Ediție provizorie
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)
11 aprilie 2024(*)
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Directiva (UE) 2019/1023 – Proceduri de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie – Articolul 20 – Accesul la remiterea de datorie – Articolul 20 alineatul (1) – Remitere completă de datorie – Articolul 23 – Derogări – Articolul 23 alineatul (4) – Excluderea unor categorii specifice de creanțe de la remiterea de datorie – Excluderea creanțelor publice – Justificare în temeiul dreptului național – Efectele juridice ale directivelor – Obligația de interpretare conformă”
În cauza C‑687/22,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Alicante (Curtea Provincială din Alicante, Spania), prin decizia din 11 octombrie 2022, primită de Curte la 7 noiembrie 2022, în procedura
Julieta,
Rogelio
împotriva
Agencia Estatal de la Administración Tributaria,
CURTEA (Camera a doua),
compusă din doamna A. Prechal, președintă de cameră, domnii F. Biltgen (raportor), N. Wahl și J. Passer și doamna M. L. Arastey Sahún, judecători,
avocat general: domnul J. Richard de la Tour,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru guvernul spaniol, de A. Gavela Llopis, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de G. Braun și J. L. Buendía Sierra, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 14 decembrie 2023,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 23 alineatul (4) din Directiva (UE) 2019/1023 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie și decăderile, precum și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie și de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 (Directiva privind restructurarea și insolvența) (JO 2019, L 172, p. 18, denumită în continuare „Directiva privind restructurarea și insolvența”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între două persoane fizice devenite insolvente (denumite în continuare „debitorii”), pe de o parte, și Agencia Estatal de la Administración Tributaria (administrația fiscală, Spania) (denumită în continuare „AEAT”), pe de altă parte, în legătură cu o cerere de remitere de datorie depusă de acești debitori în cursul procedurii de insolvență care îi vizează.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Potrivit considerentelor (1), (78) și (81) ale Directivei privind restructurarea și insolvența:
„(1) Obiectivul prezentei directive este de a contribui la buna funcționare a pieței interne și de a îndepărta obstacolele din calea exercitării libertăților fundamentale, cum ar fi libera circulație a capitalurilor și libertatea de stabilire, obstacole rezultate din diferențele dintre dispozițiile legale și procedurile naționale referitoare la restructurarea preventivă, la insolvență, la remiterea de datorie și la decăderi. În scopul îndepărtării acestor obstacole și fără a aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale lucrătorilor, prin prezenta directivă se asigură faptul că: întreprinderile și întreprinzătorii viabili aflați în dificultate financiară au acces la cadre naționale eficace de restructurare preventivă care le permit să continue să funcționeze; întreprinzătorii insolvenți sau supraîndatorați care sunt onești pot beneficia de o remitere completă de datorie după scurgerea unei perioade rezonabile care să le permită astfel o a doua șansă; și procedurile de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie devin mai eficace, în special prin scurtarea duratei acestora.
[…]
(78) O remitere completă de datorie sau încetarea decăderilor după o perioadă mai scurtă de trei ani nu este oportună în toate situațiile, astfel că ar putea fi necesară instituirea unor derogări de la această normă care să fie justificate în mod corespunzător de motive prevăzute în dreptul intern. […]
[…]
(81) În cazul în care există un motiv justificat în temeiul dreptului intern, ar putea fi oportun să se limiteze posibilitatea remiterii pentru anumite categorii de datorii. Ar trebui să fie posibil ca statele membre să excludă datoriile garantate de la eligibilitatea pentru remitere de datorie doar până la valoarea garanției, astfel cum este stabilită în dreptul intern, în timp ce restul datoriei ar trebui să fie tratat drept datorie negarantată. Statele membre ar trebui să poată exclude și alte categorii de datorii în situații justificate corespunzător.”
4 Articolul 1 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:
„Prezenta directivă stabilește norme cu privire la:
(a) cadrele de restructurare preventivă la care pot recurge debitorii aflați în dificultate financiară atunci când există o probabilitate de insolvență, în vederea prevenirii insolvenței și a asigurării viabilității debitorului;
(b) procedurile care conduc la remiterea datoriei angajate de întreprinzători insolvenți; și
(c) măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie.”
5 Articolul 20 din directiva menționată, intitulat „Accesul la remiterea de datorie”, prevede:
„(1) Statele membre se asigură că întreprinzătorii insolvenți au acces la cel puțin o procedură care poate să conducă la o remitere completă de datorie în conformitate cu prezenta directivă.
