolului 22c din statut trebuie să primească, dacă împrejurările justifică acest lucru, un răspuns motivat în termene inferioare celor prevăzute la articolul 90 din statut. Se prevede de asemenea ca reclamațiile referitoare la subiecte sensibile să nu fie discutate în cadrul consultărilor inter‑servicii.

171    Aceste norme sunt completate și de cele care figurează în declarația de confidențialitate privind protecția datelor cu caracter personal menționată la punctul 35 de mai sus. În conformitate cu această declarație, care se referă de asemenea la articolul 22c din statut, accesul la datele cu caracter personal conținute în reclamație se acordă numai personalului autorizat care are strict nevoie de acest lucru. Se instituie mecanisme de protecție a datelor cu caracter personal, cum ar fi accesul limitat în cadrul DG Resurse Umane și Securitate la hard diskul unității DG RH.E2. Pe de altă parte, se amintește că membrii acestei unități sunt ținuți de obligația de confidențialitate și de discreție.

172    În sfârșit, este necesar să se arate că reclamația care provine de la un informator poate fi prezentată, precum în speță, cu ajutorul unui formular de acoperire care se referă la articolul 22c din statut. Trimiterea la această dispoziție în formularul de reclamație permite unității DG RH.E2 să identifice încă de la depunerea sa caracterul său sensibil și să garanteze informatorilor respectarea măsurilor de protecție, amintite la punctele 165-171 de mai sus.

173    Rezultă că, contrar celor susținute de reclamant, Comisia a adoptat norme specifice privind tratarea reclamațiilor provenind de la informatori, în conformitate cu articolul 22c din statut.

174    În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia ar fi trebuit ca AIPN competentă să acționeze fără asistența serviciilor, o astfel de cerință nu este impusă nici de articolul 22c din statut, nici de vreuna dintre normele interne menționate la punctele 167-172 de mai sus. În plus, confidențialitatea identității informatorului este protejată suficient de aceste norme.

175    În sfârșit, în ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia protecția conferită persoanelor care au denunțat disfuncționalități ar urmări să evite ca acestea să fie obligate să divulge în mod sistematic statutul lor de informatori și justificarea acestuia din urmă oricărei persoane însărcinate cu tratarea reclamațiilor, normele amintite la punctele 168-172 de mai sus nu impun ca aceste persoane să descrie detaliile disfuncționalităților denunțate în reclamațiile lor. În schimb, astfel cum se indică în Orientările privind avertizarea în interes public, aceste persoane trebuie să se facă cunoscute instituției în calitate de informatori pentru ca serviciile să poată asigura măsurile de protecție prevăzute de normele adoptate în conformitate cu articolul 22c din statut.

176    În lumina acestor considerații, primul aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

b)      Cu privire la al patrulea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor în materie de sarcină a probei stabilite în Orientările privind avertizarea în interes public

177    Reclamantul susține că, în conformitate cu punctul 3 din Orientările privind avertizarea în interes public, persoanei care ia o măsură defavorabilă împotriva informatorului îi revine sarcina de a dovedi că nu există nicio legătură între informațiile transmise în temeiul obligațiilor care figurează la articolul 22a din statut și această măsură. Or, urmărind să regularizeze o perioadă deja încheiată, Comisia nu ar fi încercat niciodată să protejeze reclamantul împotriva schimbării repartizării în litigiu, în condițiile în care aceasta era deosebit de prejudiciabilă.

178    Comisia solicită respingerea argumentelor reclamantului ca fiind fie inadmisibile, fie nefondate.

179    Cu titlu introductiv, trebuie observat că reclamantul nu a invocat existența unei erori vădite de apreciere prin care să conteste constatarea, în decizia atacată, a existenței unor dificultăți de relaționare interne în cadrul delegației.

180    Reclamantul susține, în schimb, că normele privind sarcina probei stabilite în Orientările privind avertizarea în interes publicau fost încălcate ca urmare a faptului că directoarea generală a DG RH nu a demonstrat lipsa unei legături între schimbarea repartizării în litigiu și denunțările sale.

181    Este necesar să se arate că Comisia nu contestă că normele care reglementează sarcina probei prevăzute la punctul 3 din Orientările privind avertizarea în interes public, menționate la punctul 57 de mai sus, se aplicau în speță.

