Language of document : ECLI:EU:T:2021:410

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)

7 iulie 2021(*)

„Răspundere extracontractuală – Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive luate împotriva Iranului – Lista persoanelor și entităților cărora li se aplică înghețarea fondurilor și a resurselor economice – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor”

În cauza T‑692/15 RENV,

HTTS Hanseatic Trade Trust & Shipping GmbH, cu sediul în Hamburg (Germania), reprezentată de M. Schlingmann, avocat,

reclamantă,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de J.‑P. Hix și M. Bishop, în calitate de agenți,

pârât,

susținut de

Comisia Europeană, reprezentată de R. Tricot, C. Hödlmayr, J. Roberti di Sarsina și M. Kellerbauer, în calitate de agenți,

intervenientă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolele 268 și 340 TFUE prin care se urmărește repararea prejudiciului pretins suferit de reclamantă ca urmare a înscrierii denumirii sale, pe de o parte, prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 668/2010 al Consiliului din 26 iulie 2010 de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 423/2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2010, L 195, p. 25), în anexa V la Regulamentul (CE) nr. 423/2007 al Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2007, L 103, p. 1, rectificare în JO 2007, L 180, p. 45) și, pe de altă parte, prin Regulamentul (UE) nr. 961/2010 al Consiliului din 25 octombrie 2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 423/2007 (JO 2010, L 281, p. 1), în anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010,

TRIBUNALUL (Camera întâi),

compus din domnul H. Kanninen, președinte, domnul M. Jaeger și doamna O. Porchia (raportoare), judecători,

grefier: domnul B. Lefebvre, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 20 noiembrie 2020,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul litigiului și procedura anterioară trimiterii spre rejudecare

1        Reclamanta, HTTS Hanseatic Trade Trust & Shipping GmbH, constituită în anul 2009 de domnul Naser Bateni, este o societate de drept german care desfășoară activități de agent maritim și de administrator tehnic de nave.

2        Prezenta cauză se înscrie în cadrul măsurilor restrictive instituite în scopul de a face presiuni asupra Republicii Islamice Iran pentru ca aceasta din urmă să pună capăt activităților nucleare care prezintă un risc de proliferare și dezvoltării vectorilor de transport de arme nucleare. Este vorba mai precis despre măsurile luate împotriva unei companii maritime, Islamic Republic of Iran Shipping Lines (denumită în continuare „IRISL”), precum și a unor persoane fizice sau juridice pretins legate de această companie, printre care figurau în special, potrivit Consiliului Uniunii Europene, IRISL Europe, reclamanta și alte două companii maritime, Hafize Darya Shipping Lines (denumită în continuare „HDSL”) și Safiran Pyam Darya Shipping Lines (denumită în continuare „SAPID”).

3        Prin Decizia 2010/413/PESC din 26 iulie 2010 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO 2010, L 195, p. 39), Consiliul a înscris denumirea reclamantei în lista entităților implicate în proliferarea nucleară care figurează în anexa II la decizia menționată. Pe cale de consecință, denumirea reclamantei a fost înscrisă, prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 668/2010 al Consiliului din 26 iulie 2010 de punere în aplicare a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 423/2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2010, L 195, p. 25), în lista care figurează în anexa V la Regulamentul (CE) nr. 423/2007 al Consiliului din 19 aprilie 2007 privind măsuri restrictive împotriva Iranului (JO 2007, L 103, p. 1, rectificare în JO 2007, L 180, p. 45). Decizia 2010/413 și Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010, în măsura în cuprind prima înscriere a denumirii reclamantei (denumită în continuare „prima înscriere”), au fost motivate de faptul că această societate „[a]cțion[a] în numele HDSL în Europa”. Înscrierea menționată nu a făcut obiectul unei acțiuni în anulare.

4        La 25 octombrie 2010, Consiliul a adoptat Regulamentul (UE) nr. 961/2010 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 423/2007 (JO 2010, L 281, p. 1). Anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010 conținea lista persoanelor, entităților și organismelor ale căror active erau înghețate în temeiul articolului 16 alineatul (2) din regulamentul menționat. Din regulamentul în discuție, care cuprinde înscrierea reclamantei în această listă (denumită în continuare „a doua înscriere”), reiese că motivul reținut împotriva acestei societăți a fost că „[era] controlată de IRISL [sau] acțion[a] în numele său”. Reclamanta a contestat a doua înscriere în fața Tribunalului.

5        Prin Hotărârea din 7 decembrie 2011, HTTS/Consiliul (T‑562/10, EU:T:2011:716), Tribunalul a anulat a doua înscriere, însă a stabilit că efectele Regulamentului nr. 961/2010, în măsura în care o privea pe reclamantă, erau menținute până la 7 februarie 2012.

6        După pronunțarea Hotărârii din 7 decembrie 2011, HTTS/Consiliul (T‑562/10, EU:T:2011:716), denumirea reclamantei a făcut obiectul altor înscrieri din partea Consiliului, și anume, în primul rând, la 23 ianuarie 2012, prin Decizia 2012/35/PESC de modificare a Deciziei 2010/413 (JO 2012, L 19, p. 22), pentru următoarele motive: „[societate] controlată de IRISL [sau] acționând în numele [IRISL]. [Reclamanta] este înregistrată la aceeași adresă ca IRISL Europe GmbH în Hamburg [(Germania)], iar directorul său, Dr. Naser Ba[t]eni, a fost anterior angajat al IRISL”. În consecință, denumirea reclamantei a fost înscrisă, pentru aceste motive, în lista care figurează în anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010, prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 54/2012 al Consiliului din 23 ianuarie 2012 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr. 961/2010 (JO 2012, L 19, p. 1).

7        În al doilea rând, denumirea reclamantei a fost înscrisă, la 23 martie 2012, în lista care figurează în Regulamentul (UE) nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului nr. 961/2010 (JO 2012, L 88, p. 1). Această înscriere, contestată în fața Tribunalului de reclamantă, a fost anulată prin Hotărârea din 12 iunie 2013, HTTS/Consiliul (T‑128/12 și T‑182/12, nepublicată, EU:T:2013:312).

8        În al treilea și ultimul rând, denumirea reclamantei a făcut obiectul unei noi înscrieri, la 15 noiembrie 2013, prin Decizia 2013/661/PESC de modificare a Deciziei 2010/413 (JO 2013, L 306, p. 18) și prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1154/2013 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 267/2012 (JO 2013, L 306, p. 3). Această înscriere a fost contestată de reclamantă în fața Tribunalului și a fost anulată prin Hotărârea din 18 septembrie 2015, HTTS și Bateni/Consiliul (T‑45/14, nepublicată, EU:T:2015:650).

9        Între timp, prin Hotărârea din 16 septembrie 2013, Islamic Republic of Iran Shipping Lines și alții/Consiliul (T‑489/10, EU:T:2013:453), Tribunalul a anulat înscrierea denumirii IRISL și a altor companii maritime, printre care HDSL și SAPID, în listele care le privesc, pentru motivul că elementele evidențiate de Consiliu nu justificau înscrierea denumirii IRISL și, în consecință, nu puteau justifica nici adoptarea și menținerea unor măsuri restrictive cu privire la celelalte companii maritime care fuseseră înscrise în liste ca urmare a legăturilor lor cu IRISL.

