HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
12 octombrie 2016(*)
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Articolul 6 punctul 3 – Noțiunea «cerere reconvențională» – Cerere întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză – Plată a unei sume datorate în temeiul unei decizii anulate – Aplicare în timp”
În cauza C‑185/15,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Vrhovno sodišče (Curtea Supremă, Slovenia), prin decizia din 15 ianuarie 2015, primită de Curte la 22 aprilie 2015, în procedura
Marjan Kostanjevec
împotriva
F&S Leasing GmbH,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, și domnii M. Vilaras, J. Malenovský, M. Safjan (raportor) și D. Šváby, judecători,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru F&S Leasing GmbH, de M. Rihtar și de B. Potočan, odvetnika;
– pentru guvernul sloven, de T. Mihelič Žitko, în calitate de agent;
– pentru guvernul spaniol, de M.‑J. García‑Valdecasas Dorrego, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin și de M. Žebre, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 2 iunie 2016,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 punctul 1, a articolului 6 punctul 3 și a articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).
2 Această cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu între domnul Marjan Kostanjevec, cu domiciliul în Slovenia, pe de o parte, și F&S Leasing GmbH (denumită în continuare „F&S”), al cărei sediu social este stabilit în Austria, pe de altă parte, cu privire la neexecutarea unui contract de leasing financiar.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Din considerentul (2) al Regulamentului nr. 44/2001 reiese că acesta vizează, în interesul bunei funcționări a pieței interne, adoptarea „de dispoziții care să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială și la simplificarea formalităților în vederea recunoașterii și executării rapide și simple a hotărârilor de către statele membre legate prin prezentul regulament”.
4 Considerentele (11)-(13) și (15) ale acestui regulament au următorul cuprins:
„(11) Normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență.
(12) În afară de instanța domiciliului pârâtului, trebuie să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și litigiu sau în scopul bunei administrări a justiției.
(13) În cazul contractelor de asigurare, al contractelor încheiate cu consumatorii și al contractelor de muncă, partea defavorizată trebuie să fie protejată prin norme de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale prevăzute în prezentul regulament.
[…]
(15) În interesul administrării armonioase a justiției, este necesar să se reducă la minimum posibilitatea apariției procedurilor concurente și să se evite pronunțarea în două state membre a unor hotărâri ireconciliabile. […]”
5 Normele de competență instituite prin regulamentul menționat sunt cuprinse în capitolul II al acestuia. Capitolul respectiv include printre altele secțiunile (1), (2) și (4), intitulate „Dispoziții generale”, „Competențe speciale” și, respectiv, „Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”.
6 Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, care face parte din secțiunea 1 din capitolul menționat, are următorul cuprins:
„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”
7 Articolul 3 alineatul (1) din acest regulament, care face parte de asemenea din această secțiune, prevede:
„Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.”
8 Potrivit articolului 5 din regulamentul menționat, inclus în secțiunea 2 din același capitol II:
„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:
1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată;
(b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:
– în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;
– în cazul prestării de servicii, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;
(c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a);
[…]”
9 În temeiul articolului 6 punctul 3 din același regulament, inclus de asemenea în această secțiune 2, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acționată în justiție „în cazul unei cereri reconvenționale rezultate în urma aceluiași contract sau fapt pe care s‑a bazat cererea principală, în fața instanței sesizate prin cererea principală”.
10 Articolul 15 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 44/2001, care face parte din secțiunea 4 a aceluiași capitol II, prevede:
„În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 4 și articolului 5 punctul 5, în cazul în care:
[…]
(c) în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, își direcționează activitățile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități.”
11 Articolul 16 din acest regulament prevede:
„(1) Un consumator poate introduce o acțiune împotriva celeilalte părți la contract fie înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză își are domiciliul, fie înaintea instanțelor din locul unde consumatorul își are domiciliul.
(2) Acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul.
(3) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvențională la instanța sesizată cu cererea inițială, în conformitate cu prezenta secțiune.”