Statele membre pot solicita ca activitatea comercială, economică, meșteșugărească sau profesională de care se leagă datoriile unui întreprinzător insolvent să înceteze.
(2) Statele membre în care remiterea completă de datorie este condiționată de o rambursare parțială a datoriei de către întreprinzător se asigură că obligația de rambursare aferentă se bazează pe situația specifică a întreprinzătorului și, în special, că ea este proporțională cu venitul și activele urmăribile sau disponibile ale întreprinzătorului în perioada premergătoare remiterii de datorie și că ține seama de interesul echitabil al creditorilor.
[…]”
6 Articolul 23 din aceeași directivă, intitulat „Derogări”, prevede la alineatul (4):
„Statele membre pot exclude categorii specifice de datorii de la remiterea de datorie sau pot restricționa accesul la remiterea de datorie sau pot stabili o perioadă mai lungă premergătoare remiterii de datorie în cazul în care astfel de excluderi, restricții sau prelungiri de perioadă sunt justificate în mod corespunzător, cum ar fi pentru:
(a) datoriile garantate;
(b) datoriile care decurg din sau sunt legate de sancțiuni penale;
(c) datoriile care decurg din răspunderea delictuală;
(d) datoriile aferente obligațiilor de întreținere care decurg dintr‑o relație de familie, de rudenie, de căsătorie sau de alianță;
(e) datoriile angajate după solicitarea sau deschiderea procedurii care conduce la remiterea de datorie; și
(f) datoriile care decurg din obligația de a plăti costul procedurii care conduce la remiterea de datorie.”
7 Articolul 34 alineatul (1) din Directiva privind restructurarea și insolvența prevede:
„(1) Statele membre adoptă și publică, până la 17 iulie 2021, actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive, cu excepția dispozițiilor necesare pentru a se conforma articolului 28 literele (a), (b) și (c), care se adoptă și se publică până la 17 iulie 2024, și a dispozițiilor necesare pentru a se conforma articolului 28 litera (d), care se adoptă și se publică până la 17 iulie 2026. Statele membre comunică de îndată Comisiei [Europene] textul acestor dispoziții.
Statele membre aplică actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive începând cu 17 iulie 2021, cu excepția dispozițiilor necesare pentru a se conforma articolului 28 literele (a), (b) și (c), care se aplică începând cu 17 iulie 2024, și a dispozițiilor necesare pentru a se conforma articolului 28 litera (d), care se aplică începând cu 17 iulie 2026.”
8 În temeiul articolului 35 din această directivă, care prevede că aceasta intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, directiva menționată a intrat în vigoare la 16 iulie 2019.
Cadrul juridic spaniol
9 Real Decreto‑ley 1/2015 de mecanismo de segunda oportunidad, reducción de carga financiera y otras medidas de orden social (Decretul‑lege regal 1/2015 privind mecanismul celei de a doua șanse, reducerea sarcinii financiare și alte măsuri sociale) din 27 februarie 2015 (BOE nr. 51 din 28 februarie 2015, p. 19058), convertit fără modificări în Legea 25/2015 din 28 iulie 2015, a modificat Ley 22/2003 concursal (Legea 22/2003 privind insolvența) din 9 iulie 2003 (BOE nr. 164 din 10 iulie 2003, p. 26905), introducând un nou articol 178 bis pentru a reglementa beneficiul unei remiteri de datorie. Acest articol 178 bis a instituit un regim care îi permite debitorului să opteze fie pentru o remitere de datorie imediată (articolul 178 bis alineatul 3 punctul 4), fie pentru o remitere de datorie amânată supusă unui plan de plată (articolul 178 bis alineatul 3 punctul 5). În ceea ce o privește pe aceasta din urmă, articolul 178 bis alineatul 5 punctul 1 menționat prevedea:
„Beneficiul remiterii de datorie acordat debitorilor menționați la alineatul 3 punctul 5 se extinde la partea nesatisfăcută din următoarele creanțe:
1° Creanțele obișnuite și creanțele subordonate neîncasate la data încheierii procedurii de insolvență, chiar dacă nu au fost declarate, cu excepția creanțelor de drept public și a creanțelor de întreținere.
[…]”
10 Real Decreto Legislativo 1/2020 por el que se aprueba el texto refundido de la Ley Concursal (Decretul legislativ regal 1/2020 de aprobare a textului consolidat al Legii privind insolvența) din 5 mai 2020 (BOE nr. 127 din 7 mai 2020, p. 31518, denumit în continuare „TRLC”), a modificat din nou Legea 22/2003 privind insolvența și a înlocuit articolul 178 bis din aceasta cu un nou capitol, excluzând creanțele publice din sfera remiterii de datorie, fie imediată, fie amânată.