10      Prin scrisoarea din 23 iulie 2015, reclamanta a adresat Consiliului o cerere de despăgubire pentru prejudiciul pe care arăta că l‑a suferit ca urmare a înscrierii inițiale a denumirii sale, precum și a înscrierilor ulterioare în listele persoanelor care au legătură cu activitatea IRISL. Prin scrisoarea din 16 octombrie 2015, Consiliul a respins această cerere.

11      Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 25 noiembrie 2015, reclamanta a introdus acțiunea sa prin care solicita:

–        obligarea Consiliului la plata unei despăgubiri în cuantum de 2 513 221,50 euro pentru repararea prejudiciilor material și moral suferite ca urmare a înscrierii denumirii sale în listele persoanelor, entităților și organismelor care figurează în anexa V la Regulamentul nr. 423/2007 și în anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010 (denumite în continuare, împreună, „listele în litigiu”);

–        obligarea Consiliului la plata de dobânzi moratorii la rata dobânzii aplicate de Banca Centrală Europeană (BCE) principalelor sale operațiuni de refinanțare, majorată cu două puncte, începând de la 17 octombrie 2015;

–        obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

12      Această acțiune a fost înregistrată la grefa Tribunalului cu numărul T‑692/15.

13      Consiliul a solicitat respingerea acțiunii ca fiind în parte inadmisibilă și, în orice caz, nefondată, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

14      Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 5 aprilie 2016, Comisia Europeană a solicitat să intervină în susținerea concluziilor Consiliului. Prin decizia din 13 mai 2016, președintele Camerei a șaptea a Tribunalului a admis această cerere, în conformitate cu articolul 144 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

15      Închiderea fazei scrise a procedurii a fost notificată părților la 30 august 2016. Nicio cerere de organizare a unei ședințe nu a fost formulată de părți în termenul de trei săptămâni de la această notificare, astfel cum prevede articolul 106 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

16      Prin decizia președintelui Tribunalului din 5 octombrie 2016, cauza a fost atribuită unui nou judecător raportor, membru al Camerei a treia.

17      Prin decizia din 8 iunie 2017, notificată părților în ziua următoare, Tribunalul, considerându‑se suficient de lămurit de înscrisurile de la dosar, a hotărât, în lipsa unei cereri a părților în această privință, să se pronunțe fără deschiderea fazei orale a procedurii, în conformitate cu articolul 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

18      Cu toate acestea, prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 12 iunie 2017, reclamanta a solicitat organizarea unei ședințe, în special ca urmare a pronunțării Hotărârii din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), și a cerut Tribunalului să îl asculte, în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, pe directorul și unicul său asociat, domnul Bateni, în ceea ce privește în special întinderea pretinselor prejudicii materiale și morale suferite.

19      Prin decizia din 20 iunie 2017, în primul rând, Tribunalul a confirmat decizia sa din 8 iunie 2017. În ceea ce privește cererea reclamantei referitoare la organizarea unei ședințe, Tribunalul a considerat, pe de o parte, că această cerere a fost depusă în afara termenului care fusese stabilit și, pe de altă parte, a constatat lipsa unor elemente noi, susceptibile eventual să justifice organizarea unei asemenea ședințe. Tribunalul a considerat în această privință că Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (C‑45/15 P, EU:C:2017:402), nu a făcut decât să confirme Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (T‑384/11, EU:T:2014:986), și, prin urmare, nu putea justifica deschiderea fazei orale a procedurii. În al doilea rând, Tribunalul nu a admis cererea de măsuri de organizare a procedurii referitoare la audierea domnului Bateni, pentru motivul că se considera deja suficient de lămurit de înscrisurile care figurau în dosar, precum și de jurisprudența relevantă în materie de evaluare a prejudiciilor care decurg dintr‑o măsură restrictivă nelegală.

20      Prin Hotărârea din 13 decembrie 2017, HTTS/Consiliul (T‑692/15, denumită în continuare „hotărârea inițială”, EU:T:2017:890), Tribunalul a respins acțiunea în despăgubire formulată de reclamantă și a obligat‑o pe aceasta din urmă la plata cheltuielilor de judecată. Tribunalul a respins primul și al doilea motiv invocate de aceasta, și anume cel întemeiat pe încălcarea obligației de motivare și, respectiv, cel întemeiat pe încălcarea condițiilor materiale de înscriere în listele în litigiu.

21      Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 13 februarie 2018, reclamanta a formulat recurs împotriva hotărârii inițiale, recurs care a fost înregistrat cu numărul C‑123/18 P. Prin Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul (C‑123/18 P, denumită în continuare „hotărârea pronunțată în recurs”, EU:C:2019:694), Curtea a anulat hotărârea inițială și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului, în temeiul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, și a dispus soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

22      Curtea a statuat în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 49 și 50 din hotărârea inițială, că Consiliul putea invoca orice element relevant care nu a fost luat în considerare la data înscrierii recurentei în listele în litigiu și în special atunci când a considerat, la punctul 60 din această hotărâre, că dintr‑o serie de elemente indicate la punctul 59 din hotărârea menționată reieșea că Consiliul nu săvârșise o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept al Uniunii în cadrul aprecierii întinderii relațiilor comerciale dintre recurentă și IRISL, în măsura în care aceste indicii care dovedeau calitatea recurentei de „societate deținută sau controlată” de IRISL nu erau cunoscute de Consiliu la data înscrierii denumirii recurentei în listele în litigiu, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 51 și 56-86 din hotărârea pronunțată în recurs.

 Procedura și concluziile părților după trimiterea spre rejudecare

23      Cauza trimisă spre rejudecare Tribunalului a fost înregistrată la grefa acestuia din urmă cu numărul T‑692/15 RENV și a fost atribuită Camerei întâi la 19 septembrie 2019, în conformitate cu articolul 216 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

24      Părțile au fost invitate să își prezinte observațiile, în conformitate cu articolul 217 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, cu privire la concluziile care trebuie să fie desprinse din hotărârea pronunțată în recurs în prezenta procedură. Acestea au depus observații în termenele stabilite.

25      În observațiile sale depuse la grefa Tribunalului la 11 noiembrie 2019, reclamanta și‑a exprimat poziția cu privire la efectele care trebuie deduse în prezenta cauză din hotărârea pronunțată în recurs. În această privință, reclamanta menține concluziile prezentate în cererea de sesizare a instanței prin care solicita obligarea Consiliului la plata unei despăgubiri către aceasta pentru repararea prejudiciului material și a prejudiciului moral suferite.

26      În observațiile sale depuse la grefa Tribunalului la 19 noiembrie 2019, Consiliul solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca fiind în parte inadmisibilă și, în orice caz, nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii inițiate în fața Tribunalului în cauzele T‑692/15 și T‑692/15 RENV și la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului în fața Curții în cauza C‑123/18 P.