12 Articolul 30 din regulamentul menționat are următorul cuprins:
„În înțelesul prezentei secțiuni, se consideră că o instanță este sesizată:
1. la data la care actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent a fost depus în instanță, cu condiția ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului; sau
2. dacă actul trebuie să fie notificat sau comunicat înainte de a fi depus în instanță, la data la care acesta este primit de autoritatea responsabilă de notificarea sau comunicarea acestuia, cu condiția ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie depus în instanță.”
13 Potrivit articolului 66 din același regulament, inclus în capitolul VI din acesta, intitulat „Dispoziții tranzitorii”:
„(1) Dispozițiile prezentului regulament se aplică numai acțiunilor judiciare intentate și actelor autentice întocmite după intrarea în vigoare a acestuia.
(2) Cu toate acestea, hotărârile pronunțate după data intrării în vigoare sunt totuși recunoscute și executate în conformitate cu dispozițiile capitolului III, dacă acțiunea introdusă în statul membru de origine a fost intentată înainte de intrarea în vigoare a prezentului regulament:
(a) în cazul în care acțiunea introdusă în statul membru de origine a fost intentată după intrarea în vigoare a Convenției de la Bruxelles sau a celei de la Lugano atât în statul membru de origine, cât și în statul solicitat;
(b) în toate celelalte situații, în cazul în care normele de competență aplicate sunt conforme cu cele prevăzute fie în capitolul II, fie într‑o convenție încheiată între statul membru de origine și statul membru solicitat, convenție care era în vigoare la data la care a fost intentată acțiunea.”
Dreptul sloven
14 Articolul 183 din Zakon o pravdnem postopku (Codul de procedură civilă), referitor la cererea reconvențională, prevede:
„Pârâtul poate să introducă, până la încheierea dezbaterilor în cauza principală, o cerere reconvențională în fața aceleiași instanțe:
1) dacă cererea reconvențională are legătură cu cererea inițială sau
2) dacă cererea inițială și cererea reconvențională pot fi conciliate sau
3) dacă cererea reconvențională impune constatarea unui drept sau a unui raport juridic a cărui existență sau inexistență influențează în tot sau în parte decizia privind cererea inițială.
O cerere reconvențională nu poate fi introdusă dacă o altă instanță este competentă pe fond în ceea ce privește cererea reconvențională sau dacă este prevăzută o altă procedură pentru soluționarea cererii reconvenționale.
O cerere reconvențională poate fi introdusă chiar dacă trebuie judecată de aceeași instanță într‑o compunere modificată.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
15 F&S, care are sediul social în Austria, a încheiat un contract de leasing financiar cu domnul Kostanjevec la 14 ianuarie 1994. Ca urmare a neachitării ratelor contractuale scadente, F&S i‑a solicitat, la 26 octombrie 1995, plata sumei de 16 692,22 euro, această cerere de executare fiind întemeiată pe un act autentic. În conformitate cu legislația națională, opoziția formulată de domnul Kostanjevec împotriva acestei cereri de executare a avut ca efect sesizarea Okrožno sodišče v Ptuju (Tribunalul Regional din Ptuj, Slovenia) și declanșarea unei proceduri judiciare pe baza cererii de executare menționate.
16 Această din urmă instanță, prin hotărârea din 28 aprilie 2004, l‑a obligat pe domnul Kostanjevec la plata sumei de 16 692,22 euro majorată cu dobânzile contractuale și cu cheltuielile de judecată aferente procedurii.
17 Prin hotărârea Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor, Slovenia) din 11 aprilie 2006, prin care a fost respins apelul formulat de domnul Kostanjevec, hotărârea instanței de prim grad de jurisdicție din 28 aprilie 2004 a dobândit autoritate de lucru judecat și a devenit executorie.
