HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Camera întâi)

9 decembrie 2008(*)

„Funcție publică – Funcționari – Hărțuire morală – Obligația de asistență care incumbă administrației – Respingere a cererii de asistență – Obligația de solicitudine care incumbă administrației – Evaluare – Exercițiul de evaluare 2003 – Raport asupra evoluției carierei”

În cauza F‑52/05,

având ca obiect o acțiune formulată în temeiul articolului 236 CE și al articolului 152 EA,

Q, fostă funcționară a Comisiei Comunităților Europene, cu domiciliul în Bruxelles (Belgia), reprezentată de S. Rodrigues și Y. Minatchy, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnul V. Joris, în calitate de agent, asistat inițial de J.‑A. Delcorde, avocat, ulterior de D. Waelbroeck, avocat,

pârâtă,

TRIBUNALUL (Camera întâi),

compus din domnii H. Kreppel (raportor), președinte, H. Tagaras și S. Gervasoni, judecători,

grefier: domnul S. Boni, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 19 iunie 2007,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea depusă la grefa Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene la 4 iulie 2005, reclamanta solicită în esență, în primul rând, anularea deciziei prin care Comisia Comunităților Europene a respins implicit cererea sa de asistență, în al doilea rând, anularea rapoartelor asupra evoluției carierei sale întocmite pentru perioadele 1 ianuarie-31 octombrie 2003 și 1 noiembrie-31 decembrie 2003 (denumite în continuare „REC 2003”) și, în al treilea rând, obligarea Comisiei la plata de daune interese.

 Cadrul juridic

2        Articolul 12a din Statutul funcționarilor Comunităților Europene, în versiunea ulterioară Regulamentului (CE, Euratom) nr. 723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004 de modificare a Statutului funcționarilor Comunităților Europene, precum și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai acestor Comunități (JO L 124, p. 1), intrat în vigoare la 1 mai 2004 (denumit în continuare „statutul”), prevede:

„(1) Funcționarul se abține de la orice formă de hărțuire morală și sexuală.

(2) Funcționarul care este victima unei hărțuiri morale sau sexuale nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției. Funcționarul care a adus dovezi ce indică o hărțuire morală sau sexuală nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției, în măsura în care a acționat cu bună‑credință.

(3) Prin hărțuire morală se înțelege orice conduită abuzivă de lungă durată, repetată sau sistematică, ce se manifestă prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri care sunt intenționate și care aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane.

(4) Prin hărțuire sexuală se înțelege un comportament cu conotații sexuale, care este nedorit de persoana căreia i se adresează și al cărei scop sau efect este atingerea demnității persoanei respective sau de a crea un mediu intimidant, ostil, ofensator sau deranjant. Hărțuirea sexuală este tratată la fel ca discriminarea bazată pe sex.”

3        Potrivit articolului 24 din statut:

„Comunitățile oferă asistență funcționarului, în special în procedurile împotriva autorilor de amenințări, ultraj, insulte, acte sau declarații defăimătoare sau alte infracțiuni împotriva persoanei și a proprietății, la care funcționarul sau membrii familiei sale sunt supuși ca urmare a calității pe care o are și a atribuțiilor sale.

Ele repară în mod solidar prejudiciile pe care funcționarul le suferă în astfel de cazuri, în măsura în care funcționarul, cu intenție sau printr‑o neglijență gravă, nu a fost la originea prejudiciilor în cauză și nu a putut să obțină repararea prejudiciilor din partea autorului acestora.”

4        La 22 octombrie 2003, Comisia a luat act de comunicarea domnului Kinnock, membru al Comisiei, privind „Politica în materia hărțuirii morale” (denumită în continuare „comunicarea din 2003 privind hărțuirea morală”).

5        Punctul 4.1.1 litera (i) din comunicarea din 2003 privind hărțuirea morală, intitulat „Măsuri de urgență”, prevede:

„În cazul existenței celei mai mici suspiciuni de hărțuire morală, pot fi avute în vedere măsuri de distanțare. Aceste măsuri vizează separarea părților respective și nu trebuie confundate cu politica de mobilitate. […] În ceea ce privește măsurile provizorii, această distanțare nu va depinde de existența unui post liber.

Aceste măsuri de distanțare, care trebuie să țină cont de situațiile specifice, pot fi imediate și, dacă este necesar, definitive. Ele au scopul de a permite victimei prezumate să se refacă, ajutând‑o să se îndepărteze.”

6        La 26 aprilie 2006, Comisia a adoptat o decizie referitoare la politica în domeniul protecției demnității persoanei și la lupta împotriva hărțuirii morale și sexuale în cadrul Comisiei (denumită în continuare „decizia din 2006 privind hărțuirea morală și sexuală”). Această decizie, care a anulat și a înlocuit comunicarea din 2003 privind hărțuirea morală, prevede printre altele la punctul 2.5:

„[c]onform statutului, nu există hărțuire morală decât în măsura în care comportamentul pretinsului autor al hărțuirii este considerat ca având un caracter abuziv, intenționat, repetitiv, de durată sau sistematic și care are ca scop, de exemplu, discreditarea sau denigrarea persoanei respective. Aceste criterii sunt cumulative […].”

7        Potrivit articolului 43 din Statutul funcționarilor Comunităților Europene, în versiunea sa aflată în vigoare până la 30 aprilie 2004 (denumit în continuare „vechiul statut”):

„Competența, eficiența și conduita în serviciu ale fiecărui funcționar […] fac obiectul unui raport periodic întocmit cel puțin o dată la doi ani, în condițiile stabilite de fiecare instituție […]” [traducere neoficială]

8        La 3 martie 2004, Comisia a adoptat o decizie privind dispozițiile generale de punere în aplicare a articolului 43 din vechiul statut (denumite în continuare „DGA”).

9        Articolul 1 alineatele (1) și (2) din DGA prevede:

„(1) Potrivit articolului 43 [din vechiul] statut […], la începutul fiecărui an se organizează un exercițiu de evaluare. Perioada de referință pentru evaluare este cuprinsă între 1 ianuarie și 31 decembrie din anul precedent.

În acest scop, se întocmește un raport anual, denumit raport asupra evoluției carierei, pentru fiecare funcționar în sensul articolului [1] din statut […], care a fost în activitate sau a fost detașat în interesul serviciului cel puțin o lună continuă în perioada de referință. […]

(2) Exercițiul de evaluare are ca obiect, în special, evaluarea eficienței, a competenței și a conduitei în serviciu a titularului postului. Pe baza aprecierilor referitoare la fiecare dintre cele trei componente se atribuie o notă de merit, după cum se arată în modelul de raport atașat în anexa II.”

10      Participanții la procedura de evaluare sunt, în primul rând, evaluatorul, care este, în general, șeful de unitate, în calitate de superior ierarhic direct al funcționarului evaluat [articolul 2 alineatul (2) și articolul 3 alineatele (1) și (3) din DGA], în al doilea rând, validatorul, care este, în general, directorul, în calitate de superior ierarhic direct al evaluatorului [articolul 2 alineatul (3) și articolul 3 alineatul (1) din DGA], și, în al treilea rând, evaluatorul din apel, care este, în general, directorul general, în calitate de superior ierarhic direct al validatorului [articolul 2 alineatul (4) și articolul 3 alineatul (1) din DGA].

11      Articolul 4 alineatul (1) din DGA prevede că, în afară de raportul anual, trebuie întocmit un raport intermediar în special atunci când natura atribuțiilor titularului postului evoluează în mod semnificativ în cursul perioadei de referință.

12      În ceea ce privește derularea concretă a procedurii de evaluare, care se aplică atât pentru raportul anual, cât și pentru raportul intermediar, articolul 8 alineatul (4) din DGA prevede că, în termen de opt zile lucrătoare de la cererea evaluatorului, titularul postului întocmește o autoevaluare care este integrată în raportul asupra evoluției carierei (denumit în continuare „REC”). În termen de maximum zece zile lucrătoare de la comunicarea autoevaluării de către titularul postului, acesta și evaluatorul au un dialog formal, care, în temeiul articolului 8 alineatul (5) al patrulea paragraf din DGA, se referă la trei elemente: evaluarea titularului postului pentru perioada de referință, stabilirea obiectivelor pentru anul care urmează perioadei de referință și definirea unei scheme de formare profesională. În urma dialogului dintre funcționar și evaluator, evaluatorul și validatorul întocmesc REC. În cazul refuzării REC de către titularul postului, are loc un dialog între acesta și validator, care are astfel posibilitatea fie de a modifica, fie de a confirma REC. Funcționarul evaluat poate refuza din nou REC astfel modificat sau confirmat, ceea ce are ca efect sesizarea comitetului paritar de evaluare prevăzut la articolul 9 din DGA (denumit în continuare „CPE”), al cărui rol constă în verificarea dacă REC a fost întocmit în mod echitabil, obiectiv, mai exact, în măsura posibilului, pe baza elementelor de fapt, și în conformitate cu DGA și cu ghidul de evaluare. CPE emite un aviz motivat, pe baza căruia evaluatorul din apel fie modifică, fie confirmă REC. În cazul în care evaluatorul din apel se îndepărtează de la recomandările care figurează în acest aviz, este obligat să își motiveze decizia.

13      Potrivit modelului de raport atașat în anexa II la DGA, se prevede, pentru fiecare dintre rubricile de evaluare, atribuirea unei note, precum și a unei aprecieri corespunzătoare. În ceea ce privește nota, numărul maxim de puncte este 10 pentru rubrica 6.1 „Eficiență”, 6 pentru rubrica 6.2 „Aptitudini (competență)” și 4 pentru rubrica 6.3 „Conduita în serviciu”. În ceea ce privește aprecierea, aceasta este cuprinsă între „insuficient” și „foarte bine”, respectiv „excepțional”, pentru rubricile 6.1 „Eficiență” și 6.2 „Aptitudini (competență)”, aprecierile intermediare fiind, în ordine crescătoare, „slab”, „suficient” și „bine”.

14      În iulie 2002, Comisia a adus la cunoștință personalului său, prin intranet, un document intitulat „Sistemul de evaluare a personalului centrat pe evoluția carierei – Ghid” (denumit în continuare „ghidul de evaluare”). Acesta precizează modalitățile de întocmire a REC.

15      Punctul 6.2 „Evaluarea prestațiilor” din ghidul de evaluare prevede, în special în ceea ce privește evaluarea eficienței:

„Obiectivele sunt în mod normal modificate în cursul anului pentru a se ține cont de orice modificare intervenită, dar este exclus ca titularul post[ului] să poată fi penalizat dacă nu și‑a putut atinge obiectivele din cauza unor factori externi. În acest tip de situație, accentul trebuie să cadă pe ceea ce persoana interesată era realmente capabilă să facă și pe modul în care a gestionat situația. Aceleași principii se aplică dacă persoana evaluată trebuie să plece în timpul anului. Spre exemplu, dacă este bolnavă sau dacă este vorba despre un concediu de maternitate sau despre obligații externe, cum ar fi convocări ca jurat […]”

16      Articolul 57 primul paragraf din statut prevede că funcționarul are dreptul, în fiecare an calendaristic, la un concediu anual de cel puțin 24 de zile lucrătoare și de cel mult 30 de zile lucrătoare.

17      Potrivit articolului 59 alineatul (1) primul paragraf din statut, funcționarul care aduce dovezi în sprijinul faptului că nu își poate exercita atribuțiile din motiv de boală sau de accident beneficiază de drept de concediu de boală.

 Situația de fapt

A –  Anii 2000, 2001 și 2002

18      Reclamanta, care a fost anterior judecător administrativ în Suedia, a fost numită, la vârsta de 47 de ani, cu efect din 16 iulie 2000, funcționar stagiar în gradul A 5 și a fost repartizată la unitatea B 2 „Funcția publică europeană; statut și disciplină” (denumită în continuare „unitatea B 2”), care depinde de direcția B „Drepturi și obligații; politică și acțiuni sociale” (denumită în continuare „direcția B”) a Direcției Generale (DG) „Personal și Administrație” a Comisiei.

19      La 16 martie 2001 directorul direcției B, după consultarea cu șeful unității B 2, a întocmit un raport de final al perioadei de probă pentru perioada 16 iulie 2000-15 aprilie 2001 (denumit în continuare „primul raport de final al perioadei de probă”). Directorul direcției B nota în raport că reclamanta „nu își putuse îndeplini, în termene rezonabile și, într‑un caz, deloc, anumite atribuții importante care îi fuseseră încredințate” și că existaseră „anumite dificultăți în relațiile de serviciu”. Acesta arăta de asemenea o „lipsă de familiarizare cu sistemul administrativ și ierarhic în vigoare în cadrul Comisiei”. În fine, propunea, în încheierea raportului, prelungirea stagiului reclamantei, „cu repartizare într‑un alt serviciu”.

20      La 22 martie 2001, reclamanta a formulat observații împotriva primului raport de final al perioadei de probă. Aceasta amintea în special importanța și calitatea muncii pe care a prestat‑o pe durata stagiului și preciza că nu a făcut obiectul, în niciun moment, al niciunui minim reproș în legătură cu munca sa. Astfel, ea solicita ca primul său raport de final al perioadei de probă „să fie revăzut cu privire la punctele negative”, declarându‑se, în plus, dispusă să „depună mărturie [ea însăși] în fața comitetului pentru rapoarte și/sau să facă apel la alți martori [dacă acest lucru] se doved[ea] necesar”.

21      Primul raport de final al perioadei de probă, precum și observațiile reclamantei au fost transmise autorității împuternicite să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”), care, la 27 martie 2001, le‑a transmis președintelui comitetului pentru rapoarte.

22      Președintele comitetului pentru rapoarte, printr‑o notă din 27 martie 2001, a transmis primul raport de final al perioadei de probă și observațiile reclamantei celorlalți membri ai comitetului pentru rapoarte și le‑a propus să aprobe, prin procedură scrisă, înainte de data limită de 6 aprilie 2001, proiectul de aviz anexat la nota sa.

23      Întrucât membrii comitetului pentru rapoarte nu au transmis secretariatului comitetului pentru rapoarte, înainte de data limită de 6 aprilie 2001, comentarii asupra proiectului de aviz al președintelui comitetului, AIPN, prin decizia din 9 aprilie 2001, a prelungit perioada de probă a reclamantei pentru perioada 16 aprilie-15 octombrie 2001 (denumită în continuare „decizia de prelungire a perioadei de probă”).

24      Începând cu 16 aprilie 2001, reclamanta a fost repartizată la unitatea B 4 „Remunerații și plata drepturilor” a DG „Personal și Administrație”, iar ulterior, începând cu 21 mai 2001, la unitatea 001, devenită apoi unitatea 03 „Dialog social” (denumită în continuare „unitatea «Dialog social»”), care depindea de asemenea de direcția B a DG „Personal și Administrație”.

25      La 21 mai 2001, reclamanta a introdus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva primului raport de final al perioadei de probă și a deciziei de prelungire a perioadei de probă.

26      Printr‑o decizie din 20 septembrie 2001, AIPN a respins reclamația introdusă de reclamantă la 21 mai 2001. Cu toate acestea, în această decizie, AIPN admitea că acest comitet pentru rapoarte „fusese informat, dintr‑o eroare, că [reclamanta] ar fi acceptat prelungirea stagiului într‑o altă unitate” și preciza că această eroare „rezult[a] din faptul că [reclamanta] propusese să i se schimbe repartizarea pentru [unitatea B 4] în cadrul prelungirii anunțate a perioadei de probă, neputând să își exprime acordul cu privire la însăși prelungirea perioadei de probă”. Nu a fost introdusă ulterior de către persoana interesată nicio acțiune în fața instanțelor comunitare împotriva primului raport de final al perioadei de probă și a deciziei de prelungire a perioadei de probă.

27      La 25 septembrie 2001, directorul direcției B, după consultarea cu șeful unității „Dialog social”, a întocmit un raport de final al perioadei de probă pentru perioada 16 aprilie-15 octombrie 2001 (denumit în continuare „al doilea raport de final al perioadei de probă”). Acesta propunea titularizarea reclamantei.

28      Prin decizia din 24 octombrie 2001, AIPN a titularizat‑o pe reclamantă, cu efect din 16 octombrie 2001.

29      Cu toate că, de la sfârșitul anului 2001, reclamanta își manifestase dorința de a părăsi DG „Personal și Administrație” și de a lucra în cadrul altei direcții generale, persoana interesată a fost repartizată, începând cu 1 februarie 2002, la unitatea A 2 „Politica de recrutare”, devenită ulterior unitatea A 4 „Politica de recrutare (pre‑EPSO)” a DG „Personal și Administrație”.

B –  Anul 2003

30      Începând cu 1 ianuarie 2003, reclamanta a fost repartizată la unitatea 01 „Relații cu instituțiile, ABM și gestiunea documentelor” (denumită în continuare „unitatea 01”), devenită ulterior unitatea D 2 (denumită în continuare „unitatea D 2”), care depindea de direcția D „Resurse” a DG „Personal și Administrație”.

31      În cursul anului 2003, reclamanta a fost în concediu medical între 5 și 28 februarie și între 10 și 14 martie, în activitate cu jumătate de normă din motive medicale din 17 martie până în 28 aprilie, în concediu medical din 30 iunie până în 4 iulie și din 1 septembrie până în 14 noiembrie și din nou în activitate cu jumătate de normă din motive medicale din 17 noiembrie până în 19 decembrie.