27      În observațiile sale depuse la grefa Tribunalului la 19 noiembrie 2019, Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

28      Reclamanta și Consiliul au solicitat, la 29 și, respectiv, la 30 ianuarie 2020, organizarea unei ședințe.

29      La propunerea judecătoarei raportoare, Tribunalul a admis cererile menționate și a deschis faza orală a procedurii.

30      Prin decizia din 30 iunie 2020, președintele Camerei întâi a decis, în temeiul articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, după ascultarea părților, conexarea prezentei cauze cu cauza T‑455/17, Bateni/Consiliul, pentru buna desfășurare a fazei orale a procedurii.

31      După mai multe amânări ale ședinței din cauza crizei sanitare legate de COVID‑19, pledoariile părților și răspunsurile lor la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 20 noiembrie 2020, care, cu acordul reclamantei, s‑a desfășurat prin videoconferință.

 În drept

 Cu privire la cauza de inadmisibilitate întemeiată pe prescrierea acțiunii în despăgubire a reclamantei

32      Consiliul invocă în duplica depusă în cadrul procedurii inițiale inadmisibilitatea în parte a acțiunii ca urmare a expirării termenului de prescripție prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

33      Consiliul susține în această privință că acțiunea introdusă de reclamantă la 25 noiembrie 2015 se întemeiază pe acte adoptate cu peste cinci ani înainte, și anume la 26 iulie 2010 pentru Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010 și la 25 octombrie 2010 pentru Regulamentul nr. 961/2010.

34      Consiliul consideră că, în orice caz, acțiunea este în parte inadmisibilă ca urmare a prescrierii dreptului reclamantei de introducere a acțiunii în despăgubire în ceea ce privește pretinsele prejudicii suferite înainte de 25 noiembrie 2010, și anume cu cinci ani înainte de introducerea acțiunii în despăgubire la Tribunal, care a avut loc la 25 noiembrie 2015.

35      În plus, în observațiile sale depuse la grefa Tribunalului la 19 noiembrie 2019, Consiliul menține acest argument afirmând că „Hotărârea din 10 septembrie 2019 nu are nicio incidență asupra argumentului [său] potrivit căruia Tribunalul este în parte necompetent întrucât drepturile invocate în cadrul acțiunii sunt în parte prescrise”.

36      În ședință, reclamanta, invitată să își exprime poziția cu privire la argumentul menționat, a amintit că a solicitat o despăgubire Consiliului, anterior procedurii jurisdicționale, în termenul de cinci ani.

37      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 46 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil procedurii în fața Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din statutul menționat, prevede că acțiunile formulate împotriva Uniunii Europene în materie de răspundere extracontractuală se prescriu după cinci ani de la producerea faptului care a stat la baza lor. Prescripția este întreruptă fie prin cerere de chemare în judecată în fața Curții, fie prin cererea prealabilă pe care partea prejudiciată o poate adresa instituției competente a Uniunii. În acest din urmă caz, cererea trebuie înaintată în termenul de două luni prevăzut la articolul 263 TFUE, iar, dacă este cazul, se aplică dispozițiile articolului 265 al doilea paragraf TFUE.

38      Pe de altă parte, termenul de două luni prevăzut la articolul 263 TFUE se aplică în cazul în care a fost notificată o decizie de respingere a cererii prealabile adresate instituției competente, în timp ce termenul de două luni prevăzut la articolul 265 al doilea paragraf TFUE se aplică în cazul în care instituția în cauză nu și‑a precizat poziția în termen de două luni de la data acestei solicitări [a se vedea în acest sens Ordonanța din 4 mai 2005, Holcim (Franța)/Comisia, T‑86/03, EU:T:2005:157, punctul 38, și Hotărârea din 21 iulie 2016, Nutria/Comisia, T‑832/14, nepublicată, EU:T:2016:428, punctul 36].

39      În speță, prima înscriere a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 27 iulie 2010, iar reclamanta a adresat Consiliului o cerere de despăgubire prin fax la 23 iulie 2015. După expirarea termenului de două luni echivalent deciziei implicite de respingere a acestei cereri, Consiliul a revocat această decizie, respingând cererea menționată prin scrisoarea din 16 octombrie 2015 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 iunie 2019, Frank/Comisia, T‑478/16, EU:T:2019:399, punctul 78 și jurisprudența citată). Prin introducerea acțiunii sale în despăgubire la 25 noiembrie 2015, reclamanta a acționat în termenul de două luni de la primirea scrisorii de respingere a Consiliului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 aprilie 1997, Hartmann/Consiliul și Comisia, T‑20/94, EU:T:1997:55, punctul 134).

40      Prin urmare, în speță, termenul de prescripție poate fi considerat întrerupt la 23 iulie 2015, și anume la mai puțin de cinci ani după 27 iulie 2010, astfel încât prezenta acțiune trebuie considerată admisibilă.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

41      Reclamanta susține în esență că răspunderea extracontractuală a Uniunii trebuie angajată pentru motivul că înscrierea denumirii sale în listele în litigiu a fost efectuată cu încălcarea obligației de motivare.

42      Trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 61 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în caz de trimitere spre rejudecare, Tribunalul este legat de chestiunile de drept soluționate prin decizia Curții.

43      Astfel, după cum subliniază Consiliul și Comisia și după cum a admis reclamanta în ședință, hotărârea pronunțată în recurs a confirmat concluzia, cuprinsă la punctul 88 din hotărârea inițială, potrivit căreia încălcarea obligației de motivare nu este, în principiu, de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii, Curtea subliniind de altfel că, presupunând chiar că recurenta a prezentat probele care permit constatarea nelegalității Regulamentului de punere în aplicare nr. 668/2010 pentru nemotivare, criticile sale nu ar putea conduce la recunoașterea unei încălcări a dreptului Uniunii suficient de grave pentru a angaja răspunderea extracontractuală a acesteia (a se vedea în acest sens hotărârea pronunțată în recurs, punctele 102 și 103).

44      Pentru aceleași considerente, motivul întemeiat pe încălcarea obligației de motivare trebuie să fie respins.

 Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea suficient de gravă a condițiilor materiale de înscriere în listele în litigiu

45      În susținerea prezentului motiv, reclamanta invocă două critici. Prin intermediul primei critici, ea arată că Consiliul nu a stabilit, pe baza unor dovezi suficiente, că aceasta era sub controlul IRISL. Prin intermediul celei de a doua critici, ea susține că motivele care au condus la înscrierea denumirii sale în listele în litigiu, și anume participarea IRISL și a HDSL la proliferarea nucleară, erau eronate ținând seama de Hotărârea din 16 septembrie 2013, Islamic Republic of Iran Shipping Lines și alții/Consiliul (T‑489/10, EU:T:2013:453).

46      Pe de altă parte, reclamanta susține în esență că Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010 este nelegal. În opinia sa, deși Curtea consideră că anularea Regulamentului nr. 961/2010, în măsura în care o privește, nu determină în mod automat anularea regulamentului de punere în aplicare menționat, respectivele texte au fost adoptate pe o bază factuală insuficientă și sunt, așadar, nule. Prin urmare, ea apreciază că dacă la data celei de a doua înscrieri nu existau suficiente dovezi pentru a permite înscrierea denumirii sale pe o listă, acest lucru trebuia să fie valabil a fortiori și pentru prima înscriere.

