ORDONANȚA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
A UNIUNII EUROPENE
(Camera a treia)

10 septembrie 2014

Cauza F‑122/13

Maria José Carneiro

împotriva

Oficiului European de Poliție (Europol)

„Funcție publică – Personalul Europol – Nereînnoirea unui contract pe perioadă determinată – Recalificarea contractului pe perioadă determinată drept contract pe perioadă nedeterminată – Acțiune în parte vădit inadmisibilă și în parte vădit nefondată”

Obiectul:      Acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE, prin care doamna Carneiro solicită anularea deciziilor prin care Oficiul European de Poliție (Europol) a refuzat recunoașterea faptului că contractul său de agent temporar a fost încheiat pe perioadă nedeterminată și reînnoirea pe perioadă nedeterminată a contractului menționat, care a expirat la 31 octombrie 2013

Decizia:      Respinge acțiunea ca fiind în parte vădit inadmisibilă și în parte vădit nefondată. Doamna Carneiro suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de Oficiul European de Poliție.

Sumarul ordonanței

1.      Acțiune introdusă de funcționari – Reclamație administrativă prealabilă – Termene – Momentul de la care începe să curgă termenul – Data semnării contractului de agent temporar

[Statutul funcționarilor, art. 90 alin. (2)]

2.      Acțiune introdusă de funcționari – Reclamație administrativă prealabilă – Concordanță între reclamație și acțiune – Identitate de obiect și cauză – Motive și argumente care nu figurează în reclamație, dar care sunt în strânsă legătură cu aceasta – Admisibilitate

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

3.      Funcționari – Principii – Protecția încrederii legitime – Condiții – Asigurări precise din partea administrației

4.      Funcționari – Agenți temporari – Recrutare – Prelungirea unui contract pe perioadă determinată – Puterea de apreciere a administrației – Obligația de solicitudine care incumbă administrației – Luarea în considerare a intereselor agentului vizat – Control jurisdicțional – Limite

[Statutul personalului Europol, art. 6 și art. 53 alin. (3); Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 88]

1.      În ceea ce privește determinarea momentului la care a fost emis actul care lezează, cu alte cuvinte, stabilirea datei de la care trebuie să se calculeze termenul pentru introducerea reclamației, trebuie să se observe că un contract începe să producă efecte de la semnarea sa și, în consecință, capacitatea sa de a leza agentul ia naștere la același moment, astfel încât, în principiu, de la această semnare trebuie să se calculeze termenul pentru introducerea unei reclamații în timp util în conformitate cu articolul 90 alineatul (2) din statut.

(a se vedea punctul 36)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: Hotărârea Scheefer/Parlamentul, F‑105/09, EU:F:2011:41, punctul 48 și jurisprudența citată, și Hotărârea Davids/Comisia, F‑105/11, EU:F:2012:84, punctul 54

2.      În acțiunile funcționarilor, concluziile prezentate în fața instanței comunitare nu pot conține decât capete de cerere care se întemeiază pe același argument precum cel pe care se întemeiază capetele de cerere invocate în reclamație, acestea putând fi dezvoltate în fața instanței Uniunii prin prezentarea unor motive și argumente care nu figurează în mod necesar în reclamație, dar care se află în strânsă legătură cu aceasta. În această privință, este important să se sublinieze, pe de o parte, că, întrucât procedura precontencioasă are un caracter informal și persoanele interesate acționează în general în această etapă fără asistența unui avocat, administrația nu trebuie să analizeze reclamațiile în mod restrictiv, ci, dimpotrivă, trebuie să le examineze într‑un spirit de deschidere, și, pe de altă parte, că articolul 91 din statut nu are drept obiect să condiționeze, în mod riguros și definitiv, eventuala etapă contencioasă în cazul în care acțiunea contencioasă nu modifică nici cauza și nici obiectul reclamației. Nu este însă mai puțin adevărat că, pentru ca procedura precontencioasă, prevăzută la articolul 91 alineatul (2) din statut, să își poată atinge obiectivul, trebuie ca autoritatea împuternicită să facă numiri sau autoritatea abilitată să încheie contracte de muncă să fie în măsură să cunoască în mod suficient de precis criticile pe care le formulează persoanele interesate împotriva deciziei contestate.

(a se vedea punctele 41 și 42)

Trimitere la:

Tribunalul Uniunii Europene: Hotărârea Comisia/Moschonaki, T‑476/11 P, EU:T:2013:557, punctele 73, 76 și 77 și jurisprudența citată

3.      Dreptul de a invoca protecția încrederii legitime aparține oricărui particular aflat într‑o situație din care reiese că administrația l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate, prin furnizarea unor asigurări precise sub forma unor informații precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere.

Astfel, un agent nu poate reproșa în mod valabil administrației că a luat în considerare constrângerile bugetare, acestea numărându‑se printre factorii de care administrația trebuie să țină cont în politica de personal.

(a se vedea punctele 48 și 56)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: Hotărârea Bellantone/Curtea de Conturi, F‑85/06, EU:F:2007:171, punctul 64, și Hotărârea Mendes/Comisia, F‑125/11, EU:F:2013:35, punctul 62

4.      Administrația are o largă putere de apreciere în ceea ce privește reînnoirea contractelor și, în acest context, controlul instanței se limitează la problema dacă, ținând seama de diferitele considerații care au stat la baza aprecierii administrației, aceasta s‑a menținut în limite care nu pot fi criticate și nu și‑a exercitat puterea în mod vădit eronat.

În această privință, Tribunalului Funcției Publice i se poate solicita să controleze dacă administrația nu și‑a întemeiat decizia pe fapte materiale inexacte sau incomplete. În acest sens, Tribunalul are obligația de a verifica dacă administrația a exercitat în mod efectiv competențele pe care le deține în vederea stabilirii faptelor care stau la baza deciziei sale în așa fel încât să ia în considerare toate elementele pertinente. Acestui tribunal i se poate solicita de asemenea să analizeze dacă administrația a procedat la o examinare detaliată sau concretă a elementelor pertinente ale cauzei, astfel încât această examinare să fie efectuată cu atenție și cu imparțialitate.

În plus, obligația de solicitudine implică ca, atunci când se pronunță cu privire la situația unui agent, chiar și în cadrul exercitării unei largi puteri de apreciere, autoritatea competentă să ia în considerare ansamblul elementelor susceptibile să îi determine decizia; astfel, aceasta trebuie să țină seama nu doar de interesul serviciului, ci și de cel al funcționarului sau al agentului în cauză. Ținând seama tocmai de întinderea puterii de apreciere de care dispun instituțiile în ceea ce privește evaluarea interesului serviciului, controlul instanței Uniunii trebuie să se limiteze la a stabili dacă autoritatea competentă nu a depășit anumite limite rezonabile și dacă nu și‑a exercitat puterea de apreciere în mod eronat.

(a se vedea punctele 50, 51 și 60)

Trimitere la:

Curte: Hotărârea Comisia/Tetra Laval, C‑12/03 P, EU:C:2005:87, punctul 39

Tribunalul de Primă Instanță: Hotărârea Caravelis/Parlamentul, T‑182/99, EU:T:2001:131, punctul 32; Hotărârea Brendel/Comisia, T‑55/03, EU:T:2004:316, punctul 60, și Hotărârea BUPA și alții/Comisia, T‑289/03, EU:T:2008:29, punctul 221

Tribunalul Funcției Publice: Hotărârea Gheysens/Consiliul, F‑8/10, EU:F:2010:151, punctul 75