32      În pofida repartizării sale, începând cu 1 ianuarie 2003, la unitatea 01, reclamanta și‑a păstrat până în iunie 2003 biroul pe care îl ocupa atunci când a fost repartizată la unitatea A 4, mai exact, un birou la etajul al doilea al clădirii Comisiei situate la adresa 34 rue Montoyer, Bruxelles (denumită în continuare „clădirea Montoyer 34”), cu toate că birourile celorlalte persoane din unitatea 01 erau amplasate la etajele al șaptelea‑al zecelea ale clădirii Comisiei situate la adresa 11 rue de la Science, Bruxelles (denumită în continuare „clădirea Science 11”).

33      Începând din iunie 2003 și până în vara anului 2004, reclamantei i s‑a atribuit un birou la un mezanin situat între parter și primul etaj al clădirii Science 11.

34      La 10 iunie 2003, a fost definitivată descrierea postului reclamantei și i‑a fost comunicată.

35      La 3 iulie 2003, șeful adjunct al unității D 2 i‑a trimis reclamantei un e‑mail cu următorul conținut:

„Am discutat cu unitatea [D 3 „Resurse umane și financiare ADMIN; IAS; Celulă cabinete” a DG „Personal și Administrație] despre problema birourilor. A început o discuție cu privire la o soluție care ar corespunde cererii noastre, și anume regruparea unității D 2 pe două etaje. Întrucât această discuție intervine pe fondul multor alte schimbări, încă nu există o soluție imediată, dar există șanse. Cred că vom obține ceea ce dorim.

Pentru a rezolva imediat problema biroului dumneavoastră, [unitatea] D 3 a propus să vă mutați temporar la etajul al șaptelea al [clădirii Science 11], alături de […] și împreună cu […], într‑un birou mare (actualmente biroul pentru arhive).

Ați putea să îmi comunicați dacă acceptați această ofertă?”

36      La 7 iulie 2003, reclamanta i‑a răspuns șefului adjunct al unității D 2, trimițându‑i un e‑mail care cuprindea următorul pasaj:

„În ceea ce privește problema biroului, sincer, nu știu. Voi pleca în concediu pe 18 iulie și mă voi întoarce pe 18 august. Poate ar trebui să așteptăm până în luna august ca să vedem dacă a putut fi găsită o soluție permanentă?”

37      La 11 septembrie 2003, șeful adjunct al unității D 2 a scris agentului însărcinat în cadrul unității D 3 „Resurse umane și financiare ADMIN; IAS; Celulă cabinete” a DG „Personal și Administrație” cu gestionarea bunurilor de inventar (denumit în continuare „agentul gestionar al bunurilor de inventar”) următorul e‑mail:

„Vă amintiți discuțiile pe care le‑am avut cu privire la [necesitatea de a găsi] un birou adecvat pentru [reclamantă], discuții care trebuiau, potrivit acordului nostru, să continue după concediul de vară. O soluție pe termen lung [constând în regruparea] întregii unități D 2 la etajele al nouălea și al zecelea ale [clădirii Science 11] nu pare posibilă în viitorul apropiat. Prin urmare, vă rog să puneți la dispoziția unității noastre un birou adecvat [pentru reclamantă] și cât mai apropiat posibil de etajele al nouălea și al zecelea ale [clădirii Science 11].

Problema este oarecum urgentă, în măsura în care caracterul inadecvat al actualului birou [al reclamantei], situat la parterul [clădirii Science 11], pare să afecteze în mod serios eficiența [persoanei interesate] și necesită o soluție imediată.

Aștept răspunsul dumneavoastră.”

38      Întrucât agentul gestionar al bunurilor de inventar era în concediu în momentul trimiterii e‑mailului citat la punctul precedent, șeful adjunct al unității D 2 i‑a atras din nou atenția, la 30 septembrie 2003, asupra problemei biroului reclamantei.

C –  Anul 2004

39      La 2 februarie 2004, reclamanta a depus o cerere de concediu anual pentru perioada 1-5 martie 2004. Această cerere a fost acceptată la 3 februarie 2004.

40      Prin scrisoarea din 29 aprilie 2004, primită la unitatea „Recurs” a DG „Personal și Administrație” la 3 mai 2004, reclamanta a adresat Comisiei o „[c]erere de asistență în temeiul articolului 24 din statut […], care avea de asemenea și valoare de cerere în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut – hărțuire morală” (denumită în continuare „cererea de asistență”). Aceasta se plângea de mai multe fapte pe care le considera hărțuire morală și solicita deschiderea unei anchete administrative de către o „instanță neutră”, externă DG „Personal și Administrație”. În fine, reclamanta solicita o despăgubire, în valoare de 100 000 de euro, pentru prejudiciul pe care l‑ar fi suferit în urma pretinsei hărțuiri morale (denumită în continuare „cererea de despăgubiri”).

41      Ca urmare a depunerii de către reclamantă a unui certificat medical pentru perioada 16 aprilie-11 iunie 2004, administrația i‑a cerut persoanei interesate să se supună unui control medical efectuat de medicul consultant al instituției, care, într‑un aviz din 7 mai 2004, a estimat că aceasta era „aptă de muncă în proporție de 100 % începând cu 10 [mai] 2004”, dar că „era de dorit o schimbare de post pentru sănătatea [reclamantei]”.

42      Într‑o scrisoare datată vineri, 7 mai 2004, reclamanta și‑a reiterat cererea de asistență, astfel cum o formulase anterior în scrisoarea din 29 aprilie 2004. În plus, prevalându‑se de avizul controlului medical menționat la punctul precedent, aceasta solicita adoptarea unor „măsuri preventive și imediate, cum ar fi schimbarea repartizării [sale] sau transferul [său] intern provizoriu” într‑o altă direcție generală decât DG „Personal și Administrație”, pentru a putea fi protejată de „comportamentul abuziv” al superiorilor săi ierarhici. În fine, reclamanta solicita și repararea consecințelor materiale ale comportamentului reproșat superiorilor săi ierarhici.

43      În aceeași dată de 7 mai 2004, la ora 14.53, reclamanta i‑a trimis noului șef al unității D 2, care intrase în funcție la 16 februarie 2004, un e‑mail conținând următoarele pasaje:

„Am încercat să introduc în […] «Sic Congés» [sistem informatic destinat să faciliteze gestionarea administrativă a concediilor] o cerere de concediu anual din 10 mai până în 30 iunie 2004, dar nu am reușit (potrivit […] «Sic Congés», sunt deja în concediu medical).

[…]

În așteptarea unor măsuri provizorii, mă simt obligată (pentru sănătatea, dar și pentru securitatea mea) să mă distanțez de mediul meu de lucru. Prin urmare, pentru acest motiv am solicitat un concediu anual.

Neavând […] posibilitatea să introduc cererea de concediu anual [în «Sic Congés»], vă rog să binevoiți să îmi confirmați prin [e‑mail] cât de curând posibil și cel târziu la [ora] 16 în această după‑amiază [dacă] aprobați cererea mea de concediu anual din 10 mai până în 30 iunie 2004.”

44      În aceeași dată de 7 mai 2004, către ora 16, reclamanta a avut o întâlnire cu șeful unității D 2 cu privire la cererea sa de concediu anual. Potrivit reclamantei, el și‑ar fi exprimat acordul pentru ca aceasta să își ia concediu anual începând cu 10 mai.

45      În aceeași dată de 7 mai 2004, la ora 18.01, șeful unității D 2 i‑a trimis reclamantei un e‑mail, redactat parțial astfel:

„Întrucât se impune rezolvarea rapidă a unui anumit număr de probleme care vă privesc, vă solicit – în interesul serviciului și în măsura în care concediul dumneavoastră anual nu este definitivat – să binevoiți să vă prezentați la birou luni dimineață.

Cu această ocazie va fi abordată și problema concediului dumneavoastră.”

46      Tot în ziua de 7 mai 2004, la ora 18.24, reclamanta i‑a răspuns șefului unității D 2 prin e‑mailul următor:

„Fac referire la discuția noastră de astăzi, de la [ora] 16, din biroul dumneavoastră, când m‑ați asigurat că nu este nicio problemă în legătură cu cererea mea de concediu anual începând de luni […], 10 mai, că îmi pot petrece week‑endul liniștită și pot să nu mă întorc luni. Exista doar problema [legată de «Sic Congés»] și de semnături […]. Acum mi‑am rezervat deja un bilet de avion ca să mă întorc în Suedia ceva mai târziu.

[M]edicul […] mi‑a promis că încearcă să găsească o altă soluție dacă cererea mea de concediu anual nu va fi aprobată în această după‑amiază. Deoarece m‑ați anunțat în legătură cu schimbarea deciziei dumneavoastră în această seară, [m]edicul […] nu mai este disponibil. Prin urmare, voi merge direct la serviciul medical luni dimineață, pentru a încerca să discut cu [m]edicul […] sau cu un alt medic.”

47      La 10 mai 2004, ca răspuns la e‑mailul menționat la punctul precedent, șeful unității D 2 i‑a trimis reclamantei un e‑mail, redactat parțial astfel:

„Vreau doar să vă confirm că [directorul direcției D] dorește să vă întâlnească în cursul zilei pentru a discuta cu dumneavoastră în special în legătură cu transferul dumneavoastră intern potențial, după cum a recomandat serviciul medical [vineri, 7 mai 2004] în avizul său, și pentru a găsi o soluție la celelalte demersuri întreprinse anterior, în interesul dumneavoastră.”

48      În aceeași dată de 10 mai 2004, reclamanta s‑a întâlnit cu directorul direcției D. Potrivit reclamantei, s‑ar fi convenit, cu ocazia acestei reuniuni, că poate pleca în concediu anual la 19 mai 2004, pentru trei săptămâni.

49      La 11 mai 2004, reclamanta i‑a trimis asistentei directorului direcției D un e‑mail în care solicita să fie confirmat cât de curând posibil acordul direcției sale în privința concediului anual pe care dorea să îl ia din 19 mai până în 8 iunie 2004, precizând în această privință că biletul de călătorie pe care îl rezervase pentru perioada corespunzătoare trebuia plătit cel târziu a doua zi, și anume la 12 mai 2004.

50      Ca răspuns la e‑mailul reclamantei din 11 mai 2004, asistenta directorului direcției D i‑a trimis reclamantei, în aceeași zi, mai multe e‑mailuri în care arăta că trebuia, înainte să i se aprobe plecarea în concediu, să aibă o întâlnire cu șeful unității D 2, pentru a putea avea loc dialogul formal prevăzut la articolul 8 alineatul (5) din DGA și pentru ca directorul direcției D și șeful unității D 2 să fie în măsură să întocmească REC pentru persoana interesată pentru perioada 1 ianuarie-31 octombrie 2003 (denumit în continuare „REC ianuarie‑octombrie 2003”). Pe de altă parte, într‑un e‑mail trimis la 12 mai 2004 reclamantei, asistenta directorului direcției D adăuga că acesta nu putea să ofere persoanei interesate nicio garanție cu privire la aprobarea cererii sale de concediu anual, în măsura în care această aprobare era subordonată îndeplinirii unor demersuri care depindeau de mai multe persoane, printre care reclamanta însăși.

51      Ca urmare a acestui răspuns, reclamanta, printr‑un e‑mail din 12 mai 2004, i‑a comunicat asistentei directorului direcției D că renunță la concediul anual pe care îl solicitase pentru perioada 19 mai-8 iunie 2004 și că solicită să plece în concediu anual din 7 iunie până în 23 iulie 2004.

52      La 13 mai 2004, cererea de concediu anual pentru perioada 7 iunie-23 iulie 2004 a fost introdusă formal în „Sic Congés” și a fost aprobată la 19 mai 2004. Cu toate acestea, apreciind că nu a fost informată în legătură cu această aprobare decât la 24 mai 2004, și anume în mod tardiv, reclamanta și‑a retras cererea de concediu anual.

53      Tot la 13 mai 2004, directorul direcției D a comunicat curriculum vitae al reclamantei unui număr de cinci direcții generale (DG „Energie și Transporturi”, OLAF, DG „Justiție și Afaceri Interne”, DG „Sănătate și Protecția Consumatorilor” și DG „Concurență”). În scrisoarea care însoțea curriculum vitae, adresată fiecăreia dintre direcțiile generale sus‑menționate, directorul direcției D preciza că reclamanta manifestase interes pentru materiile care intrau în domeniul de competență al direcției generale vizate și că DG „Personal și Administrație” își exprimase acordul pentru ca persoanei interesate să îi poată fi schimbată repartizarea în muncă.

54      La 18 mai 2004, medicul psihiatru căruia serviciul medical îi încredințase sarcina de a efectua o expertiză psihiatrică a reclamantei a subliniat în această expertiză că „[p]roblema fiind de ordin social (un conflict în cadrul [i]nstituției sale), soluția trebuie, prin urmare, să fie găsită la nivel social (reîncadrarea într‑o altă direcție generală)”.

55      La 24 mai 2004, reclamanta și‑a reiterat cererea de „transfer intern imediat, permanent sau provizoriu, într‑o [direcție generală] care să nu aibă nicio legătură cu DG [«Personal și Administrație»] sau cu [directorul general al direcției generale menționate]”, explicând că „în mod evident, hărțuirea morală [la care era supusă] nu înceta[se]”.

56      La 7 iunie 2004, reclamanta a obținut un certificat medical pentru perioada 8 iunie-2 iulie 2004.

57      La 8 iunie 2004, reclamanta i‑a trimis șefului unității D un e‑mail prin care îl informa că este „inaptă de muncă în postul [său] actual” între 8 iunie și 2 iulie 2004. Aceasta preciza că a introdus în „Sic Congés” o cerere de concediu anual pentru perioada 5 iulie-13 august 2004.

58      La 9 iunie 2004, directorul direcției D i‑a trimis reclamantei următorul e‑mail:

„Îmi exprim regretul în legătură cu boala dumneavoastră. Am încercat să vă contactez la domiciliu, întrucât 8 iunie era data stabilită pentru întâlnirea noastră și voiam să discut cu dumneavoastră despre ce trebuie făcut în continuare.

Ați formulat o cerere de revizuire a [REC ianuarie-octombrie 2003] și ar trebui ca această problemă să fie rezolvată în cel mai scurt timp posibil și, în orice caz, înainte de plecarea dumneavoastră în concediul anual. Finalizarea procedurii de evaluare afectează întreaga DG [«Personal și Administrație»], deoarece, dacă nu este finalizată la timp, nu vom obține niciun punct de prioritate și, astfel, perspectivele de promovare vor fi compromise pentru întreg personalul. […]

Poate ați putea să stabiliți împreună cu secretara mea o altă dată pentru întâlnire […]”

59      Printr‑o scrisoare din 11 iunie 2004, directorul Oficiului pentru Investigații și Disciplină (denumit în continuare „IDOC”) a indicat secretarului general al Comisiei că faptele invocate de reclamantă în cererea de asistență i se păreau suficient de serioase pentru a justifica deschiderea unei anchete administrative, „fie pentru a demonstra existența unei răspunderi individuale, fie pentru a spăla onoarea funcționarilor acuzați pe nedrept”. Directorul IDOC adăuga că, având în vedere acuzarea de către reclamantă a întregii ierarhii a DG „Personal și Administrație”, inclusiv a directorului general, i se părea oportun ca secretarul general al Comisiei să exercite atribuțiile AIPN în cadrul anchetei administrative și ca o persoană din afara DG „Personal și Administrație” să fie desemnată în calitate de „consilier auditor” pentru a conduce această anchetă.

60      La 14 iunie 2004, cererea de concediu privind perioada 5 iulie-13 august 2004 a fost respinsă formal de șeful unității D 2.

61      La 18 iunie 2004, serviciul medical a apreciat că reclamanta „[trebuia] considerată absentă motivat până la 16 iulie inclusiv”.

62      La 21 iunie 2004, reclamanta a introdus în „Sic Congés” o cerere de concediu anual pentru perioada 19 iulie-27 august 2004.

63      Începând cu vara 2004, reclamantei i s‑a atribuit un birou la etajul al optulea al clădirii Science 11.

64      La 1 iulie 2004, secretarul general al Comisiei l‑a informat pe directorul IDOC că accepta să exercite atribuțiile AIPN în cadrul anchetei administrative avute în vedere și a precizat numele consilierului auditor pe care l‑a ales pentru a desfășura această anchetă.

65      Tot la 1 iulie 2004, reclamanta, deoarece ar fi fost informată că cererea sa de concediu anual pentru perioada 19 iulie-27 august 2004 nu va fi aprobată, i‑a trimis un e‑mail unui agent al unității B 2 pentru a se plânge că „cererile [sale] de concediu anual [erau] întotdeauna refuzate sau cel puțin nu erau semnate într‑un termen rezonabil” și pentru a‑i cere „să [o] ajute să poată pleca în concediu [în vara 2004]”.

66      La 5 iulie 2004, reclamanta a depus un certificat medical referitor la perioada 17 iulie-27 august 2004. Acest certificat nu a fost contestat de administrație.

67      La 2 august 2004, Comisia a aprobat cererea de concediu anual pentru perioada 19 iulie-27 august 2004. Această cerere a fost „anulată” la 3 septembrie 2004, persoana interesată fiind în concediu medical în perioada 17 iulie-27 august.

68      La 1 septembrie 2004, reclamanta a depus un certificat medical pentru perioada 28 august-25 septembrie 2004.

69      La 6 septembrie 2004, controlul medical la care a fost supusă reclamanta în urma depunerii certificatului medical pentru perioada 28 august-25 septembrie 2004 a concluzionat că persoana interesată era „aptă de muncă [în proporție de] 100 % în acest moment”, dar, cu toate acestea, a reiterat observația formulată la 18 mai 2004 de medicul psihiatru care a examinat‑o atunci pe reclamantă, potrivit căreia „o schimbare a locului de muncă [era] de dorit pentru sănătatea [reclamantei]”.