47      În ceea ce privește prima critică, reclamanta susține că prima și a doua înscriere (denumite în continuare, împreună, „înscrierile în litigiu”), motivate de indicațiile potrivit cărora aceasta „acționează în numele HDSL în Europa” și, respectiv, „este controlată de IRISL [sau] acționează în numele IRISL”, nu erau întemeiate pe nicio bază factuală, în măsura în care Consiliul ar fi admis în ședința în fața Curții, la 5 martie 2019, că la data adoptării respectivelor înscrieri nu dispunea de informațiile menționate la punctul 59 din hotărârea inițială și că nu utilizase aceste informații la momentul la care a instrumentat dosarul.

48      În ceea ce privește a doua critică, reclamanta susține că încălcarea săvârșită de Consiliu este cu atât mai importantă, în măsura în care motivele aflate la baza înscrierii denumirii sale în listele în litigiu, și anume participarea IRISL și a HDSL la proliferarea nucleară, erau deja eronate având în vedere Hotărârea din 16 septembrie 2013, Islamic Republic of Iran Shipping Lines și alții/Consiliul (T‑489/10, EU:T:2013:453), astfel încât înscrierile în litigiu ar fi afectate de o „dublă eroare”. Aceasta susține, pe de o parte, că IRISL și HDSL nu au participat la proliferarea nucleară și, pe de altă parte, că între ea și respectivele societăți nu exista nicio legătură care să le permită acestora să influențeze deciziile sale economice.

49      Consiliul și Comisia contestă toate criticile formulate de reclamantă.

 Evocarea jurisprudenței în materia răspunderii extracontractuale a Uniunii

50      Trebuie amintit că acțiunea în despăgubire constituie o cale de atac autonomă, care urmărește nu eliminarea unei anumite măsuri, ci repararea prejudiciului cauzat de o instituție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 1971, Zuckerfabrik Schöppenstedt/Consiliul, 5/71, EU:C:1971:116, punctul 3), și că acțiunea în anulare nu reprezintă o condiție preliminară pentru a putea sesiza Tribunalul cu o acțiune în despăgubire.

51      În plus, reiese din jurisprudența Curții că angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii este subordonată îndeplinirii unui ansamblu de condiții, și anume existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între încălcarea obligației care revine autorului actului și prejudiciul suferit de părțile vătămate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 aprilie 2012, Artegodan/Comisia, C‑221/10 P, EU:C:2012:216, punctul 80 și jurisprudența citată, și hotărârea pronunțată în recurs, punctul 32).

52      Potrivit unei jurisprudențe constante, condițiile pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, sunt cumulative (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2010, Fahas/Consiliul, T‑49/07, EU:T:2010:499, punctul 93, și Ordonanța din 17 februarie 2012, Dagher/Consiliul, T‑218/11, nepublicată, EU:T:2012:82, punctul 34). Rezultă că, în cazul în care una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, acțiunea trebuie respinsă în totalitate, fără a fi necesară examinarea celorlalte condiții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, EU:C:1999:402, punctul 14, și Hotărârea din 26 octombrie 2011, Dufour/BCE, T‑436/09, EU:T:2011:634, punctul 193).

53      Potrivit unei jurisprudențe consacrate, constatarea nelegalității unui act juridic al Uniunii, de exemplu în cadrul unei acțiuni în anulare, nu este suficientă, oricât de regretabilă ar fi respectiva nelegalitate, pentru a considera că răspunderea extracontractuală a acesteia pentru nelegalitatea comportamentului uneia dintre instituțiile sale este, pentru acest motiv, angajată automat. Pentru a admite că se îndeplinește această condiție, jurisprudența impune astfel ca reclamantul să dovedească faptul că instituția în discuție a săvârșit nu o simplă nelegalitate, ci o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor (a se vedea Hotărârea din 5 iunie 2019, Bank Saderat/Consiliul, T‑433/15, nepublicată, EU:T:2019:374, punctul 48 și jurisprudența citată).

54      Pe de altă parte, dovada unei încălcări suficient de grave urmărește să se evite, în special în domeniul măsurilor restrictive, ca misiunea pe care instituția în cauză este chemată să o îndeplinească în interesul general al Uniunii și al statelor sale membre să fie limitată de riscul ca această instituție să fie chemată în cele din urmă să suporte prejudiciile pe care persoanele vizate de actele sale le‑ar putea eventual suferi, asigurându‑se în același timp că acești particulari nu suportă consecințele patrimoniale sau morale ale neîndeplinirii obligațiilor pe care instituția în cauză ar fi săvârșit‑o în mod flagrant și inexcuzabil (a se vedea Hotărârea din 5 iunie 2019, Bank Saderat/Consiliul, T‑433/15, nepublicată, EU:T:2019:374, punctul 49 și jurisprudența citată).

55      Astfel, obiectivul mai larg al menținerii păcii și securității internaționale, în conformitate cu finalitățile acțiunii externe a Uniunii enunțate la articolul 21 TUE, este de natură să justifice consecințe negative, chiar considerabile, care decurg pentru anumiți operatori economici din deciziile de punere în aplicare a actelor adoptate de Uniune în vederea realizării acestui obiectiv fundamental (Hotărârea din 5 iunie 2019, Bank Saderat/Consiliul, T‑433/15, nepublicată, EU:T:2019:374, punctul 50).

 Evocarea principiilor stabilite prin hotărârea pronunțată în recurs

56      La punctul 33 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a amintit că o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor este dovedită atunci când implică o nerespectare vădită și gravă de către instituția vizată a limitelor impuse puterii sale de apreciere, elementele care trebuie luate în considerare în această privință fiind în special complexitatea situațiilor care trebuie soluționate, gradul de claritate și de precizie al normei încălcate, precum și întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă instituției Uniunii.

57      În această privință, Curtea a subliniat, în primul rând, la punctul 34 din hotărârea pronunțată în recurs, că cerința unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al Uniunii decurge din necesitatea unei evaluări comparative între, pe de o parte, protecția particularilor împotriva acțiunilor nelegale ale instituțiilor și, pe de altă parte, marja de manevră care trebuie să fie recunoscută acestora din urmă pentru a nu paraliza acțiunea lor și că această evaluare comparativă se dovedește a fi cu atât mai importantă în domeniul măsurilor restrictive, în care obstacolele întâlnite de Consiliu în ceea ce privește disponibilitatea informațiilor fac adesea deosebit de dificilă evaluarea pe care trebuie să o efectueze.

58      În al doilea rând, la punctul 43 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a arătat că numai constatarea unei nereguli pe care nu ar fi săvârșit‑o, în împrejurări similare, o administrație care acționează cu prudența și cu diligența obișnuite ar permite angajarea răspunderii Uniunii.

59      În al treilea rând, la punctele 44 și 46 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a considerat că parametrii enumerați la punctul 56 de mai sus și care trebuie luați în considerare în cadrul evaluării unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al Uniunii se raportează toți la data la care decizia sau comportamentul au fost adoptate de instituția în cauză și că din aceasta rezultă că existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al Uniunii trebuie să fie apreciată în mod necesar în funcție de împrejurările în care instituția a acționat la această dată precisă.