182    Punctul 3 din Orientările privind avertizarea în interes public prevede următoarele:

„Orice membru al personalului care raportează o neregulă gravă va fi protejat împotriva represaliilor, în măsura în care acesta acționează cu bună‑credință și cu respectarea dispozițiilor prezentelor orientări. În ceea ce privește sarcina probei, revine persoanei care ia o măsură defavorabilă împotriva informatorului sarcina de a dovedi că această măsură a avut la bază alte motive decât notificarea unor disfuncționalități.”

183    Prin urmare, trebuie să se examineze dacă directoarea generală a DG RH a stabilit corespunzător cerințelor legale că schimbarea repartizării în litigiu a avut la bază alte motive decât denunțarea unor disfuncționalități de către reclamant.

184    În decizia atacată, astfel cum a fost completată prin decizia de respingere în parte a reclamației, schimbarea repartizării în litigiu este motivată de dificultățile de relaționare interne care rezultau din mai multe e‑mailuri datând din perioada cuprinsă între 18 septembrie și 13 noiembrie 2012. Ca răspuns la reclamație, se arată că schimbarea repartizării în litigiu nu era motivată de denunțările făcute de reclamant în anul 2012. În plus, sunt menționate problemele interpersonale dintre reclamant și colegii săi.

185    În această privință, este necesar să se constate că, deși denunțarea făcută de reclamant la 3 octombrie 2012 a putut face mai dificile relațiile dintre acesta din urmă, superiorii săi ierarhici și colegii săi, în speță era vorba despre probleme interpersonale și de atitudine în cadrul delegației care precedau această denunțare și care puteau justifica schimbarea repartizării în litigiu, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctele 52 și 53 de mai sus.

186    Astfel cum arată Comisia, aceste probleme sunt evidențiate în special în e‑mailul adresat reclamantului de șeful delegației la 18 septembrie 2012 și menționat în cursul reuniunii din 15 octombrie 2015 (a se vedea punctul 12 de mai sus).

187    În acest e‑mail, șeful delegației i‑a transmis reclamantului că este pentru a doua oară într‑un interval de timp scurt când aștepta scuze din partea colegilor săi. Șeful delegației s‑a întrebat de ce acești colegi făceau anumite comentarii și i‑a amintit reclamantului că respectul este o stradă cu două sensuri, lăsând să se înțeleagă că nu era scutit de reproșuri în acest sens. Pe de altă parte, acesta a luat apărarea persoanei căreia reclamantul îi solicita scuze. Astfel, deși contextul la care se face referire în e‑mail nu este identificabil la simpla sa citire, acesta permite identificarea existenței unor probleme interpersonale care au afectat delegația și care precedau denunțarea.

188    De asemenea, în e‑mailul din 12 noiembrie 2012 adresat reclamantului, menționat și în cadrul reuniunii din 15 octombrie 2015 (a se vedea punctul 12 de mai sus), șeful delegației a evocat probleme de comunicare, precum și plângerile mai multor colegi potrivit cărora reclamantul adoptase o atitudine verbală și nonverbală necorespunzătoare. În acest e‑mail, șeful delegației i‑a solicitat de asemenea reclamantului să își schimbe imediat atitudinea, comportamentul, precum și comunicarea.

189    Din aceste e‑mailuri reiese că incidentele erau legate de atitudinea reclamantului și nu erau izolate și că acesta fusese avertizat în mai multe rânduri cu privire la dificultățile de relaționare menționate.

190    Întemeindu‑se pe aceste elemente, Comisia și‑a îndeplinit sarcina probei care îi revenea în temeiul normelor amintite la punctele 181 și 182 de mai sus, stabilind că schimbarea repartizării în litigiu avusese la bază alte motive decât notificarea unor disfuncționalități efectuată de reclamant în temeiul articolului 22a din statut.

191    Al patrulea aspect al celui de al treilea motiv nu este, așadar, fondat și trebuie respins.

c)      Cu privire la al doilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a obligației de solicitudine

192    Reclamantul susține că, în cadrul schimbării repartizării sale pe posturi excedentare succesive, create pentru el începând cu anul 2013, a fost luat în considerare numai interesul serviciului, deși interesul său personal și statutul său de informator ar fi trebuit să fie de asemenea luate în considerare, după ascultarea sa cu privire la subiect în scopul de a i se garanta cea mai bună protecție.

