Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 30 aprilie 2024(1)
Cauza C‑650/22
Fédération internationale de football association (FIFA)
împotriva
BZ,
Interveniente:
Union Royale Belge des Sociétés de Football‑Association ASBL (URBSFA),
SA Sporting du Pays de Charleroi,
Fédération Internationale des Footballeurs Professionnels,
Union Nationale des Footballeurs Professionnels,
Fédération Internationale des Footballeurs Professionnels, Division Europe
[cerere de decizie preliminară formulată de Cour d’appel de Mons (Curtea de Apel, Mons, Belgia)]
„Cerere de decizie preliminară – Libera circulație a lucrătorilor – Interdicții privind acordurile – Regulamentul FIFA privind statutul și transferul jucătorilor – Rezilierea prematură a unui contract încheiat între un club și un jucător – Regulament care penalizează un alt club care îl angajează pe jucătorul în cauză – Interdicție privind eliberarea certificatului necesar pentru transferul jucătorului respectiv la acest alt club”
I. Introducere
1. Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Cour d’appel de Mons (Curtea de Apel din Mons, Belgia), care are ca obiect interpretarea articolelor 45 și 101 TFUE, este adresată în cadrul unui litigiu între BZ, jucător de fotbal, pe de o parte, și Fédération internationale de football association [Federația Internațională de Fotbal Asociație, denumită în continuare „FIFA”], pe de altă parte, în legătură cu prejudiciul pe care acest jucător pretinde că l‑a suferit ca urmare a anumitor norme FIFA care reglementează raporturile contractuale dintre jucători și cluburi.
2. Normele în cauză privesc indemnizația, sancțiunile sportive și eliberarea unui certificat internațional de transfer obligatoriu, într‑o situație de presupusă reziliere a contractului fără motiv întemeiat.
3. În prezentele concluzii vom examina dacă articolele 45 și 101 TFUE sau articolul 15 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) se opun dispozițiilor în litigiu.
II. Situația de fapt, procedura și întrebarea preliminară
A. Părțile implicate în litigiu
4. BZ este un fost jucător profesionist de fotbal care își are reședința la Paris (Franța).
5. SA Sporting du Pays de Charleroi este un club de fotbal belgian.
6. FIFA este o asociație, fondată în 1904, la Paris. Ea are sediul la Zurich (Elveția) și este reglementată de legislația elvețiană. Obiectivele FIFA, prezentate la articolul 2 din Statutul FIFA, sunt, printre altele, „stabilirea de norme și de dispoziții care să reglementeze fotbalul și aspectele aferente acestuia și asigurarea respectării acestora”(2) și „controlul fotbalului sub toate formele sale prin adoptarea tuturor măsurilor care se dovedesc necesare sau recomandabile pentru a preveni încălcarea statutului, a regulamentelor, a deciziilor FIFA și a Regulilor jocului”(3). Printre organele sale se numără „Congresul” ca „organ suprem și legislativ”(4), „Consiliul” ca „organ strategic și de supraveghere”(5) și „Secretariatul General” ca „organ executiv, operațional și administrativ”(6).
7. În conformitate cu articolele 11 și 14 din Statutul FIFA, orice „asociație responsabilă de organizarea și de controlul fotbalului” dintr‑o anumită țară poate deveni membră a FIFA cu condiția, printre altele, să fie deja membră a uneia dintre cele șase confederații continentale recunoscute de FIFA și menționate la articolul 22 din Statutul FIFA. Acestea includ Union des associations européennes de football (Uniunea Asociațiilor Europene de Fotbal; denumită în continuare „UEFA”). O astfel de asociație trebuie mai întâi să se angajeze să se conformeze statutului, regulamentelor, directivelor și deciziilor FIFA, precum și celor ale confederației continentale a cărei membră este deja asociația respectivă. În practică, peste 200 de asociații naționale de fotbal sunt în prezent membre ale FIFA. Ca atare, ele sunt obligate, în temeiul articolelor 14 și 15 din Statutul FIFA, printre altele, „să îi determine pe propriii membri sau afiliați să respecte statutul, regulamentele, directivele și deciziile organismelor FIFA”(7), precum și să asigure respectarea acestora de către toți cei implicați în fotbal, în special ligile profesioniste, cluburile și jucătorii. Mai mult, „[c]luburile, ligile sau alte grupări de cluburi afiliate la o asociație membră sunt subordonate acesteia și trebuie să fie recunoscute de aceasta”.(8)
B. Dispozițiile în litigiu
8. La 22 martie 2014, FIFA a adoptat un text intitulat „Regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor” (denumit în continuare „RSTJ”), care a intrat în vigoare la 1 august 2014. Acest regulament abrogă și înlocuiește un ansamblu de reglementări anterioare cu același titlu.