11 Articolul 491 alineatul 1 din TRLC prevedea:
„În cazul în care creanțele înscrise la masa credală și creanțele creditorilor privilegiați au fost satisfăcute integral și dacă debitorul care îndeplinește condițiile în acest sens a încercat să ajungă la un acord prealabil de plată extrajudiciar, beneficiul remiterii de datorie se extinde la totalitatea creanțelor nesatisfăcute, cu excepția creanțelor de drept public și a creanțelor de întreținere.”
12 Articolul 497 alineatul 1 din TRLC prevedea:
„Beneficiul remiterii de datorie acordat debitorilor care au acceptat să se supună planului de plăți se extinde la partea din următoarele creanțe care va rămâne nesatisfăcută în cadrul planului:
1° Creanțele obișnuite și creanțele subordonate neîncasate la data încheierii procedurii de insolvență, chiar dacă nu au fost declarate, cu excepția creanțelor de drept public și a creanțelor de întreținere.
[…]”
13 Ley 16/2022 de reforma del texto refundido de la Ley Concursal, aprobado por el Real Decreto Legislativo 1/2020, para la transposición de la Directiva (UE) 2019/1023 [Legea 16/2022 de modificare a textului consolidat al Legii privind insolvența, aprobată prin Decretul legislativ regal 1/2020 în vederea transpunerii Directivei (UE) 2019/1023] din 5 septembrie 2022 (BOE nr. 214 din 6 septembrie 2022, p. 123682, denumită în continuare „Legea 16/2022”) a confirmat abordarea reținută de TRLC, excluzând de asemenea creanțele de drept public din sfera remiterii de datorie, fie imediată, fie amânată.
14 Preambulul Legii 16/2022 prevede în secțiunea IV:
„[…]
[Directiva privind restructurarea și insolvența] obligă toate statele membre să instituie un mecanism al celei de a doua șanse pentru a evita ca debitorii să fie tentați să se mute în alte țări care prevăd deja astfel de mecanisme, cu costul pe care acest lucru l‑ar implica atât pentru debitor, cât și pentru creditorii săi. În același timp, armonizarea acestui aspect este considerată esențială pentru funcționarea pieței unice europene.
[…]
Sunt instituite două modalități de remitere de datorie: remiterea de datorie cu lichidarea masei active și cea însoțită de un plan de plată. […]
[…]
Remiterea de datorie se extinde la toate creanțele în cadrul procedurii colective și la toate creanțele înscrise la masa credală. Excepțiile se întemeiază, în anumite cazuri, pe importanța deosebită a satisfacerii lor pentru o societate echitabilă și solidară bazată pe statul de drept (cum ar fi datoriile de întreținere, datoriile rezultate din creanțe de drept public, datoriile care decurg din infracțiuni sau datoriile care decurg din răspunderea delictuală). Astfel, remiterea de datorie pentru creanțele de drept public este supusă anumitor limite și nu poate interveni decât la prima remitere de datorie, iar nu la următoarele. […]
[…]”
15 Articolul 489 din TRLC, astfel cum rezultă din Legea 16/2022, prevede:
„(1) Remiterea de datorie se extinde la toate datoriile neachitate, cu excepția următoarelor:
[…]
5º Datoriile care rezultă din creanțe de drept public. Totuși, datoriile pentru care gestionarea recuperării este de competența [AEAT] pot fi remise până la concurența sumei maxime de 10 000 de euro pentru fiecare debitor; pentru primii 5 000 de euro din datorie, remiterea va fi completă și, începând de la această valoare, remiterea atinge cincizeci la sută din datorie până la maximul indicat. De asemenea, datoriile sociale pot fi remise pentru aceeași sumă și în aceleași condiții. Suma remisă până la concurența plafonului susmenționat se aplică în ordinea inversă ordinii de prioritate stabilite prin prezenta lege și, în cadrul fiecărei categorii, în funcție de vechimea sa.
[…]”
Litigiul principal și întrebările preliminare
16 În cadrul procedurii de insolvență deschise împotriva debitorilor, aceștia au depus o cerere de remitere completă de datorie la 3 martie 2021. AEAT s‑a opus acestei cereri în ceea ce privește includerea în remiterea de datorie a unei datorii în cuantum de 192 366,21 euro, a cărei creditoare era această agenție și care constituia o creanță publică privilegiată.