193    Comisia contestă argumentele reclamantului.

194    Trebuie amintit că încălcarea obligației de solicitudine a fost de asemenea invocată de reclamant în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, legat de un pretins abuz de putere și de încălcarea principiului imparțialității. În susținerea acestor critici, care au fost respinse (a se vedea punctele 142-155 de mai sus), reclamantul a arătat că, în executarea Hotărârilor F‑96/13 și T‑689/16, Comisia nu avusese niciodată nici cea mai mică intenție să își revizuiască poziția privind schimbarea repartizării în litigiu.

195    În cadrul prezentului aspect, reclamantul denunță o încălcare a obligației de solicitudine dintr‑o altă perspectivă, legată de neluarea în considerare a interesului său personal.

196    În această privință, trebuie amintit că, deși, în temeiul obligației de solicitudine, autoritatea competentă este obligată, atunci când apreciază interesul serviciului, să ia în considerare toate elementele care pot influența decizia sa, în special interesul agentului vizat, luarea în considerare a interesului personal al funcționarului nu poate merge până la a interzice AIPN să schimbe repartizarea unui funcționar împotriva voinței sale dacă acest lucru este în interesul serviciului (a se vedea Hotărârea din 28 octombrie 2004, Meister/OAPI, T‑76/03, EU:T:2004:319, punctul 192 și jurisprudența citată).

197    Astfel cum reiese din analiza primului aspect al celui de al doilea motiv, reclamantului i s‑a dat posibilitatea în mai multe rânduri să își prezinte punctul de vedere cu privire la schimbarea repartizării în litigiu. Aceasta din urmă nu a împiedicat promovarea sa la gradul AD 12 în cadrul exercițiului de promovare 2013. În ceea ce privește interesul serviciului, reclamantul nu contestă dificultățile de relaționare invocate de Comisie.

198    În lumina acestor constatări, al doilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

d)      Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiilor obiectivității, imparțialității și neutralității AIPN competente, precum și pe încălcarea principiilor egalității de tratament și nediscriminării

199    Reclamantul arată că administrația a recunoscut că a acționat numai pentru a corecta nelegalitățile succesive, fără a avea ca obiectiv protecția care îi era datorată ca urmare a statutului său de informator, cu încălcarea obligației de neutralitate, de imparțialitate și de obiectivitate.

200    Reclamantul adaugă că Comdel ar fi trebuit să fie consultată de AIPN competentă. Dacă această comisie ar fi fost informată încă din anul 2012 despre motivarea eronată în susținerea schimbării repartizării în litigiu și despre calitatea de informator a reclamantului, precum și despre suspiciunile sale de corupție legate de organizația menționată la punctul 6 de mai sus, probabil că ar fi fost luată o decizie diferită. Într‑adevăr, DG Buget este membră a acestei comisii, iar serviciile sale sunt cele care au emis în mod oficial un avertisment împotriva acestei organizații internaționale.

201    Comisia solicită respingerea argumentelor reclamantului ca fiind fie inadmisibile, fie nefondate.

202    În ceea ce privește criticile întemeiate pe o încălcare a obligațiilor de neutralitate, de imparțialitate și de obiectivitate, este necesar să se arate, asemenea Comisiei, că reclamantul reiterează argumentele deja examinate și respinse în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, în susținerea unei încălcări a principiului imparțialității, potrivit cărora Comisia s‑a limitat să regularizeze situația administrativă a reclamantului, fără a avea ca obiectiv reexaminarea situației sale. Pentru motivele expuse la punctele 144-155 de mai sus, aceste critici nu sunt întemeiate.

203    În ceea ce privește încălcarea principiilor egalității de tratament și nediscriminării, menționată în titlul acestui aspect, Comisia observă în mod întemeiat că reclamantul nu prezintă niciun argument în susținerea acestor critici, astfel încât cererea introductivă nu este, cu privire la acest aspect, conformă cu cerințele impuse de articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură. Prin urmare, aceste critici sunt inadmisibile.

204    Singurele argumente invocate de reclamant în susținerea acestui aspect, care nu au fost analizate în cadrul altor motive, privesc lipsa consultării Comdel.

205    În această privință, este necesar să se constate, asemenea Comisiei, că reclamantul nu invocă încălcarea unei dispoziții specifice din Decizia Comisiei din 10 octombrie 2012 privind gestionarea resurselor sale în delegațiile Uniunii, care reglementează Comdel și modalitățile sale de consultare.