18 Domnul Kostanjevec a declarat recurs împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, Vrhovno sodišče (Curtea Supremă, Slovenia). Înainte ca această instanță să se pronunțe cu privire la recursul respectiv, F&S și domnul Kostanjevec au încheiat, la 31 iulie 2006, o tranzacție extrajudiciară prin care au convenit ca acesta din urmă să achite cel mai târziu la 30 august 2006 suma care face obiectul litigiului principal, și anume 16 692,22 euro, precum și cheltuielile aferente procedurii și executării.
19 Prin ordonanța din 9 iulie 2008, instanța de trimitere a anulat hotărârea Okrožno sodišče v Ptuju (Tribunalul Regional din Ptuj) din 28 aprilie 2004 și hotărârea Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor) din 11 aprilie 2006 și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de prim grad de jurisdicție.
20 Ca urmare a acestei trimiteri spre rejudecare, domnul Kostanjevec a sesizat Okrožno sodišče v Ptuju (Tribunalul Regional din Ptuj) cu o cerere reconvențională prin care a solicitat F&S restituirea sumei de 18 678,45 euro, corespunzătoare cuantumului pe care îl achitase, la 30 august 2006, în executarea tranzacției încheiate cu această societate la 31 iulie 2006, majorată cu dobânzi de întârziere.
21 Statuând din nou, Okrožno sodišče v Ptuju (Tribunalul Regional din Ptuj), prin hotărârea din 4 noiembrie 2009, a respins cererea de recuperare formulată de F&S și a admis cererea reconvențională a domnului Kostanjevec, pentru motivul că acesta din urmă nu obținuse lucrul care făcea obiectul contractului de leasing, astfel încât F&S nu își îndeplinise obligația contractuală de predare a lucrului respectiv.
22 F&S a declarat apel împotriva acestei decizii la Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor), care a statuat, prin hotărârea din 31 martie 2010, că cererea reconvențională formulată de domnul Kostanjevec era inadmisibilă întrucât „acțiunile se află într‑un astfel de raport de interdependență încât se exclud reciproc”. Această instanță a considerat totuși că instanțele slovene erau competente în temeiul articolului 15 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001.
23 Această din urmă hotărâre, în temeiul căreia hotărârea primei instanțe a dobândit autoritate de lucru judecat, a făcut din nou obiectul unui recurs la instanța de trimitere, având ca obiect problema competenței instanțelor slovene de a se pronunța cu privire la cererea reconvențională. F&S apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru formularea unei cereri reconvenționale și nici pentru aplicarea normelor referitoare la litigiile în materia contractelor încheiate de consumatori, întrucât litigiul principal nu decurge dintr‑un contract de leasing financiar sau din contractul încheiat cu un consumator, ci are ca obiect o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză.
24 În aceste condiții, Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Noțiunea «cerere reconvențională» în sensul articolului 6 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretată în sensul că aceasta cuprinde și cererea formulată ca cerere reconvențională în sensul dreptului național după ce, în cadrul procedurii de recurs, a fost anulată o hotărâre rămasă definitivă și devenită executorie într‑o procedură cu privire la cererea principală formulată de intimată, iar această cauză a fost trimisă spre rejudecare la instanța de fond, iar recurentul, prin cererea reconvențională întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, solicită restituirea sumei pe care a fost obligat să o plătească în temeiul hotărârii anulate, pronunțată în cadrul procedurii privind cererea principală a intimatei?
2) Noțiunea «materia contractelor încheiate de consumatori» prevăzută la articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretată în sensul că aceasta cuprinde și situația în care consumatorul formulează o cerere prin care invocă o pretenție întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză ca cerere reconvențională în sensul dreptului național, legată de cererea principală, dar care privește o cauză referitoare la un contract încheiat de un consumator în conformitate cu prevederea citată din Regulamentul nr. 44/2001, și prin care consumatorul‑reclamant solicită restituirea sumei pe care a fost obligat să o plătească în temeiul unei hotărâri anulate (ulterior), pronunțată în cadrul unei proceduri privind cererea principală a intimatei, și, prin urmare, restituirea sumei rezultate dintr‑o cauză în materia contractelor încheiate de consumatori?
