HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera de recursuri)
24 octombrie 2011(*)
„Recurs – Funcție publică – Agenți temporari – Concediere – Pierderea încrederii – Motivare – Denaturarea elementelor de probă”
În cauza T‑213/10 P,
având ca obiect recursul formulat împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 februarie 2010, P/Parlamentul European (F‑89/08, nepublicată încă în Repertoriu), având ca obiect anularea acestei hotărâri,
P, fost agent temporar al Parlamentului European, cu domiciliul în Bruxelles (Belgia), reprezentat de É. Boigelot, avocat,
reclamantă,
cealaltă parte în proces fiind
Parlamentul European, reprezentat inițial de doamnele S. Seyr și R. Ignătescu și ulterior de doamna S. Seyr, în calitate de agenți,
pârât în primă instanță,
TRIBUNALUL (Camera de recursuri),
compus din domnii M. Jaeger, președinte, J. Azizi (raportor) și E. Moavero Milanesi, judecători,
grefier: domnul E. Coulon,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat în temeiul articolului 9 din anexa I la Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, reclamanta, doamna P, solicită anularea Hotărârii Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 februarie 2010, P/Parlamentul European (F‑89/08, nepublicată încă în Repertoriu, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a respins acțiunea având ca obiect, în primul rând, anularea deciziei Parlamentului European din 15 aprilie 2008 de reziliere a contractului de agent temporar pe durată nedeterminată prin care era repartizată pe lângă membrii neînscriși ai Parlamentului European (denumită în continuare „decizia în litigiu”), în al doilea rând, reintegrarea sa în funcție, în al treilea rând, obținerea plății salariului începând cu data de 15 iulie 2008 și, în al patrulea rând, obținerea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral și profesional pe care consideră că l‑a suferit din cauza deciziei în litigiu.
Situația de fapt aflată la originea procedurii în primă instanță
2 Situația de fapt este enunțată la punctele 8-21 din hotărârea atacată, după cum urmează:
„8 Reclamanta, care, începând din 1999, a lucrat în mai multe perioade la Parlamentul European, printre altele în 2004, în calitate de asistent parlamentar al domnului Ashley Mote, a fost angajată începând cu data de 1 martie 2005 ca agent temporar cu gradul B*3 treapta 2, pentru a ocupa postul de asistent al membrilor neînscriși ai Parlamentului European.
9 Ca urmare a deciziei domnului Mote de a se alătura grupului «Identitate, Tradiție, Suveranitate» (denumit în continuare «grupul ITS»), reclamanta a fost repartizată la grupul respectiv pe baza unui act adițional la contract, semnat la data de 31 ianuarie 2007.
10 Ca urmare a unui act adițional la contract, încheiat la data de 27 martie 2007, reclamanta a ocupat postul de secretar general al grupului ITS, fiind încadrată în gradul AD 14 treapta 1.
11 La data de 14 iulie 2007, în raportul de «confirmare în funcția de șef de unitate în calitate de secretar general», domnul Gollnisch, evaluator al reclamantei și președinte al grupului ITS, evidenția în special dificultățile relaționale, conflictele, inițiativele nedorite și o anumită confuzie în materie de comunicare. În consecință, decizia biroului grupului ITS a fost aceea de a nu o păstra pe reclamantă în postul de secretar general al grupului menționat. Cu toate acestea, considerând că era capabilă să exercite funcții de un grad superior celui pe care l‑a deținut anterior actului adițional din 27 martie 2007, el a propus să o reintegreze în grupul ITS, repartizând‑o în serviciul uneia dintre componentele acestui grup.
12 Prin scrisoarea din 21 septembrie 2007 semnată de domnul Claeys, prim‑vicepreședinte și președinte în exercițiu al grupului ITS, reclamanta a fost informată în legătură cu rezilierea contractului său la sfârșitul unei perioade de preaviz de trei luni (denumită în continuare «decizia de concediere din 21 septembrie 2007»). În această scrisoare, care face referire la articolul 47 litera (c) din RAA [Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene], se precizează că decizia de reziliere se întemeiază pe pierderea încrederii și că intervine «ca urmare [a] raportului care indică neconfirmarea funcțiilor temporare [ale reclamantei în calitate de] [s]ecretar general al grupului [ITS], [a] refuzului [acesteia] de a lua cunoștință de acesta și [a] deciziei [b]iroului grupului ITS din 5 septembrie [2007, care este anexată la scrisoarea menționată]».
13 Prin scrisoarea din 17 decembrie 2007, coordonatorul membrilor neînscriși, delegatul secretarului general al Parlamentului European pentru membrii menționați, a informat directorul Direcției gestiune administrativă a personalului că, în urma dizolvării grupului ITS și «cu acordul delegației britanice [a membrilor neînscriși]», care îl includea și pe domnul Mote, solicita reintegrarea reclamantei «în postul său anterior» în cadrul secretariatului membrilor neînscriși.
14 Decizia de concediere din 21 septembrie 2007 a fost retrasă și, printr‑un act adițional care a intrat în vigoare la data de 20 decembrie 2007, reclamanta a fost repartizată pe lângă membrii neînscriși și încadrată în gradul AST 3 treapta 3.
15 Printr‑o scrisoare despre care s‑a stabilit, deși data menționată pe aceasta este 27 mai 2008, că datează în realitate din 27 martie 2008, coordonatorul membrilor neînscriși a solicitat secretarului general al Parlamentului European concedierea reclamantei «[c]a urmare a pierderii încrederii, atât personale, cât și politice, între [reclamantă], agent al [s]ecretariatului [m]embrilor [n]eînscriși, și domnul Ashley Mote, membru [n]eînscris și responsabilul său administrativ direct».
16 Prin decizia secretarului general al Parlamentului European din 15 aprilie 2008, contractul reclamantei a fost reziliat în temeiul articolului 47 litera (c) punctul (i) din RAA, «[c]a urmare a pierderii încrederii [față de reclamantă] intervenite în cadrul [s]ecretariatului» membrilor neînscriși (denumită în continuare «decizia în litigiu»). Se menționează că rezilierea va interveni la sfârșitul unei perioade de preaviz de trei luni.
17 Decizia în litigiu prevede de altfel că, pe durata preavizului, reclamanta nu mai are acces în incinta Parlamentului European și că trebuie să predea «în cel mai scurt timp» cheile de la birouri care se află încă în posesia sa.
18 Prin scrisoarea din 8 mai 2008, avocatul reclamantei a solicitat Parlamentului European să retragă decizia în litigiu și să îi aducă la cunoștință motivele acestei decizii.
19 Prin scrisoarea din 14 mai 2008 semnată de șeful Unității «Deconturi» din cadrul Direcției generale personal, reclamanta a fost informată că, «[î]n conformitate cu cererea de recuperare a unei creanțe emisă de domnul Gollnisch, [p]reședintele fostului [g]rup ITS […] [U]nitatea Deconturi va proceda la recuperarea sumei de 1 320,50 euro pe care [reclamanta a] încasat‑o în mod necuvenit». Reclamanta a fost informată de asemenea, printr‑o scrisoare a secretarului general al Parlamentului European din 9 iunie 2008, cu privire la existența unei anchete administrative în ceea ce o privește, după ce secretarul general menționat a «fost informat de domnul Gollnisch, fostul președinte al grupului ITS, că [reclamanta ar fi] utilizat diverse manevre, de natură frauduloasă, pentru a înșela încrederea [domnului Gollnisch], precum și a celorlalți membri ai [b]iroului grupului».
20 Prin scrisoarea din 11 iulie 2008, avocatul reclamantei a introdus, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din Statutul [funcționarilor Uniunii Europene], o reclamație prealabilă solicitând, printre altele, anularea deciziei în litigiu.