206    Argumentele referitoare la Comdel susțin încălcarea principiilor obiectivității, imparțialității și neutralității AIPN competente, invocată în cadrul prezentului aspect. În această privință, reclamantul precizează, în replică, că intervenția Comdel ar fi oferit, cel puțin, un element obiectiv de aparență de neutralitate și de obiectivare a deciziei atacate, întrucât un terț ar fi putut să se exprime cu privire la dosar.

207    Presupunând că cererea introductivă poate fi considerată, cu privire la acest aspect, ca fiind conformă cu cerințele prevăzute la articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, trebuie să se observe că competența directoarei generale a DG RH de a se pronunța cu privire la schimbarea repartizărilor persoanelor care au denunțat disfuncționalități, amintită la punctul 48 din Hotărârea T‑689/16, urmărește tocmai să acorde informatorilor garanțiile suplimentare de imparțialitate, de obiectivitate și de neutralitate solicitate de reclamant.

208    Pe de altă parte, nu se contestă că Comdel fusese consultată înainte de adoptarea primei decizii de schimbare a repartizării. Or, în executarea Hotărârii F‑96/13, Comisia trebuia doar să remedieze nelegalitatea care afectase această decizie și care privea încălcarea dreptului la apărare al reclamantului.

209    În plus, chiar în ipoteza în care s‑ar considera că Comdel ar fi trebuit să fie consultată de directoarea generală a DG RH înainte de adoptarea deciziei atacate, trebuie amintit că o neregularitate procedurală nu determină anularea în tot sau în parte a unei decizii decât dacă se dovedește că, în lipsa acestei neregularități, procedura administrativă ar fi putut conduce la un rezultat diferit și, în consecință, decizia atacată ar fi putut avea un conținut diferit (a se vedea Hotărârea din 2 martie 2010, Evropaïki Dynamiki/EMSA, T‑70/05, EU:T:2010:55, punctul 103 și jurisprudența citată).

210    Or, niciun element din dosar nu permite să se stabilească faptul că, în cazul unei noi consultări a Comdel, procedura ar fi putut conduce la un rezultat diferit. Astfel, după cum s‑a constatat la punctele 184-190 de mai sus, schimbarea repartizării în litigiu era motivată de dificultățile de relaționare întâmpinate în cadrul delegației și nu avea legătură cu notificarea unor disfuncționalități cu privire la care DG Buget ar fi putut eventual să reacționeze în cadrul Comdel.

211    Pentru acest motiv, este necesar să se respingă al treilea aspect și, prin urmare, al treilea motiv ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

212    Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că concluziile în anulare trebuie respinse.

C.      Cu privire la concluziile în despăgubire

213    Reclamantul solicită Tribunalului obligarea Comisiei la plata de despăgubiri în cuantum de 250 000 de euro pentru repararea prejudiciului material suferit și în cuantum de 100 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral invocat.

214    În ceea ce privește nelegalitățile invocate, mai întâi, reclamantul se referă la primele trei decizii de schimbare a repartizării, arătând că acestea au fost anulate sau retrase succesiv pentru motivul că erau nelegale.

215    În continuare, reclamantul arată că decizia atacată a fost adoptată printre altele cu încălcarea dreptului său de a fi ascultat și a dreptului său la apărare, fără respectarea normelor referitoare la protecția informatorilor, ale căror calitate, conținut al protecției și lipsă a unei limitări în timp fuseseră deja clarificate de instanța Uniunii. Potrivit reclamantului, primele trei decizii de schimbare a repartizării ar fi afectate de aceleași nelegalități. În ședință, ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, reclamantul a precizat că executarea incorectă a Hotărârilor F‑96/13 și T‑689/16, cu încălcarea articolului 266 TFUE, constituie de asemenea temeiul cererii sale de despăgubire.