60      În al patrulea rând, la punctul 41 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a stabilit că, în măsura în care a doua înscriere a fost anulată prin Hotărârea din 7 decembrie 2011, HTTS/Consiliul (T‑562/10, EU:T:2011:716), care a dobândit autoritate de lucru judecat, primul aspect al primei condiții a angajării răspunderii extracontractuale a Uniunii, și anume o încălcare a unei norme de drept al Uniunii care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, este îndeplinit în ceea ce privește Regulamentul nr. 961/2010.

61      În al cincilea rând, la punctele 99 și 100 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a precizat că nu se poate deduce din Hotărârea din 7 decembrie 2011, HTTS/Consiliul (T‑562/10, EU:T:2011:716), care a reținut nemotivarea, că Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010 trebuie de asemenea să fie considerat nelegal ca urmare a aceluiași viciu și că îi revine recurentei, dat fiind că nu a contestat legalitatea primei înscrieri prin intermediul unei acțiuni în anulare, sarcina de a demonstra nelegalitatea acestui regulament de punere în aplicare, întrucât actele instituțiilor Uniunii beneficiază, în principiu, de o prezumție de legalitate și produc efecte juridice atât timp cât nu au fost revocate, anulate în cadrul unei acțiuni în anulare sau declarate ca fiind nevalide în urma unei trimiteri preliminare sau a unei excepții de nelegalitate.

62      În al șaselea rând, în ceea ce privește în special criteriile de înscriere a căror încălcare gravă și vădită este invocată de reclamantă în speță la punctul 69 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a indicat că utilizarea termenilor „deținut” și „controlat”, și anume criteriile de înscriere cuprinse în Regulamentele nr. 423/2007 și nr. 961/2010 și pe baza cărora au fost efectuate înscrierile în litigiu, răspunde necesității de a permite Consiliului să ia măsuri eficiente împotriva tuturor persoanelor, entităților sau organismelor legate de societăți implicate în proliferarea nucleară. Potrivit Curții, ar rezulta că deținerea sau controlul pot fi directe sau indirecte. Astfel, dacă această legătură ar trebui stabilită numai pe baza deținerii sau a controlului direct al persoanelor menționate, măsurile ar putea fi eludate printr‑o multitudine de posibilități de control contractuale sau de fapt care ar conferi unei societăți posibilități de a exercita o influență asupra altor entități la fel de extinsă precum o deținere sau un control direct.

63      În consecință, la punctul 70 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a precizat că noțiunea de „societate deținută sau controlată”, astfel cum a amintit Tribunalul în hotărârea inițială, nu are în domeniul măsurilor restrictive același conținut precum cel avut în vedere, în general, de dreptul societăților atunci când este vorba despre identificarea răspunderii comerciale a unei societăți care este plasată din punct de vedere juridic sub controlul decizional al unei alte entități comerciale.

64      Astfel, la punctul 75 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a confirmat că o societate poate fi calificată drept „societate deținută sau controlată de o altă entitate” dacă aceasta din urmă se afla într‑o situație în care era în măsură să influențeze alegerile societății în cauză, chiar și în lipsa oricărei legături juridice, de proprietate sau de participare la capital, între cele două entități economice.

65      În sfârșit, la punctele 77-79 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a constatat că, în scopul adoptării unor măsuri, faptul de a acționa sub controlul unei persoane sau al unei entități și faptul de a acționa în numele unei astfel de persoane sau entități trebuiau să fie asimilate. Curtea a arătat că această concluzie este susținută de analiza scopului articolului 16 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 961/2010, care urmărește să permită Consiliului să adopte măsuri eficiente împotriva persoanelor implicate în proliferarea nucleară și să se evite ca astfel de măsuri să fie eludate. În plus, aceasta a precizat că respectiva concluzie este susținută și de analiza contextului în care se înscrie această dispoziție.

 Aprecierea Tribunalului

66      În lumina principiilor amintite la punctele 50-65 de mai sus trebuie să se verifice dacă sunt întrunite în speță condițiile de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii și în special existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

67      Cu titlu introductiv, ținând seama de cele amintite la punctul 60 de mai sus, în ceea ce privește a doua înscriere, în măsura în care aceasta a fost anulată prin Hotărârea din 7 decembrie 2011, HTTS/Consiliul (T‑562/10, EU:T:2011:716), care a dobândit autoritate de lucru judecat, Curtea a recunoscut că primul aspect al primei condiții a angajării răspunderii extracontractuale a Uniunii, și anume o încălcare a unei norme de drept al Uniunii care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, este îndeplinit în ceea ce privește Regulamentul nr. 961/2010.

68      În schimb, trebuie să se constate că, în ceea ce privește prima înscriere, astfel cum s‑a amintit la punctul 61 de mai sus, nu se poate deduce din Hotărârea din 7 decembrie 2011, HTTS/Consiliul (T‑562/10, EU:T:2011:716), care a reținut nemotivarea, că Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010 trebuie de asemenea să fie considerat nelegal ca urmare a aceluiași viciu și că revine reclamantei, dat fiind că nu a contestat legalitatea primei înscrieri prin intermediul unei acțiuni în anulare, sarcina de a demonstra nelegalitatea acestui regulament de punere în aplicare, întrucât actele instituțiilor Uniunii beneficiază, în principiu, de o prezumție de legalitate.

69      În orice caz, chiar presupunând că prima înscriere este nelegală, trebuie să se analizeze, pentru această înscriere, precum și pentru cea de a doua, dacă elementele invocate de reclamantă, astfel cum au fost amintite la punctele 47 și 48 de mai sus, permit să se demonstreze că aceste înscrieri constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

–       Cu privire la prima critică, întemeiată pe faptul că Consiliul nu a furnizat elemente factuale care să susțină concluzia că reclamanta era sub controlul IRISL

70      Reclamanta susține în esență că Consiliul a săvârșit o încălcare gravă și vădită a condițiilor materiale de înscriere considerând că aceasta era controlată de IRISL sau că acționa în numele acesteia din urmă, fără a dispune de vreo dovadă în această privință.

71      Pe de o parte, reclamanta arată că, la data înscrierilor în litigiu, Consiliul nu a efectuat cercetări pentru a demonstra natura controlului IRISL asupra acesteia, nu dispunea de nicio probă și acționase la indicațiile provenite de la statele membre. Acest mod de a proceda ar fi fost calificat de Tribunal, în Hotărârea din 12 iunie 2013, HTTS/Consiliul (T‑128/12 și T‑182/12, nepublicată, EU:T:2013:312), drept „eroare vădită de apreciere”. Pe de altă parte, reclamanta contestă conduita Consiliului în urma anulării celei de a doua includeri, care consta în adoptarea unei noi înscrieri cu o motivare ușor modificată. Aceasta concluzionează că Consiliul a încălcat în mod semnificativ și vădit limitele care se impun puterii sale de apreciere și nu a respectat în mod flagrant condițiile materiale de înscriere.