21 Prin decizia din 18 septembrie 2008, Parlamentul European a respins reclamația reclamantei.”
3 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului Funcției Publice la 3 noiembrie 2008, reclamanta solicita Tribunalului:
– anularea deciziei în litigiu;
– reintegrarea sa în funcții, în postul și în gradul pe care le deținea la data deciziei în litigiu, cu efect retroactiv și cu repartizarea pe lângă domnii deputați Kilroy‑Silk, Helmer și Hannan;
– dispunerea plății salariului său începând cu 15 iulie 2008 și până la data reintegrării sale efective, cu aplicarea de dobânzi moratorii la o rată de 7 % pe an;
– obligarea Parlamentului European la plata sumei de 10 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral și atingerii aduse carierei sale;
– obligarea Parlamentului European la plata cheltuielilor de judecată.
4 Parlamentul European solicita Tribunalului Funcției Publice:
– respingerea acțiunii în parte ca inadmisibilă și în rest ca nefondată;
– pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată potrivit legii.
Hotărârea atacată
5 Prin hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice a respins acțiunea în totalitate.
6 În acest sens, Tribunalul a respins cele șase motive invocate de reclamantă în susținerea cererii în anulare, și anume, în primul rând, motivul întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare, în al doilea rând, motivul întemeiat pe eroarea vădită de apreciere, în al treilea rând, motivul întemeiat pe o motivare insuficientă a deciziei în litigiu, în al patrulea rând, motivul întemeiat pe abuzul de putere, în al cincilea rând, motivul întemeiat pe viciul de procedură și, în al șaselea rând, motivul întemeiat pe încălcarea obligației de solicitudine.
7 În susținerea respingerii primului motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare, Tribunalul Funcției Publice s‑a bazat pe principiile recunoscute în special în Hotărârea Curții din 29 aprilie 2004, Parlamentul European/Reynolds (C‑111/02 P, Rec., p. I‑5475, punctele 50-60), și în Hotărârea Tribunalului din 17 octombrie 2006, Bonnet/Curtea de Justiție (T‑406/04, RecFP, p. I‑A‑2‑213 și II‑A‑2‑1097, punctul 79) (punctele 31-35 din hotărârea atacată).
8 În ceea ce privește al doilea motiv, întemeiat pe eroarea vădită de apreciere, Tribunalul Funcției Publice a statuat, printre altele, după cum urmează (punctele 48-63 din hotărârea atacată):
„48 În cauză, cererea de concediere din 27 martie 2008, prezentată de coordonatorul membrilor neînscriși, are ca motiv pierderea încrederii domnului Mote față de reclamantă, iar decizia în litigiu a fost adoptată în acest temei.
49 Parlamentul European a menționat, atât în răspunsul la întrebările adresate în scris de Tribunal, cât și în ședință, că domnul Mote era, la data deciziei în litigiu, responsabilul administrativ direct al reclamantei.
50 Cu privire la acest aspect, trebuie în primul rând să se amintească, astfel cum a fost menționat mai sus, că, începând din 2004, relațiile dintre domnul Mote și reclamantă erau foarte apropiate, întrucât aceasta din urmă era asistentul său parlamentar.
51 De asemenea, trebuie să se sublinieze că reiese în mod expres din scrisoarea coordonatorului membrilor neînscriși din 9 martie 2005, adresată diviziei de deconturi, că domnul Mote era «șeful responsabil care semn[a] ordinele de misiune» ale reclamantei, devenită, la 1 martie 2005, agent temporar al Parlamentului European. Un ordin de misiune din acea perioadă a fost, de altfel, depus de Parlamentul European. Acest ordin de misiune este semnat de către domnul Mote, în calitate de «[ș]ef responsabil».
52 Ulterior, reclamanta, în cursul anului 2007, a părăsit membrii neînscriși pentru a fi repartizată pe lângă grupul ITS. Or, această repartizare a rezultat, conform înscrisurilor depuse de reclamantă, din faptul că domnul Mote a hotărât să se alăture grupului respectiv.
53 De altfel, reclamanta a depus la dosar ordine de misiune din lunile iulie și septembrie 2007 care sunt semnate de domnul Mote. Unul dintre aceste ordine de misiune privește o deplasare în Regatul Unit în noiembrie 2007, având ca obiect vizitarea domnului Mote.
54 În cele din urmă, cu acordul delegației britanice a membrilor neînscriși, care îl includea și pe domnul Mote, reclamanta a fost repartizată din nou, în decembrie 2007, pe lângă membrii neînscriși. Cu privire la acest punct, trebuie să se sublinieze că domnul Mote era singurul membru al acestei delegații care a făcut parte din grupul ITS în perioada în care reclamanta a fost repartizată pe lângă acest grup.
55 Deoarece s‑a stabilit că domnul Mote era responsabilul administrativ direct al reclamantei în 2005, cronologia care tocmai a fost explicată permite afirmația că legătura strânsă care exista din 2005 între reclamantă și domnul Mote s‑a păstrat și la întoarcerea lor comună, în 2007, alături de membrii neînscriși.
56 Deși reclamanta susține faptul că lucra, la data deciziei în litigiu, pentru mai mulți membri ai delegației britanice a membrilor neînscriși – domnii Kilroy‑Silk, Helmer și Hannan –, ea nu aduce nicio dovadă, cum ar fi un ordin de misiune semnat de unul dintre membrii menționați, care să poată stabili că aceștia ar fi fost responsabilii administrativi direcți ai săi.
[…]
59 De altfel, deși în ședință reclamanta a invocat faptul că domnul Mote a executat o pedeapsă privativă de libertate în Regatul Unit în perioada septembrie‑decembrie 2007 și că în această perioadă ea a lucrat mai ales pentru alți membri neînscriși, cererea de concediere prezentată de coordonatorul membrilor neînscriși a fost întocmită la 27 martie 2008, respectiv la aproximativ trei luni după sfârșitul perioadei de executare a pedepsei privative de libertate menționate mai sus.
60 Astfel, deși Parlamentul European nu a fost în măsură să prezinte o decizie oficială de repartizare a reclamantei pe lângă domnul Mote, elementele concordante anterioare confirmă afirmația Parlamentului European conform căreia domnul Mote era, la data deciziei în litigiu, singurul responsabil administrativ direct al persoanei interesate. De asemenea, împrejurarea că alți parlamentari, care nu erau responsabilii administrativi direcți ai reclamantei, și‑au manifestat, la data concedierii, încrederea pe care i‑o acordau și dorința de a putea să beneficieze în continuare de colaborarea sa este lipsită de incidență în privința legalității deciziei în litigiu.
61 În consecință, reclamanta susține în mod eronat că decizia în litigiu ar fi afectată de o eroare vădită de apreciere întemeiată pe faptul că ceilalți membri neînscriși, în afara domnului Mote, având în plus afinități politice divergente, îi acordau încă, la data deciziei în litigiu, încrederea. De asemenea, reclamanta susține în mod eronat că decizia în litigiu, întemeiată pe pierderea încrederii domnului Mote față de reclamantă, nu se întemeia pe un «motiv valabil». De altfel, în ceea ce privește acest ultim punct, ar trebui să se constate că, în niciun moment, reclamanta nu contestă existența unei rupturi a relației de încredere pe care o avea cu domnul Mote.