17 Printr‑o ordonanță din 30 iulie 2021, Juzgado de Primera Instancia n.o1 de Denia (Tribunalul de Primă Instanță nr. 1 din Denia, Spania) a dispus închiderea acestei proceduri de insolvență și a acordat debitorilor o remitere de datorie, din care a exclus creanțele de drept public și creanțele de întreținere.
18 Debitorii au declarat apel împotriva acestei ordonanțe la instanța de trimitere pentru a obține includerea creanței publice datorate AEAT în această remitere de datorie.
19 Având în vedere data cererii de remitere a datoriei depuse de debitori, instanța de trimitere apreciază că versiunea Legii 22/2003 privind insolvența care trebuie luată în considerare nu este cea rezultată din Legea 16/2022, care a transpus Directiva privind restructurarea și insolvența, ci cea rezultată din TRLC aprobat prin Decretul legislativ regal 1/2020, publicat după intrarea în vigoare a directivei menționate și înainte de expirarea termenului de transpunere. Ea precizează însă că aceste două texte naționale prevăd excluderea creanțelor publice de la o remitere de datorie.
20 Această instanță menționează existența unei jurisprudențe naționale contradictorii cu privire la validitatea dispozițiilor naționale care prevăd această excludere și arată că are îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea acestor dispoziții cu Directiva privind restructurarea și insolvența.
21 Pe de o parte, aceasta ridică problema dacă excluderea respectivă prevăzută de dreptul spaniol este justificată în mod corespunzător. Ea explică faptul că articolul 23 din Directiva privind restructurarea și insolvența permite să se deroge de la norma generală stabilită la articolul 20 alineatul (1) din această directivă, potrivit căreia remiterea de datorie este completă. În special, articolul 23 alineatul (4) din directiva menționată ar oferi statelor membre posibilitatea de a exclude de la remiterea de datorie unele categorii specifice de datorii, cu condiția ca excluderea să fie „justificat[ă] în mod corespunzător”.
22 Or, contrar Legii 16/2022, în preambulul căreia legiuitorul național ar fi furnizat o anumită justificare, și anume că excepțiile de la remiterea de datorii „se întemeiază, în anumite cazuri, pe importanța deosebită a satisfacerii lor pentru o societate echitabilă și solidară întemeiată pe statul de drept”, TRLC aprobat prin Decretul legislativ regal 1/2020 nu ar conține nicio justificare privind excluderea creanțelor publice de la remiterea de datorie.
23 Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema dacă lista categoriilor specifice de creanțe care pot fi excluse de la remiterea de datorie ce figurează la articolul 23 alineatul (4) din Directiva privind restructurarea și insolvența constituie o listă exhaustivă, întrucât, dacă aceasta ar fi situația, Legea 22/2003 privind insolvența, în versiunea rezultată din TRLC aprobat prin Decretul legislativ regal 1/2020, ar fi contrară acestei dispoziții. În schimb, dacă această listă nu ar avea decât un caracter ilustrativ, această lege ar fi conformă cu dispoziția respectivă.
24 În special, instanța de trimitere își menține îndoielile cu privire la caracterul neexhaustiv al listei respective, chiar și după publicarea rectificării versiunii în limba spaniolă a acestui articol 23 alineatul (4) (JO 2022, L 43, p. 94) care clarifică, în această limbă, că posibilitatea prevăzută în cuprinsul acestei dispoziții se aplică „în special” categoriilor de creanțe prevăzute în aceasta. Astfel, această instanță ridică problema interesului unei asemenea liste dacă legiuitorul național ar fi pe deplin liber să stabilească categoriile de creanțe pe care dorește să le excludă de la remiterea de datorie, cu condiția ca o asemenea excludere să fie justificată în mod corespunzător. În plus, instanța menționată observă că categoriile de creanțe prevăzute în această dispoziție au o anumită coerență care ar înceta dacă legiuitorul național ar dispune de o asemenea libertate absolută. Împrejurarea că creanțele publice, care prezintă o importanță extraordinară, nu sunt menționate pe lista categoriilor de creanțe care apar în aceeași dispoziție ar putea fi o indicație a caracterului exhaustiv al acestei liste. În sfârșit, instanța de trimitere apreciază că această libertate ar putea afecta funcționarea pieței interne.
