Cauza T‑745/18
(publicare în extras)
Covestro Deutschland AG
împotriva
Comisiei Europene
Hotărârea Tribunalului (Camera a treia) din 6 octombrie 2021
„Ajutoare de stat – Schemă de ajutoare pusă în aplicare de Germania în favoarea anumitor mari consumatori de energie electrică – Scutire de taxe de rețea pentru perioada 2012-2013 – Decizie prin care schema de ajutoare este declarată incompatibilă cu piața internă și ilegală și prin care se dispune recuperarea ajutorului plătit – Acțiune în anulare – Termen de introducere a acțiunii – Admisibilitate – Noțiunea de ajutor – Resurse de stat – Egalitate de tratament – Încredere legitimă”
1. Acțiune în anulare – Termene – Momentul de la care începe să curgă termenul – Data publicării – Data luării la cunoștință despre act – Caracter subsidiar – Acte care, potrivit unei practici constante a instituției, fac obiectul unei publicări în Jurnalul Oficial
(art. 263 al șaselea paragraf TFUE)
(a se vedea punctele 36-44)
2. Ajutoare acordate de state – Noțiune – Apreciere potrivit criteriului investitorului privat – Apreciere în raport cu toate elementele relevante ale operațiunii în litigiu și cu contextul acesteia – Măsură adoptată de statul membru în calitatea sa de putere publică
[art. 107 alin. (1) TFUE]
(a se vedea punctele 50-54 și 61-63)
3. Ajutoare acordate de state – Noțiune – Ajutoare care provin din resurse ale statului – Noțiunea de resurse de stat – Scutire de taxe de rețea acordată marilor consumatori de energie – Compensarea pierderilor de venituri ale operatorilor de sisteme prin introducerea unei suprataxe prelevate de la consumatorii finali sau de la furnizorii de energie electrică – Includere – Condiții – Taxă asimilabilă unei taxe parafiscale – Existența unui control de stat asupra întregului mecanism de colectare și de atribuire a fondurilor obținute
[art. 107 alin. (1) TFUE]
(a se vedea punctele 85-97 și 109-148)
4. Ajutoare acordate de state – Interzicere – Derogări – Ajutoare care pot fi considerate compatibile cu piața internă – Ajutoare destinate să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru – Putere de apreciere a Comisiei – Control jurisdicțional – Limite – Sarcina probei care revine statului membru
[art. 107 alin. (1) și alin. (3) lit. (b) TFUE]
(a se vedea punctele 152-166)
5. Ajutoare acordate de state – Interzicere – Derogări – Ajutoare care pot fi considerate compatibile cu piața internă – Apreciere în raport cu articolul 107 alineatul (3) litera (c) TFUE – Criterii
[art. 107 alin. (1) și alin. (3) lit. (c) TFUE]
(a se vedea punctele 169-191)
6. Ajutoare acordate de state – Recuperarea unui ajutor ilegal – Încălcarea principiului nediscriminării – Inexistență
(a se vedea punctele 194-210)
7. Ajutoare acordate de state – Recuperarea unui ajutor ilegal – Ajutor acordat cu încălcarea normelor de procedură ale articolului 108 TFUE – Încredere legitimă eventuală a beneficiarilor – Inexistență, cu excepția unor împrejurări excepționale
(a se vedea punctele 213-219)
Rezumat
Începând din 2011, Republica Federală Germania a acordat anumitor mari consumatori de energie o scutire totală de la obligația de plată a taxelor de rețea (denumită în continuare „scutirea în litigiu”). Costurile determinate de această scutire reveneau operatorilor de sisteme de transport.
Pentru a compensa pierderile de venituri provocate de scutirea în litigiu, Bundesnetzagentur (BNetzA, Agenția Federală a Rețelelor, Germania), prin decizia din 14 decembrie 2011 (denumită în continuare „Decizia BNetzA din 2011”), a pus în aplicare un mecanism de finanțare care a intrat în vigoare în 2012. Potrivit acestui mecanism, operatorii de sisteme de distribuție percepeau, de la consumatorii finali sau de la furnizorii de energie electrică, o suprataxă (denumită în continuare „suprataxa în litigiu”), al cărei cuantum era transferat operatorilor de sisteme de transport.
Cuantumul suprataxei era calculat în fiecare an pe baza unei metodologii stabilite de BNetzA. Cuantumul referitor la anul 2012, primul an de punere în aplicare a sistemului, a fost stabilit direct de BNetzA în mod forfetar. În plus, întrucât acest mecanism nu se aplica costurilor scutirii în litigiu pentru anul 2011, fiecare operator de sisteme de transport și de distribuție, în funcție de nivelul de rețea la care erau conectați beneficiarii, a trebuit să suporte pierderile referitoare la scutirea menționată pentru acest an.
Deoarece scutirea în litigiu a fost ulterior declarată nulă și neavenită prin hotărâri ale instanțelor germane, aceasta a fost abrogată de la 1 ianuarie 2014.
Prin decizia din 28 mai 2018(1) (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia, sesizată cu mai multe plângeri, a constatat că, de la 1 ianuarie 2012 până la 31 decembrie 2013, Republica Federală Germania a acordat în mod ilegal ajutoare de stat, sub forma scutirii în litigiu, care au permis astfel marilor consumatori de energie să evite taxele de rețea.