[…]
63 Din toate afirmațiile anterioare rezultă că motivul întemeiat pe eroarea vădită de apreciere trebuie înlăturat.”
9 În ceea ce privește al treilea motiv, întemeiat pe motivarea insuficientă a deciziei în litigiu, Tribunalul Funcției Publice a statuat după cum urmează (punctele 69-84 din hotărârea atacată):
„69 În Hotărârea din 26 octombrie 2006, Landgren/ETF (F‑1/05, RecFP, p. I‑A‑1‑123 și II‑A‑1‑459, punctele 73 și 74, confirmată prin Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 8 septembrie 2009, ETF/Landgren, T‑404/06 P, nepublicată încă în Repertoriu), Tribunalul a apreciat că niciun motiv imperativ nu permite excluderea agenților temporari, în sensul RAA, de la protecția împotriva concedierilor nejustificate, în special atunci când sunt titulari ai unui contract pe perioadă nedeterminată sau atunci când, fiind titulari ai unui contract pe perioadă determinată, sunt concediați înainte de ajungerea la termen a acestuia. Or, pentru a garanta o protecție suficientă în acest sens, este important să se permită, pe de o parte, persoanelor interesate să se asigure că interesele lor legitime au fost respectate sau lezate, precum și să aprecieze oportunitatea sesizării instanței și, pe de altă parte, să se permită acesteia să își exercite controlul, ceea ce echivalează cu recunoașterea existenței unei obligații de motivare în sarcina autorității.
70 Prin urmare, ar trebui să se specifice conținutul acestei obligații de motivare, fiind vorba de concedierea unui agent temporar recrutat în temeiul articolului 2 litera (c) din RAA.
71 Atunci când decizia de concediere intervine din cauza pierderii încrederii, persoana interesată nu dispune de garanții procedurale cum ar fi dreptul de a fi audiat în timpul procedurii administrative (Hotărârea Parlamentul European/Reynolds, citată anterior, punctele 49-60). Prin urmare, obligația de motivare și respectarea acesteia de către administrație constituie singura garanție care îi permite, cel puțin după adoptarea deciziei care o lezează, să se prevaleze în mod util de căile de atac pe care le are la dispoziție pentru a contesta legalitatea deciziei respective (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 8 decembrie 2005, Reynolds/Parlamentul European, T‑237/00, RecFP, p. I‑A‑385 și II‑1731, punctul 95).
72 Cu toate acestea, ruperea legăturii de încredere, adică a unei relații de natură personală, nu se întemeiază în mod necesar pe elemente obiective, spre deosebire de situația unei proceduri de selecție, de exemplu, atunci când s‑a decis că trebuie să cuprindă preselecția candidaților invitați să participe la probe orale și scrise, precum și elaborarea de către comisia de evaluare a unei liste de aptitudini în funcție de rezultatele acestor teste (Hotărârea Curții din 23 septembrie 2004, Hectors/Parlamentul European, C‑150/03 P, Rec., p. I‑8691, punctele 43 și 44; Hotărârea Bonnet/Curtea de Justiție, citată anterior, punctul 68).
73 Astfel, simpla constatare a existenței unei rupturi a legăturii de încredere poate fi de ajuns pentru a justifica adoptarea unei decizii de concediere. În consecință, dacă decizia de concediere nu se bazează decât pe o astfel de constatare, cerința de precizie în ceea ce privește prezentarea, în motivele deciziei, a circumstanțelor factuale care subliniază sau justifică această rupere a legăturii de încredere nu poate fi decât restrânsă.
74 Nu este mai puțin adevărat, în special în ceea ce privește agenții temporari repartizați pe lângă membrii neînscriși ai Parlamentului European, că motivarea unei decizii de concediere întemeiate pe pierderea încrederii trebuie să aducă în mod necesar precizări suficiente referitoare la persoana în legătură cu care a intervenit ruperea relației de încredere. Astfel, agentul în cauză ar putea să se asigure în acest mod că decizia îl privește pe responsabilul său administrativ direct, adică, astfel cum s‑a afirmat mai sus, membrul neînscris cu care trebuie să existe o legătură de încredere.
75 În cauză, ar trebui să se constate că decizia în litigiu se referă numai la «pierderea încrederii cu [privire la reclamantă] intervenită în cadrul [s]ecretariatului».
76 O astfel de motivare, chiar dacă este puțin detaliată, conduce la apariția unei rupturi a relației de încredere ca fiind motivul concedierii.
77 Cu toate acestea, astfel cum tocmai s‑a indicat, reclamanta ar fi trebuit de asemenea să fie în măsură să cunoască persoana față de care a intervenit ruperea relației de încredere. Or, având în vedere formularea ambiguă folosită, decizia în litigiu nu aduce precizări suficiente asupra acestui punct.
78 În plus, decizia în litigiu nu face referire la cererea de concediere din 27 martie 2008 în care coordonatorul membrilor neînscriși desemnează nominal membrul față de care se producea ruperea relației de încredere, respectiv domnul Mote. Pe de altă parte, nu se contestă că această cerere nu a fost comunicată reclamantei de către Parlamentul European.
79 În consecință, ar trebui să se stabilească dacă, în prezenta cauză, contextul permitea reclamantei, în pofida tuturor elementelor contrare, să identifice clar motivele deciziei în litigiu (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 aprilie 1999, Thinus/Comisia, T‑283/97, RecFP, p. I‑A‑69 și II‑353, punctul 77, și Hotărârea Landgren/ETF, citată anterior, punctul 78) și în special să dispună de precizări suficiente cu privire la persoana în legătură cu care a avut loc ruperea relației de încredere.
80 Or, din chiar formularea reclamației din 11 iulie 2008 introduse de reclamantă reiese că aceasta, consultându‑și dosarul personal, a putut să ia cunoștință de cererea de concediere din 27 martie 2008 prezentată de coordonatorul membrilor neînscriși. În această etapă, adică înainte chiar de introducerea reclamației sale, a putut să se informeze asupra conținutului acestei cereri și, astfel, a fost în măsură să știe dacă cererea respectivă și, prin urmare, decizia în litigiu erau întemeiate pe o «rupere a relației de încredere, atât personală, cât și politică, între [ea] și domnul Ashley Mote, membru [n]eînscris și responsabilul său administrativ direct».
81 Trebuie amintit că obligația de motivare este impusă administrației și că nu îi revine, prin urmare, unui agent, în prezența unei decizii insuficient motivate, obligația de a se informa personal asupra motivelor acestei decizii.
82 Astfel, atunci când o decizie este insuficient motivată, administrația nu poate să invoce împrejurarea că motivele acestei decizii erau accesibile în dosarul personal al agentului în cauză, pentru a putea obține de la instanță înlăturarea, în cadrul procedurii contencioase, a motivului întemeiat pe această motivare insuficientă.
83 Cu toate acestea, atunci când, precum în prezenta cauză, reiese chiar din termenii reclamației introduse de un agent în temeiul articolului 90 alineatul (2) din Statutul [funcționarilor Uniunii Europene] că acesta a luat cunoștință de motivele deciziei consultându‑și dosarul personal, ar fi excesiv să se anuleze această decizie din cauza faptului, cu siguranță criticabil, că instituția nu le‑a prezentat în mod explicit în respingerea acestei reclamații.
84 Din toate afirmațiile anterioare rezultă că, în circumstanțele speciale ale cauzei, motivul întemeiat pe insuficiența motivării deciziei în litigiu trebuie înlăturat.”
10 În cele din urmă, Tribunalul Funcției Publice a respins al patrulea, al cincilea și al șaselea motiv, întemeiate pe abuzul de putere, pe viciul de procedură și, respectiv, pe încălcarea obligației de solicitudine, la punctele 87-100, la punctele 103-109 și, respectiv, la punctele 112-117 din hotărârea atacată.
11 În cadrul aprecierii celui de al patrulea motiv, întemeiat pe abuzul de putere, Tribunalul Funcției Publice a considerat, printre altele, următoarele:
„92 În scrisoarea din 17 septembrie 2008 menționată anterior, se precizează:
«[Reclamanta] a fost concediată ca urmare a pierderii încrederii […] și în prezent este în curs de desfășurare o anchetă internă, ale cărei rezultate nu pot fi cunoscute încă în această etapă.»