3) În cazul în care în speța descrisă mai sus nu este posibilă întemeierea competenței nici pe normele privind competența cu privire la cererea reconvențională, nici pe normele privind competența în materia contractelor încheiate de consumatori:
a) noțiunea «materie contractuală» prevăzută la articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretată în sensul că aceasta cuprinde și cererea prin care recurentul invocă o pretenție întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, dar care este depusă ca cerere reconvențională în sensul dreptului național, legată de cererea principală a intimatei, care privește raportul contractual dintre părți, atunci când cererea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are ca obiect restituirea sumei pe care recurentul a fost obligat să o plătească printr‑o hotărâre (ulterior) anulată, pronunțată în cadrul unei proceduri privind cererea principală a intimatei, și, prin urmare, restituirea sumei rezultate dintr‑o acțiune în materie contractuală?
În situația în care este posibil să se răspundă afirmativ la întrebarea anterioară:
b) în speța descrisă mai sus, competența determinată de locul executării în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie examinată în lumina normelor care reglementează executarea obligațiilor rezultate dintr‑o cerere întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză?”
Cu privire la admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare
25 În observațiile sale scrise, Comisia Europeană invocă inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară. Ea amintește că, potrivit articolului 66 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, dispozițiile acestuia din urmă se aplică numai acțiunilor judiciare intentate după intrarea sa în vigoare. În cazul Republicii Slovenia, dispozițiile respective ar fi, așadar, aplicabile pe teritoriul acestui stat membru numai după aderarea sa la Uniunea Europeană, și anume de la 1 mai 2004.
26 Potrivit Comisiei, dacă procedura principală pendinte ar trebui considerată drept prelungirea acțiunii inițiate ca urmare a cererii de executare silită introduse de F&S la 26 octombrie 1995, ea și‑ar avea în mod vădit originea la o dată cu mult anterioară intrării în vigoare a Regulamentului nr. 44/2001 în Slovenia. Regulamentul respectiv s‑ar putea aplica numai în cazul în care cererea domnului Kostanjevec având ca obiect restituirea sumei plătite în temeiul tranzacției pe care a încheiat‑o cu F&S la 31 iulie 2006 pe baza hotărârii anulate ulterior ar constitui ea însăși o „acțiune judiciară” în sensul articolului 66 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001.
27 Or, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 34 din concluzii, o cerere de restituire formulată în cadrul unei noi examinări a unei acțiuni inițiale, consecință a anulării deciziei, cu autoritate de lucru judecat, la care a condus această acțiune, trebuie calificată drept „acțiune judiciară” în sensul articolului 66 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001.
28 Astfel, dacă soluțiile adoptate prin dreptul intern al statelor membre pot să difere în ceea ce privește modalitățile de punere în aplicare a principiului autorității de lucru judecat, faptul că, potrivit normelor procedurale naționale relevante, o asemenea decizie a dobândit autoritate de lucru judecat este suficient pentru a considera că o acțiune ulterioară care are ca obiect valorificarea în justiție a unui drept în temeiul îmbogățirii fără justă cauză împotriva părții adverse intră sub incidența noțiunii „acțiune judiciară” în sensul acestei dispoziții.
29 Pe de altă parte, în ceea ce privește aplicarea ratione temporis a Regulamentului nr. 44/2001 la litigiul principal, reiese din dosarul înaintat Curții că toate întrebările adresate în cadrul cererii de decizie preliminară privesc acțiunea judiciară întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză introdusă de domnul Kostanjevec în cursul anului 2008, astfel încât o asemenea acțiune intră în domeniul de aplicare temporal al Regulamentului nr. 44/2001.
30 În aceste condiții, trebuie să se considere că cererea de decizie preliminară este admisibilă.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
31 Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că forul desemnat prin această dispoziție în materia cererii reconvenționale este competent să soluționeze o astfel de cerere, având ca obiect restituirea, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, a unei sume corespunzătoare cuantumului convenit în cadrul unei soluționări extrajudiciare, atunci când această cerere este formulată cu ocazia unei noi acțiuni judiciare între aceleași părți, ca urmare a anulării deciziei la care a condus acțiunea inițială între acestea și a cărei executare a determinat soluționarea extrajudiciară respectivă.