70      La 7 septembrie 2004, reclamanta, apreciind că concluziile controlului medical din 6 septembrie 2004 nu erau justificate din punct de vedere medical, a sesizat Comisia cu o cerere de arbitraj de către un medic independent, în temeiul articolului 59 alineatul (1) al cincilea paragraf din statut.

71      Printr‑o notă din 8 septembrie 2004, consilierul auditor desemnat de secretarul general al Comisiei în cadrul anchetei administrative solicitate de reclamantă a primit din partea acestuia mandatul de a „determina realitatea susținerilor formulate, în special în ceea ce privește comportamentul funcționarului sau al funcționarilor ale căror nume sunt citate în dosar și de a permite astfel să se aprecieze realitatea situației și măsurile care ar trebui luate, dacă este cazul”.

72      La 15 septembrie 2004, serviciul medical l‑a informat pe șeful unității „Resurse umane – ADMIN, Reforme interne” că „de comun acord cu [medicul curant al reclamantei], fusese desemnat un expert pentru arbitraj”.

73      În concluziile raportului de examinare medico‑psihologică datat 6 octombrie 2004, medicul independent ales în urma cererii de arbitraj formulate de reclamantă (denumit în continuare „medicul independent”) a constatat că „persoana interesată [era] aptă să își reia munca, dar într‑o altă [direcție generală]” și a precizat că „reluarea activității de către persoana interesată în postul anterior nu [putea] decât să îi reactiveze experiența de hărțuire morală trăită și să o destabilizeze”.

74      Printr‑o notă din 14 octombrie 2004, directorul direcției C „Politică socială, personal Luxemburg, sănătate, igienă” a DG „Personal și Administrație” (denumită în continuare „direcția C”) i‑a comunicat directorului direcției D concluziile medicului independent și i‑a recomandat „să procedeze la schimbarea repartizării [reclamantei] în afara [direcției generale menționate] cât mai repede posibil, pentru ca [persoana interesată] să își poată relua cât mai repede atribuțiile”.

75      Printr‑o notă datată 5 noiembrie 2004, făcând referire la cererile de asistență formulate de reclamantă, șeful unității „Recurs” a DG „Personal și Administrație” a informat persoana interesată că secretarul general al Comisiei deschisese o anchetă încredințată unui „consilier auditor extern DG [«Personal și Administrație»]” și că AIPN se va pronunța asupra cererii sale de asistență pe baza raportului de anchetă și în funcție de conținutul acestuia.

76      Printr‑o notă datată 26 noiembrie 2004, primită la unitatea „Recurs” la 30 noiembrie 2004, reclamanta a formulat o reclamație „împotriva deciziilor implicite de respingere a cererilor [sale] de asistență și [de] protecție, a cererilor [sale] de adoptare de măsuri preventive și imediate, precum și a cererii [sale] de daune interese” (denumită în continuare „reclamația din 26 noiembrie 2004”).

77      Printr‑o decizie din 21 decembrie 2004, reclamanta a fost repartizată, începând cu 1 ianuarie 2005, la unitatea C 5 „Securitate și [i]giena [m]uncii” (denumită în continuare „unitatea C 5”), care depindea de DG „Personal și Administrație”.

D –  Anul 2005

78      La 6 ianuarie 2005, reclamanta a avut o întâlnire cu șeful unității C 5, în urma căruia a încetat în mod definitiv să se prezinte la locul de muncă.

79      La 21 martie 2005, raportul de anchetă administrativă întocmit de consilierul auditor a fost comunicat secretarului general al Comisiei. În concluzia raportului său, consilierul auditor a formulat următoarele observații:

„1. Niciunul dintre episoadele pe care le‑am relatat în prezentul raport nu demonstrează, în sine, din partea persoanelor acuzate de [reclamantă], o conduită abuzivă care să aducă atingere în mod intenționat personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice a [persoanei interesate].

Am avut uneori sentimentul că anumite acte sau anumite comportamente care o vizau pe [reclamantă] se situau la limita abuzului sau, mai exact, preluând terminologia din versiunea engleză a statutului, la limita unei „improper behaviour” în privința acesteia. Considerăm că această limită a putut, în anumite cazuri, să fie depășită. Cu toate acestea, nu am avut deloc sentimentul că actele sau comportamentele în cauză aveau un caracter intenționat din partea autorului/autorilor lor, în sensul că ar fi avut ca scop să aducă atingere personalității, demnității sau integrității [reclamantei].

[…]

3. Întrebările pe care le‑am adresat în cursul acestei anchete ne conduc la concluzia că [reclamanta] se simte victimă a unei situații de hărțuire morală, ceea ce explică faptul că poate să atribuie superiorilor săi ierarhici intenții pe care aceștia, în opinia noastră, nu le au. În această privință, nu putem decât să regretăm lipsa de tact al cărei obiect a fost [persoana interesată]. Împrejurările care au caracterizat prelungirea perioadei sale de probă, condițiile în care a ajuns în unitatea [D 2] sau izolarea biroului său au contribuit, astfel, la alimentarea unei relații conflictuale între [reclamantă] și superiorii săi ierarhici. Ținând cont de faptul că această relație conflictuală durează deja de mai mulți ani, nu credem că poate fi rezolvată printr‑un efort de înțelegere reciprocă. Numai o schimbare rapidă a repartizării [persoanei interesate] în afara DG [«Personal și Administrație»] i‑ar putea oferi acesteia șansa, pe care o poate avea, a unui nou început.”

80      La 29 martie 2005, AIPN a respins reclamația din 26 noiembrie 2004. Aceasta a subliniat că a „răspuns la diferite cereri ale [reclamantei] în funcție de natura faptelor, în mod proporțional cu importanța lor și cu elementele furnizate, decizând, în timp util, să deschidă o anchetă pentru stabilirea faptelor, anchetă care [era] în curs”. În concluzie, AIPN a precizat că, „[la] finalul anchetei în curs, rezultatele acesteia [vor] fi comunicate [reclamantei]” și că „[î]n funcție de aceste rezultate, [va] lua, dacă este necesar, măsurile care se vor dovedi justificate în lumina rezultatelor menționate, în temeiul articolului 24 din statut”.

81      La 15 aprilie 2005, reclamanta a formulat o cerere de stabilire a invalidității. În cerere, aceasta arăta că era „victimă a hărțuirii morale în cadrul DG [«Personal și Administrație»] de mai mulți ani” și că „această situație av[usese] grave consecințe asupra sănătății sale”.

82      La 13 iunie 2005, AIPN a sesizat comisia pentru invaliditate în legătură cu cazul reclamantei.

83      Printr‑o scrisoare din 11 iulie 2005 adresată Comisiei, reclamanta, după ce s‑a referit la cererea sa din 15 aprilie 2005 de stabilire a invalidității, a arătat că „confirm[a] cererea [sa] de recunoaștere ca boală profesională a patologiilor contractate în urma actelor de hărțuire săvârșite în privința sa”.

84      Cu ocazia reuniunii din 26 iulie 2005, comisia pentru invaliditate a concluzionat că reclamanta era „afectată de o invaliditate permanentă […] și că, pentru acest motiv, [era] obligată să își suspende activitatea la Comisie”. Comisia pentru invaliditate a precizat că nu se pronunța dacă invaliditatea rezulta sau nu rezulta dintr‑un accident survenit în exercitarea atribuțiilor sau dintr‑o boală profesională.

85      Prin decizia Comisiei din 23 august 2005, reclamanta a fost pensionată pentru invaliditate începând cu 31 august 2005 și i s‑a admis să beneficieze de o prestație de invaliditate stabilită „conform prevederilor articolului 78 [al treilea] paragraf […] din statut”.

86      Printr‑o scrisoare din 16 septembrie 2005, adresată reclamantei, AIPN a respins în mod expres cererea de asistență formulată de aceasta, apreciind, pe baza concluziilor anchetei administrative, că acuzațiile de hărțuire morală nu erau întemeiate sau nu au putut fi dovedite.

87      Printr‑o notă primită prin fax la serviciul medical la 7 octombrie 2005, comisia pentru invaliditate a estimat că, „având în vedere caracterul fix al patologiei care a determinat invaliditatea, nu [era] necesar niciun examen medical de revizuire”.

88      La 17 octombrie 2005, reclamanta a sesizat Comisia cu o cerere prin care solicita să fie recunoscută originea profesională a „sindromului anxios‑depresiv” de care suferea. Această procedură era încă în desfășurare la data ședinței din cauza de față.

E –  Situația de fapt referitoare la rapoartele asupra evoluției carierei întocmite pentru anul 2003

89      La 12 mai 2004 a avut loc, între reclamantă și funcționarul care a exercitat atribuțiile de șef al unității D 2 până la 31 octombrie 2003, dialogul formal prevăzut la articolul 8 alineatul (5) din DGA, pentru întocmirea REC ianuarie-octombrie 2003.

90      La 18 mai 2004, șeful unității D 2 până la 31 octombrie 2003, în calitate de evaluator al reclamantei, a întocmit proiectul de REC ianuarie-octombrie 2003. În acest proiect, persoanei interesate i se atribuia nota globală de 8/20, mai exact, 4/10 pentru eficiență, 3/6 pentru competență și 1/4 pentru conduita în serviciu.

91      După ce a menționat, la rubrica 6.1 „Competență” din REC ianuarie-octombrie 2003, dificultățile întâmpinate de reclamantă pentru a se familiariza cu locul său de muncă, dificultăți datorate, în opinia lui, unei „lipse de motivare”, evaluatorul a arătat că, printr‑o notă din 3 septembrie 2003, o informase pe reclamantă că va sesiza unitatea „Resurse umane – ADMIN, Reforme interne”, precum și serviciul medical pentru a se stabili dacă „starea sa de sănătate era de natură să îi permită, pe viitor, o exercitare normală a atribuțiilor”. Evaluatorul sublinia de asemenea că „[n]u se observa[se] o ameliorare [a] eficienței [reclamantei] între 3 septembrie 2003 și sfârșitul lunii octombrie [2003]”.

92      La 18 mai 2004, directorul direcției D, în calitate de validator, a contrasemnat proiectul de REC ianuarie-octombrie 2003.

93      La 27 mai 2004, reclamanta a solicitat revizuirea REC ianuarie-octombrie 2003.

94      Întâlnirea dintre validator și reclamantă, prevăzută la articolul 8 alineatul (10) din DGA, nu a avut loc din cauza „absenței prelungite a [reclamantei]”, în opinia validatorului.

95      La 14 iulie 2004, validatorul a procedat la „închiderea administrativă” a REC ianuarie-octombrie 2003. În ziua următoare, șeful unității „Resurse umane – ADMIN, Reforme interne” a confirmat închiderea administrativă a raportului, „făcând referire la comentariile evaluatorului și ale validatorului pentru păstrarea integrală a drepturilor persoanei interesate”.

96      La 8 iulie 2004, proiectul de REC pentru perioada 1 noiembrie-31 decembrie 2003 (denumit în continuare „REC noiembrie-decembrie 2003”) a fost întocmit de evaluatorul reclamantei, această funcție nemaifiind asigurată de șeful unității D 2, ci de directorul direcției D. În acest proiect, întocmit fără ca reclamanta să fi procedat în prealabil la autoevaluare, acesteia i se atribuia de asemenea nota globală de 8/20, mai exact, 4/10 pentru eficiență, 3/6 pentru competență și 1/4 pentru conduita în serviciu.

97      La rubrica 6.1 „Eficiență” din REC noiembrie-decembrie 2003, evaluatorul a arătat că a ajuns la concluzia că „nu exista niciun rezultat valabil în perioada de referință și nu fusese atins niciun rezultat, deși aceste rezultate erau posibile pentru [reclamantă]”. Evaluatorul adăuga că, din punctul său de vedere, era vorba despre „rezultatul unei lipse de motivare [a reclamantei], precum și despre conduita sa”.

98      La 13 iulie 2004, proiectul de REC noiembrie-decembrie 2003 a fost contrasemnat de validatorul reclamantei, această funcție fiind asigurată de directorul general al DG „Personal și Administrație”. Validatorul a procedat de asemenea la închiderea administrativă a REC menționat.

99      Printr‑o scrisoare din 21 septembrie 2004, șeful unității „Resurse umane – ADMIN, Reforme interne” a informat‑o pe reclamantă că, în cadrul exercițiului de promovare 2004, directorul general al DG „Personal și Administrație” a decis să nu îi acorde niciun punct de prioritate. În această scrisoare se preciza că nota globală atribuită reclamantei în cadrul exercițiului de evaluare 2003 era 8/20.

100    La 20 decembrie 2004, reclamanta a introdus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, prin care solicita anularea REC ianuarie-octombrie 2003, precum și a REC noiembrie-decembrie 2003.

101    Prin decizia din 4 mai 2005, a cărei primire a fost confirmată de reclamantă la 7 iunie 2005, AIPN a respins această reclamație.

 Procedura și concluziile părților

102    Prezenta acțiune a fost înregistrată inițial, la 4 iulie 2005, la grefa Tribunalului de Primă Instanță, cu numărul T‑252/05.

103    Printr‑o ordonanță din 15 decembrie 2005, Tribunalul de Primă Instanță, în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Decizia 2004/752/CE, Euratom a Consiliului din 2 noiembrie 2004 de instituire a Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (JO L 333, p. 7, Ediție specială, 01/vol. 5, p. 142), a trimis prezenta cauză în fața Tribunalului. Acțiunea a fost înregistrată la grefa acestuia cu numărul F‑52/05.

104    Reclamanta solicită Tribunalului:

„–      declararea admisibilității prezentei acțiuni;

–        în măsura necesară, […] pronunțarea anulării deciziei din 29 martie 2005 prin care Comisia a respins reclamația […] introdusă la 29 noiembrie 2004 împotriva deciziilor implicite ale Comisiei de respingere a cererii […] de asistență […] în temeiul articolului 24 din [s]tatut și de acordare de daune interese, precum și [a] cererilor [de] adoptare a unor măsuri preventive și imediate din 7 mai 2004 și din 24 mai 2004;

–        […] pronunțarea anulării deciziei Comisiei din 4 mai 2005 prin care se răspunde reclamației reclamantei din 20 decembrie 2004, precum și anularea raportului asupra evoluției carierei întocmit în privința sa pentru perioada 1 ianuarie 2003-31 decembrie 2003;

–        […] stabilirea răspunderii Comunității Europene, determinată de deciziile [sus‑menționate] și de întocmirea REC al reclamantei;

–        acordarea de daune interese reclamantei pentru prejudiciile suferite, în valoare de 250 000 de euro;

–        obligarea [Comisiei] la plata tuturor cheltuielilor de judecată”.

105    Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată potrivit legii.

106    În urma acordului celor două părți privind o încercare de soluționare amiabilă, judecătorul raportor le‑a invitat la o reuniune informală, care a avut loc la Tribunal la 9 octombrie 2006. La 17 octombrie 2006, judecătorul raportor a informat părțile cu privire la propunerea de soluționare amiabilă. Printr‑o scrisoare din 24 octombrie 2006, Comisia a refuzat această propunere.

107    În temeiul articolului 64 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, aplicabil mutatis mutandis Tribunalului, potrivit articolului 3 alineatul (4) din Decizia 2004/752, Tribunalul a adresat întrebări părților. Acestea au dat curs solicitării Tribunalului.

108    Printr‑un fax primit la grefa Tribunalului la 17 iunie 2007, reclamanta și‑a evaluat prejudiciul material la suma totală de 781 906,43 euro, corespunzând diferenței dintre, pe de o parte, remunerația și pensia de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost declarată invalidă și, pe de altă parte, prestația de invaliditate pe care o primește și pensia care îi va fi plătită în viitor.

109    Prin Ordonanța din 26 septembrie 2007, Tribunalul a respins cererea Comisiei de suprimare a frazelor care figurează în anexele la dosarul de anchetă administrativă.

 În drept

A –  Observații introductive cu privire la obiectul litigiului

110    Obiectul acțiunii, astfel cum este prezentat formal de reclamantă, impune următoarele observații.

111    În primul rând, reclamanta solicită formal, în al doilea capăt de cerere, anularea „deciziei din 29 martie 2005 prin care Comisia a respins reclamația […] introdusă la 29 noiembrie 2004 împotriva deciziilor implicite ale Comisiei de respingere a cererii […] de asistență […] în temeiul articolului 24 din [s]tatut și de acordare de daune interese, precum și [a] cererilor [de] adoptare a unor măsuri preventive și imediate din 7 mai 2004 și din 24 mai 2004”. Astfel, potrivit persoanei interesate, au intervenit trei decizii implicite distincte, prima – de respingere a cererii de asistență formulate în nota din 29 aprilie 2004, a doua – de respingere a cererii de daune interese, cuprinsă de asemenea în aceeași notă, iar a treia – de respingere a cererii de transfer în afara DG „Personal și Administrație”, formulată în scrisorile din 7 și din 24 mai 2004.

112    În această privință, este cert că, prin nota din 29 aprilie 2004, primită la unitatea „Recurs” la 3 mai 2004, reclamanta a adresat Comisiei o „cerere de asistență în temeiul articolului 24 din statut […], având de asemenea valoare de cerere în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut – hărțuire morală”. Aceasta se plângea în legătură cu mai multe fapte pe care le califica drept hărțuire morală și solicita deschiderea unei anchete administrative de către o „instanță neutră”, din afara DG „Personal și Administrație”. De asemenea, reclamanta solicita în această notă repararea prejudiciului care ar rezulta din pretinsa hărțuire morală.