216    În sfârșit, reclamantul formulează o serie de motive de nelegalitate. El afirmă că a fost repartizat de șapte ori împotriva voinței sale începând cu anul 2013 pe posturi excedentare, create pentru el, fără ca sensul acestor anulări succesive să fi fost vreodată luat în considerare pe deplin. DG Resurse Umane și Securitate nu ar fi furnizat niciun sprijin în cursul acestor schimbări ale repartizării. Directoarea generală a DG RH ar fi refuzat în mod sistematic să îl primească, deși instanța Uniunii a apreciat că pretinsele motive de schimbare a repartizării aveau o conotație subiectivă care impunea AIPN competentă să îl asculte ea însăși pe reclamant. Acesta ar fi fost introdus pe o listă neagră și încadrat ca fiind „conflictual”, fără ca administrația să încerce să înțeleagă situația sa în calitate de informator. Toate cererile sale de asistență ar fi fost respinse, deși nu ar fi fost adoptată nicio normă privind punerea în aplicare a protecției conferite informatorului. Ar fi avut loc o încălcare sistematică a confidențialității datelor sale personale, cauzată de deciziile de schimbare a repartizării. Cu excepția deciziei atacate, deciziile succesive de schimbare a repartizării ar fi fost adoptate de o autoritate necompetentă.

217    În ceea ce privește prejudiciul invocat, pe de o parte, reclamantul susține că a suferit un prejudiciu moral, evaluat în fața Tribunalului la 100 000 de euro, cauzat de trei factori. În primul rând, reclamantul denunță o atingere adusă reputației sale, demnității sale personale și profesionale, precum și credibilității sale profesionale ca urmare a faptului că Comisia l‑ar fi menținut în mod nelegal într‑o situație ilegală, negând semnificația concluziilor care rezultă din hotărârile pronunțate succesiv. În al doilea rând, reclamantul se referă la incertitudinea situației sale administrative care persistă de mai mult de nouă ani din cauza succesiunii deciziilor nelegale de schimbare a repartizării, dintre care două au fost anulate de Tribunal, ceea ce ar demonstra o administrare defectuoasă și o lipsă de diligență care i‑ar fi cauzat anxietate și stres. În al treilea rând, reclamantul denunță schimbările succesive de funcție și de atribuții începând de la prima decizie de schimbare a repartizării, fără sprijin special în pofida statutului său de informator.

218    Pe de altă parte, reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material, evaluat la 250 000 de euro legat, în primul rând, de cheltuieli efectuate în faza precontencioasă care s‑au înmulțit de la anularea primei decizii de schimbare a repartizării, în al doilea rând, de situația de incertitudine jurisdicțională și administrativă, caracterizată prin repartizarea sa începând cu anul 2013 pe posturi excedentare, ceea ce a condus la o întârziere în carieră și la a fi perceput de superiorii săi ierarhici ca o „oaie neagră” care deranjează, și, în al treilea rând, de imposibilitatea de a putea beneficia de condițiile stabilite în anexa X la statut și de o carieră internațională, precum și de a beneficia de o promovare pe baza rezultatelor investiției sale profesionale.

219    Comisia solicită respingerea concluziilor în despăgubire fie ca inadmisibile, fie ca nefondate.

220    În această privință, trebuie amintit că, în cadrul unei cereri de despăgubire formulate de un funcționar sau de un agent, angajarea răspunderii unei instituții, a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii este condiționată de întrunirea unui ansamblu de condiții privind nelegalitatea comportamentului reproșat, caracterul real al prejudiciului invocat și existența unei legături de cauzalitate între comportament și prejudiciul invocat. Cele trei condiții de angajare a răspunderii sunt cumulative, ceea ce implică faptul că, în cazul în care una dintre ele nu este îndeplinită, nu poate fi angajată răspunderea instituției [a se vedea Hotărârea din 16 iunie 2021, CE/Comitetul Regiunilor, T‑355/19, EU:T:2021:369, punctul 142 (nepublicată) și jurisprudența citată].

221    Trebuie amintit de asemenea că procedura precontencioasă în materia acțiunii în despăgubire diferă după cum prejudiciul a cărui reparare se solicită rezultă dintr‑un act care lezează în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut sau dintr‑un comportament al administrației lipsit de caracter decizional. În primul caz, persoana interesată trebuie să sesizeze, în termenele stabilite, administrația cu o reclamație îndreptată împotriva actului în cauză. În al doilea caz, în schimb, procedura administrativă trebuie să înceapă prin introducerea unei cereri în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, prin care se urmărește obținerea unei despăgubiri, și să continue, dacă este cazul, printr‑o reclamație îndreptată împotriva deciziei de respingere a acestei cereri (a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 2012, A/Comisia, T‑595/11 P, EU:T:2012:694, punctul 111 și jurisprudența citată).

