Cauza C‑346/06

Dirk Rüffert, acționând în calitate de administrator judiciar al societății Objekt und Bauregie GmbH & Co. KG

împotriva

Land Niedersachsen

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Oberlandesgericht Celle)

„Articolul 49 CE — Libera prestare a serviciilor — Restricții — Directiva 96/71/CE — Detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii — Proceduri de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări — Protecția socială a lucrătorilor”

Sumarul hotărârii

1.        Libera prestare a serviciilor — Detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii — Directiva 96/71

[Directiva 96/71 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 alin. (1) și (8)]

2.        Libera prestare a serviciilor — Detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii — Directiva 96/71

(Directiva 96/71 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3)

3.        Libera prestare a serviciilor — Detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii — Directiva 96/71

(Directiva 96/71 a Parlamentului European și a Consiliului)

4.        Libera prestare a serviciilor — Restricții — Detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii

[art. 49 CE; Directiva 96/71 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 alin. (1)]

1.        0 legislație care impune autorității contractante să nu desemneze drept adjudecatari ai contractelor de achiziții publice de lucrări decât acele întreprinderi care, la depunerea ofertei, se angajează în scris să plătească salariaților lor, în schimbul executării prestațiilor respective, cel puțin remunerația prevăzută în convenția colectivă aplicabilă în locul în care acestea se execută, fără ca respectiva convenție să poată fi considerată de generală aplicare, nu stabilește salariul potrivit vreuneia dintre modalitățile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf prima și a doua liniuță și la articolul 3 alineatul (8) al doilea paragraf din Directiva 96/71 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii. Prin urmare, un astfel de salariu nu poate fi considerat ca fiind un salariu minim în sensul articolului 3 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din aceeași directivă, pe care statele membre sunt îndreptățite să îl impună, în temeiul acesteia, întreprinderilor cu sediul în alte state membre în cadrul unei prestări de servicii transnaționale.

(a se vedea punctele 26, 30 și 31)

2.        Articolul 3 alineatul (7) din Directiva 96/71 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii nu poate fi interpretat în sensul că permite statului membru gazdă să condiționeze efectuarea unei prestări de servicii pe teritoriul său de respectarea condițiilor de muncă și de încadrare în muncă ce depășesc cerințele normelor imperative de protecție minimă.

Astfel, în ceea ce privește aspectele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf literele (a)-(g), Directiva 96/71 prevede în mod expres gradul de protecție pe care statul membru gazdă este îndreptățit să îl impună întreprinderilor stabilite în alte state membre în favoarea lucrătorilor acestora detașați pe teritoriul respectivului stat membru gazdă. Prin urmare și fără a aduce atingere posibilității întreprinderilor stabilite în alte state membre de a adera în mod voluntar, în statul membru gazdă, în special în cadrul unui angajament luat față de propriul personal detașat, la o convenție colectivă de muncă eventual mai favorabilă, nivelul de protecție care trebuie garantat lucrătorilor detașați pe teritoriul statului membru gazdă este limitat, în principiu, la cel prevăzut la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf literele (a)-(g) din Directiva 96/71, cu excepția cazului în care respectivii lucrători se bucură deja, prin aplicarea legii sau a convențiilor colective din statul membru de origine, de condiții de muncă și de încadrare în muncă mai favorabile cu privire la aspectele prevăzute în dispoziția menționată.

(a se vedea punctele 33 și 34)

3.        Un stat membru nu are dreptul, în temeiul Directivei 96/71, să impună întreprinderilor cu sediul în alte state membre un salariu precum cel prevăzut de o convenție colectivă aplicabilă în locul în care se execută prestațiile în cauză și nedeclarată de generală aplicare, impunând, printr‑o măsură cu caracter legislativ, autorității contractante să nu desemneze drept adjudecatari ai contractelor de achiziții publice de lucrări decât acele întreprinderi care, la depunerea ofertei, se angajează în scris să plătească salariaților lor, în schimbul executării prestațiilor respective, cel puțin remunerația prevăzută în convenția colectivă menționată.

(a se vedea punctul 35)

4.        Directiva 96/71 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii, interpretată în lumina articolului 49 CE, se opune unei măsuri cu caracter legislativ, adoptată de o autoritate dintr‑un stat membru, care impune autorității contractante să nu desemneze ca adjudecatari ai contractelor de achiziții publice de lucrări decât acele întreprinderi care, la depunerea ofertei, se angajează în scris să plătească salariaților lor, în schimbul executării prestațiilor respective, cel puțin remunerația prevăzută în convenția colectivă aplicabilă la locul în care se execută acestea, în măsura în care respectiva remunerație nu a fost stabilită prin una dintre modalitățile prevăzute la articolul 3 alineatele (1) și (8) din directivă.

Prin faptul că impune adjudecatarilor contractelor de achiziții publice de lucrări și, în mod indirect, subcontractanților acestora să aplice salariul minim astfel cum este stabilit printr‑o astfel de convenție colectivă, o asemenea legislație poate impune prestatorilor de servicii dintr‑un alt stat membru, în care cuantumul salariului minim este inferior, o sarcină economică suplimentară care este susceptibilă de a împiedica, de a îngreuna sau de a face mai puțin avantajoasă executarea prestației în statul membru gazdă. Prin urmare, o astfel de măsură poate constitui o restricție în înțelesul articolului 49 CE.

O astfel de restricție nu poate fi considerată ca putând fi justificată prin obiectivul de protecție a lucrătorilor în măsura în care salariul stabilit printr‑o astfel de convenție colectivă nu este obligatoriu, în temeiul legislației în cauză, decât pentru o parte din sectorul construcțiilor, în condițiile în care, pe de o parte, această legislație nu se aplică decât contractelor de achiziții publice, cu excluderea contractelor cu caracter privat, și, pe de altă parte, convenția colectivă menționată nu a fost declarată de generală aplicare, și în măsura în care niciun indiciu nu permite să se concluzioneze că protecția care rezultă dintr‑un astfel de salariu nu este necesară unui lucrător care își desfășoară activitatea în sectorul construcțiilor decât în ipoteza în care acesta este angajat în cadrul unui contract de achiziții publice de lucrări, și nu atunci când acesta lucrează în cadrul unui contract cu caracter privat.

Pentru aceleași motive, restricția menționată nu poate fi considerată nici ca fiind justificată de obiectivul care urmărește să asigure protecția organizării autonome a activității profesionale de către sindicate.

(a se vedea punctele 36-43 și dispozitivul)