25 În aceste condiții, Audiencia Provincial de Alicante (Curtea Provincială din Alicante, Spania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Este posibilă aplicarea principiului interpretării conforme cu articolul 23 alineatul (4) din [Directiva privind restructurarea și insolvența] în cazul în care faptele s‑au produs în intervalul cuprins între intrarea în vigoare a directivei menționate și data‑limită de transpunere a acesteia (caz care se regăsește în speță, având în vedere data cererii de remitere de datorie), iar legislația națională aplicabilă [și anume TRLC aprobat prin Decretul legislativ regal 1/2020] nu este cea care transpune directiva ([și anume Legea 16/2022])?
2) O legislație națională precum cea spaniolă, în termenii prevăzuți de [TRLC aprobat prin Decretul legislativ regal 1/2020], care nu oferă nicio justificare pentru excluderea creanței de drept public nestinse de la remiterea de datorie, este compatibilă cu articolul 23 alineatul (4) din [Directiva privind restructurarea și insolvența] și cu principiile sale directoare privind remiterea de datorie? Această legislație, în măsura în care exclude creanța de drept public de la remiterea de datorie și nu este justificată în mod corespunzător, compromite sau aduce atingere îndeplinirii obiectivelor prevăzute de directivă?
3) Articolul 23 alineatul (4) din [Directiva privind restructurarea și insolvența] conține o listă exhaustivă și închisă a categoriilor de creanțe care pot fi excluse de la remiterea de datorie sau, dimpotrivă, această listă este pur și simplu ilustrativă și legiuitorul național beneficiază de libertate absolută pentru a stabili categoriile de creanțe care pot face obiectul excluderii după cum consideră oportun, cu condiția ca acestea să fie justificate în mod corespunzător în conformitate cu dreptul său național?”
Procedura în fața Curții
26 Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii preliminare accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea cererii sale, această instanță arată că litigiul cu care este sesizată privește în mod potențial un număr mare de persoane, dat fiind că criza economică pe care a cunoscut‑o Regatul Spaniei a dat naștere unui număr mare de proceduri de insolvență, încă pendinte, care implică persoane fizice și în cadrul cărora cererile de remitere de datorie formulate în temeiul TRLC sunt foarte numeroase. Astfel, o examinare rapidă a prezentei trimiteri preliminare ar permite soluționarea judicioasă și rapidă a foarte multe litigii având același obiect.
27 În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate care derogă de la prevederile regulamentului de procedură menționat.
28 În speță, prin decizia din 28 decembrie 2022, președintele Curții, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, a respins cererea instanței de trimitere de judecare a prezentei cauze potrivit unei astfel de proceduri accelerate pentru motivul că, potrivit unei jurisprudențe constante, numărul mare de persoane sau de situații juridice potențial vizate de decizia pe care o instanță de trimitere trebuie să o pronunțe după ce a sesizat Curtea cu titlu preliminar nu poate constitui, ca atare, o împrejurare excepțională de natură să justifice recurgerea la o procedură accelerată [a se vedea în special Ordonanța președintelui Curții din 21 septembrie 2006, KÖGÁZ și alții, C‑283/06 și C‑312/06, nepublicată, EU:C:2006:602, punctul 9, precum și Hotărârea din 8 decembrie 2020, Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de virament falsificate), C‑584/19, EU:C:2020:1002, punctul 36 și jurisprudența citată].
29 În plus, trebuie să se constate că niciunul dintre argumentele invocate de instanță în susținerea cererii sale nu permite să se stabilească faptul că natura acestei cauze impune ca ea să fie examinată în termen scurt din cauza unei urgențe care să justifice judecarea sa potrivit procedurii accelerate.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
30 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiul interpretării conforme este aplicabil unei situații în care faptele au avut loc după data intrării în vigoare a Directivei privind restructurarea și insolvența, dar înainte de cea a expirării termenului de transpunere a acestei directive.
31 În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, obligația de interpretare conformă la care se referă instanța de trimitere privește ansamblul dispozițiilor de drept național, atât anterioare, cât și ulterioare directivei în cauză (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 197, precum și jurisprudența citată), și că, în cazul în care este vorba despre o normă de drept național adoptată după intrarea în vigoare a acestei directive, este irelevant dacă această normă vizează sau nu transpunerea directivei menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 121, precum și jurisprudența citată).
32 Pe de altă parte, din jurisprudența Curții reiese că obligația generală, care revine instanțelor naționale, de a interpreta dreptul intern în conformitate cu o directivă nu există decât începând de la expirarea termenului de transpunere a acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 115, precum și Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 201).