113    Pe de altă parte, în urma notei din 29 aprilie 2004, la 7 și la 24 mai 2004, persoana interesată a adresat Comisiei alte două scrisori în care solicita să se adopte „măsuri preventive și imediate”, cum ar fi „schimbarea repartizării sale sau transferul [său] intern” în afara DG „Personal și Administrație”. Cu toate acestea, în scrisorile respective, reclamanta a făcut referire în mod expres la nota din 29 aprilie 2004 și și‑a justificat cererea de distanțare prin hărțuirea morală a cărei victimă se considera în cadrul direcției generale în care a fost repartizată. Astfel, trebuie să se considere că aceste scrisori nu cuprindeau cereri noi, autonome față de cererea de asistență, ci precizări aduse cererii cu privire la măsurile care trebuie luate în mod preventiv și imediat, în speță o măsură de distanțare.

114    În aceste condiții, trebuie să se considere că reclamanta a solicitat în esență, în cadrul cererii sale de asistență, trei tipuri de măsuri: în primul rând, deschiderea și desfășurarea unei anchete administrative, în al doilea rând, o măsură de distanțare imediată, înainte chiar de a fi cunoscute rezultatele anchetei administrative, iar în al treilea rând, orice măsură destinată, odată stabilită existența hărțuirii morale, să o protejeze definitiv.

115    Întrucât, în termen de patru luni de la introducerea, la 3 mai 2004, a notei din 29 aprilie 2004, administrația nu a răspuns nici la cererea de asistență, nici la cererea de despăgubiri, lipsa răspunsului a determinat, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, două decizii implicite de respingere, prima refuzând admiterea cererii de asistență, iar a doua respingând cererea de despăgubiri.

116    În al doilea rând, rezultă din modul de redactare a celui de al treilea capăt de cerere că, potrivit reclamantei, Comisia nu ar fi întocmit pentru anul 2003 decât un singur REC. Cu toate acestea, este cert că, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din DGA, Comisia a întocmit în privința reclamantei două rapoarte, unul referitor la perioada 1 ianuarie-31 octombrie 2003 (REC ianuarie‑octombrie 2003), iar al doilea referitor la perioada 1 noiembrie-31 decembrie 2003 (REC noiembrie‑decembrie 2003).

117    Având în vedere precizările expuse mai sus și ținând cont de jurisprudența conform căreia o cerere de anulare a unei decizii de respingere a unei reclamații are ca efect sesizarea instanței comunitare cu privire la actul care lezează împotriva căruia a fost introdusă reclamația menționată (Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul European, 293/87, Rec., p. 23, punctul 8, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 23 martie 2004, Theodorakis/Consiliul, T‑310/02, RecFP, p. I‑A‑95 și II‑427, punctul 19, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 9 iunie 2005, Castets/Comisia, T‑80/04, RecFP, p. I‑A‑161 și II‑729, punctul 15), prezenta acțiune trebuie considerată ca urmărind în esență:

–        anularea deciziei implicite de respingere a cererii de asistență;

–        anularea celor două REC 2003;

–        obligarea Comisiei la plata de daune interese către reclamantă.

118    Cu toate acestea, trebuie să se arate că reclamanta susține, în sprijinul părții esențiale din concluziile și din motivele sale, că ar fi făcut obiectul hărțuirii morale în cadrul exercitării atribuțiilor.

119    Prin urmare, Tribunalul apreciază că este util, pentru a se pronunța asupra diferitelor capete de cerere ale reclamantei, să examineze mai întâi susținerile acesteia privind existența pretinsei hărțuiri morale.

B –  Cu privire la hărțuirea morală

1.     Argumentele părților

120    Potrivit reclamantei, caracterul real al hărțuirii morale din partea superiorilor ierarhici din cadrul DG „Personal și Administrație” a cărei victimă ar fi fost ar fi dovedit de un ansamblu de fapte care trebuie grupate în șase categorii.

121    În primul rând, șeful unității B 2, unitate la care a fost repartizată reclamanta atunci când a fost angajată de Comisie în calitate de funcționar stagiar, ar fi furnizat directorului direcției B, însărcinat cu întocmirea primului raport de final al perioadei de probă, informații în mod injust critice cu privire la calitatea muncii persoanei interesate, deși nu îi adresase, în cursul primei părți a perioadei de probă, niciun reproș, ci chiar și‑ar fi exprimat satisfacția. În plus, sub pretextul eronat că aceasta ar fi acceptat prelungirea perioadei de probă, comitetul pentru rapoarte nu ar fi procedat nici la audierea sa, nici la audierea persoanelor care aceasta ar fi dorit să fie audiate. În fine, reclamanta arată că una dintre fostele sale colege ar fi dispusă să depună mărturie despre condițiile de muncă în cadrul unității B 2.

122    În al doilea rând, începând de la repartizarea sa la unitatea 01 (devenită ulterior unitatea D 2), reclamanta ar fi fost izolată din punct de vedere profesional, deoarece șeful și șeful adjunct al acestei unități ar fi evitat sistematic să îi vorbească și i‑ar fi atribuit, până în vara anului 2004, birouri izolate din punct de vedere geografic de restul unității și lipsite de orice material adecvat.

123    În al treilea rând, între lunile ianuarie și iunie 2003, reclamantei nu i‑ar fi fost atribuită nicio sarcină.

124    În al patrulea rând, superiorii ierarhici ai reclamantei ar fi răspândit zvonuri defăimătoare cu privire la capacitățile sale profesionale.

125    În al cincilea rând, directorul direcției D, precum și șeful unității D 2, pentru a o „destabiliza psihologic” pe reclamantă, ar fi refuzat anumite cereri de concediu anual introduse de aceasta, refuzul intervenind, în anumite cazuri, chiar după o acceptare de principiu. Pe de altă parte, alte cereri nu ar fi fost aprobate decât cu întârziere, ceea ce ar fi constrâns‑o pe reclamantă, cel puțin într‑un caz, să își retragă cererea de concediu și să își anuleze o rezervare de călătorie.

126    În al șaselea rând, directorul direcției D, precum și șeful unității D 2, în special pentru perioada 8 septembrie 2004-31 martie 2005, ar fi considerat în mod greșit drept nejustificate mai multe concedii medicale, consecința pentru reclamantă fiind pierderea de zile de concediu anual pentru 2004 și 2005 și rețineri din salariu.

127    În ședință, reclamanta a pretins în plus că Comisia nu ar fi respectat avizul medicului independent, care, la 6 octombrie 2004, ar fi recomandat schimbarea repartizării acesteia în afara DG „Personal și Administrație”.

128    În apărare, Comisia amintește că articolul 12a alineatul (3) din statut ar enumera criteriile care trebuie îndeplinite pentru a putea fi vorba despre hărțuire morală. Astfel, potrivit acestui articol, ar trebui ca respectivul comportament să fie abuziv, să se prelungească în timp, să fie repetat cu o frecvență mai mică sau mai mare, cu intenția de a aduce atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane. Un comportament căruia i‑a fost victimă un funcționar nu poate fi considerat hărțuire morală decât dacă acest comportament a urmărit în realitate discreditarea acestuia sau degradarea deliberată a condițiilor sale de muncă. Prin urmare, în opinia Comisiei, un astfel de comportament ar trebui să prezinte în realitate un caracter intenționat, astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 23 februarie 2001, De Nicola/BEI, T‑7/98, T‑208/98 și T‑109/99, RecFP, p. I‑A‑49 și II‑185, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 8 iulie 2004, Schochaert/Consiliul, T‑136/03, RecFP, p. I‑A‑215 și II‑957, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 4 mai 2005, Schmit/Comisia, T‑144/03, RecFP, p. I‑A‑101 și II‑465).

129    Or, Comisia subliniază că, în speță, niciuna dintre împrejurările invocate de reclamantă nu ar dovedi din partea colegilor acesteia sau a superiorilor săi ierarhici un comportament care ar fi urmărit intenționat discreditarea sa ori degradarea condițiilor sale de muncă.

2.     Aprecierea Tribunalului

130    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 12a alineatul (3) din statut, care a intrat în vigoare la 1 mai 2004, prevede că „[p]rin hărțuire morală se înțelege orice conduită abuzivă de lungă durată, repetată sau sistematică, ce se manifestă prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri care sunt intenționate și care aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane”.

131    Pe de altă parte, comunicarea din 2003 privind hărțuirea morală, care are valoare de dispoziție internă și care este obligatorie pentru Comisie din moment ce aceasta nu și‑a manifestat în mod clar intenția de a se delimita printr‑o decizie motivată și circumstanțiată (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 30 ianuarie 1974, Louwage/Comisia, 148/73, Rec., p. 81, punctul 12, Hotărârea Curții din 1 decembrie 1983, Blomefield/Comisia, 190/82, Rec., p. 3981, punctul 20, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 februarie 2007 Wunenburger/Comisia, T‑246/04 și T‑71/05, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 127), subliniază că fenomenul de hărțuire morală „se manifestă sub diverse forme, printre care: jigniri, atitudini negative, presiuni, ofense, chiar refuzul de a comunica, mai exact, diverse comportamente care, dacă se manifestă în mod punctual, fără a fi totuși acceptabile, pot părea lipsite de consecințe importante, dar a căror repetare creează prejudicii grave persoanei împotriva căreia sunt îndreptate”. Comunicarea din 2003 privind hărțuirea morală precizează de asemenea că „comportamentele incriminate sunt legate de abuzul de putere sau de o manipulare perversă” și că „pot reprezenta fapta unui individ sau a unui grup de persoane”.

132    Este important să se sublinieze că hărțuirea morală trebuie înțeleasă ca un proces care se înscrie obligatoriu în timp și presupune existența unor acțiuni repetate sau continue. Într‑adevăr, articolul 12a alineatul (3) din statut prevede că, pentru a fi calificat drept hărțuire morală, un comportament trebuie să fie „de lungă durată, repeta[t] sau sistemati[c]”, în timp ce comunicarea din 2003 privind hărțuirea morală insistă asupra „repetării” necesare a acestui comportament.

133    În plus, contrar susținerilor Comisiei, articolul 12a alineatul (3) din statut, în nicio versiune lingvistică, nu face din intenția răuvoitoare a autorului prezumat al hărțuirii un element necesar pentru calificarea drept hărțuire morală.

134    Astfel, articolul 12a alineatul (3) din statut definește hărțuirea morală drept o „conduită abuzivă”, pentru a cărei stabilire trebuie să fie îndeplinite două condiții cumulative. Prima condiție se referă la existența unor comportamente, a unui limbaj, a unor acte, gesturi sau înscrisuri „de lungă durată, repetat[e] sau sistematic[e]” și care sunt „intenționate”. A doua condiție, separată de prima prin conjuncția „și”, impune ca aceste comportamente, acest limbaj, aceste acte, gesturi sau înscrisuri să aibă ca efect faptul că „aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane”.

135    Din faptul că adjectivul „intenționate” se referă la prima condiție, iar nu la a doua, se poate trage o dublă concluzie. Pe de o parte, comportamentele, limbajul, actele, gesturile și înscrisurile menționate la articolul 12a alineatul (3) din statut trebuie să prezinte un caracter voluntar, ceea ce exclude din domeniul de aplicare al acestei dispoziții actele care s‑ar produce în mod accidental. Pe de altă parte, în schimb, nu este necesar ca aceste comportamente, acest limbaj, aceste acte, gesturi sau înscrisuri să fi fost săvârșite cu intenția de a aduce atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane. Cu alte cuvinte, există hărțuire morală în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut fără ca autorul hărțuirii să fi intenționat, prin acțiunile sale, să discrediteze victima sau să îi degradeze în mod deliberat condițiile de muncă. Este suficient numai ca acțiunile sale, din moment ce au fost săvârșite intenționat, să fi determinat obiectiv astfel de consecințe.

136    Este important să se adauge că o interpretare contrară a articolului 12a alineatul (3) din statut ar avea ca rezultat lipsirea acestei dispoziții de orice efect util, din cauza dificultății de a dovedi intenția răuvoitoare a autorului unui comportament de hărțuire morală. Astfel, deși există cazuri în care o astfel de intenție se deduce în mod natural din acțiunile autorului, trebuie să se arate că astfel de cazuri sunt rare și că, în majoritatea situațiilor, autorul prezumat evită orice conduită care ar putea lăsa să se presupună intenția sa de a-și discredita victima sau de a‑i degrada acesteia condițiile de muncă.

137    Trebuie amintit de asemenea că o interpretare a articolului 12a alineatul (3) din statut întemeiată pe intenția răuvoitoare a autorului prezumat al hărțuirii nu ar corespunde definiției „hărțuirii” pe care o dă Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (JO L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7). Astfel, după ce a amintit la articolul 1 că obiectivul său este „stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament”, directiva precizează, la articolul 2 alineatul (3), că „[h]ărțuirea este considerată o formă de discriminare […] atunci când se manifestă un comportament indezirabil legat de unul din motivele prevăzute la articolul 1, care are ca obiectiv sau ca efect lezarea demnității unei persoane și crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau ofensator”.

138    În Directiva 2000/78, folosirea expresiei „ca obiectiv sau ca efect” pune în evidență faptul că legiuitorul comunitar a intenționat, după cum confirmă considerentul (30) al directivei menționate, să garanteze pentru victimele hărțuirii morale o „protecție juridică adecvată”. Într‑adevăr, o astfel de protecție nu ar putea fi asigurată dacă hărțuirea morală ar trebui să facă trimitere numai la comportamente care au ca obiect să aducă atingere personalității unui individ, ținând cont de marea dificultate pentru victima unui comportament care vizează în mod intenționat să o hărțuiască moral de a dovedi realitatea unei astfel de intenții, precum și mobilul aflat la originea acestei intenții.

139    De asemenea, ar fi greu de înțeles că legiuitorul comunitar, după ce a considerat, în Directiva 2000/78, că un comportament care, fără a avea ca obiectiv, dar având totuși ca efect degradarea demnității unei persoane constituie hărțuire, ar fi decis în 2004, cu ocazia reformei statutului, să reducă nivelul de protecție judiciară garantat funcționarilor și celorlalți agenți și să restrângă, prin adoptarea articolului 12a alineatul (3) din statut, hărțuirea morală numai la comportamentele care au ca obiectiv să aducă atingere demnității unei persoane.

140    Desigur, Tribunalul de Primă Instanță a statuat, în mai multe hotărâri, că, pentru ca un comportament să fie calificat drept hărțuire morală, trebuie să prezinte în mod obiectiv un caracter intenționat și că un reclamant, indiferent de percepția subiectivă pe care a putut să o aibă cu privire la faptele invocate, trebuie să prezinte un ansamblu de elemente care să permită să se stabilească faptul că a fost victima unui comportament care a urmărit în mod obiectiv să îl discrediteze sau să îi degradeze în mod deliberat condițiile de muncă (Hotărârile De Nicola/BEI, citată anterior, punctul 286, Schochaert/Consiliul, citată anterior, punctul 41, și Schmit/Comisia, citată anterior, punctele 64 și 65). Cu toate acestea, jurisprudența amintită mai sus nu poate fi invocată în mod util în speță, în măsura în care, în orice caz, a fost pronunțată în cauze care puneau în discuție comportamente survenite anterior intrării în vigoare a articolului 12a alineatul (3) din statut. Este adevărat că Tribunalul de Primă Instanță, în Hotărârea din 26 octombrie 2007, Lo Giudice/Comisia (T‑154/05, nepublicată încă în Repertoriu), a aplicat din nou această jurisprudență într‑o cauză în care comportamentele reproșate administrației erau, unele dintre ele, ulterioare intrării în vigoare a articolului 12a alineatul (3) din statut. Cu toate acestea, nu rezultă din această hotărâre că Tribunalul ar fi intenționat să interpreteze în mod expres articolul 12a alineatul (3) din statut ca impunând drept condiție de existență a hărțuirii morale intenția răuvoitoare a autorului prezumat.

141    În fine, interpretarea articolului 12a alineatul (3) din statut, astfel cum a fost expusă mai sus, nu poate fi repusă în discuție nici de dispozițiile articolului 12a alineatul (4) prima teză din statut, referitoare la hărțuirea sexuală, nici de cele ale deciziei din 2006 privind hărțuirea morală și hărțuirea sexuală.

142    Astfel, în ceea ce privește dispozițiile articolului 12a alineatul (4) prima teză din statut, acestea prevăd că „[p]rin hărțuire sexuală se înțelege un comportament cu conotații sexuale, care este nedorit de persoana căreia i se adresează și al cărei scop sau efect este atingerea demnității persoanei respective sau de a crea un mediu intimidant, ostil, ofensator sau deranjant”.

143    În această privință, trebuie să se arate că expresia „al cărei scop sau efect” figurează în dispozițiile articolului 12a alineatul (4) prima teză din statut, deși lipsește din dispozițiile articolului 12a alineatul (3) din statut.

144    Cu toate acestea, o astfel de absență nu poate fi interpretată ca semnificând că, în ceea ce privește hărțuirea morală, numai acțiunile având ca „scop” discreditarea sau degradarea condițiilor de muncă ale unei persoane ar putea fi privite ca elemente constitutive ale unei astfel de hărțuiri morale. Astfel, după cum s‑a spus, rezultă chiar din modul de redactare a articolului 12a alineatul (3) din statut că, pentru existența hărțuirii morale în sensul acestui articol, este suficient ca acțiunile pe care le vizează, și anume „comportamente, limbaj, acte, gesturi sau înscrisuri”, „[să fi] adu[s] atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane”, independent de problema, nerelevantă, de a se stabili dacă aceste acțiuni au fost săvârșite cu intenția de a vătăma.