72      Pe de altă parte, întemeindu‑se în special pe Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (T‑384/11, EU:T:2014:986), reclamanta arată că Consiliul nu dispunea de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește obligația de a dovedi temeinicia înscrierilor în litigiu și că, la fel ca în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, a săvârșit o încălcare gravă și vădită constând în adoptarea acestor înscrieri fără a dispune de nicio informație și de nicio dovadă. În plus, ea susține că Consiliul nu putea invoca drept justificare a unui astfel de comportament complexitatea faptelor care trebuie reglementate și nici dificultățile de aplicare sau de interpretare a normelor Uniunii în acest domeniu, întrucât, având în vedere caracterul flagrant al încălcării, complexitatea și dificultatea menționate nu ar fi constituit cauza acesteia.

73      În această privință trebuie să se verifice, în lumina hotărârii pronunțate în recurs, dacă la data adoptării înscrierilor în litigiu, ținând seama exclusiv de dovezile de care dispunea Consiliul la acel moment precis, instituția respectivă a săvârșit o încălcare suficient de gravă a condițiilor materiale de înscriere.

74      În primul rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că Consiliul a efectuat înscrierile în litigiu în lipsa oricărei dovezi și pe baza unor indicații provenite de la statele membre, trebuie arătat că în ședință Consiliul a precizat conținutul declarației pe care o susținuse în ședința în fața Curții din 5 martie 2019, potrivit căreia la data adoptării acestor înscrieri nu dispunea de informațiile menționate la punctul 59 din hotărârea inițială, afirmând că nu dispunea de toate informațiile.

75      În special în ceea ce privește prima înscriere, Consiliul a arătat că aceasta era întemeiată pe faptul că reclamanta avea sediul în Hamburg (Germania), Schottweg 7, și că IRISL Europe, filiala europeană a IRISL, avea sediul în Hamburg, Schottweg 5. Trebuie arătat, așa cum a susținut Consiliul, că, la data adoptării înscrierii respective, el dispunea astfel de acest element referitor la adresa reclamantei și la cea a IRISL Europe, după cum reiese din informațiile de identificare privind întreprinderile înscrise în lista care figurează în anexa V la Regulamentul nr. 423/2007, în versiunea care rezultă din cuprinsul punctului 1 literele (d) și (j) din partea III din anexa la Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010.

76      În plus, Consiliul a arătat că dispunea de Rezoluțiile 1803 (2008) și 1929 (2010) ale Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite din 3 martie 2008 și din 9 iunie 2010 privind IRISL, precum și de raportul Comitetului pentru sancțiuni al acestui Consiliu de Securitate, care constata trei încălcări vădite de către IRISL ale embargoului asupra armelor impus prin Rezoluția 1747 (2007) a Consiliului de Securitate din 24 martie 2007. Pe de o parte, astfel cum arată Consiliul în mod întemeiat, dovada că aceste documente erau deja în posesia sa decurge din faptul că ele sunt vizate în motivarea privind înscrierea IRISL în partea III din anexa II la Decizia 2010/413, precum și în partea III din anexa la Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010.

77      Pe de altă parte, realitatea materială a celor trei încălcări ale embargoului asupra armelor care au fost stabilite în raportul menționat al Comitetului pentru sancțiuni al Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite nu a fost repusă în discuție, ca de altfel nici conținutul raportului menționat, întrucât din acesta reiese că IRISL inițiase activități pentru eludarea măsurilor adoptate, transferând activitățile sale altor întreprinderi, și că sediul său din Europa era situat în apropierea celui al reclamantei. Astfel cum a arătat în esență Consiliul, era vorba despre indicii pentru înscrierea denumirii reclamantei în listele în litigiu, întrucât această înscriere era consecința directă a înscrierii IRISL, și, în plus, a înscrierii HDSL, dat fiind că denumirea acesteia din urmă, în numele căreia acționa reclamanta, fusese inclusă în partea III din anexa II la Decizia 2010/413, precum și în partea III din anexa la Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010 ca acționând ea însăși în numele IRISL.

78      De altfel, trebuie arătat că proximitatea geografică a sediilor IRISL din Europa și al reclamantei nu a fost contestată de aceasta din urmă. Ea chiar a recunoscut în ședință, în legătură cu această proximitate, că la momentul înscrierilor în litigiu și deci și la momentul primei înscrieri putea să apeleze la salariații IRISL Europe, care pusese o parte din personalul său la dispoziția acesteia.

79      În ceea ce privește a doua înscriere, Consiliul a susținut că aceasta fusese de asemenea întemeiată pe împrejurări precise și necontestate, care făcuseră obiectul unei recunoașteri din partea reclamantei în două scrisori, din 10 și din 13 septembrie 2010, prin care aceasta îi solicitase reexaminarea deciziei de înscriere a denumirii sale în listele în litigiu. Or, astfel cum a arătat în mod întemeiat Consiliul, din aceste scrisori reiese că, la data înscrierilor în litigiu, reclamanta își desfășura activitatea în calitate de agent maritim în numele HDSL, care era considerată afiliată IRISL, deoarece denumirea sa fusese de asemenea înscrisă la 26 iulie 2010 în listele entităților bănuite că facilitau proliferarea nucleară în Iran, pentru motivul că aceasta „[a]cțion[a] în numele IRISL, [în măsura în care] efectu[a] operațiuni de încărcare‑descărcare a containerelor, utilizând navele deținute de IRISL”, și că domnul Bateni fusese directorul IRISL până în anul 2008, înainte de a se stabili în Europa și de a înființa reclamanta.

80      Mai mult, trebuie adăugat în ceea ce privește înscrierile în litigiu că la data adoptării lor existau surse de informare cu caracter public, astfel cum a arătat în mod întemeiat Consiliul în ședință, în special un articol din The New York Times din 7 iunie 2010 intitulat „Companies Linked to IRISL”, care conținea lista a 66 de întreprinderi, printre care reclamanta și HDSL, care aveau o legătură cu IRISL și cărora aceasta din urmă le‑ar fi transferat nave.

81      În plus, în ceea ce privește a doua înscriere, trebuie arătat că scrisorile din 10 și din 13 septembrie 2010 menționate la punctul 79 de mai sus aveau ca destinatar Consiliul însuși și că nu se contestă că acesta le primise la data adoptării respectivei înscrieri. Pe de altă parte, respectivele scrisori au fost citate în Hotărârea din 7 decembrie 2011, HTTS/Consiliul (T‑562/10, EU:T:2011:716), și, prin urmare, au fost luate în considerare de Tribunal în cadrul procedurii în care s‑a pronunțat această hotărâre.