[…]
98 Pe de altă parte, ancheta în cauză se referă la faptele aferente funcțiilor pe care le exercita reclamanta în cadrul grupului ITS, astfel că, în scrisoarea din 21 ianuarie 2009, coordonatorul membrilor neînscriși a specificat că faptele care i se reproșează reclamantei, care justifică ruperea relației de încredere față de domnul Mote, au «împiedica[t] buna funcționare a [s]ecretariatului [m]embrilor [n]eînscriși».
99 Astfel, în pofida folosirii de către coordonatorul membrilor neînscriși în scrisoarea din 21 ianuarie 2009 a expresiei «abuz de încredere» – expresie care apare și în scrisoarea secretarului general al Parlamentului European din 9 iunie 2008 cu privire la existența unei anchete administrative împotriva reclamantei –, faptele care justificau, conform coordonatorului menționat, concedierea reclamantei s‑au derulat într‑un context diferit de cel al faptelor care au fost la originea anchetei în cauză, aceste fapte derulându‑se, în plus, la o dată ulterioară.”
Cu privire la recurs
A – Procedura
12 Prin memoriul depus la grefa Tribunalului la 10 mai 2010, reclamanta a formulat prezentul recurs. La data de 28 iulie 2010, Parlamentul European a depus memoriul său în răspuns.
13 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera de recursuri) a constatat că nu fusese formulată de către părți nicio cerere de stabilire a unei ședințe de judecată în termenul de o lună de la comunicarea terminării procedurii scrise și a decis, în temeiul articolului 146 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să se pronunțe asupra recursului fără parcurgerea fazei orale a procedurii.
B – Concluziile părților
14 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea hotărârii atacate;
– admiterea capetelor de cerere invocate în primă instanță;
– obligarea Parlamentului European la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.
15 Parlamentul European solicită Tribunalului:
– respingerea recursului în parte ca inadmisibil și în parte ca nefondat;
– cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii în primă instanță;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.
În drept
A – Rezumatul motivelor recursului
16 În susținerea recursului, reclamanta formulează trei motive.
17 Prin intermediul primului motiv, reclamanta susține, în esență, că raționamentul din hotărârea atacată este viciat de o eroare de drept și de o motivare contradictorie și eronată în măsura în care, pe de o parte, Tribunalul Funcției Publice a recunoscut cerința formală de motivare a deciziei în litigiu și nerespectarea acesteia de către Parlamentul European în prezenta cauză (punctele 69-78 și 83 din hotărârea atacată) și, pe de altă parte, a respins totuși motivul întemeiat pe motivarea insuficientă a acestei decizii din cauza luării la cunoștință de către persoana interesată a motivelor deciziei respective atunci când și‑a consultat dosarul personal, chiar dacă ar fi fost obligația Parlamentului European să îi furnizeze, cel târziu în decizia de respingere a reclamației sale, precizări referitoare la persoana față de care s‑a produs pretinsa pierdere a încrederii (punctele 79-84 din hotărârea atacată).
18 Astfel, prin refuzul anulării deciziei în litigiu pentru încălcarea obligației de motivare (punctul 83 din hotărârea atacată), Tribunalul Funcției Publice ar fi încălcat jurisprudența aplicabilă sub mai multe aspecte. În primul rând, obligația de motivare nu este limitată în privința unei decizii referitoare la angajare sau la concediere în cazul unui loc de muncă ce intră în sfera articolului 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare „RAA”), cu toate că încrederea reciprocă este un element esențial al contractelor tuturor agenților temporari vizați de această dispoziție (Hotărârea Tribunalului din 8 septembrie 2009, ETF/Landgren, T‑404/06 P, Rep., p. II‑2841, punctul 169). În consecință, Tribunalul Funcției Publice nu ar fi putut statua, la punctul 73 din hotărârea atacată, că „simpla constatare a existenței unei rupturi a relației de încredere poate fi suficientă pentru a justifica adoptarea unei decizii de concediere”, mai ales că, la punctul 74 din hotărârea respectivă, s‑ar fi precizat că o astfel de decizie trebuie „să aducă în mod necesar precizări suficiente referitoare la persoana față de care a avut loc ruperea legăturii de încredere”. Conform reclamantei, dacă simpla constatare a existenței unei rupturi a relației de încredere este suficientă pentru a motiva concedierea anumitor agenți temporari, instanța Uniunii nu ar putea să își exercite autoritatea de control în mod legal, iar persoanele interesate ar fi lipsite astfel de protecția corespunzătoare împotriva concedierii arbitrare sau abuzive din partea administrației, iar sfera de aplicare a acestei protecții ar fi diferită în funcție de tipul de contract de agent temporar în cauză, ceea ce ar conduce la discriminări nejustificate. În al doilea rând, reclamanta consideră că reiese din cuprinsul punctului 79 din Hotărârea Tribunalului Funcției Publice din 26 octombrie 2006, Landgren/ETF (F‑1/05, RecFP, p. I‑A‑1‑123 și II‑A‑1‑459), că există o obligație de motivare consolidată în sarcina administrației. Limitându‑se la a face referire la pretinsa pierdere a încrederii în cadrul secretariatului membrilor neînscriși ai Parlamentului European față de reclamantă pentru justificarea rezilierii contractului de agent temporar în litigiu, nici decizia în litigiu, nici decizia de respingere a reclamației nu ar fi îndeplinit această cerință. În al treilea rând, reclamanta subliniază că, în privința cerințelor de motivare a deciziilor de respingere a candidaturii adoptate în cadrul procedurilor de recrutare de agenți temporari, în temeiul articolului 2 litera (c) din RAA, s‑a statuat că motivarea specială este cu atât mai mult justificată pentru a răspunde la reclamația persoanei interesate atunci când aceasta a participat la un interviu individual neprevăzut inițial, nu a primit nicio informație despre rezultatul procedurii de recrutare înainte de a formula ea însăși cererea și a făcut referire în mod expres în reclamația sa la conținutul listei de aptitudini și la ordinea de merit stabilită (Hotărârea Curții din 23 septembrie 2004, Hectors/Parlamentul European, C‑150/03 P, Rec., p. I‑8691, punctul 47). În această cauză, reclamanta s‑ar fi referit în mod expres în reclamația sa la cererea de concediere a coordonatorului membrilor neînscriși și la pretinsa pierdere a încrederii domnului Mote care era invocată în aceasta. Or, decizia de respingere a reclamației nu ar fi adus nicio precizare referitoare la persoana față de care s‑a rupt legătura de încredere, însă ar fi continuat să facă referire în mod vag la pierderea încrederii produsă în cadrul secretariatului membrilor neînscriși ai Parlamentului European.
19 Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamanta invocă încălcarea sistemului de separare a funcțiilor și a echilibrului instituțional între administrație și instanța Uniunii și a articolului 26 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), precum și încălcarea dreptului său la protecție jurisdicțională efectivă.
20 Conform reclamantei, Tribunalul Funcției Publice s‑a substituit Parlamentului European în mod nelegal, enunțând, în locul acestuia din urmă, motivele presupuse ale deciziei în litigiu. La punctul 80 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice nu s‑ar fi putut întemeia pe luarea la cunoștință de către reclamantă a cererii de concediere a coordonatorului membrilor neînscriși pentru a considera că ea „este astfel în măsură să știe dacă cererea respectivă și, prin urmare, decizia în litigiu sunt întemeiate pe o «rupere a relației de încredere, atât personală, cât și politică, între [ea] și domnul Ashley Mote, membru [n]eînscris și responsabilul său administrativ direct»”. În fapt, ar trebui să se distingă decizia în litigiu de această cerere de concediere, acestea fiind documente separate emise de autori diferiți. Tribunalul Funcției Publice nu ar fi putut nici să deducă din această unică cerere că „decizia în litigiu a fost adoptată în acest temei” (punctul 48 din hotărârea atacată). Astfel, și‑ar fi depășit atribuțiile și ar fi încălcat sistemul de separare a funcțiilor și de echilibru instituțional între administrație și instanța Uniunii, aceasta din urmă fiind singura și prima instanță în fața căreia reclamanta este în măsură să obțină o astfel de motivare (a se vedea în acest sens Hotărârea ETF/Landgren, punctul 18 de mai sus, punctul 164).