145    Pe de altă parte, în ceea ce privește decizia din 2006 privind hărțuirea morală și hărțuirea sexuală, care a înlocuit comunicarea din 2003 privind hărțuirea morală, această decizie arată că, „conform statutului, nu există hărțuire morală decât în măsura în care comportamentul pretinsului autor al hărțuirii este considerat ca având un caracter abuziv, intenționat, repetitiv, de durată sau sistematic și care are ca scop, de exemplu, discreditarea sau denigrarea persoanei respective” și adaugă că „[a]ceste criterii sunt cumulative […]”.

146    Decizia din 2006 privind hărțuirea morală și hărțuirea sexuală ar părea, așadar, să indice, la prima vedere, că numai un comportament având „ca scop discreditarea sau denigrarea persoanei respective” ar constitui hărțuire morală. Cu toate acestea, este important să se constate că această decizie s‑a limitat, după cum rezultă din utilizarea expresiei „de exemplu”, să furnizeze ilustrări ale acțiunilor care pot fi privite drept elemente constitutive ale hărțuirii morale și nu a intenționat să arate că o acțiune nu poate fi privită astfel decât dacă are ca obiectiv, și nu numai ca efect, să aducă atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice a unei persoane. În plus, o interpretare contrară a deciziei din 2006 privind hărțuirea morală și hărțuirea sexuală ar avea ca efect transformarea unei astfel de decizii într‑o decizie în mare măsură caducă, pentru motivul, după cum s‑a spus deja, al dificultății pentru o persoană de a face dovada intenției autorului prezumat al hărțuirii de a o discredita sau de a o denigra.

147    În lumina ansamblului considerațiilor care precedă trebuie să se statueze asupra motivului referitor la hărțuirea morală invocat de reclamantă, ceea ce presupune să se examineze realitatea diferitelor acțiuni reproșate de aceasta superiorilor săi ierarhici și să se stabilească dacă aceste acțiuni, care pot fi grupate în șase categorii, au avut ca efect să aducă în mod obiectiv atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice a persoanei interesate.

148    Este important să se sublinieze că vor fi luate în considerare numai faptele anterioare datei la care a intervenit decizia implicită de respingere a cererii de asistență și a cererii de despăgubiri, și anume 3 septembrie 2004, care privesc în esență condițiile în care reclamanta și‑a exercitat atribuțiile.

149    Cu siguranță, este adevărat că aceasta pretinde de asemenea că a fost victima unei hărțuiri morale și în perioada ulterioară datei de 3 septembrie 2004. Cu toate acestea, problema existenței unei hărțuiri morale pentru această perioadă nu va fi examinată în cadrul prezentului litigiu. Astfel, pe de o parte, această pretinsă hărțuire morală, care ar fi, în opinia persoanei interesate, consecința unei încălcări de către Comisie a prevederilor articolului 59 din statut prin modul în care au fost tratate certificatele sale medicale, nu este de aceeași natură ca aceea în legătură cu care se plânge pentru perioada anterioară datei de 3 septembrie 2004. Pe de altă parte, este cert că reclamanta nu a inițiat nicio procedură precontencioasă pentru a obține repararea prejudiciului legat de pretinsa hărțuire morală survenită ulterior datei de 3 septembrie 2004. Cu toate acestea, trebuie să se precizeze că va fi sarcina reclamantei, dacă va considera că demersul este întemeiat, să introducă o cerere de despăgubire pentru un astfel de prejudiciu.

a)     În ceea ce privește, în primul rând, condițiile de prelungire a perioadei de probă a reclamantei

150    În esență, reclamanta formulează trei motive.

151    În cadrul primului motiv, reclamanta susține că prezența, în primul raport de final al perioadei de probă, a unor comentarii critice s‑ar explica prin faptul că șeful unității B 2 ar fi furnizat directorului direcției B informații în mod injust negative referitoare la calitatea muncii sale, pentru ca reclamanta să fie răspunzătoare pentru propriile lui erori în gestionarea dosarelor.

152    În această privință, este cert că directorul direcției B, însărcinat cu întocmirea primului raport privind perioada de probă, a formulat în acest raport aprecieri critice cu privire la activitatea reclamantei. Astfel, el a notat că persoana interesată „nu își putuse îndeplini, în termene rezonabile […], anumite atribuții importante care îi fuseseră încredințate” și că existaseră „anumite dificultăți în relațiile de serviciu”. Acesta arăta de asemenea o „lipsă de familiarizare cu sistemul administrativ și ierarhic în vigoare în cadrul Comisiei”.

153    Cu toate acestea, dincolo de faptul că reclamanta nu aduce niciun element în susținerea criticii conform căreia introducerea unor astfel de aprecieri s‑ar explica prin faptul că șeful unității B 2 ar fi intenționat să îi transfere răspunderea pentru propriile sale erori, rezultă din actele dosarului că reclamanta, în cursul perioadei inițiale de probă, a îndeplinit cu întârziere anumite atribuții care îi fuseseră încredințate, cum ar fi întocmirea unor proiecte de rapoarte în cadrul soluționării unui dosar disciplinar. În plus, cu privire la calitățile profesionale ale reclamantei au fost de asemenea formulate critici de către șeful unității „Dialog social”, unitate în care reclamanta a efectuat, între 18 mai și 15 octombrie 2001, etapa de prelungire a perioadei de probă.

154    Prin urmare, primul motiv trebuie înlăturat, fără a fi nevoie să se procedeze la audierea solicitată de reclamantă.

155    În cadrul celui de al doilea motiv, reclamanta critică faptul că perioada sa de probă ar fi fost prelungită fără ca ea să fi făcut anterior obiectul niciunui minim reproș din partea șefului unității B 2.

156    În această privință, deși este adevărat că nu a existat nicio obligație pentru administrație de a adresa, în niciun moment, un avertisment persoanei aflate în perioada de probă ale cărei prestații sunt nesatisfăcătoare (a se vedea Hotărârea Curții din 15 mai 1985, Patrinos/CES, 3/84, Rec., p. 1421, punctul 19, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 martie 1997, Rozand-Lambiotte/Comisia, T‑96/95, RecFP, p. I‑A‑35 și II‑97, punctul 102), este totuși important să se sublinieze că, în raportul său de anchetă administrativă, consilierul auditor „și‑a exprimat regretul cu privire la împrejurările care au stat la baza întocmirii [primului raport de final al perioadei de probă]” și a denunțat în special, ca fiind contrar obligației de solicitudine, faptul că reclamanta „nu avusese posibilitatea nici de a da explicații în timp util cu privire la punctele slabe evidențiate de șeful său de unitate, nici, mai ales, pe cea de a le remedia, stabilind, împreună cu superiorii săi ierarhici, mijloacele necesare”. De asemenea, consilierul auditor a evocat în mod expres „lipsa de dialog între [reclamantă] și superiorii săi ierarhici înainte de a fi anunțată că [primul] raport privind perioada de probă va fi negativ”. Așadar, reclamanta reproșează în mod întemeiat Comisiei prelungirea perioadei de probă fără a‑i fi fost adresat în prealabil niciun avertisment.

157    Prin urmare, al doilea motiv trebuie primit.

158    În ceea ce privește al treilea motiv, potrivit căruia comitetul pentru rapoarte, informat în mod greșit că reclamanta ar fi acceptat prelungirea perioadei de probă, nu ar fi procedat din această cauză nici la audierea sa, nici a persoanelor care ea ar fi dorit să fie audiate, este cert, după cum Comisia a admis în mod expres în decizia din 20 septembrie 2001 prin care a respins reclamația împotriva deciziei de prelungire a perioadei de probă, că acest comitet pentru rapoarte „fusese informat, dintr‑o eroare, că [reclamanta] ar fi acceptat prelungirea perioadei de probă într‑o altă unitate” și că „[a]ceastă eroare rezultă din faptul că [reclamanta] propusese să i se schimbe repartizarea pentru [unitatea B 4] în cadrul prelungirii anunțate a perioadei de probă, neputând să își exprime acordul cu privire la însăși prelungirea perioadei de probă”. Cu siguranță, nicio dispoziție din statut și niciun alt text nu impuneau comitetului pentru rapoarte să procedeze la audieri. Cu toate acestea, nu se poate exclude că o astfel de informație greșită se află la originea deciziei comitetului pentru rapoarte de a nu proceda la audierea nici a persoanei interesate, nici a persoanelor care ea ar fi dorit să fie audiate.

159    Rezultă că al treilea motiv trebuie de asemenea să fie primit.

160    Prin urmare, reclamanta susține în mod întemeiat că, în cadrul prelungirii perioadei sale de probă, Comisia a săvârșit anumite greșeli. Cu toate acestea, astfel de greșeli nu prezintă, ele însele, un asemenea grad de gravitate încât să trebuiască să fie considerate că au adus atingere, în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut, personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice a persoanei interesate.

b)     În ceea ce privește, în al doilea rând, izolarea reclamantei de către Comisie

161    Este important să amintim că persoana interesată, între ianuarie 2003 și momentul stabilirii invalidității sale, 31 august 2005, a ocupat succesiv trei birouri, primul fiind situat la al doilea etaj al clădirii Montoyer 34 (între ianuarie și iunie 2003), al doilea la un mezanin între parter și primul etaj al clădirii Science 11 (între iunie 2003 și vara 2004), iar al treilea la al optulea etaj al clădirii Science 11 (începând cu vara 2004).

162    Or, în ceea ce privește primul dintre aceste birouri, rezultă din actele dosarului că era situat departe de cel al șefului unității D 2 și că, în plus, era situat la un etaj unde, din cauza lucrărilor de restructurare, persoana interesată era unica persoană care lucra.

163    În ceea ce privește al doilea birou, situat la mezaninul clădirii Science 11, consilierul auditor, după ce a constatat „izolarea sa nu numai în raport cu celelalte persoane din unitatea în care a fost repartizată [reclamanta], ci și în raport cu colegii din alte unități sau din alte direcții”, a subliniat că „[s]ituarea foarte atipică [a acestui birou] era, în mod verosimil, un obstacol în calea bunei integrări a ocupantei sale în cadrul serviciului în care a fost repartizată”, adăugând chiar că „instalarea în mod durabil în acest birou ar fi putut afecta negativ moralul [reclamantei]”.

164    În aceste condiții, chiar dacă reclamanta nu dovedește că birourile care i‑au fost atribuite ar fi fost lipsite de orice echipament adecvat sau că într‑adevăr superiorii săi ierarhici ar fi refuzat să i se adreseze, trebuie să se considere că Comisia a săvârșit o greșeală atribuind reclamantei birouri izolate până în vara 2004.

165    Cu toate acestea, este important să se sublinieze că consilierul auditor, criticând această izolare, a oferit o explicație pentru aceasta. Astfel, el a arătat că, în urma creării mai multor oficii în cadrul Comisiei și a mișcărilor de personal care i‑au urmat, unitatea D 2 se afla ea însăși împărțită pe patru etaje în clădirea Science 11 (etajele al șaptelea, al optulea, al nouălea și al zecelea), ceea ce permitea să se înțeleagă, din punctul său de vedere, „rațiunile pentru care [reclamanta] a trebuit să schimbe de mai multe ori biroul”.

166    Pe de altă parte, trebuie să se arate că au fost întreprinse anumite demersuri de către superiorii ierarhici ai reclamantei pentru a se ajunge la o soluție mai satisfăcătoare în ceea ce privește biroul pe care trebuia să îl ocupe.

167    Astfel, la 3 iulie 2003, șeful adjunct al unității D 2 i‑a trimis reclamantei un e‑mail în care îi propunea, în așteptarea reunirii întregii unități D 2 la etajele al nouălea și al zecelea ale clădirii Science 11, să se mute și să se instaleze la etajul al șaptelea al acestei clădiri, într‑un birou ocupat de unul dintre colegii săi. Cu toate acestea, potrivit chiar conținutului acestui e‑mail, o astfel de mutare trebuia să fie numai „temporară”, ceea ce explică faptul că reclamanta, printr‑un e‑mail din 7 iulie 2003, a răspuns la această propunere arătând că ezită și că preferă să aștepte întoarcerea din concediul anual pentru a vedea dacă poate fi găsită o „soluție definitivă” „până în luna august”.

168    De asemenea, la 11 septembrie 2003, șeful adjunct al unității D 2 i‑a trimis agentului gestionar al bunurilor de inventar un e‑mail pentru a‑i aminti necesitatea de a rezolva problema biroului reclamantei. După ce i‑a amintit că au discutat deja împreună această problemă înainte de concediul de vară 2003, i‑a solicitat să „pună la dispoziția [unității D 2] un birou adecvat [pentru reclamantă] și cât mai apropiat posibil de etajele al nouălea și al zecelea ale [clădirii Science 11]. Acesta a adăugat că „[p]roblema e[ra] oarecum urgentă, în măsura în care caracterul inadecvat al actualului birou [al reclamantei], situat la parterul [clădirii Science 11], p[ărea] să afecteze în mod serios eficiența [persoanei interesate], și necesit[a] o soluție imediată”.

169    Astfel, deși demersurile descrise mai sus au rămas fără rezultat, atribuirea de birouri izolate reclamantei, oricât de criticabilă ar fi fost, nu poate fi privită ca aducând atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice a persoanei interesate.

c)     În ceea ce privește, în al treilea rând, faptul că reclamantei nu i‑a fost atribuită nicio sarcină între ianuarie și iunie 2003

170    Rezultă din actele dosarului că, începând de la repartizarea sa la unitatea D 2, la 1 ianuarie 2003, și aproape în tot cursul primei jumătăți a anului 2003, reclamantei nu i‑a fost atribuită nicio sarcină și că abia la 10 iunie 2003 a fost întocmită o descriere a postului său și i‑a fost comunicată. În această privință, consilierul auditor a subliniat că „numai faptul că un funcționar a trebuit să aștepte aproape o jumătate de an pentru a ști exact ce se așteaptă de la el în serviciul unde a fost repartizat [putea] fi perceput în mod rezonabil de acest funcționar drept un comportament abuziv, mai ales atunci când se înscrie într‑o relație deja conflictuală cu mediul său profesional”.

171    În fine, deși Comisia arată că rămânerea reclamantei în cadrul unității D 2 trebuia să fie inițial de scurtă durată, pentru că se avea în vedere transferarea sa, în primele luni ale anului 2003, la direcția „Securitate” a DG „Personal și Administrație”, această împrejurare, care de altfel nu s‑a realizat, nu este deloc de natură să justifice faptul că persoanei interesate nu i s‑a atribuit nicio sarcină în primele luni ale anului 2003. De asemenea, faptul că reclamanta a fost, în prima jumătate a acestui an, absentă frecvent din motive de boală sau de concediu anual nu permitea mai mult administrației să se sustragă de la obligația pe care o avea, de a atribui sarcini reclamantei.

172    Cu toate acestea, ținând cont de situația de fapt din speță și în special de proiectele inițiate pentru schimbarea repartizării reclamantei în afara unității D 2, trebuie să se considere că atribuirea tardivă de sarcini reclamantei nu poate, ea însăși, să fie considerată că a adus atingere personalității, demnității sau integrității sale fizice sau psihice.

d)     În ceea ce privește, în al patrulea rând, faptul că Comisia ar fi răspândit zvonuri defăimătoare cu privire la capacitățile profesionale ale reclamantei

173    Reclamanta nu formulează niciun element în susținerea afirmației potrivit căreia superiorii ierarhici ai DG „Personal și Administrație” ar fi răspândit zvonuri defăimătoare cu privire la capacitățile sale profesionale.

174    Prin urmare, reproșul formulat cu privire la acest aspect nu poate fi primit.

e)     În ceea ce privește, în al cincilea rând, faptul că Comisia ar fi refuzat anumite cereri de concediu anual și ar fi aprobat altele cu întârziere

175    Cu titlu introductiv, este important să se amintească faptul că, deși, în temeiul articolului 57 primul paragraf din statut, „[f]uncționarul are dreptul la un concediu anual de cel puțin 24 de zile lucrătoare și cel mult 30 de zile lucrătoare pe an calendaristic”, s‑a statuat că refuzarea unui concediu anual pentru asigurarea bunei funcționări a serviciului nu poate fi considerată, ea însăși, o manifestare a hărțuirii morale (Hotărârea Schmit/Comisia, citată anterior, punctul 78).

176    În speță, reclamanta reproșează Comisiei că a refuzat să aprobe, înainte de intervenirea, la 3 septembrie 2004, a deciziei implicite de respingere a cererii de asistență și a cererii de despăgubiri, trei cereri de concediu anual privind perioadele 10 mai-30 iunie 2004, 19 mai-8 iunie 2004 și 5 iulie-13 august 2004. Potrivit reclamantei, astfel de refuzuri s‑ar explica prin voința administrației de a o „destabiliza psihologic”.

177    În ceea ce privește refuzarea cererii de concediu anual formulate la 7 mai 2004 și referitoare la perioada 10 mai-30 iunie 2004, rezultă din actele dosarului, în special din e‑mailurile trimise la 7 și la 10 mai 2004 persoanei interesate, că acest refuz se întemeia pe un motiv legitim, și anume necesitatea de a se examina împreună cu reclamanta, ca urmare a avizului formulat pe baza controlului medical din 7 mai 2004 care arăta că „era de dorit o schimbare de post pentru sănătatea [reclamantei]”, diversele posibilități de a se obține schimbarea repartizării sale în afara DG „Personal și Administrație”. În plus, s‑a stabilit că la 10 mai 2004 reclamanta a avut efectiv o întâlnire cu directorul direcției D și că, în cursul acestei întâlniri, s‑a decis că se va trimite altor direcții generale curriculum vitae al persoanei interesate. Mai mult, reclamanta însăși, printr‑un e‑mail din 12 mai 2004, i‑a comunicat asistentei directorului direcției D că dorea, de fapt, să își ia concediu anual în perioada 19 mai-8 iunie 2004.