33 Rezultă că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 29 din concluzii, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care faptele s‑au produs înainte de data expirării termenului de transpunere a directivei în cauză, principiul interpretării conforme nu se impune încă unei instanțe naționale care trebuie să se pronunțe cu privire la aceste fapte.
34 În ceea ce privește obligația statelor membre, în cursul termenului de transpunere a unei directive, de a se abține să adopte dispoziții de natură să compromită grav rezultatul impus prin aceasta (Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 121, precum și jurisprudența citată), este necesar să se constate că această obligație trebuie examinată în cadrul răspunsului la a doua întrebare.
35 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că principiul interpretării conforme nu este aplicabil unei situații în care faptele s‑au produs după data intrării în vigoare a Directivei privind restructurarea și insolvența, dar înaintea celei de expirare a termenului de transpunere a acestei directive și a celei de transpunere a acesteia în dreptul național.
Cu privire la a treia întrebare
36 Prin intermediul celei de a treia întrebări, care trebuie analizată în al doilea rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 23 alineatul (4) din Directiva privind restructurarea și insolvența trebuie interpretat în sensul că lista categoriilor specifice de creanțe care figurează în acesta are un caracter exhaustiv sau nu și dacă, în cazul unui răspuns negativ, statele membre au posibilitatea de a exclude și alte categorii specifice de creanțe decât cele enumerate în această dispoziție de la remiterea de datorie, cu condiția ca o astfel de excludere să fie justificată în mod corespunzător în temeiul dreptului național.
37 În ceea ce privește, în primul rând, aspectul dacă această listă are sau nu caracter exhaustiv, trebuie să se constate că lista menționată este introdusă prin termenii „în special în ceea ce privește” și că termeni care au aceeași semnificație sunt utilizați în celelalte versiuni lingvistice ale acestui articol 23 alineatul (4), inclusiv în versiunea în limba spaniolă a acestei dispoziții în urma publicării rectificării menționate la punctul 24 din prezenta hotărâre. Rezultă că din modul de redactare a dispoziției menționate reiese că categoriile specifice de creanțe enumerate în aceasta nu sunt enumerate în mod exhaustiv.
38 Interpretarea literală a articolului 23 alineatul (4) din Directiva privind restructurarea și insolvența, potrivit căreia lista care figurează la această dispoziție nu are caracter exhaustiv, ci ilustrativ, este confirmată, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 33 din concluzii, de considerentul (81) al acestei directive, din care reiese că legiuitorul Uniunii Europene a considerat că statele membre „ar trebui să poată exclude și alte categorii de datorii în cazuri justificate în mod corespunzător”.
39 Rezultă că acest articol 23 alineatul (4) trebuie interpretat în sensul că lista categoriilor specifice de creanțe care figurează în acesta nu are un caracter exhaustiv și că statele membre au posibilitatea de a exclude de la remiterea de datorie și alte categorii specifice de creanțe decât cele enumerate în această dispoziție, în cazuri justificate în mod corespunzător.
40 În ceea ce privește, în al doilea rând, marja de apreciere de care beneficiază statele membre în exercitarea acestei posibilități, trebuie să se constate că, astfel cum a demonstrat domnul avocat general la punctele 39-43 din concluzii, nici Directiva privind restructurarea și insolvența, nici lucrările pregătitoare în vederea adoptării acesteia nu conțin elemente care să poată susține teza invocată în special de instanța de trimitere, potrivit căreia, având în vedere coerența internă a categoriilor de creanțe vizate în mod expres la articolul 23 alineatul (4) din această directivă, legiuitorul Uniunii intenționa să limiteze marja de apreciere a statelor membre în ceea ce privește excluderea altor categorii de creanțe decât cele enumerate în această dispoziție, precum creanțele publice, de la remiterea de datorie. Dimpotrivă, reiese în special din aceste lucrări pregătitoare că legiuitorul respectiv avea intenția afirmată de a lăsa statelor membre o anumită marjă de apreciere pentru ca acestea să poată, cu ocazia transpunerii directivei menționate în dreptul lor național, să țină seama de situația economică și de structurile juridice naționale.
41 Cu titlu intermediar, este necesar, prin urmare, să se concluzioneze că articolul 23 alineatul (4) din Directiva privind restructurarea și insolvența trebuie interpretat în sensul că nu restrânge marja de apreciere de care dispun statele membre în ceea ce privește alegerea altor categorii de creanțe decât cele enumerate în această dispoziție pe care intenționează să le excludă de la remiterea de datorie.