21 În mod similar, Tribunalul Funcției Publice ar fi încălcat articolul 26 din statut, care ar urmări să protejeze, pe de o parte, „principiul contradictorialității cu respectarea, în cea mai largă măsură, a dreptului la apărare justă și echitabilă” și, pe de altă parte, „dreptul la motivare întemeiată pe elemente cunoscute”. Conform reclamantei, aceste principii sunt aplicabile cu atât mai mult atribuțiilor instanței, astfel încât aceasta nu ar putea să îi opună pretinsa motivare a deciziei în litigiu întemeiată pe cererea de concediere a coordonatorului membrilor neînscriși, care „nu i‑a fost comunicată niciodată înainte de încadrare”.
22 În cele din urmă, reclamanta consideră că, în măsura în care Tribunalul Funcției Publice s‑a substituit Parlamentului European pentru enunțarea motivelor deciziei în litigiu, aceasta nu ar fi beneficiat nici de „condițiile minime ale dreptului la protecție jurisdicțională efectivă”, nici de o „protecție suficientă împotriva unei concedieri nejustificate”. Or, obligația de motivare ar urmări protecția persoanei interesate, pe de o parte, furnizându‑i o indicație suficientă pentru a ști dacă actul în cauză este afectat de un viciu care permite contestarea legalității sale și, pe de altă parte, permițând instanței să verifice legalitatea acestui act (a se vedea de asemenea punctul 71 din hotărârea atacată). Această obligație ar contribui astfel la garantarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă (Hotărârea ETF/Landgren, punctul 18 de mai sus, punctul 148). În consecință, Tribunalul Funcției Publice ar fi încălcat atât dreptul reclamantei la o motivare suficientă la încheierea procedurii administrative, precum și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă.
23 Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamanta susține, având ca sprijin mai multe documente din dosar, că hotărârea atacată este viciată de insuficiența motivării și de denaturarea elementelor de probă. Astfel, Tribunalul Funcției Publice ar fi omis să se pronunțe asupra acestor documente și s‑ar fi limitat să considere că motivul real al concedierii reclamantei se bazează pe ruperea relației de încredere față de domnul Mote, motiv care reiese, cu toate acestea, doar din scrisoarea coordonatorului membrilor neînscriși, și nu din decizia în litigiu.
24 În susținerea motivului său întemeiat pe denaturarea mijloacelor de probă, reclamanta subliniază că, spre deosebire de ceea ce a indicat Tribunalul Funcției Publice, afirmația conform căreia domnul Mote era responsabilul său administrativ direct la data adoptării deciziei în litigiu nu se bazează pe niciun element probant relevant. Pe de o parte, ordinele de misiune semnate de domnul Mote, pe care s‑a întemeiat Tribunalul Funcției Publice, proveneau dintr‑o perioadă anterioară reintegrării reclamantei pe lângă membrii neînscriși ai Parlamentului European, astfel încât nu ar putea veni în sprijinul acestei afirmații. Pe de altă parte, Tribunalul Funcției Publice ar fi constatat că reintegrarea reclamantei s‑a făcut „cu acordul delegației britanice a membrilor neînscriși, care îl includea și pe domnul Mote”. Or, în realitate, această reintegrare din noiembrie 2007 s‑ar fi făcut „la cererea delegației britanice a membrilor neînscriși” și în special la cererea domnilor Helmer și Kilroy‑Silk. În plus, având în vedere că, în această perioadă, domnul Mote executa o pedeapsă privativă de libertate în Regatul Unit, reclamanta nu ar fi fost reintegrată să lucreze pentru acesta din urmă, ci pentru domnii Helmer și Kilroy‑Silk. Omițând să „precizeze” aceste elemente factuale esențiale, Tribunalul Funcției Publice și‑ar fi întemeiat aprecierea pe interpretarea falsă a faptelor și ar fi concluzionat în mod eronat, la punctul 60 din hotărârea atacată, că „domnul Mote era, la data [adoptării] deciziei în litigiu, singurul responsabil administrativ direct al persoanei interesate”.
25 În plus, conform reclamantei, Tribunalul Funcției Publice a respins, fără justificare valabilă, elementele probante pe care aceasta le‑a prezentat în sprijinul motivului întemeiat pe abuzul de putere. Pe de o parte, Tribunalul ar fi recunoscut că „s‑a stabilit simultaneitatea temporală (prima condiție obiectivă)”. Pe de altă parte, la punctul 92 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice ar fi denaturat scrisoarea din 17 septembrie 2008 și chiar ar fi eliminat o parte din aceasta înlocuind‑o cu „[...]”, chiar dacă această scrisoare făcea referire la concedierea reclamantei „ca urmare a exprimării pierderii încrederii de către anumiți membri neînscriși”. Tribunalul Funcției Publice nu ar fi fost îndreptățit să se întemeieze nici pe scrisoarea din 21 ianuarie 2009 a coordonatorului membrilor neînscriși, care, „pe de o parte, nu proven[ea] de la autoritatea competentă pentru a enunța motivele deciziei [în litigiu] și, pe de altă parte, nu [fusese] stabilită [in] tempore non suspecto, având în vedere faptul că [era] ulterioară litigiului și introducerii cererii în primă instanță”. La punctele 98 și 99 din hotărârea atacată, Tribunalul Funcției Publice s‑ar fi întemeiat totuși pe această scrisoare pentru a respinge motivul referitor la abuzul de putere, considerând că „faptele care justificau, conform coordonatorului [membrilor neînscriși], concedierea reclamantei s‑au derulat într‑un context diferit de cel al faptelor care au fost la originea anchetei în cauză, aceste fapte derulându‑se, în plus, la o dată ulterioară”.
26 Parlamentul European solicită respingerea recursului.
B – Cu privire la primul, la al doilea și la al treilea motiv, în măsura în care sunt întemeiate pe o eroare de drept, pe o motivare contradictorie, eronată și insuficientă a hotărârii atacate, pe încălcarea sistemului de separare a funcțiilor și a echilibrului instituțional între administrație și instanța Uniunii, pe încălcarea articolului 26 din statut și pe încălcarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă
27 Trebuie amintit că respectarea de către administrație a conținutului obligației de motivare reprezintă o chestiune de drept supusă controlului Tribunalului în cadrul unui recurs (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 453, precum și Hotărârea din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, C‑413/06 P, Rep., p. I‑4951, punctul 30; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Curții din 28 februarie 2008, Neirinck/Comisia, C‑17/07 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 50-52).
28 Astfel cum a fost recunoscut de Tribunal, obligația de motivare în sensul articolului 25 al doilea paragraf din statut se aplică în cazul deciziilor de reziliere a contractului de agent temporar pe durată nedeterminată, reglementat de RAA (Hotărârea ETF/Landgren, punctul 18 de mai sus, punctele 143-171), cum este cel din prezenta cauză. Această dispoziție prevede că „[o]rice decizie individuală luată în temeiul prezentului statut trebuie comunicată de îndată, în scris, funcționarului în cauză” și că „[o]rice decizie care lezează un funcționar trebuie motivată”.