178    În ceea ce privește cererea de concediu anual referitoare la perioada 19 mai-8 iunie 2004, trebuie să se arate că motivul pentru care a fost respinsă această cerere, în speță necesitatea de a se derula, în cadrul întocmirii REC ianuarie-octombrie 2003, dialogul formal prevăzut la articolul 8 alineatul (5) din DGA, era de asemenea legitim, dispozițiile articolului 8 alineatul (14) din DGA prevăzând că „[t]oate rapoartele anuale [trebuiau] încheiate cel târziu la sfârșitul lunii aprilie”.

179    Situația este a fortiori aceeași în privința cererii de concediu anual referitoare la perioada 5 iulie-13 august 2004, al cărei refuz, comunicat printr‑un e‑mail trimis reclamantei la 9 iunie 2004 de directorul direcției D, a fost justificat de necesitatea, pentru a nu fi compromise perspectivele de promovare a ansamblului funcționarilor direcției D, de a se organiza, ca urmare a cererii de revizuire formulate de reclamantă împotriva REC ianuarie-octombrie 2003, dialogul formal cu validatorul, în temeiul articolului 8 alineatul (10) din DGA.

180    În schimb, reclamanta critică în mod întemeiat Comisia că a întârziat să îi aprobe cererea de concediu anual referitoare la perioada 19 iulie-27 august 2004. Astfel, această cerere, introdusă în „Sic Congés” la 21 iunie 2004, nu a fost aprobată decât la 2 august 2004, ceea ce înseamnă la mai mult de două săptămâni după data de la care reclamanta dorea să lipsească. În plus, este important să se arate că această cerere a fost aprobată, iar zilele corespunzătoare au fost deduse din soldul concediului anual al persoanei interesate, deși aceasta depusese, din 5 iulie 2004, un certificat medical pentru perioada 17 iulie-27 august 2004, ceea ce reprezintă aproape aceeași perioadă ca și cea la care se referă cererea de concediu anual, și că acest certificat nu a fost contestat de administrație.

181    Rezultă din cele ce precedă că, în privința problemei concediilor anuale, singurul comportament greșit care trebuie imputat Comisiei se referă la condițiile în care a fost tratată cererea de concediu anual pentru perioada 19 iulie-27 august 2004. Or, un astfel de comportament nu poate, el însuși, să fie considerat că a avut ca efect să aducă atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice a reclamantei.

f)     În ceea ce privește, în al șaselea rând, refuzul Comisiei de a considera justificate absențele reclamantei din motive de boală

182    Este cert că reclamanta, care a prezentat un certificat medical referitor la perioada 16 aprilie-11 iunie 2004, a fost supusă de Comisie unui control medical. Or, după ce la controlul medical s‑a concluzionat, într‑un aviz din 7 mai 2004, că reclamanta era aptă de muncă, precizând că „era de dorit o schimbare de post pentru sănătatea [reclamantei]”, rezultă din actele dosarului că aceasta nu a utilizat posibilitatea care îi era oferită de articolul 59 alineatul (1) al cincilea paragraf din statut de a sesiza instituția cu o cerere de arbitraj.

183    Astfel, reclamanta nu demonstrează că superiorii săi ierarhici, anterior deciziei implicite de respingere a cererii de asistență și a cererii de despăgubiri, ar fi comis ilegalități în tratarea absențelor din motive de boală.

184    Rezultă din ansamblul celor ce precedă că, deși anumite fapte invocate de reclamantă au caracter de greșeli, niciuna dintre ele, luată izolat, nu poate fi privită ca element constitutiv al unei „conduite abuzive” în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut.

185    Cu toate acestea, se pune întrebarea dacă aceste fapte privite în ansamblu pot fi considerate că intră în sfera unei „conduite abuzive”.

186    Consilierul auditor a dat un răspuns negativ la această întrebare, apreciind că „comportamentele sau actele în cauză [nu aveau] un caracter intenționat din partea autorului/autorilor lor, în sensul că ar fi avut ca scop să aducă atingere personalității, demnității sau integrității [reclamantei]”, și a precizat că lipsea „o voință individuală sau concertată din partea mai multor persoane de a‑i produce prejudicii [acesteia]”.

187    Totuși, Tribunalul nu se poate raporta la o astfel de apreciere, din moment ce consilierul auditor s‑a întemeiat, pentru a o formula, pe o interpretare eronată a articolului 12a alineatul (3) din statut, considerând intenția răuvoitoare a autorului prezumat al hărțuirii o condiție de existență a hărțuirii morale.

188    Cu toate acestea, faptele reproșate de reclamantă superiorilor săi ierarhici nu trebuie privite ca fiind cuprinse printre cele prevăzute la articolul 12a alineatul (3) din statut. Astfel, chiar analizate în totalitatea lor, aceste acțiuni, deși s‑ar apropia de un comportament de hărțuire morală și ar fi fost, astfel cum a arătat consilierul auditor, resimțite ca atare de reclamantă, nu sunt de o gravitate suficientă pentru a avea ca efect în mod obiectiv, la data deciziei implicite de respingere a cererii de asistență și a cererii de despăgubiri, să aducă atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice a persoanei interesate.

189    Rezultă din ansamblul celor ce precedă că reclamanta nu susține în mod întemeiat că ar fi fost victima unei hărțuiri morale.

C –  Cu privire la concluziile care vizează anularea deciziei implicite de respingere a cererii de asistență

1.     Cu privire la admisibilitate

a)     Argumentele părților

190    Comisia susține în esență că lipsa de răspuns la cererea de asistență nu ar fi dat naștere, la expirarea unui termen de patru luni de la introducerea sa, niciunui act care lezează persoana interesată. Astfel, Comisia arată că, la expirarea acestui termen de patru luni, nu ar fi respins, nici chiar implicit, cererea de asistență, deoarece trebuia să aștepte rezultatele anchetei administrative pentru a se pronunța asupra acestei cereri. Comisia adaugă că abia la 16 septembrie 2005 ar fi respins, în cele din urmă, cererea de asistență, după ce ancheta administrativă ar fi evidențiat caracterul nefondat al acuzațiilor de hărțuire morală. În aceste condiții, concluziile sus‑menționate ar fi inadmisibile din cauza caracterului lor prematur.

191    Reclamanta solicită respingerea finelui de neprimire.

b)     Aprecierea Tribunalului

192    Articolul 90 alineatul (1) din statut prevede:

„Orice persoană căreia i se aplică prezentul statut poate adresa [AIPN] o cerere de adoptare a unei decizii în ceea ce o privește. În termen de patru luni de la data depunerii cererii, [AIPN] comunică persoanei în cauză decizia motivată. În cazul în care, la expirarea termenului menționat anterior, nu se dă niciun răspuns, lipsa acestuia se interpretează ca o decizie implicită de respingere a cererii, care poate face obiectul unei reclamații în conformitate cu alineatul următor.”

193    În speță, astfel cum s‑a spus, prin nota din 29 aprilie 2004, reclamanta a solicitat asistența Comisiei. Lipsa de răspuns la această notă, care cuprindea o cerere în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, a dat naștere, prin urmare, la expirarea unui termen de patru luni, unei decizii implicite de respingere, care constituie un act care o lezează pe reclamantă.

194    Această concluzie nu poate infirmată prin argumentul Comisiei potrivit căruia s‑ar fi abținut, la expirarea termenului de patru luni prevăzut la articolul 90 alineatul (1) din statut, să ia poziție cu privire la cererea de asistență din motive de hărțuire morală deoarece ar fi fost obligată, înainte de a se pronunța, să aștepte rezultatele anchetei administrative.

195    Într‑adevăr, deși este de competența administrației, atunci când un funcționar care solicită protecția instituției aduce un început de probă cu privire la realitatea atacurilor al căror obiect afirmă că este, să ia măsurile adecvate, în special procedând la o anchetă pentru a stabili faptele aflate la originea plângerii (Hotărârea Lo Giudice/Comisia, citată anterior, punctul 136), o astfel de obligație nu poate permite instituției vizate o derogare de la prevederile articolului 90 alineatul (1) din statut, care permit funcționarului să determine o luare de poziție de natură decizională din partea administrației într‑un termen fix (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 3 aprilie 1990, Pfloeschner/Comisia, T‑135/89, Rec., p. II‑153, punctul 17, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 noiembrie 1997, Ronchi/Comisia, T‑223/95, RecFP, p. I‑A‑321 și II‑879, punctul 31).

196    Deși este adevărat că nu se putea considera că, înainte de încheierea anchetei administrative, Comisia a respins definitiv cererea de asistență, nu este mai puțin adevărat că, înainte chiar de a adopta o poziție definitivă cu privire la o astfel de cerere, Comisia era obligată să adopte anumite acte, cel puțin cu titlu asigurător. Absența intervenției unor astfel de măsuri, ca urmare a lipsei de răspuns a administrației la cererea menționată, poate afecta reclamanta, după cum este cazul în speță.

197    În aceste condiții, finele de neprimire întemeiat pe faptul că respectivele concluzii nu ar fi îndreptate împotriva niciunui act care lezează nu poate fi primit.

198    Cu toate acestea, este important să se arate că, printr‑o notă din 8 septembrie 2004, consilierul auditor desemnat de secretarul general al Comisiei a primit mandat din partea acestuia în sensul de „a determina realitatea susținerilor formulate, în special în ceea ce privește comportamentul funcționarului sau al funcționarilor ale căror nume sunt citate în dosar și de a permite astfel să se aprecieze realitatea situației și măsurile care trebuie luate, dacă este cazul”. Pe de altă parte, după ce a procedat la o serie de audieri în perioada 6 octombrie-22 decembrie 2004, consilierul auditor i‑a comunicat secretarului general al Comisiei, la 21 martie 2005, raportul întocmit la încheierea anchetei administrative.

199    Prin urmare, trebuie să se constate că, deși, anterior introducerii prezentei acțiuni, administrația nu a luat toate măsurile de asistență pe care le solicitase reclamanta, a aprobat totuși măsura de anchetă administrativă solicitată de reclamantă.

200    Rezultă din cele ce precedă că este admisibilă contestarea de către reclamantă a deciziei implicite de respingere a cererii sale de asistență, cu excepția cererii având ca obiect deschiderea unei anchete. Numai cu privire la acest ultim punct concluziile reclamantei sunt inadmisibile, în lipsa vreunui act care lezează în momentul introducerii acțiunii.

2.     Cu privire la fond

a)     Argumentele părților

201    Deși reclamanta invocă două motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 24 din statut, iar al doilea, pe nerespectarea obligației de solicitudine, aceste motive, care au la bază, în esență, aceeași argumentație, trebuie examinate împreună.

202    Reclamanta susține că Comisia nu ar fi răspuns la cererea sa de asistență cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurări și, în special, nu i‑ar fi schimbat repartizarea în afara DG „Personal și Administrație”, cu toate că, încă din 18 mai 2004, medicul psihiatru căruia serviciul medical îi încredințase sarcina de a efectua o expertiză psihiatrică a reclamantei a subliniat în expertiza sa că, „[p]roblema fiind de ordin social (un conflict în cadrul [i]nstituției sale), soluția trebuie, prin urmare, să fie găsită la nivel social (reîncadrarea într‑o altă [d]irecție [g]enerală)”.

203    În apărare, Comisia susține că nu poate fi criticată că nu a schimbat repartizarea reclamantei în afara DG „Personal și Administrație”, din moment ce persoana interesată nu era victima niciunei hărțuiri morale.

b)     Aprecierea Tribunalului

204    Potrivit articolului 24 primul paragraf din statut, „Comunitățile oferă asistență funcționarului, în special în procedurile împotriva autorilor de amenințări, ultraj, insulte, acte sau declarații defăimătoare sau alte infracțiuni împotriva persoanei și a proprietății, la care funcționarul sau membrii familiei sale sunt supuși ca urmare a calității pe care o are și a atribuțiilor sale”.

205    Este important să se amintească faptul că, în temeiul obligației de asistență, administrația trebuie, în prezența unui incident incompatibil cu ordinea și cu liniștea serviciului, să intervină cu toată energia necesară și să răspundă cu rapiditatea și cu solicitudinea impuse de împrejurările din speță pentru stabilirea faptelor și pentru adoptarea, în cunoștință de cauză, a măsurilor adecvate (Hotărârea Curții din 26 ianuarie 1989, Koutchoumoff/Comisia, 224/87, Rec., p. 99, punctele 15 și 16, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 21 aprilie 1993, Tallarico/Parlamentul European, T‑5/92, Rec., p. II‑477, punctul 31, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 decembrie 2000, Campogrande/Comisia, T‑136/98, RecFP, p. I‑A‑267 și II‑1225, punctul 42).

206    În speță, din moment ce realitatea hărțuirii morale nu a fost stabilită de către Tribunal, reclamanta nu poate reproșa Comisiei că nu a luat toate măsurile destinate să o protejeze împotriva unei astfel de hărțuiri.

207    Cu toate acestea, este important să se amintească faptul că în comunicarea din 2003 privind hărțuirea morală se prevede că, „[î]n cazul existenței celei mai mici suspiciuni de hărțuire morală, pot fi avute în vedere măsuri de distanțare” și că aceste măsuri, „care trebuie să țină cont de situațiile specifice” și care „pot fi imediate și, dacă este necesar, definitive”, au scopul „de a permite victimei prezumate să se refacă, ajutând‑o să se îndepărteze”.

208    În speță, trebuie să se observe că, în nota din 29 aprilie 2004, reclamanta i‑a reproșat în primul rând șefului unității B 2, unitatea unde a fost repartizată la angajarea de către Comisie ca funcționar stagiar, că i‑a comunicat directorului direcției B, însărcinat cu întocmirea primului raport privind perioada de probă, informații în mod injust negative referitoare la capacitățile sale profesionale, cu scopul de a‑i imputa răspunderea pentru erorile comise de el însuși. În aceeași notă, reclamanta i‑a criticat pe superiorii săi ierarhici pentru că, în special începând cu repartizarea ei, la 1 ianuarie 2003, în cadrul unității 01, au izolat‑o din punct de vedere profesional, atribuindu‑i un birou departe de restul unității și lipsit de orice materiale, pentru că nu i‑au încredințat o activitate în raport cu calificarea sa, pentru că au împiedicat transferul ei în afara DG „Personal și Administrație” și pentru că, în acest scop, au furnizat altor direcții generale informații defavorabile referitoare la competența sa. Tot în această scrisoare, reclamanta a denunțat faptul că ar fi fost destinatară a unei liste a membrilor unității în care numele său nu mai figura. În fine, este important să se arate că printre numeroasele acte pe care reclamanta le‑a atașat cererii sale de asistență figura o listă cu persoanele care puteau, în opinia persoanei interesate, să confirme existența pretinsei hărțuiri morale.

209    Astfel, importanța și gravitatea faptelor invocate de reclamantă în cererea de asistență revelau, dacă nu existența unei hărțuiri morale, cel puțin o „suspiciune de hărțuire morală”, în sensul comunicării din 2003 privind hărțuirea morală, și impuneau Comisiei, înainte chiar de a proceda la o anchetă și de a verifica realitatea criticilor persoanei interesate, să ia „măsuri de distanțare”.

210    Or, este cert că, la data la care a intervenit decizia implicită de respingere a cererii de asistență, Comisia nu adoptase nicio măsură provizorie de această natură și că reclamanta nu făcuse obiectul niciunei schimbări a repartizării în afara DG „Personal și Administrație” și nici în afara unității D 2, unde era atunci repartizată.

211    Desigur, rezultă din actele dosarului că DG „Personal și Administrație” a depus, începând cu toamna 2003, anumite eforturi pentru a‑i permite reclamantei să își găsească un post în afara direcției generale menționate și că, în special, directorul direcției D, la 13 mai 2004, a comunicat curriculum vitae al persoanei interesate către cinci alte direcții generale, precizând că DG „Personal și Administrație” își exprimase acordul pentru ca reclamantei să i se schimbe repartizarea. Totuși, aceste diverse tentative nu pot fi privite ca suficiente, din moment ce Comisia era obligată nu numai să o asiste pe reclamantă în căutarea unui post, ci să îi schimbe repartizarea în afara DG „Personal și Administrație”.

212    În plus, trebuie să se arate că, printr‑o scrisoare din 11 iunie 2004, directorul IDOC i‑a indicat el însuși secretarului general al Comisiei că faptele invocate de reclamantă în cererea sa de asistență i se păreau suficient de serioase pentru a justifica deschiderea unei anchete administrative, „fie pentru a demonstra existența unei răspunderi individuale, fie pentru a spăla onoarea funcționarilor acuzați pe nedrept”.

213    În aceste împrejurări, reclamanta susține în mod întemeiat că, la cererea sa de asistență, Comisia nu a răspuns cu toată diligența necesară prin faptul că nu a luat, înainte chiar de a desfășura o anchetă administrativă, o măsură de distanțare.

214    Rezultă că decizia implicită de respingere a cererii de asistență trebuie anulată, în măsura în care prin această decizie s‑a refuzat adoptarea unei măsuri provizorii de distanțare.