42 În aceste condiții, legiuitorul Uniunii a supus în mod expres exercitarea posibilității acordate astfel statelor membre la acest articol 23 alineatul (4) condiției ca astfel de excluderi să fie „justificate în mod corespunzător”. Rezultă că, atunci când legiuitorul național adoptă astfel de derogări, motivele acestor derogări trebuie să rezulte din dreptul național sau din procedura care a condus la acestea și că motivele respective trebuie să urmărească un interes public legitim.
43 În această privință, atât considerentul (78) al Directivei privind restructurarea și insolvența, care face referire la derogări „justificate în mod corespunzător de motive precizate în dreptul intern”, cât și considerentul (81) al acestei directive, care evocă un motiv „justificat în temeiul dreptului intern”, permit să se considere că legiuitorul Uniunii a apreciat că era suficient ca modalitățile prevăzute în acest scop în diferitele legislații naționale să fie respectate.
44 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 23 alineatul (4) din Directiva privind restructurarea și insolvența trebuie interpretat în sensul că lista categoriilor specifice de creanțe care figurează în acesta nu are un caracter exhaustiv și că statele membre au posibilitatea să excludă de la remiterea de datorie și alte categorii specifice de creanțe decât cele enumerate în această dispoziție, cu condiția ca o astfel de excludere să fie justificată în mod corespunzător în temeiul dreptului național.
Cu privire la a doua întrebare
45 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o interpretare de către instanțele naționale a unei reglementări naționale aplicabile unor fapte care s‑au produs după data intrării în vigoare a Directivei privind restructurarea și insolvența, dar înainte de data expirării termenului de transpunere a acesteia, potrivit căreia excluderea creanțelor publice de la remiterea de datorie nu este justificată în mod corespunzător în această reglementare, riscă să compromită grav, după expirarea acestui termen, realizarea obiectivului urmărit de această directivă.
46 Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit că, astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul 34 din prezenta hotărâre, de la data la care o directivă a intrat în vigoare, statele membre trebuie să se abțină de la adoptarea unor dispoziții de natură să compromită grav, după expirarea termenului de transpunere a acestei directive, realizarea obiectivului urmărit de aceasta.
47 Din moment ce toate autoritățile statelor membre sunt supuse obligației de a garanta efectul deplin al dispozițiilor dreptului Uniunii, obligația de abținere enunțată la punctul precedent din prezenta hotărâre se impune în egală măsură instanțelor naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctele 121 și 122, precum și jurisprudența citată).
48 Astfel, Curtea a dedus că, începând cu data la care o directivă a intrat în vigoare, instanțele statului respectiv trebuie să se abțină, în măsura posibilului, să interpreteze dreptul intern într‑un mod care, după expirarea termenului de transpunere, ar risca să compromită grav realizarea obiectivului urmărit prin aceasta (Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 123).
49 Trebuie arătat de asemenea că, în temeiul articolului 1 din Directiva privind restructurarea și insolvența, aceasta stabilește norme privind, primo, cadrele de restructurare preventivă la care pot recurge debitorii aflați în dificultate financiară atunci când există o probabilitate de insolvență, secundo, procedurile care conduc la remiterea datoriei angajate de întreprinzători insolvenți și, tertio, măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie. În ceea ce privește mai precis procedura de remitere de datorie, obiectivul acestei directive este, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 20 alineatul (1) coroborat cu considerentul (1) al acesteia, ca întreprinzătorii onești insolvenți sau supraîndatorați să aibă la cel puțin o procedură care poate să conducă la o remitere completă de datorie în conformitate cu directiva menționată, ceea ce le‑ar oferi o a doua șansă.
50 Cu toate acestea, pe de o parte, astfel cum se arată la punctele 37-44 din prezenta hotărâre, articolul 23 alineatul (4) din aceeași directivă permite statelor membre să excludă de la remiterea de datorie anumite categorii de creanțe, cu condiția ca o astfel de excludere să fie justificată în mod corespunzător. Pe de altă parte, astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctele 46-48 din prezenta hotărâre, de la data la care o directivă a intrat în vigoare, instanțele statelor membre trebuie să se abțină, în măsura posibilului, să interpreteze dreptul intern într‑un mod care ar risca să compromită grav, după expirarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit prin această directivă.