82      Trebuie subliniat de altfel că, deși prin Hotărârea din 7 decembrie 2011, HTTS/Consiliul (T‑562/10, EU:T:2011:716), Tribunalul a anulat a doua înscriere, efectele acestei anulări au fost amânate în timp, în măsura în care Tribunalul a constatat, la punctele 41-43 din hotărârea menționată, că nu se putea exclude posibilitatea ca, pe fond, impunerea măsurilor restrictive față de reclamantă să se dovedească totuși justificată. Tribunalul a recunoscut astfel că, deși a doua înscriere merita să fie anulată pentru încălcarea obligației de motivare, o anulare cu efect imediat a regulamentului menționat ar putea aduce o atingere serioasă și ireversibilă eficacității măsurilor restrictive adoptate prin acest regulament împotriva Republicii Islamice Iran, dat fiind că exista îndoiala că, pe baza elementelor aflate la dispoziția Consiliului, înscrierea denumirii reclamantei în listele în litigiu se putea dovedi întemeiată.

83      În ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că modul de a proceda al Consiliului a fost calificat de Tribunal în Hotărârea din 12 iunie 2013, HTTS/Consiliul (T‑128/12 și T‑182/12, nepublicată, EU:T:2013:312), drept „eroare vădită de apreciere”, trebuie să se arate ceea ce urmează.

84      Pe de o parte, astfel cum arată Consiliul, eroarea vădită de apreciere ca motiv invocat în susținerea unei acțiuni în anulare trebuie diferențiată de nerespectarea vădită și gravă a limitelor care se impun puterii de apreciere invocate pentru a constata o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor în cadrul unei acțiuni în despăgubire.

85      Într‑un asemenea context, împrejurarea evocată de reclamantă potrivit căreia, în Hotărârea din 12 iunie 2013, HTTS/Consiliul (T‑128/12 și T‑182/12, nepublicată, EU:T:2013:312), Tribunalul a considerat de asemenea că înscrierea la 23 martie 2012 a denumirii reclamantei în lista care figurează în Regulamentul nr. 267/2012, întemeiată pe aceleași motive pe care se întemeia a doua înscriere, era nelegitimă în temeiul existenței unei erori vădite de apreciere, nu permite să se concluzioneze, în mod automat și așa cum a sugerat reclamanta, că Consiliul a săvârșit o încălcare suficient de gravă a condițiilor materiale de înscriere.

86      Pe de altă parte și în orice caz, după cum reiese din cuprinsul punctului 44 din hotărârea pronunțată în recurs, parametrii care trebuie luați în considerare în cadrul evaluării unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor trebuie să se raporteze toți la data la care decizia sau comportamentul au fost adoptate de instituția în cauză.

87      Prin urmare, argumentele reclamantei referitoare la Hotărârea din 12 iunie 2013, HTTS/Consiliul (T‑128/12 și T‑182/12, nepublicată, EU:T:2013:312), privind înscrierea denumirii sale la 23 martie 2012 în lista care figurează în Regulamentul nr. 267/2012, așadar, ulterior celei de a doua înscrieri, nu pot fi luate în considerare ca elemente disponibile la data acestei din urmă înscrieri pentru a evalua existența unei încălcări grave și vădite din partea Consiliului a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor privind înscrierea menționată.

88      În ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că comportamentul Consiliului în prezenta cauză era identic cu cel din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (T‑384/11, EU:T:2014:986), trebuie să se precizeze că, deși în această hotărâre Tribunalul a considerat că Consiliul săvârșise o nelegalitate întrucât nu dispunea de o marjă de apreciere, aceasta ținea de faptul că la data adoptării măsurilor în cauză nu dispunea de informații sau de dovezi care să susțină motivele adoptării măsurilor restrictive menționate față de reclamantă și că încălcase, așadar, o obligație care decurgea deja, la data adoptării dispozițiilor în cauză, dintr‑o jurisprudență consacrată a Curții și cu privire la care Consiliul nu dispunea de marjă de apreciere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2019, Bank Saderat/Consiliul, T‑433/15, nepublicată, EU:T:2019:374, punctul 69 și jurisprudența citată).

89      Or, în prezenta cauză nu este vorba despre respectarea de către Consiliu a obligației de a furniza dovezi în susținerea înscrierilor denumirii reclamantei în listele în litigiu. Astfel, în speță trebuie să se stabilească dacă prin adoptarea înscrierilor în litigiu pe baza dovezilor care se aflau în posesia sa la data adoptării respectivelor înscrieri, în special a celor indicate la punctele 74-81 de mai sus, Consiliul a săvârșit o încălcare suficient de gravă de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii. În această privință trebuie să se țină seama de marja de care dispunea Consiliul în aprecierea indiciilor utilizate pentru a susține măsurile restrictive.

90      În acest cadru, trebuie semnalat că, deși din Hotărârea din 7 decembrie 2011, HTTS/Consiliul (T‑562/10, EU:T:2011:716), reiese că Tribunalul a anulat a doua înscriere pentru insuficiența motivării, este evident că la data adoptării înscrierilor în litigiu noțiunea de societate „deținută sau controlată de o altă entitate”, în ceea ce privește măsurile restrictive, lăsa o marjă de apreciere Consiliului.

91      În plus, deși în hotărârea pronunțată în recurs Curtea a precizat conținutul termenilor „deținut” și „controlat”, trebuie arătat că aceasta a confirmat la punctul 70 din hotărârea respectivă ceea ce Tribunalul a amintit în hotărârea inițială, și anume că noțiunea de „societate deținută sau controlată” nu are în domeniul măsurilor restrictive același conținut precum cel avut în vedere, în general, de dreptul societăților atunci când este vorba despre identificarea răspunderii comerciale a unei societăți care este plasată din punct de vedere juridic sub controlul decizional al unei alte entități comerciale. Curtea a privilegiat o definiție destul de largă a noțiunii de „control” în cadrul măsurilor restrictive și nu a realizat o definire strictă a termenilor „deținut” și „controlat”, astfel cum reiese în esență din cuprinsul punctelor 74 și 75 din hotărârea pronunțată în recurs.

92      Prin urmare, trebuie să se considere, asemenea Consiliului și Comisiei, că la data adoptării înscrierilor în litigiu putea exista o incertitudine cu privire la conținutul exact al noțiunii de „societate deținută sau controlată de o altă entitate” și că, în consecință, Consiliul dispunea de o anumită marjă în aprecierea elementelor susceptibile să dovedească faptul că reclamanta era deținută sau controlată de o societate care participa, fiind direct asociată sau acordând sprijin, la activitățile nucleare ale Iranului.

93      Din tot ceea ce precedă reiese că, în mod contrar celor susținute de reclamantă în cadrul primei sale critici, Consiliul a furnizat elemente pe care le considera de natură să stabilească, la data adoptării atât a primei înscrieri, cât și a celei de a doua, natura legăturii dintre reclamantă și IRISL.

94      În consecință, în aceste condiții, chiar presupunând că la momentul înscrierilor în litigiu Consiliul a săvârșit o eroare de apreciere prin faptul că s‑a întemeiat pe împrejurările invocate, nu se poate considera că această eroare avea un caracter flagrant și inexcuzabil și că o administrație care acționează cu prudența și cu diligența obișnuite nu ar fi săvârșit‑o în împrejurări similare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2019, Bank Saderat/Consiliul, T‑433/15, nepublicată, EU:T:2019:374, punctul 73).

95      Rezultă că prima critică, întemeiată pe faptul că Consiliul nu a stabilit, pe baza unor dovezi suficiente, că reclamanta era sub controlul IRISL, trebuie respinsă.