D –  Cu privire la concluziile prin care se urmărește anularea REC 2003

1.     Argumentele părților

215    Comisia susține inadmisibilitatea concluziilor sus‑menționate, pentru motivul că reclamația îndreptată împotriva REC 2003 ar fi fost introdusă tardiv. Aceasta subliniază că reclamanta, care ar fi luat cunoștință, printr‑o scrisoare din 21 septembrie 2004, de închiderea definitivă a REC 2003, nu ar fi introdus reclamația la unitatea „Recurs” a DG „Personal și Administrație” decât la 5 ianuarie 2005, adică după expirarea termenului de trei luni prevăzut la articolul 90 alineatul (2) din statut. Comisia adaugă că persoana interesată, având în vedere „situația sa particulară”, ar fi putut, când trecea pe la locul de muncă, să se informeze la DG „Personal și Administrație” cu privire la stadiul precis în care se aflau REC 2003 sau, cel puțin, ar fi putut să își consulte dosarul care figurează în sistemul informatic „SysPer 2” (denumit în continuare „SysPer 2”). Dat fiind că REC 2003 au fost închise la 13 și la 14 iulie 2004, persoana interesată ar fi fost în măsură să ia cunoștință de acestea chiar imediat sau, în orice caz, cel târziu atunci când a primit scrisoarea din 21 septembrie 2004 prin care era informată despre închiderea administrativă a acestora.

216    În subsidiar, în ipoteza în care Tribunalul ar aprecia că sunt admisibile concluziile sus‑menționate, Comisia amintește că reclamanta a fost, ulterior introducerii prezentei acțiuni, pensionată pentru invaliditate și că nu ar mai justifica un interes pentru a solicita anularea REC 2003.

217    În memoriul său în replică, reclamanta susține admisibilitatea concluziilor sale prin care urmărea anularea REC 2003.

2.     Aprecierea Tribunalului

218    În ceea ce privește admisibilitatea concluziilor sus‑menționate, este important să se amintească faptul că din articolul 90 alineatul (2) din statut rezultă că orice persoană căreia i se aplică prezentul statut poate adresa AIPN o reclamație împotriva unui act care o lezează și că o astfel de reclamație trebuie depusă în termen de trei luni. Termenul de calculează de la data comunicării deciziei către destinatar și, în orice caz, cel târziu de la data la care persoana interesată a luat cunoștință de decizie, în cazul unei măsuri cu caracter individual.

219    Pe de altă parte, pentru ca o decizie să fie notificată corespunzător în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut, trebuie nu numai ca ea să fi fost comunicată destinatarului său, ci și ca acesta să fi fost în măsură să ia cunoștință în mod util de conținutul său (a se vedea Hotărârea Curții din 15 iunie 1976, Jänsch/Comisia, 5/76, Rec., p. 1027, punctul 10, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 19 octombrie 2006, Buendía Sierra/Comisia, T‑311/04, Rec., p. II‑4137, punctul 121).

220    În fine, administrației care se prevalează de tardivitatea unei reclamații îi revine sarcina să facă dovada datei la care a fost notificată decizia, mai exact, la care a fost adusă la cunoștință destinatarului (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalul de Primă Instanță din 9 iunie 1994, X/Comisia, T‑94/92, RecFP, p. I‑A‑149 și II‑481, punctul 22).

221    În speță, Comisia susține că termenul de trei luni prevăzut la articolul 90 alineatul (2) din statut ar fi început să curgă la 21 septembrie 2004, dată care figurează pe scrisoarea prin care șeful unității „Resurse umane – ADMIN, Reforme interne” a informat‑o pe reclamantă că, în cadrul exercițiului de promovare 2004, directorul general al DG „Personal și Administrație” a decis, având în vedere nota globală de 8/20 care îi fusese atribuită în cadrul exercițiului de evaluare 2003, să nu îi acorde niciun punct de prioritate. Cu toate acestea, dincolo de faptul că niciun act al dosarului nu permite să se cunoască data la care a fost notificată această scrisoare, este important să se sublinieze că scrisoarea, din moment ce nu avea anexate REC 2003, nu poate fi considerată că ar fi permis persoanei interesate să ia cunoștință în mod util de REC menționate.

222    În ceea ce privește argumentul conform căruia persoana interesată, având în vedere „situația sa particulară”, ar fi putut, când trecea pe la locul de muncă, să se informeze la DG „Personal și Administrație” cu privire la stadiul precis în care se aflau REC 2003 sau, cel puțin, ar fi putut să își consulte dosarul care figurează în „SysPer 2”, acesta nu poate fi primit, din moment ce, astfel cum s‑a amintit mai sus, termenul în care se poate introduce o reclamație împotriva unui act care lezează nu începe să curgă, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, decât din ziua notificării actului către destinatar sau, în orice caz, cel târziu de la data la care persoana interesată a luat cunoștință de act.

223    În aceste condiții, întrucât Comisia nu a făcut dovada datei la care REC 2003 au fost notificate reclamantei sau i‑au fost aduse la cunoștință, finele de neprimire întemeiat pe tardivitatea concluziilor sus‑menționate trebuie înlăturat.

224    Rezultă din cele ce precedă că, la data introducerii prezentei acțiuni, concluziile prin care se urmărea anularea REC 2003 erau admisibile.

225    Totuși, această considerație nu poate împiedica Tribunalul să examineze dacă reclamanta, ulterior introducerii prezentei acțiuni, și‑a păstrat un interes personal în anularea acestor REC 2003 (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 24 aprilie 2001, Torre și alții/Comisia, T‑159/98, RecFP, p. I‑A‑83 și II‑395, punctul 30, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 31 mai 2005, Dionyssopoulou/Consiliul, T‑105/03, RecFP, p. I‑A‑137 și II‑621, punctul 18 și jurisprudența citată).

226    În acest sens, trebuie amintit că, în calitate de document intern, raportul de evaluare, denumit REC în sistemul de evaluare aflat în vigoare în cadrul Comisiei, are în primul rând funcția de a asigura administrației o informare periodică privind îndeplinirea sarcinilor de către funcționari (Hotărârea Curții din 3 iulie 1980, Grassi/Consiliul, 6/79 și 97/79, Rec., p. 2141, punctul 20, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 28 mai 1997, Burban/Parlamentul European, T‑59/96, RecFP, p. I‑A‑109 și II‑331, punctul 73).

227    În privința funcționarului, raportul de evaluare joacă un rol important în derularea carierei sale, în special în materia transferului intern și a promovării. Prin urmare, el nu afectează în principiu interesul persoanei evaluate decât până la încetarea definitivă a exercitării atribuțiilor. Ulterior acestei încetări, funcționarul nu mai are, prin urmare, interes să continue o acțiune introdusă împotriva unui raport de evaluare, ci numai pentru a stabili o împrejurare particulară care justifică un interes personal și actual de a obține anularea raportului menționat (Hotărârea Dionyssopoulou/Consiliul, citată anterior, punctul 20).

228    În speță, este cert că reclamanta a fost pensionată și i s‑a acordat o prestație de invaliditate prin decizia AIPN din 23 august 2005, cu efect din 31 august 2005. În plus, comisia pentru invaliditate a apreciat că, „având în vedere caracterul fix al patologiei care a determinat invaliditatea, nu [era] necesar niciun examen medical de revizuire”. Astfel, modificarea REC 2003 nu putea produce nicio consecință pentru cariera reclamantei. Pe de altă parte, reclamanta nu demonstrează și nici măcar nu invocă existența unei împrejurări speciale care să justifice menținerea unui interes personal și actual de a exercita acțiunea în anulare.

229    Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de soluția stabilită de Tribunal în Hotărârea din 25 septembrie 2008, Strack/Comisia (F‑44/05, nepublicată încă în Repertoriu FP). Astfel, deși în cauza în care a fost pronunțată această hotărâre s‑a statuat că un funcționar care făcuse deja obiectul unei pensionări pentru invaliditate păstra interesul de a solicita anularea deciziei prin care i s‑a respins candidatura la un post, trebuie subliniat că, în această cauză, nu s‑a constatat, spre deosebire de prezentul litigiu, că patologia care a determinat invaliditatea acestui funcționar avea un caracter fix și că nu mai era necesar niciun examen medical de revizuire.

230    În aceste condiții, Tribunalul nu mai trebuie să se pronunțe cu privire la anularea REC 2003.

E –  Cu privire la concluziile referitoare la despăgubiri

231    Concluziile referitoare la despăgubiri formulate de reclamantă se împart în esență în trei categorii. Persoana interesată solicită astfel repararea prejudiciilor care rezultă, în primul rând, din hărțuirea morală căreia i‑ar fi fost victimă, în al doilea rând, din decizia implicită de respingere a cererii de asistență, iar în al treilea rând, din nelegalitatea REC 2003 și a condițiilor în care acestea i‑au fost aduse la cunoștință.

1.     Cu privire la concluziile referitoare la repararea prejudiciului care rezultă din pretinsa hărțuire morală

a)     Argumentele părților

232    Reclamanta susține că hărțuirea morală căreia i‑ar fi fost victimă i‑ar fi afectat în mod grav starea de sănătate, după cum evidențiau certificatele medicale ale medicului său curant, avizele medicale ale serviciului medical și avizul medicului independent ales în cadrul procedurii de arbitraj prevăzute la articolul 59 alineatul (1) din statut. Din acestea ar rezulta un important prejudiciu moral, constituit de faptul că nu a fost aptă să își exercite în mod normal atribuțiile în cadrul unității, precum și un prejudiciu material sub forma unei pierderi de șanse în evoluția carierei și în dreptul său legitim la promovare.

233    În apărare, Comisia solicită respingerea concluziilor sus‑menționate referitoare la despăgubiri, explicând că reclamanta nu ar fi fost victima niciunei hărțuiri morale.

b)     Aprecierea Tribunalului

234    Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă în domeniul funcției publice că angajarea răspunderii Comunității este subordonată reunirii unui ansamblu de condiții, mai exact, nelegalitatea comportamentului reproșat instituției, realitatea prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul criticat și prejudiciul invocat (Hotărârea Curții din 16 decembrie 1987, Delauche/Comisia, 111/86, Rec., p. 5345, punctul 30, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 septembrie 1998, Rasmussen/Comisia, T‑234/97, RecFP, p. I‑A‑507 și II‑1533, punctul 71, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 iulie 2004, Huygens/Comisia, T‑281/01, RecFP, p. I‑A‑203 și II‑903, punctul 51).

235    Prin urmare, este important să se examineze dacă poate fi reproșat Comisiei un comportament nelegal și ulterior, în cazul unui răspuns afirmativ, să se determine existența unui eventual prejudiciu care să aibă o legătură de cauzalitate cu comportamentul nelegal.

 Cu privire la existența unui comportament nelegal

236    Deși, după cum s‑a arătat mai sus, reclamanta nu susține în mod întemeiat că a fost victima unei hărțuiri morale, nu este mai puțin adevărat, după cum, de altfel, a arătat consilierul auditor, că anumite fapte invocate de persoana interesată în susținerea cererii sale de despăgubiri sunt, privite în ansamblu, de natură să demonstreze o anumită nerespectare de către Comisie a obligației de solicitudine. Aceasta se aplică, în special, condițiilor de prelungire a perioadei de probă a reclamantei (punctele 155-160 din prezenta hotărâre), atribuirii de birouri izolate persoanei interesate (punctele 161-169 din prezenta hotărâre), lipsei stabilirii de sarcini între ianuarie și iunie 2003 (punctele 170-172) sau, în plus, condițiilor în care a fost tratată cererea de concediu anual pentru perioada 19 iulie-27 august 2004 (punctele 180 și 181 din prezenta hotărâre).

237    Rezultă că prima condiție necesară pentru angajarea răspunderii Comisiei, în speță existența unui comportament nelegal, este îndeplinită.

 Cu privire la existența unui prejudiciu aflat în legătură cu comportamentul nelegal

238    În ceea ce privește prejudiciul moral invocat, persoana interesată susține că ar fi suferit o pierdere la salariu din cauza pensionării sale pentru invaliditate. Prin urmare, persoana interesată trebuie considerată, atunci când formulează o astfel de pretenție, că susține că pensionarea sa pentru invaliditate ar fi consecința unei boli profesionale cauzate de greșelile de serviciu săvârșite de administrație.

239    În această privință, trebuie să se amintească, astfel cum a fost statuat (Hotărârea Tribunalului din 2 mai 2007, Giraudy/Comisia, F‑23/05, nepublicată încă în Repertoriu FP, punctul 193), că Tribunalul nu este competent să se pronunțe cu privire la relația de cauzalitate existentă între condițiile de serviciu ale funcționarului și boala pe care o invocă. Astfel, articolul 18 din Reglementarea comună privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor Comunităților Europene (denumită în continuare „reglementarea privind asigurările”) prevede că decizia referitoare la recunoașterea originii profesionale a unei boli este adoptată de AIPN, pe baza concluziilor formulate de medicul sau de medicii desemnați de instituție și, dacă funcționarul solicită, după consultarea comisiei medicale prevăzute la articolul 22 din reglementarea privind asigurările. Articolul 11 alineatul (2) din reglementarea privind asigurările prevede că, în caz de invaliditate permanentă totală a funcționarului produsă în urma unui accident sau a unei boli profesionale, îi este plătită suma forfetară prevăzută la articolul 73 alineatul (2) litera (b) din statut, mai exact, o sumă egală cu de opt ori salariul de bază anual al funcționarului, calculat pe baza salariilor lunare acordate în cele douăsprezece luni anterioare accidentului.

240    Așadar, regimul instituit în aplicarea articolului 73 din statut prevede o indemnizație forfetară în caz de accident sau de boală profesională, fără a fi necesar ca persoana interesată să dovedească o anumită greșeală a instituției. Jurisprudența precizează că numai în împrejurările în care se dovedește că regimul statutar nu permite o despăgubire adecvată pentru prejudiciul suferit, funcționarul are dreptul de a cere o compensare suplimentară (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 octombrie 1986, Leussink/Comisia, 169/83 și 136/84, Rec., p. 2801, punctul 13, Hotărârea Curții din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, Rec., p. I‑5251, punctul 22, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 14 mai 1998, Lucaccioni/Comisia, T‑165/95, RecFP, p. I‑A‑203 și II‑627, punctul 74, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 decembrie 1999, Latino/Comisia, T‑300/97, RecFP, p. I‑A‑259 și II‑1263, punctul 95).

241    În speță, rezultă din actele dosarului că reclamanta, printr‑o notă din 17 octombrie 2005, a sesizat Comisia cu o cerere de recunoaștere ca boală profesională, în temeiul articolului 73 din statut, a „sindromului anxios‑depresiv” de care pretinde că suferă. Or, procedura de recunoaștere a originii profesionale a afecțiunilor de care ar suferi persoana interesată este încă în desfășurare. Rezultă că cererea de despăgubiri sus‑menționată este prematură și nu poate fi primită.

242    În schimb, în ceea ce privește prejudiciul moral căruia i‑ar fi fost victimă reclamanta, neîndeplinirea de către Comisie a obligației de solicitudine a contribuit la izolarea reclamantei în cadrul unității sale și i‑a produs un prejudiciu care va fi reparat în mod just prin acordarea unei sume de 500 de euro.

2.     Cu privire la concluziile care urmăresc repararea prejudiciului care rezultă din nelegalitatea deciziei implicite de respingere a cererii de asistență

a)     Cu privire la admisibilitate

 Argumentele părților

243    Comisia contestă admisibilitatea concluziilor care urmăresc repararea prejudiciului care rezultă din decizia implicită de respingere a cererii de asistență. Aceasta susține că, din moment ce concluziile care urmăresc anularea acestei decizii ar fi inadmisibile din cauza caracterului lor prematur, concluziile care urmăresc despăgubirea pentru prejudiciul produs prin această decizie ar trebui, în consecință, să fie respinse ca inadmisibile.

244    Reclamanta susține admisibilitatea concluziilor sus‑menționate referitoare la despăgubiri.

 Aprecierea Tribunalului

245    În sistemul căilor de atac reglementat prin articolele 90 și 91 din statut, o acțiune în despăgubiri, care constituie un mijloc de drept autonom în raport cu acțiunea în anulare, nu este admisibilă decât dacă a fost precedată de o procedură precontencioasă potrivit dispozițiilor statutare. Această procedură diferă după cum prejudiciul a cărui reparare se solicită rezultă dintr‑un act care lezează, în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut, sau dintr‑un comportament al administrației lipsit de caracter decizional. În primul caz, persoana interesată trebuie să sesizeze, în termenele stabilite, administrația cu o reclamație îndreptată împotriva actului în cauză. În al doilea caz, în schimb, procedura administrativă trebuie să înceapă prin introducerea unei cereri, în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, prin care să se urmărească obținerea unei despăgubiri și să se continue, dacă este cazul, printr‑o reclamație îndreptată împotriva deciziei de respingere a cererii (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 28 iunie 1996, Y/Curtea de Justiție, T‑500/93, RecFP, p. I‑A‑335 și II‑977, punctul 64).

246    Atunci când există o legătură directă între o acțiune în anulare și o acțiune în despăgubiri, aceasta din urmă este admisibilă ca accesorie acțiunii în anulare, fără a trebui să fie în mod obligatoriu precedată de o cerere prin care se solicită AIPN repararea pretinsului prejudiciu suferit și de o reclamație prin care se contestă temeinicia respingerii implicite sau explicite a cererii (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 iulie 1993, Camara Alloisio și alții/Comisia, T‑17/90, T‑28/91 și T‑17/92, Rec., p. II‑841, punctul 46, și Hotărârea Y/Curtea de Justiție, citată anterior, punctul 66).