51 Or, faptul că, înainte de expirarea termenului de transpunere a Directivei privind restructurarea și insolvența, un legiuitor național nu a justificat în mod corespunzător excluderea de la remiterea de datorie a unei categorii de creanțe precum creanțele publice nu este, ca atare, susceptibil să compromită grav realizarea obiectivului urmărit de această directivă. Astfel, pe de o parte, în pofida obiectivului acesteia de a conferi antreprenorilor onești sau supraîndatorați o a doua șansă, oferindu‑le accesul la o procedură care poate să conducă la o remitere completă de datorie, această directivă permite statelor membre să excludă de la remiterea de datorie anumite categorii de creanțe precum creanțele publice. Pe de altă parte, o asemenea lipsă a justificării de către legiuitorul național a excluderii creanțelor publice de la procedurile de remitere de datorie nu afectează posibilitatea acestui legiuitor de a furniza o justificare adecvată a acestei excluderi dacă o menține după termenul de transpunere a directivei menționate.
52 Deși revine, în definitiv, instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă, în cauza principală și ținând seama de toate elementele acestei cauze, TRLC aprobat prin Decretul legislativ regal 1/2020 riscă să compromită grav, după expirarea termenului de transpunere a Directivei privind restructurarea și insolvența, realizarea obiectivului urmărit de această directivă, Curtea poate, pe baza elementelor care figurează în dosarul de care dispune, să furnizeze acestei instanțe indicații utile pentru efectuarea acestei aprecieri.
53 În această privință, trebuie arătat că, în ceea ce privește justificarea excluderii creanțelor publice de la remiterea de datorie în temeiul dreptului național, pe de o parte, astfel cum reiese din decizia de trimitere, legiuitorul spaniol a justificat această excludere în preambulul Legii 16/2022, care urmărește să asigure transpunerea aceleiași directive. Prin urmare, rezultă că, după expirarea termenului de transpunere a acestei directive, legiuitorul spaniol a respectat obligația, prevăzută la articolul 23 alineatul (4) din aceasta, de a justifica excluderea menționată.
54 Pe de altă parte, astfel cum a precizat instanța de trimitere, în conformitate cu jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania), preambulurile și expunerile de motive ale dispozițiilor legislative spaniole fac parte integrantă din acestea din urmă și sunt relevante pentru interpretarea acestora din moment ce organul de la care emană explică în acestea rațiunea lor de a fi (ratio legis). În măsura în care este cert că legiuitorul spaniol a justificat excluderea creanțelor publice de la remiterea de datorie în preambulul Legii 16/2022, rezultă, a priori, că acest legiuitor a furnizat o justificare în temeiul dreptului național și că lipsa oricărei justificări, printre altele, în versiunea TRLC aplicabilă în cauza principală nu poate avea ca efect compromiterea gravă, după expirarea termenului de transpunere a Directivei privind restructurarea și insolvența, a realizării obiectivului urmărit de această directivă.
55 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că o interpretare de către instanțele naționale a unei reglementări naționale aplicabile unor fapte care s‑au produs după data intrării în vigoare a Directivei privind restructurarea și insolvența, dar înainte de data expirării termenului de transpunere a acesteia, potrivit căreia excluderea creanțelor publice de la remiterea de datorie nu este justificată în mod corespunzător în această reglementare, nu riscă să compromită grav, după expirarea acestui termen, realizarea obiectivului urmărit de această directivă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
56 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
1) Principiul interpretării conforme nu este aplicabil unei situații în care faptele s‑au produs după data intrării în vigoare a Directivei (UE) 2019/1023 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie și decăderile, precum și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie și de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 (Directiva privind restructurarea și insolvența), dar înaintea celei de expirare a termenului de transpunere a acestei directive și a celei de transpunere a acesteia în dreptul național.
2) Articolul 23 alineatul (4) din Directiva 2019/1023
trebuie interpretat în sensul că
lista categoriilor specifice de creanțe care figurează în acesta nu are un caracter exhaustiv și că statele membre au posibilitatea să excludă de la remiterea de datorie și alte categorii specifice de creanțe decât cele enumerate în această dispoziție, cu condiția ca o astfel de excludere să fie justificată în mod corespunzător în temeiul dreptului național.
3) O interpretare de către instanțele naționale a unei reglementări naționale aplicabile unor fapte care s‑au produs după data intrării în vigoare a Directivei 2019/1023, dar înainte de data expirării termenului de transpunere a acesteia, potrivit căreia excluderea creanțelor publice de la remiterea de datorie nu este justificată în mod corespunzător în această reglementare, nu riscă să compromită grav, după expirarea acestui termen, realizarea obiectivului urmărit de această directivă.
Semnături