29 În special, în ceea ce privește motivul de concediere care reiese din pierderea sau din ruperea relației de încredere reciprocă între agentul temporar și grupul politic al Parlamentului European la care este repartizat, în lipsa obligației de motivare, chiar și un control minim din partea instanței Uniunii se dovedea a fi imposibil. Împrejurarea că autoritatea abilitată să încheie contracte de muncă (denumită în continuare „AHCC”) nu deține nicio marjă de apreciere referitoare la punerea în aplicare a cererii grupului politic nu limitează în niciun fel conținutul obligației de motivare. În acest caz, motivarea deciziei AHCC trebuie, cel puțin, să reflecte motivele cererii grupului politic în temeiul cărora AHCC se consideră obligată să ducă la îndeplinire decizia prin rezilierea contractului. În fapt, cererea grupului poate include ea însăși neregularități care conduc la nelegalitate și trebuie, în consecință, să poată fi supusă unui control jurisdicțional efectiv. În cele din urmă, efectiv numai în raport cu motivarea, pe de o parte, partea interesată este în măsură să decidă asupra pertinenței unei acțiuni în instanță împotriva deciziei care o lezează și, pe de altă parte, instanța Uniunii poate exercita controlul (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Tribunalului din 8 decembrie 2005, Reynolds/Parlamentul European, T‑237/00, RecFP, p. I‑A‑385 și II‑1731, punctul 96; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Bonnet/Curtea de Justiție, punctul 7 de mai sus, punctul 52).
30 Întinderea acestei obligații de motivare trebuie apreciată în funcție de împrejurările concrete, în special în funcție de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul pe care îl poate avea destinatarul pentru a primi explicații, și este necesar, pentru a aprecia caracterul suficient al motivării, să fie repusă în contextul factual și juridic în care se înscrie adoptarea actului atacat. Astfel, o decizie este motivată suficient din moment ce intervine într‑un context cunoscut de agentul în cauză care îi permite să înțeleagă conținutul măsurii luate în legătură cu acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 2005, Casini/Comisia, T‑132/03, RecFP, p. I‑A‑253 și II‑1169, punctul 36, Hotărârea din 7 februarie 2007, Caló/Comisia, T‑118/04 și T‑134/04, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 127 și 128, și Hotărârea din 4 iulie 2007, Lopparelli/Comisia, T‑502/04, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 75 și jurisprudența citată).
31 Pe de altă parte, obligația de motivare a hotărârilor, care revine Tribunalului Funcției Publice în temeiul articolului 36 din Statutul Curții coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din anexa I la același statut (Hotărârea Tribunalului din 8 iunie 2009, Krcova/Curtea de Justiție, T‑498/07 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 34), nu impune acestuia să prezinte o motivare care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția de a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care au fost luate măsurile în discuție, iar Curții, să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul jurisdicțional (a se vedea în acest sens și prin analogie Ordonanța Curții din 21 ianuarie 2010, Iride și Iride Energia/Comisia, C‑150/09 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 42 și jurisprudența citată). Astfel, această obligație nu poate fi interpretată în sensul că Tribunalul Funcției Publice ar fi ținut să răspundă în detaliu la fiecare argument invocat de reclamant, în special dacă nu are un caracter suficient de clar și precis și nu se întemeiază pe elemente de probă corespunzătoare (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 2 martie 2010, Doktor/Consiliul, T‑248/08 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 64 și jurisprudența citată).
32 În sfârșit, problema dacă motivarea unei hotărâri a Tribunalului Funcției Publice este contradictorie sau insuficientă reprezintă o problemă de drept care poate fi invocată ca atare în cadrul unui recurs (a se vedea în acest sens și prin analogie Ordonanța Curții din 24 iunie 2010, Kronoply/Comisia, C‑117/09 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 52 și jurisprudența citată).
33 În raport cu aceste principii trebuie să se analizeze, pe de o parte, dacă, în prezenta cauză, Tribunalul Funcției Publice era îndreptățit să concluzioneze că decizia în litigiu era motivată suficient și, pe de altă parte, dacă Tribunalul Funcției Publice și‑a îndeplinit obligația de motivare în această privință în hotărârea atacată.
34 În privința primei obiecții ridicate în cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe insuficiența motivării deciziei în litigiu, se impune constatarea că reclamanta recunoaște ea însăși că Tribunalul Funcției Publice a ținut cont de ansamblul principiilor jurisprudențiale, astfel cum sunt prezentate la punctele 27-29 de mai sus, care reglementează obligația administrației de a motiva o decizie de reziliere a unui contract de agent temporar pe durată nedeterminată. Acest aspect este valabil în special în privința cerinței conform căreia această motivare trebuie să figureze în actul în litigiu ca atare și să exprime clar și fără echivoc raționamentul instituției, autorul actului, inclusiv elementele de fapt și de drept esențiale pe care se bazează, pentru a permite părților interesate să cunoască justificările măsurii luate și instanței competente să exercite controlul (a se vedea în acest sens punctele 69, 71, 72 și 79 din hotărârea atacată).
35 În acest context, Tribunalul Funcției Publice a constatat în mod legal, în esență, că motivul fundamental al concedierii care justifică decizia în litigiu, și anume ruperea relației de încredere dintre agentul temporar și responsabilul său administrativ direct, trebuia să figureze în motivarea deciziei respective (a se vedea în acest sens punctele 72-74 din hotărârea atacată). În plus, fără a aduce atingere aspectului dacă, în acest caz, domnul Mote era efectiv responsabilul administrativ direct al reclamantei în perioada adoptării deciziei în litigiu, ceea ce reiese din aprecierea legalității pe fond, și nu din cea referitoare la respectarea motivării suficiente ca normă fundamentală de procedură, Tribunalul Funcției Publice putea să deducă în mod rezonabil din jurisprudența menționată la punctul 29 de mai sus că, într‑un astfel de caz, obligația de motivare impune identificarea responsabilului administrativ direct în raport cu care s‑a rupt relația de încredere reciprocă (a se vedea în acest sens punctul 74 din hotărârea atacată). Astfel, numai atunci când această condiție este îndeplinită partea interesată poate înțelege întregul conținut al deciziei luate în privința sa și poate repune în discuție, dacă este cazul, existența unei astfel de rupturi a relației de încredere reciprocă.
36 Rezultă că Tribunalul Funcției Publice nu a săvârșit o eroare de drept considerând că motivarea deciziei în litigiu trebuia nu doar să indice o ruptură a relației de încredere ca fiind motivul de concediere, ci și să se asigure că persoana interesată era capabilă să cunoască persoana în raport cu care s‑a rupt această relație de încredere.
37 Cu toate acestea, contrar celor susținute de reclamantă, aprecierea anterioară nu putea să împiedice Tribunalul Funcției Publice să cerceteze dacă principiile jurisprudențiale expuse la punctul 30 de mai sus îl autorizau să considere că instituția în cauză și‑a respectat totuși obligația de motivare, în special întrucât reclamanta cunoștea contextul în care se încadrează decizia în litigiu, ceea ce îi permitea să înțeleagă conținutul măsurii luate în privința sa. Astfel, reclamanta nu poate să reproșeze Tribunalului Funcție Publice că a realizat o abordare contradictorie sau eronată, atunci când, la punctul 79 din hotărârea atacată, s‑a referit la această jurisprudență pentru a „stabili dacă, în această cauză, contextul permitea reclamantei, în pofida elementelor contrare, să identifice în mod clar motivele deciziei în litigiu [...] și în special să dispună de precizări suficiente cu privire la persoana în legătură cu care a avut loc ruperea relației de încredere”.
38 În această privință, trebuie să se precizeze că, pe de o parte, reclamanta nu contestă faptul că, în urma consultării dosarului său personal la sfârșitul lunii aprilie 2008 – respectiv înainte de data depunerii reclamației sale, la 11 iulie 2008, precum și înainte de adoptarea deciziei de respingere a reclamației sale, la 18 septembrie 2008 –, luase cunoștință efectiv de identitatea membrului cu care, conform afirmațiilor Parlamentului European, relația de încredere s‑a întrerupt, motiv pe care decizia în litigiu era întemeiată în mod expres. Pe de altă parte, această informare i‑a permis în mod evident să conteste, în mod circumstanțiat, temeiul acestui motiv atât în reclamația sa, cât și în cererea introductivă în primă instanță.