–       Cu privire la a doua critică, întemeiată pe faptul că înscrierea reclamantei în listele în litigiu pentru motivul participării IRISL și a HDSL la proliferarea nucleară este eronată

96      Pe de o parte, reclamanta susține că încălcarea săvârșită de Consiliu este cu atât mai importantă cu cât motivele de la baza înscrierii denumirii sale în listele în litigiu, și anume participarea IRISL și a HDSL la proliferarea nucleară, erau deja eronate având în vedere Hotărârea din 16 septembrie 2013, Islamic Republic of Iran Shipping Lines și alții/Consiliul (T‑489/10, EU:T:2013:453). Pe de altă parte, aceasta arată că Regulamentul de punere în aplicare nr. 668/2010 și Regulamentul nr. 961/2010 sunt afectate de o „dublă eroare”, întrucât IRISL și HDSL nu au participat la proliferarea nucleară și că între ea și respectivele entități nu exista nicio legătură care să le permită acestora să influențeze deciziile economice ale reclamantei.

97      Prin intermediul primului argument, reclamanta urmărește în esență să arate că, în urma anulării înscrierilor denumirilor IRISL, SAPID și HDSL prin Hotărârea din 16 septembrie 2013, Islamic Republic of Iran Shipping Lines și alții/Consiliul (T‑489/10, EU:T:2013:453), înscrierile în litigiu sunt nelegale, dat fiind că din această hotărâre ar rezulta că IRISL și HDSL nu au participat la proliferarea nucleară.

98      În această privință, în primul rând, trebuie arătat că, astfel cum rezultă din jurisprudența citată la punctul 53 de mai sus, anularea înscrierii denumirii IRISL în listele în litigiu nu poate fi considerată suficientă în sine pentru a stabili că înscrierile în litigiu constituiau o încălcare suficient de gravă de natură să angajeze răspunderea Uniunii.

99      În al doilea rând, trebuie amintit că în prezenta cauză legalitatea actelor atacate trebuie să fie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data la care a fost adoptat actul, așa cum reiese din cuprinsul punctului 46 din hotărârea pronunțată în recurs, și că la momentul înscrierilor în litigiu includerile denumirilor IRISL, SAPID și HDSL în listele entităților acuzate că favorizează proliferarea nucleară în Iran nu fuseseră încă anulate. În conformitate cu cele amintite la punctul 61 de mai sus, aceste înscrieri beneficiau de o prezumție de legalitate și erau pe deplin în vigoare.

100    În orice caz, trebuie să se constate că, după cum a arătat Curtea la punctul 48 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, Islamic Republic of Iran Shipping Lines și alții/Consiliul (C‑225/17 P, EU:C:2019:82), realitatea materială a celor trei încălcări ale embargoului asupra armelor instituit prin Rezoluția 1747 (2007) nu a fost repusă în discuție de Hotărârea din 16 septembrie 2013, Islamic Republic of Iran Shipping Lines și alții/Consiliul (T‑489/10, EU:T:2013:453). În această hotărâre, Tribunalul a apreciat, la punctul 66, că „pare justificat să se considere că faptul că IRISL a fost implicată în trei incidente referitoare la transportul materialului militar, cu încălcarea interdicției prevăzute la punctul 5 din Rezoluția 1747 (2007), majorează riscul ca aceasta să fi fost implicată și în incidente privind transportul materialului legat de proliferarea nucleară”.

101    În consecință, nu rezultă din anularea înscrierii denumirilor IRISL, SAPID și HDSL ulterior adoptării înscrierilor în litigiu că Consiliul a săvârșit o încălcare a condițiilor materiale de înscriere de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii. Prin urmare, primul argument al reclamantei nu poate fi reținut.

102    În ceea ce privește al doilea argument, referitor la pretinsa inexistență între IRISL și HDSL, pe de o parte, și reclamantă, pe de altă parte, a unei legături care să permită IRISL și HDSL să influențeze deciziile economice ale reclamantei, acesta face trimitere la argumentele deja analizate în cadrul primei critici invocate de reclamantă și trebuie respins pentru aceleași motive indicate la punctele 70-95 de mai sus.

103    În aceste circumstanțe, nu se poate reproșa Consiliului că, întemeind înscrierile în litigiu ale reclamantei pe legăturile existente între aceasta din urmă și IRISL, a săvârșit o nelegalitate care, în circumstanțe similare, nu ar fi fost săvârșită de o administrație care acționează cu prudența și cu diligența obișnuite, căreia tratatele îi încredințează competențe specifice, precum cele referitoare la adoptarea unor măsuri restrictive considerate ca fiind necesare în cadrul acțiunii Uniunii prin care se urmărește să se asigure menținerea păcii și a securității internaționale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2019, Bank Saderat/Consiliul, T‑433/15, nepublicată, EU:T:2019:374, punctele 73 și 74).

104    Prin urmare, a doua critică a reclamantei, întemeiată pe faptul că înscrierea denumirii sale în listele în litigiu pentru motivul participării IRISL și a HDSL la proliferarea nucleară este eronată, trebuie respinsă.

105    Întrucât cele două motive invocate de reclamantă au fost înlăturate, este necesar să se respingă acțiunea în totalitate, fără a fi necesar să se examineze dacă celelalte condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii sunt îndeplinite.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

106    Conform articolului 219 din Regulamentul de procedură, în deciziile Tribunalului pronunțate după anulare și trimitere spre rejudecare, acesta se pronunță atât asupra cheltuielilor de judecată privitoare la procedurile desfășurate în fața sa, cât și asupra celor privitoare la procedura de recurs în fața Curții. Întrucât în hotărârea pronunțată în recurs Curtea a anulat hotărârea inițială și a dispus soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată, este de competența Tribunalului să se pronunțe în prezenta hotărâre cu privire la toate cheltuielile de judecată aferente procedurilor inițiate în fața sa, precum și cu privire la cheltuielile de judecată aferente procedurii de recurs în cauza C‑123/18 P.

107    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

108    În plus, potrivit articolului 135 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, doar o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte sau chiar să decidă ca ea să nu fie obligată la plata acestora.

109    În sfârșit, potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

110    În speță, întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a cheltuielilor de judecată efectuate de Consiliu aferente prezentei proceduri, precum și procedurii în cauza T‑692/15, conform concluziilor acestuia din urmă.

111    În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă și de Consiliu în procedura de recurs în fața Curții, considerând că prin hotărârea pronunțată în recurs Curtea a admis recursul formulat de reclamantă, Tribunalul apreciază că este echitabil ca fiecare dintre aceste părți să fie obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii menționate.

112    Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      HTTS Hanseatic Trade Trust & Shipping GmbH suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Consiliul Uniunii Europene aferente prezentei proceduri, precum și procedurii în cauza T692/15.

3)      Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în cauza C123/18 P.

4)      Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată aferente prezentei proceduri, procedurii în cauza T692/15, precum și procedurii în cauza C123/18 P.

Kanninen

Jaeger

Porchia

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 7 iulie 2021.

Semnături


Cuprins



*      Limba de procedură: germana