32 În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că, la punctul 12 din Hotărârea din 13 iulie 1995, Danværn Production (C‑341/93, EU:C:1995:239), Curtea a interpretat deja noțiunea „cerere reconvențională” în sensul articolului 6 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 ca privind, în esență, o cerere distinctă de obligare a reclamantului, prin care se poate solicita, dacă este cazul, o sumă mai mare decât cea cerută de reclamant și care poate fi soluționată chiar și în cazul în care cererea reclamantului este respinsă.
33 Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 39 din concluzii, cererea reconvențională trebuie, așadar, să poată fi separată de acțiunea reclamantului și să vizeze o pretenție distinctă.
34 În împrejurări precum cele din cauza principală, cererea de restituire a plății efectuate în executarea deciziei inițiale, înainte ca aceasta să fi fost anulată, constituie o cerere autonomă a utilizatorului, prin care se urmărește obligarea distinctă a finanțatorului la restituirea plății nedatorate. Prin urmare, o asemenea cerere nu reprezintă un simplu mijloc de apărare împotriva cererii de plată a părții adverse.
35 Pe de altă parte, potrivit articolului 6 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, cererea reconvențională trebuie să rezulte în urma „aceluiași contract sau fapt pe care s‑a bazat cererea principală”.
36 Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 43 din concluzii, această expresie trebuie interpretată în mod autonom, luând în considerare obiectivele Regulamentului nr. 44/2001.
37 În această privință, trebuie arătat că, în scopul bunei administrări a justiției, forul special în materie de cerere reconvențională permite părților să soluționeze, în cursul aceleiași proceduri și în fața aceleiași instanțe, toate pretențiile lor reciproce care au o origine comună. Astfel, sunt evitate proceduri superflue și multiple.
38 În împrejurări precum cele din cauza principală, cererea reconvențională de restituire, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, trebuie considerată ca decurgând din contractul de leasing care se afla la originea acțiunii inițiale a finanțatorului. Astfel, pretinsa îmbogățire cu suma plătită în executarea hotărârii anulate între timp nu ar fi avut loc în lipsa contractului menționat.
39 Prin urmare, trebuie să se considere că, în asemenea împrejurări, o cerere reconvențională de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză derivă, în sensul articolului 6 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, din contractul de leasing încheiat între părțile din litigiul principal.
40 Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 6 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că forul desemnat prin această dispoziție în materia cererii reconvenționale este competent să soluționeze o astfel de cerere, având ca obiect restituirea, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, a unei sume corespunzătoare cuantumului convenit în cadrul unei soluționări extrajudiciare, atunci când această cerere este formulată cu ocazia unei noi acțiuni judiciare între aceleași părți, ca urmare a anulării deciziei la care a condus acțiunea inițială între acestea și a cărei executare a determinat soluționarea extrajudiciară respectivă.
Cu privire la a doua și la a treia întrebare
41 În măsura în care, în conformitate cu răspunsul oferit la prima întrebare, forul desemnat în materia cererii reconvenționale prin articolul 6 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 este competent în împrejurări precum cele din cauza principală, iar acest răspuns îi permite instanței de trimitere să stabilească competența judiciară, nu este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare.
Cu privire la cheltuielile de judecată
42 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
Articolul 6 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că forul desemnat prin această dispoziție în materia cererii reconvenționale este competent să soluționeze o astfel de cerere, având ca obiect restituirea, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, a unei sume corespunzătoare cuantumului convenit în cadrul unei soluționări extrajudiciare, atunci când această cerere este formulată cu ocazia unei noi acțiuni judiciare între aceleași părți, ca urmare a anulării deciziei la care a condus acțiunea inițială între acestea și a cărei executare a determinat soluționarea extrajudiciară respectivă.
Semnături