Covestro Deutschland AG (denumită în continuare „reclamanta”) a introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei atacate. Tribunalul, declarând totodată acțiunea admisibilă, o respinge, confirmând printre altele caracterul statal al resurselor generate de suprataxa în litigiu și, prin urmare, existența unui ajutor acordat prin intermediul resurselor de stat.
Aprecierea Tribunalului
În primul rând, Tribunalul respinge cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie, potrivit căreia acțiunea în anulare ar fi fost depusă în afara termenului în măsura în care reclamanta avea cunoștință de decizia atacată mult înainte de publicarea sa în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
În această privință, Tribunalul precizează că rezultă din însuși modul de redactare a articolului 263 al șaselea paragraf TFUE că criteriul datei luării la cunoștință a actului, ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii în anulare, prezintă un caracter subsidiar în raport cu cele ale publicării sau notificării sale. Chiar dacă publicarea deciziei atacate nu este o condiție pentru ca aceasta să producă efecte, în măsura în care deciziile Comisiei de închidere a procedurii de investigare a ajutoarelor în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE fac obiectul unei publicări în Jurnalul Oficial, reclamanta putea preconiza în mod legitim că decizia atacată va face obiectul unei publicări și era îndreptățită să ia data la care decizia atacată a fost publicată drept moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii.
În ceea ce privește, în al doilea rând, calificarea suprataxei în litigiu ca ajutor acordat prin intermediul resurselor de stat, Tribunalul arată că, pentru a aprecia caracterul statal al unei astfel de măsuri de sprijin, jurisprudența Curții(2) se întemeiază pe două elemente principale: pe de o parte, existența unei sarcini obligatorii care revenea consumatorilor sau clienților finali, calificată în mod normal drept „taxă”, mai precis „taxă parafiscală”, și, pe de altă parte, controlul exercitat de stat asupra gestionării sistemului, printre altele prin intermediul controlului exercitat de stat asupra fondurilor sau asupra administratorilor (terți) ai acestor fonduri.
În această privință, Tribunalul precizează că este vorba în esență de două elemente care fac parte dintr‑o alternativă. Astfel, cauzele în care a fost recunoscută existența unor resurse de stat se caracterizează prin faptul că, într‑un fel sau altul, statul exercita un control asupra veniturilor în cauză.
Având în vedere aceste precizări, Tribunalul verifică mai întâi dacă suprataxa în litigiu era efectiv o sarcină obligatorie și, prin urmare, asimilabilă unei „taxe parafiscale” și, în continuare, dacă statul dispunea de un control asupra fondurilor colectate sau asupra organismelor însărcinate să le gestioneze.
În cadrul acestei examinări, Tribunalul constată că suprataxa în litigiu este imputabilă statului, constatare care nu aduce atingere aspectului dacă Decizia BNetzA din 2011 poate fi considerată o decizie ultra vires potrivit dreptului german și problemei anulării acestei decizii de instanțele germane, întrucât decizia menționată a fost aplicată efectiv în perioada relevantă.
În ceea ce privește caracterul obligatoriu al suprataxei în litigiu, Tribunalul arată că această suprataxă, introdusă de o autoritate administrativă prin intermediul unei măsuri reglementare, avea un caracter obligatoriu din punct de vedere juridic pentru acești debitori finali, ei fiind utilizatorii rețelei, și anume furnizorii înșiși, precum și consumatorii finali direct conectați la rețea, iar nu ceilalți consumatori finali. Astfel, Decizia BNetzA din 2011 obliga operatorii de sisteme de distribuție să transfere consumatorilor menționați costurile suplimentare legate de suprataxa în litigiu, astfel încât această suprataxă constituie o taxă parafiscală și implică, așadar, utilizarea unor resurse de stat.
În ceea ce privește controlul exercitat de stat asupra gestionării mecanismului suprataxei, Tribunalul constată, în plus, că, pe de o parte, există o analogie între suprataxa în litigiu și costurile suplimentare generate de scutirea în litigiu și că, pe de altă parte, operatorii de rețea acționau în calitate de simpli intermediari în aplicarea unui mecanism reglementat în totalitate de dispoziții legale. În consecință, exista un control exercitat de stat asupra întregului mecanism de colectare și de atribuire a suprataxei în litigiu. Astfel, operatorii de sisteme de distribuție au fost obligați să colecteze, de la utilizatorii rețelei, inclusiv de la consumatorii finali, suprataxa, astfel cum a fost calculată de BNetzA (pentru anul 2012) sau potrivit metodologiei stabilite de aceasta din urmă (pentru anul 2013). În plus, veniturile erau destinate exclusiv obiectivelor schemei în temeiul actelor cu putere de lege și al normelor administrative examinate care prevedeau că acestea sunt plătite operatorilor de sisteme de transport drept compensație pentru costurile suplimentare generate de scutirea în litigiu.
În lumina celor ce precedă, Tribunalul concluzionează că suprataxa în litigiu constituie o taxă parafiscală sau o sarcină obligatorie, al cărei cuantum a fost stabilit de o autoritate publică (pentru anul 2012) sau potrivit unei metodologii impuse de această autoritate (pentru anul 2013), care urmărește obiective de interes public, că aceasta a fost impusă operatorilor de rețea pe baza unor criterii obiective și că ea a fost colectată de aceștia din urmă potrivit regulilor impuse de autoritățile naționale, astfel încât ea constituie o măsură acordată prin intermediul resurselor de stat.