222    În ceea ce privește concluziile în despăgubire legate de executarea lucrului judecat în conformitate cu articolul 266 TFUE, întemeiate pe faptul că deciziile adoptate nu ar permite decât o compensare parțială a consecințelor nelegalității săvârșite, ele pot fi prezentate și în reclamația împotriva acestor decizii, fără ca admisibilitatea acțiunii să fie condiționată de formularea unei cereri în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2011, AA/Comisia, F‑101/09, EU:F:2011:133, punctul 75 și jurisprudența citată).

223    În sfârșit, în temeiul unei jurisprudențe constante, un funcționar care a omis să introducă, în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut, o acțiune în anulare împotriva unui act despre care se pretinde că îl lezează nu poate, prin intermediul unei cereri de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin acest act, să repare această omisiune și să obțină astfel termene noi de introducere a acțiunii. Acesta nu va putea nici să se prevaleze de pretinsa nelegalitate a acestui act în cadrul unei acțiuni în despăgubiri. În general, un funcționar nu poate, prin intermediul unei cereri de despăgubire, să încerce să obțină un rezultat identic cu cel pe care i l‑ar fi oferit reușita unei acțiuni în anulare pe care a omis să o introducă în timp util (a se vedea Hotărârea din 18 noiembrie 2014, McCoy/Comitetul Regiunilor, F‑156/12, EU:F:2014:247, punctul 96 și jurisprudența citată).

224    În speță, este necesar să se examineze mai întâi motivele de nelegalitate menționate la punctul 216 de mai sus, a căror admisibilitate este contestată de Comisie, înainte de a examina nelegalitățile invocate de reclamant cu privire la deciziile succesive referitoare la schimbarea repartizării în litigiu descrise la punctele 214 și 215 de mai sus.

225    În replică, reclamantul precizează că susținerile amintite la punctul 216 de mai sus nu erau decât o contextualizare a acțiunilor care au condus la anulări succesive de către instanța Uniunii.

226    În cursul ședinței, reclamantul a arătat că descrierea, în cadrul acestor susțineri, a tratamentului pe care administrația i l‑a rezervat de la prima decizie de schimbare a repartizării permite furnizarea unor elemente de cronologie utile pentru ca Tribunalul să aprecieze în speță respectarea termenului rezonabil. Pe de altă parte, deciziile luate de administrație în privința sa de la 1 ianuarie 2013 ar fi afectate de aceeași nelegalitate care afectează schimbarea repartizării în litigiu și care ține de neluarea în considerare a calității sale de informator. În plus, această schimbare a repartizării și faptul de a fi perceput ca o „oaie neagră” ca urmare a denunțărilor sale ar fi la originea schimbărilor succesive ale repartizării.

227    Asemenea Comisiei, este necesar să se considere că susținerile reclamantului amintite la punctul 216 de mai sus sunt inadmisibile, conform jurisprudenței amintite la punctele 221-223 de mai sus. Astfel, prejudiciul a cărui reparare se solicită cu privire la aceste motive de nelegalitate nu decurge nici din decizia atacată, nici din executarea Hotărârilor F‑96/13 și T‑689/16, ci dintr‑o serie de comportamente nedecizionale ale administrației, precum și din alte acte care lezează anterioare deciziei atacate, pe care reclamantul a omis să le conteste în fața Tribunalului.

228    În orice caz, aceste motive de nelegalitate nu sunt întemeiate. Astfel, susținerile reclamantului pornesc în esență de la premisa că schimbarea repartizării în litigiu, așa cum a fost confirmată prin decizia atacată cu efect retroactiv de la 1 ianuarie 2013, a fost decisă ca urmare a denunțărilor sale și că, prin urmare, a condiționat cariera sa ulterioară.

229    Or, după cum s‑a concluzionat la punctul 190 de mai sus, Comisia și‑a îndeplinit sarcina probei care îi revenea și a stabilit corespunzător cerințelor legale că schimbarea repartizării în litigiu avea la bază alte motive decât denunțurile formulate de reclamant. Pe de altă parte, în hotărârile sale pronunțate în cauzele F‑96/13 și T‑689/16, instanța Uniunii nu a repus în discuție temeinicia schimbării repartizării în litigiu.

230    În ceea ce privește nelegalitățile menționate la punctul 215 de mai sus, acestea au fost de asemenea invocate de reclamant în susținerea concluziilor în anularea deciziei atacate și a deciziei de respingere în parte a reclamației.