39 În consecință, condiția cunoașterii suficiente de către reclamantă a contextului relevant în sensul jurisprudenței menționate la punctul 30 de mai sus era îndeplinită în mod evident. În orice caz, o jurisprudență constantă a statuat că este posibilă atenuarea insuficienței – dar nu lipsa totală – a motivării chiar pe parcursul procesului atunci când, înainte de introducerea acțiunii, persoana interesată dispunea deja, precum în prezenta cauză, de elemente care constituie un început de motivare (a se vedea în acest sens Hotărârea Doktor/Consiliul, punctul 31 de mai sus, punctul 93 și jurisprudența citată). În aceste circumstanțe, obiecțiile reclamantei, întemeiate pe insuficiența motivării deciziilor în litigiu și pe respingerea reclamației, precum și pe luarea la cunoștință a motivelor relevante la inițiativa sa nu pot fi admise.
40 În plus, din considerațiile anterioare rezultă că Tribunalul Funcției Publice nu a realizat o înlocuire nelegală de motive (a se vedea al doilea motiv), nici nu a omis să motiveze în mod suficient, în hotărârea atacată, realitatea existenței motivului de concediere invocat împotriva reclamantei (a se vedea al treilea motiv). Astfel, având în vedere elementele de probă din dosar, Tribunalul Funcției Publice s‑a limitat la a deduce consecințele necesare din jurisprudența citată la punctele 29 și 30 de mai sus.
41 În această privință, trebuie respins argumentul reclamantei conform căruia Tribunalul Funcției Publice nu ar fi putut deduce din cererea coordonatorului membrilor neînscriși din 27 martie 2008, care se referă în mod expres la ruperea relației de încredere cu domnul Mote, că decizia în litigiu era întemeiată tocmai pe acest motiv. În acest context, trebuie amintit că reclamanta nu a repus în discuție, nici în primă instanță, nici în cadrul recursului, faptul că relația sa de încredere cu domnul Mote era efectiv întreruptă (a se vedea punctul 61 de la sfârșitul hotărârii atacate), ci doar – și numai în cadrul prezentului recurs – că acesta era încă responsabilul său administrativ direct. Rezultă că reclamanta era conștientă de faptul că această rupere a relației de încredere, pe care s‑a întemeiat decizia în litigiu, nu putea să fi avut loc decât în ceea ce îl privește pe domnul Mote, fapt susținut chiar de textul reclamației sale.
42 Având în vedere ansamblul considerațiilor anterioare, trebuie să se concluzioneze, pe de altă parte, că raționamentul urmat de Tribunalul Funcției Publice la punctele contestate ale hotărârii atacate este suficient de clar, ușor de înțeles și complet și că poate motiva concluziile pe care urmărește să le sprijine.
43 În măsura în care reclamanta invocă, în plus, încălcarea articolului 26 din statut, această dispoziție nu este de natură a infirma concluzia că, în acest caz, Parlamentul European și‑a respectat obligația de motivare. În acest sens, în măsura în care se prevalează de respectarea principiului contradictorialității și de dreptul la apărare, reclamanta repune în discuție în mod implicit, dar necesar, aprecierea Tribunalului Funcției Publice care este menționată la punctele 31-35 din hotărârea atacată în susținerea respingerii primului motiv din prima instanță, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare, pe care reclamanta nu l‑a contestat totuși ca atare în cadrul prezentului recurs. În orice caz, ținând cont de principiile enunțate în Hotărârea Parlamentul European/Reynolds, punctul 7 de mai sus (punctele 50-60), și în Hotărârea Bonnet/Curtea de Justiție, punctul 7 de mai sus (punctul 79), pe baza cărora adoptarea deciziei prin care încetează un raport de muncă întemeiat pe încrederea reciprocă nu presupune audierea în prealabil a persoanei interesate, acest argument nu poate fi admis. Prin urmare, în măsura în care reclamanta înțelege să se refere la jurisprudența care a interpretat articolul 26 din statut ca având scopul să asigure respectarea dreptului la apărare al agentului în cauză, evitând ca decizii luate de administrație și care îi afectează situația administrativă să fie întemeiate pe faptele privind comportamentul său care nu sunt menționate în dosarul personal (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 9 februarie 1994, Lacruz Bassols/Curtea de Justiție, T‑109/92, RecFP, p. I‑A‑31 și II‑105, punctul 68 și jurisprudența citată), este de ajuns să se constate că elementul determinant, și anume cererea de concediere din 27 martie 2008 a coordonatorului membrilor neînscriși, care conține motivul concedierii și identitatea deputatului în cauză, fusese depus în mod efectiv la dosarul personal al reclamantei înainte de introducerea reclamației de către aceasta.
44 În cele din urmă, argumentul întemeiat pe dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă nu este nici acesta susceptibil să infirme aprecierea Tribunalului Funcției Publice cu privire la respectarea obligației de motivare. Astfel, jurisprudența menționată la punctul 31 de mai sus a recunoscut o soluție care precizează conținutul obligației de motivare exclusiv pentru că, atunci când partea interesată a luat cunoștință de contextul în care a fost adoptat actul în litigiu, este în măsură să îl conteste în fața instanței Uniunii, chiar dacă acest act ca atare nu este suficient motivat.
45 În consecință, trebuie să se respingă primul, al doilea și al treilea motiv, în măsura în care urmăresc susținerea existenței unei erori de drept, a unei motivări contradictorii, eronate și insuficiente a hotărârii atacate, a încălcării sistemului de separare a funcțiilor și a echilibrului instituțional între administrație și instanța Uniunii, a încălcării articolului 26 din statut și a încălcării dreptului său la protecție jurisdicțională efectivă.
C – Cu privire la al treilea motiv, în măsura în care este întemeiat pe denaturarea elementelor de probă
46 Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că articolul 11 din anexa I la Statutul Curții de Justiție, care reia formularea articolului 58 din statutul menționat, prevede că recursul se limitează la chestiuni de drept și trebuie să fie întemeiat pe motive de lipsă de competență a Tribunalului Funcției Publice, de neregularități de procedură în fața Tribunalului Funcției Publice care aduc atingere intereselor reclamantului sau pe încălcarea dreptului Uniunii de către acesta din urmă (a se vedea, prin analogie, Ordonanța Curții din 9 noiembrie 2007, Lavagnoli/Comisia, C‑74/07 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 20; a se vedea Hotărârea Doktor/Consiliul, punctul 31 de mai sus, punctul 39 și jurisprudența citată).
47 În consecință, Tribunalul Funcției Publice este singurul competent să constate faptele, cu excepția cazului în care eroarea materială a constatărilor sale ar rezulta din documentele dosarului care au fost depuse, și să aprecieze aceste fapte. Aprecierea faptelor nu constituie, așadar, sub rezerva situației denaturării elementelor de probă depuse în fața Tribunalului Funcției Publice, o chestiune de drept supusă ca atare controlului instanței de recurs (a se vedea în acest sens și prin analogie Ordonanța Curții din 27 aprilie 2006, L/Comisia, C‑230/05 P, punctele 45 și 46 și jurisprudența citată; a se vedea Hotărârea Doktor/Consiliul, punctul 31 de mai sus, punctele 40 și 41 și jurisprudența citată).
48 O astfel de denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile de la dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor (a se vedea Hotărârea Doktor/Consiliul, punctul 31 de mai sus, punctul 42 și jurisprudența citată), cu atât mai puțin recurgerea la noi elemente de probă (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 17 iunie 2010, Lafarge/Comisia, C‑413/08 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 17 și jurisprudența citată).
49 În lumina acestor principii trebuie apreciată temeinicia motivelor reclamantei întemeiate pe denaturarea elementelor de probă aflate la dosarul cauzei.