247    În speță, este important să se arate că concluziile care urmăresc despăgubirea pentru prejudiciul produs de decizia implicită de respingere a cererii de asistență au o legătură directă cu concluziile care urmăresc anularea acestei decizii. Or, aceste concluzii au fost considerate admisibile, mai puțin în măsura în care vizează refuzul de a desfășura o anchetă administrativă. În această măsură, concluziile sus‑menționate referitoare la despăgubiri sunt de asemenea admisibile.

b)     Cu privire la fond

 Argumentele părților

248    Reclamanta susține că ar fi suferit, din cauza nelegalității deciziei implicite de respingere a cererii de asistență, prejudicii materiale și morale. În ceea ce privește prejudiciul moral, aceasta susține că abținerea Comisiei de la luarea oricărei măsuri de asistență, care se adaugă hărțuirii morale căreia i‑ar fi fost victimă, ar fi determinat pensionarea ei pentru invaliditate, astfel încât prejudiciul său s‑ar cifra la 781 906,43 euro, corespunzând diferenței dintre, pe de o parte, remunerația și pensia de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost pensionată pentru invaliditate și, pe de altă parte, prestația pentru invaliditate și pensia care îi va fi plătită în viitor.

249    În apărare, Comisia a răspuns că, întrucât reclamanta nu dovedise nelegalitatea comportamentului reproșat, cererea de despăgubiri trebuia declarată neîntemeiată. În subsidiar, persoana interesată nu ar reuși să aducă un element concret de natură să demonstreze existența și a fortiori întinderea unui veritabil prejudiciu și nici legătura de cauzalitate dintre pretinsul prejudiciu și pretinsul comportament reproșat. În fine, dacă Tribunalul trebuia să considere întemeiate cererile de anulare formulate de reclamantă, aceste anulări ar fi ele însele de natură să repare prejudiciul moral.

 Aprecierea Tribunalului

250    Astfel cum s‑a arătat mai sus, decizia implicită a Comisiei de respingere a cererii de asistență este afectată de nelegalitate prin faptul că aceasta nu a adoptat, în mod preventiv, nicio măsură pentru distanțarea reclamantei față de DG „Personal și Administrație”, deși importanța și gravitatea faptelor invocate de persoana interesată în cererea de asistență ar dovedi o „suspiciune de hărțuire morală” în sensul comunicării din 2003 privind hărțuirea morală.

251    În plus, trebuie să se arate că, la data la care a intervenit decizia implicită de respingere a cererii de asistență, ancheta administrativă nu fusese încă deschisă, pentru că abia la 8 septembrie 2004 consilierul auditor a primit mandat de la secretarul general al Comisiei pentru a conduce o astfel de anchetă, iar primele audieri desfășurate de acesta nu au debutat decât în octombrie 2004.

252    În ceea ce privește existența unui prejudiciu aflat în legătură cu nelegalitatea săvârșită de Comisie, reclamanta susține mai întâi că pensionarea sa pentru invaliditate ar fi consecința unei boli profesionale, aceasta însăși datorată refuzului administrației de a‑i acorda asistență. Cu toate acestea, după cum s‑a spus, procedura de recunoaștere a originii profesionale a patologiilor de care ar suferi persoana interesată este încă în desfășurare. Rezultă că cererea de despăgubire pentru prejudiciul material pe care l‑ar fi suferit reclamanta este prematură și, astfel fiind, nu poate fi admisă.

253    În schimb, în ceea ce privește existența unui prejudiciu moral, trebuie să se arate că refuzul Comisiei de a adopta măsuri provizorii, precum și întârzierea cu care a fost deschisă ancheta administrativă au plasat‑o pe reclamantă într‑o stare de incertitudine și de neliniște, putând să se teamă că Comisia nu ar lua în considerare cererea sa de asistență și că comportamentele greșite pe care le‑a suportat din partea instituției s‑ar putea prelungi. Prin urmare, reclamanta susține în mod întemeiat că decizia implicită de respingere a cererii de asistență i‑a produs un important prejudiciu moral, care nu poate fi reparat prin anularea pronunțată de Tribunal.

254    În aceste condiții, obligarea Comisiei la plata către reclamantă a sumei de 15 000 de euro va fi o justă despăgubire pentru acest prejudiciu moral.

3.     Cu privire la concluziile care urmăresc despăgubirea pentru prejudiciul care rezultă, pe de o parte, din pretinsa nelegalitate care afectează REC 2003, iar pe de altă parte, din neregularitatea condițiilor în care acestea au fost aduse la cunoștința reclamantei

a)     Cu privire la admisibilitate

 Argumentele părților

255    Comisia susține că aceste concluzii care urmăresc obligarea administrației la repararea prejudiciului care rezultă din nelegalitatea care afectează REC 2003 ar fi inadmisibile a urmare a inadmisibilității concluziilor care urmăreau anularea respectivelor REC.

256    Reclamanta susține respingerea finelui de neprimire.

 Aprecierea Tribunalului

257    Trebuie să se distingă între, pe de o parte, cererea de reparare a prejudiciului care rezultă din nelegalitatea care afectează REC 2003 și, pe de altă parte, cererea de reparare pentru condițiile în care acestea au fost aduse la cunoștința reclamantei.

–       Cu privire la admisibilitatea concluziilor referitoare la despăgubiri întemeiate pe pretinsa nelegalitate a REC 2003

258    Concluziile referitoare la despăgubiri care urmăresc repararea prejudiciului care rezultă din pretinsa nelegalitate a REC 2003 prezintă o legătură directă cu concluziile care urmăresc anularea acestora. Or, după cum s‑a amintit mai sus, la data introducerii prezentei acțiuni, concluziile care urmăresc anularea REC 2003 erau admisibile. Rezultă că concluziile referitoare la despăgubiri erau de asemenea admisibile atunci când reclamanta a introdus acțiunea.

259    Pe de altă parte, trebuie să se adauge că reclamanta, deși nu mai are un interes legitim să obțină anularea REC 2003 din cauza pensionării sale, păstrează totuși interesul să solicite pronunțarea unei hotărâri privind legalitatea acestor acte în cadrul unei cereri prin care se urmărea obținerea reparării prejudiciului profesional și moral pe care apreciază că l‑a suferit din cauza comportamentului Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 13 decembrie 1990, Moritz/Comisia, T‑20/89, Rec., p. II‑769, punctul 18, care nu a fost anulată în recurs în ceea ce privește examinarea admisibilității, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 12 septembrie 2007, Combescot/Comisia, T‑249/04, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 47, care face obiectul unui recurs pendinte în fața Curții, cauza C‑525/07 P). Așadar, pensionarea reclamantei nu a avut ca efect pierderea obiectului concluziilor persoanei interesate referitoare la despăgubiri.

–       Cu privire la admisibilitatea concluziilor referitoare la despăgubiri întemeiate pe neregularitatea condițiilor în care REC 2003 ar fi fost aduse la cunoștință reclamantei

260    Este important să se amintească, cu titlu introductiv, că administrația, atunci când notifică un act fără respectarea condițiilor legale, săvârșește o greșeală de serviciu.

261    Rezultă că reclamanta era obligată, pentru a obține repararea prejudiciului pe care pretinde că l‑a suferit din cauza neregularității notificării REC 2003, să introducă o cerere în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, urmată, în caz de respingere a acestei cereri, de o reclamație în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut. Or, în speță este cert că reclamanta nu a introdus o cerere autonomă în acest scop. Prin urmare, concluziile referitoare la despăgubiri întemeiate pe pretinsa neregularitate a condițiilor de notificare a REC 2003 trebuie respinse ca inadmisibile, întrucât nu a fost respectată procedura precontencioasă prevăzută în statut.

262    Prin urmare, nu se va examina decât temeinicia concluziilor referitoare la despăgubiri întemeiate pe pretinsa nelegalitate a REC 2003.

b)     Cu privire la fond

 Argumentele părților

263    Printre diferitele motive invocate împotriva REC 2003, reclamanta susține că acestea ar fi afectate de o eroare vădită de apreciere. Astfel, atribuindu‑i, atât în REC ianuarie‑octombrie 2003, cât și în REC noiembrie‑decembrie 2003, nota globală 8/20, evaluatorii săi nu au luat în considerare nici faptul că nu i s‑a stabilit nicio sarcină între ianuarie și iunie 2003, nici împrejurarea că ar fi fost victima unei hărțuiri morale care i‑a provocat o degradare a stării de sănătate și care a împiedicat‑o să își exercite atribuțiile în mod normal.

264    Reclamanta concluzionează precizând că nelegalitatea REC 2003 i‑ar fi produs un prejudiciu moral, precum și un prejudiciu profesional, acesta fiind constituit de „o pierdere a șansei în evoluția carierei și în dreptul său legitim la promovare”.

265    Comisia contestă susținerea reclamantei conform căreia REC 2003 ar fi afectate de o eroare vădită de apreciere.

 Aprecierea Tribunalului

–       Cu privire la existența unei nelegalități

266    Rezultă din articolul 8 alineatul (5) al patrulea paragraf din DGA că evaluatorul, atunci când examinează eficiența, competența și conduita în serviciu ale unui titular de post în timpul perioadei de referință, nu trebuie „[să țină] cont de eventualele absențe justificate ale titularului de post [respectiv]”. Pe de altă parte, ghidul de evaluare, pe care Comisia și l‑a impus drept regulă de conduită, prevede la punctul 6.2 că „titularul de post nu va trebui penalizat dacă nu și‑a putut atinge obiectivele din cauza unor factori externi”, de exemplu, „dacă [a fost] bolnav sau dacă [a beneficiat] de un concediu de maternitate” și că „[î]n acest tip de situație, accentul trebuie pus pe ceea ce persoana interesată era realmente capabilă să facă și pe modul în care a gestionat situația”.

267    În speță, după ce au arătat, la rubrica 6.1 „Eficiență” a REC ianuarie-octombrie 2003, că reclamanta nu reușise, până la 3 septembrie 2003, să se „familiarizeze cu postul [său]”, din cauza, în special, a unei „lipse de motivare”, și după ce au apreciat că „nu se observa[se] nicio ameliorare a eficienței între 3 septembrie și sfârșitul lunii octombrie”, evaluatorii au atribuit persoanei interesate, pentru eficiență, nota 4/10, corespunzând aprecierii „slab”. De asemenea, în ceea ce privește REC noiembrie-decembrie 2003, evaluatorii au atribuit de asemenea reclamantei, pentru eficiență, nota 4/10, subliniind că „nu a existat niciun rezultat valabil în cursul perioadei de referință și nu a fost atins niciun rezultat” și că „[e]ficiența generală a perioadei [trebuia], prin urmare, să fie evaluată ca fiind «slabă»”.

268    Or, rezultă din actele dosarului, în special dintr‑un document depus de Comisie și referitor la absențele reclamantei în cursul anului 2003, că aceasta a fost în concediu medical justificat între 1 septembrie și 31 octombrie 2003 și ulterior între 1 noiembrie și 14 noiembrie 2003 și în activitate cu jumătate de normă din motive medicale între 17 noiembrie și 19 decembrie 2003.

269    Astfel, trebuie să se deducă de aici că, atât în REC ianuarie-octombrie 2003, cât și în REC noiembrie-decembrie 2003, evaluatorii au atribuit nota 4/10 pentru eficiență fără a avea în vedere faptul că această eficiență fusese afectată în mod obligatoriu de absențele justificate ale persoanei interesate, din motive de boală.

270    Prin urmare, motivul întemeiat pe faptul că REC 2003 ar fi afectate de o eroare vădită de apreciere trebuie primit.

271    În aceste condiții, fără a fi nevoie să se examineze celelalte critici formulate de persoana interesată, trebuie să se constate că REC 2003 au fost întocmite în mod nelegal.

–       Cu privire la prejudiciu

272    În ceea ce privește prejudiciul material care ar decurge din nelegalitatea REC 2003, trebuie să se amintească faptul că, chiar în ipoteza în care ar fi demonstrată o greșeală a instituției în cauză, răspunderea Comunității nu poate fi angajată decât dacă reclamanta a reușit să dovedească realitatea prejudiciului său (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Lucaccioni/Comisia, citată anterior, punctul 57). Or, persoana interesată nu demonstrează prin ce anume ar fi fost afectată de nelegalitatea REC 2003 derularea carierei sale înainte de pensionare, care a intervenit la 31 august 2005. În special, ea nu demonstrează și nici măcar nu susține că această ilegalitate ar fi avut vreo incidență asupra faptului că nu a fost promovată în cadrul exercițiului de promovare 2004.

273    În ceea ce privește prejudiciul moral a cărui reparare este de asemenea solicitată, constatarea de către Tribunal a faptului că REC 2003 sunt afectate de nelegalitate din cauza unei erori vădite de apreciere nu poate constitui prin ea însăși o reparare adecvată și suficientă a unui astfel de prejudiciu, în măsura în care respectivele REC cuprind aprecieri explicit negative cu privire la capacitățile reclamantei. Astfel, după cum s‑a spus, în REC ianuarie-octombrie 2003, evaluatorul a indicat că reclamanta nu reușise „să se familiarizeze cu postul său”, din cauza, în special, a unei „lipse de motivare”, în timp ce în REC noiembrie-decembrie 2003 s‑a subliniat că „nu a existat niciun rezultat valabil în cursul perioadei de referință și nu a fost atins niciun rezultat”. Astfel, plata unei sume de 2 500 de euro va constitui o despăgubire adecvată pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă.

4.     Concluzie

274    Rezultă din cele ce precedă că reclamantei trebuie să i se plătească suma de 18 000 de euro de către Comisie.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

275    În temeiul articolului 122 din Regulamentul de procedură, prevederile capitolului VIII al titlului II referitoare la cheltuieli nu se aplică decât cererilor înregistrate pe rolul Tribunalului începând cu data intrării în vigoare a prezentului regulament de procedură, mai exact, 1 noiembrie 2007. Prevederile pertinente în materie din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță continuă să se aplice mutatis mutandis cauzelor în curs de judecată înregistrate pe rolul Tribunalului înaintea acestei date.

276    Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere sau pentru motive excepționale, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli.

277    Întrucât Comisia a căzut în pretenții cu privire la partea esențială a motivelor, trebuie să fie obligată să suporte, în afară de propriile cheltuieli de judecată, trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște:

1)      Anulează decizia Comisiei Comunităților Europene de respingere a cererii de asistență introduse la 29 aprilie 2004 de Q, în măsura în care refuză luarea unei măsuri provizorii de distanțare.

2)      Obligă Comisia Comunităților Europene să îi plătească lui Q suma de 18 000 de euro.

3)      Respinge celelalte capete de cerere.

4)      Comisia Comunităților Europene suportă, în afară de propriile cheltuieli de judecată, trei sferturi din cheltuielile de judecată efectuate de Q.

5)      Q suportă un sfert din propriile cheltuieli de judecată.

Kreppel Tagaras Gervasoni

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 9 decembrie 2008.

Grefier        Președinte

W. Hakenberg        S. Gervasoni

Cuprins

Cadrul juridic

Situația de fapt

A –  Anii 2000, 2001 și 2002

B –  Anul 2003

C –  Anul 2004

D –  Anul 2005

E –  Situația de fapt referitoare la rapoartele asupra evoluției carierei întocmite pentru anul 2003

Procedura și concluziile părților

În drept

A –  Observații introductive cu privire la obiectul litigiului

B –  Cu privire la hărțuirea morală

1.  Argumentele părților

2.  Aprecierea Tribunalului

a)  În ceea ce privește, în primul rând, condițiile de prelungire a perioadei de probă a reclamantei

b)  În ceea ce privește, în al doilea rând, izolarea reclamantei de către Comisie

c)  În ceea ce privește, în al treilea rând, faptul că reclamantei nu i‑a fost atribuită nicio sarcină între ianuarie și iunie 2003

d)  În ceea ce privește, în al patrulea rând, faptul că Comisia ar fi răspândit zvonuri defăimătoare cu privire la capacitățile profesionale ale reclamantei

e)  În ceea ce privește, în al cincilea rând, faptul că Comisia ar fi refuzat anumite cereri de concediu anual și ar fi aprobat altele cu întârziere

f)  În ceea ce privește, în al șaselea rând, refuzul Comisiei de a considera justificate absențele reclamantei din motive de boală

C –  Cu privire la concluziile care vizează anularea deciziei implicite de respingere a cererii de asistență

1.  Cu privire la admisibilitate

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

2.  Cu privire la fond

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

D –  Cu privire la concluziile prin care se urmărește anularea REC 2003

1.  Argumentele părților

2.  Aprecierea Tribunalului

E –  Cu privire la concluziile referitoare la despăgubiri

1.  Cu privire la concluziile referitoare la repararea prejudiciului care rezultă din pretinsa hărțuire morală

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la existența unui comportament nelegal

Cu privire la existența unui prejudiciu aflat în legătură cu comportamentul nelegal

2.  Cu privire la concluziile care urmăresc repararea prejudiciului care rezultă din nelegalitatea deciziei implicite de respingere a cererii de asistență

a)  Cu privire la admisibilitate

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

b)  Cu privire la fond

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

3.  Cu privire la concluziile care urmăresc despăgubirea pentru prejudiciul care rezultă, pe de o parte, din pretinsa nelegalitate care afectează REC 2003, iar pe de altă parte, din neregularitatea condițiilor în care acestea au fost aduse la cunoștința reclamantei

a)  Cu privire la admisibilitate

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

–  Cu privire la admisibilitatea concluziilor referitoare la despăgubiri întemeiate pe pretinsa nelegalitate a REC 2003

–  Cu privire la admisibilitatea concluziilor referitoare la despăgubiri întemeiate pe neregularitatea condițiilor în care REC 2003 ar fi fost aduse la cunoștință reclamantei

b)  Cu privire la fond

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

–  Cu privire la existența unei nelegalități

–  Cu privire la prejudiciu

4.  Concluzie

Cu privire la cheltuielile de judecată

Textul prezentei decizii, precum și cel al deciziilor instanțelor comunitare citate în cuprinsul acesteia și nepublicate încă în Repertoriu sunt disponibile pe pagina de internet a Curții de Justiție: www.curia.europa.eu

* Limba de procedură: franceza.