231    În această privință, este suficient să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, concluziile privind repararea unui prejudiciu material sau moral trebuie respinse atunci când prezintă o legătură strânsă cu concluziile în anulare care, precum în speță, au fost respinse la rândul lor ca inadmisibile sau nefondate (a se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul, T‑570/16, EU:T:2017:283, punctul 69 și jurisprudența citată).

232    În sfârșit, în ceea ce privește adoptarea unei succesiuni de decizii de schimbare a repartizării nelegale menționate la punctul 214 de mai sus, Comisia arată în mod întemeiat că cererile de despăgubire legate de nelegalitățile constatate în Hotărârile F‑96/13 și T‑689/16 care afectează prima și a doua decizie de schimbare a repartizării au fost deja examinate și respinse de instanța Uniunii în aceste hotărâri. Prin urmare, aceste critici sunt contrare autorității de lucru judecat și sunt inadmisibile.

233    În ceea ce privește retragerea în cursul judecății a celei de a treia decizii de schimbare a repartizării din cauza nelegalității (cauza T‑308/20), din analiza care figurează la punctele 109-113 de mai sus reiese că această retragere a contribuit la întârzierea unei proceduri administrative deja lungi, astfel încât decizia atacată nu a fost adoptată într‑un termen rezonabil, cu încălcarea articolului 41 alineatul (1) din cartă.

234    Această nelegalitate nu a condus însă la anularea deciziei atacate, întrucât nu s‑a dovedit că nerespectarea în speță a acestui termen a putut afecta conținutul său (a se vedea punctele 115-117 de mai sus).

235    Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței, încălcarea termenului rezonabil poate determina instanța Uniunii să oblige administrația, chiar și din oficiu, la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de această încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2011, A/Comisia, F‑12/09, EU:F:2011:136, punctele 225 și 226 și jurisprudența citată).

236    În speță, în susținerea cererii sale de despăgubire pentru prejudiciul moral, reclamantul arată în special că, din cauza erorilor succesive care viciază primele trei decizii de schimbare a repartizării, Comisia a creat o situație de incertitudine care a persistat în timp cu privire la situația sa, ceea ce constituie un caz de administrare defectuoasă și de lipsă de diligență care i‑a cauzat anxietate și stres dincolo de ceea ce poate fi considerat rezonabil.

237    Reclamantul solicită Tribunalului obligarea Comisiei la plata sumei de 100 000 de euro pentru toate prejudiciile morale invocate, fără a face distincție între ele.

238    Chiar dacă reclamantul nu a furnizat indicații care să permită cuantificarea precisă a prejudiciului legat de starea sa de incertitudine prelungită în timp, Tribunalul consideră, contrar celor susținute de Comisie, că această împrejurare nu se opune posibilității de a stabili ex æquo et bono o sumă de natură să repare un astfel de prejudiciu, a cărui existență, în speță, poate fi stabilită.

239    În această privință, trebuie să se țină seama de faptul că durata deosebit de lungă a procedurii administrative, care a condus la adoptarea deciziei atacate la mai mult de opt ani de la data faptelor, se datorează erorilor succesive ale administrației, care i‑au putut crea reclamantului o stare de incertitudine și de anxietate cu privire la situația sa, cu atât mai mult cu cât se prevala de calitatea sa de informator.

240    În aceste condiții, Tribunalul consideră că se va efectua o apreciere justă a prejudiciului moral suferit de reclamant, prin stabilirea acestuia în speță, ex æquo et bono, la un cuantum de 3 000 de euro.

241    Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se admită în parte concluziile în despăgubire, în cuantum de 3 000 de euro, și să fie respinse în rest.

IV.    Cu privire la cheltuielile de judecată

242    Potrivit articolului 134 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad, fiecare, în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Totuși, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Tribunalul poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte.

243    În împrejurările din speță, trebuie să se decidă că, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, Comisia va suporta jumătate din cheltuielile de judecată ale reclamantului, obligându‑l pe acesta din urmă să suporte cealaltă jumătate rămasă din propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua)

declară și hotărăște:

1)      Obligă Comisia Europeană la plata către PL a unei despăgubiri de 3 000 de euro.

2)      Respinge în rest acțiunea.

3)      Obligă Comisia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de PL, care va suporta cealaltă jumătate din cheltuielile sale de judecată.

Truchot Kanninen Sampol Pucurull

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 15 noiembrie 2023.

Semnături

*      Limba de procedură: franceza.

1– Date confidențiale ocultate.