50 Trebuie amintit că, potrivit reclamantei, afirmația Tribunalului Funcției Publice conform căreia domnul Mote era responsabilul ei administrativ direct la data adoptării deciziei în litigiu nu se bazează pe niciun element probant relevant.
51 Cu toate acestea, argumentația reclamantei conform căreia Tribunalul Funcției Publice ar fi omis în mod evident să țină seama de toate elementele de probă relevante depuse la dosar pentru a ajunge la această concluzie nu poate fi admisă.
52 În primul rând, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 53 al hotărârii atacate, Tribunalul Funcției Publice și‑a întemeiat aprecierea pe ordinele de misiune din iulie și septembrie 2007 care indică repartizarea reclamantei pentru a lucra pentru domnul Mote și semnate de acesta, dintre care unul avea ca obiect deplasarea reclamantei în noiembrie 2007 via Londra, pentru a‑l vizita pe domnul Mote la Alton. Toate aceste ordine de misiune au fost depuse, de altfel, de reclamantă însăși în primă instanță. Or, în conformitate cu ceea ce a constatat Tribunalul Funcției Publice la punctul 56 din hotărârea atacată, reclamanta nu a depus nicio dovadă analogă de repartizare la un alt deputat care aparține membrilor neînscriși pentru perioada cuprinsă între decembrie 2007 și aprilie 2008.
53 În al doilea rând, nici în reclamație, nici în cererea introductivă din primă instanță reclamanta nu a contestat în mod explicit că, la momentul adoptării deciziei în litigiu, domnul Mote reprezenta serviciul la care reclamanta fusese repartizată în mod oficial sau că era responsabilul ei administrativ direct, argumentația sa limitându‑se să sublinieze că, în această etapă, reclamanta lucra pentru alți deputați care aparțineau membrilor neînscriși, iar relația de încredere cu aceștia nu fusese întreruptă. În fapt, numai în prezentul recurs reclamanta a contestat pentru prima dată repartizarea sa oficială pe lângă domnul Mote pentru a repune în discuție legalitatea concluziilor Tribunalului Funcției Publice care sunt menționate la punctele 60 și 61 din hotărârea atacată.
54 În al treilea rând, întrebarea dacă reintegrarea reclamantei s‑a realizat fie „cu acordul delegației britanice a membrilor neînscriși, care îl includea și pe domnul Mote”, după cum constată Tribunalul Funcției Publice la punctul 54 din hotărârea atacată, fie „la cererea delegației britanice a membrilor neînscriși” și în special a domnilor Helmer și Kilroy‑Silk, după cum pretinde reclamanta (a se vedea punctul 24 de mai sus), nu este decisivă pentru a aprecia dacă această reintegrare era însoțită de încă o repartizare formală a reclamantei în mod exclusiv la acești din urmă membri, niciun înscris din dosar neconfirmând o astfel de repartizare. În fapt, în actul adițional care a intrat în vigoare la data de 20 decembrie 2007, reclamanta a fost repartizată pe lângă membrii neînscriși în ansamblu și fără indicarea responsabilului său administrativ direct.
55 În acest sens, nu se poate admite nici argumentul reclamantei conform căruia o astfel de reintegrare pe lângă domnul Mote ar fi fost imposibilă în această etapă din cauza executării de către acesta a unei pedepse privative de libertate în Regatul Unit, ceea ce ar demonstra că ar fi fost reintegrată pe lângă domnii Helmer și Kilroy‑Silk. Pe de o parte, nu se contestă că domnul Mote a continuat să fie membru neînscris după ieșirea din închisoare în noiembrie 2007 și că reclamanta i‑a făcut o scurtă vizită în acea perioadă, înainte de reintegrarea sa care s‑a produs la data de 20 decembrie 2007. Pe de altă parte, reiese în special de la punctele 53, 55 și 59 din hotărârea atacată că Tribunalul Funcției Publice a ținut cont de toate aceste elemente pentru a ajunge la concluzia prezentată la punctele 60 și 61 din hotărârea respectivă.
56 În consecință, argumentele reclamantei nu sunt susceptibile să demonstreze o denaturare a elementelor de probă de către Tribunalul Funcției Publice.
57 În privința aprecierii de către Tribunalul Funcției Publice a motivului întemeiat pe abuzul de putere, reclamanta impută tribunalului menționat în special că a denaturat, la punctul 92 din hotărârea atacată, scrisoarea din 17 septembrie 2008, citând doar o parte din textul său și omițând fragmentul „ca urmare a exprimării pierderii încrederii de către anumiți membri neînscriși”. Cu toate acestea, reclamanta nu explică în ce măsură citarea prescurtată a acestui text ar putea să fi avut o incidență asupra aprecierii efectuate de Tribunalul Funcției Publice cu privire la temeinicia motivului în cauză. Prin urmare, acest argument trebuie respins.
58 În plus, în mod foarte puțin inteligibil reclamanta impută Tribunalului Funcției Publice, în primul rând, că s‑a întemeiat pe scrisoarea din 21 ianuarie 2009 a coordonatorului membrilor neînscriși, care, „pe de o parte, nu proven[ea] de la autoritatea competentă să enunțe motivele deciziei [în litigiu] și, pe de altă parte, nu fuse[se] întocmită [in] tempore non suspecto având în vedere faptul că [era] ulterioară ansamblului litigiului și introducerii cererii în primă instanță”, și, în al doilea rând, că s‑a întemeiat totuși, la punctele 98 și 99 din hotărârea atacată, pe această scrisoare pentru a respinge motivul întemeiat pe abuzul de putere considerând că „faptele care justificau, în conformitate cu afirmațiile coordonatorului menționat [al membrilor neînscriși], concedierea reclamantei s‑au derulat într‑un context diferit de cel al faptelor care au fost la originea anchetei în cauză, aceste fapte derulându‑se, în plus, la o dată ulterioară”.
59 Independent de dificultățile de înțelegere pe care le implică această obiecție, reclamanta nu a demonstrat în ce fel această apreciere a Tribunalului Funcției Publice provine din denaturarea anumitor elemente de probă care pot avea o incidență asupra concluziei sale referitoare la lipsa abuzului de putere. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât, în esență, Tribunalul Funcției Publice a constatat el însuși că faptele în cauză erau ulterioare adoptării deciziei în litigiu, astfel încât nu puteau pune în evidență un eventual abuz de putere intervenit la data acestei adoptări.
60 În consecință, al treilea motiv trebuie respins de asemenea, în măsura în care este întemeiat pe denaturarea elementelor de probă.
61 Având în vedere ansamblul considerațiilor anterioare, trebuie să se respingă recursul în totalitate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
62 Potrivit articolului 148 primul paragraf din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Tribunalul se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.
63 Potrivit articolului 87 alineatul (2) primul paragraf din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 144 din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
64 Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, iar Parlamentul European a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, reclamanta suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Parlamentul European în cadrul prezentei proceduri.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera de recursuri)
declară și hotărăște:
1) Respinge recursul.
2) Doamna P suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Parlamentul European în cadrul prezentei proceduri.
Jaeger | Azizi | Moavero Milanesi |
Pronunțată în ședință publică la Luxemburg, la 24 octombrie 2011.
Cuprins
Situația de fapt aflată la originea procedurii în primă instanță
Hotărârea atacată
Cu privire la recurs
A – Procedura
B – Concluziile părților
În drept
A – Rezumatul motivelor recursului
B – Cu privire la primul, la al doilea și la al treilea motiv, în măsura în care sunt întemeiate pe o eroare de drept, pe o motivare contradictorie, eronată și insuficientă a hotărârii atacate, pe încălcarea sistemului de separare a funcțiilor și a echilibrului instituțional între administrație și instanța Uniunii, pe încălcarea articolului 26 din statut și pe încălcarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă
C – Cu privire la al treilea motiv, în măsura în care este întemeiat pe denaturarea elementelor de probă
Cu privire la cheltuielile de judecată