9. Articolul 9.1 din RSTJ este redactat după cum urmează:
„Un jucător înregistrat la o asociație poate fi înregistrat la o nouă asociație numai atunci când acesta a primit un certificat internațional de transfer (CIT) emis de fosta asociație. CIT se eliberează necondiționat, gratuit și fără limită de timp. Orice dispoziție contrară ar fi nulă și neavenită. Asociația care eliberează CIT este obligată să transmită o copie a acestuia către FIFA. Procedura administrativă de eliberare a CIT este descrisă la articolul 8 din anexa 3 […] la prezentul regulament”.
10. Articolul 8.2 alineatul 7 din anexa 3 la RSTJ prevede că „[f]osta asociație nu va elibera CIT dacă există un litigiu contractual între fostul club și jucătorul profesionist pe baza circumstanțelor prevăzute la articolul 8.2 alineatul 4 litera b) din prezenta anexă. […]”.
11. Articolul 8.2 alineatul 4 litera b) din anexa 3 la RSTJ precizează, la rândul său, că, „[î]n termen de șapte zile de la data solicitării CIT, fosta asociație va trebui […] să respingă solicitarea CIT și să indice […] motivul refuzului, care poate fi fie faptul că nu a expirat contractul dintre fostul club și jucătorul profesionist, fie că nu a existat un acord reciproc privind o reziliere prematură a contractului”.
12. Potrivit articolului 17 din RSTJ:
„Atunci când un contract este reziliat fără motiv întemeiat se aplică următoarele dispoziții:
1. În toate cazurile, partea care a reziliat contractul este obligată să plătească o indemnizație. Sub rezerva dispozițiilor articolului 20 și ale anexei 4 privind compensația de formare și în cazul în care contractul nu prevede nimic în acest sens, indemnizația pentru rezilierea contractului se calculează ținând seama de legislația în vigoare în țara respectivă, de specificitatea sportului și de orice alt criteriu obiectiv. Aceste criterii includ printre altele remunerația și alte beneficii datorate jucătorului în temeiul contractului în curs și/sau al noului contract, durata rămasă a contractului în curs până la cel mult cinci ani, taxele și cheltuielile ocazionate sau plătite de fostul club (amortizate în perioada contractuală) în cazul în care rezilierea intervine în perioada protejată.
2. Dreptul la o astfel de indemnizație nu poate fi cedat unui terț. În cazul în care un jucător profesionist este obligat să plătească o indemnizație, jucătorul profesionist și noul său club vor fi răspunzători împreună și în solidar pentru plata acesteia. Suma poate fi stipulată în contract sau poate fi convenită între părți.
[…]
4. În plus față de obligația de a plăti o indemnizație, se vor impune sancțiuni sportive oricărui club găsit vinovat de rezilierea contractului sau de incitare la rezilierea contractului în perioada protejată. Se prezumă, până la proba contrară, că un club care semnează un contract cu un jucător profesionist care a reziliat contractul său anterior fără motiv întemeiat a incitat acest jucător profesionist la rezilierea contractului. Sancțiunea constă într‑o interdicție pentru club de a înregistra noi jucători, la scară națională sau internațională, timp de două perioade de înregistrare complete și consecutive. Clubul nu va putea înregistra noi jucători, la scară națională sau internațională, decât începând cu următoarea perioadă de înregistrare care are loc după ce sancțiunea sportivă în discuție va fi fost executată în întregime. În special, acesta nu va putea face uz de excepția sau de măsurile provizorii prevăzute la articolul 6 alineatul 1 din prezentul regulament pentru a înregistra jucători înainte de această perioadă.”
C. Procedura principală
13. BZ a fost jucător profesionist de fotbal în perioada 2004-2019.
14. La 20 august 2013, a semnat un contract pentru patru ani cu clubul profesionist rus de fotbal Futbolny Klub Lokomotiv (denumit în continuare „Lokomotiv Moscova”).
15. La 22 august 2014, Lokomotiv Moscova a reziliat acest contract și a solicitat Camerei de Soluționare a Litigiilor a FIFA (denumită în continuare „CSL”) să oblige BZ la plata unei indemnizații de 20 de milioane de euro, invocând încălcarea și „rezilierea fără motiv întemeiat a contractului”, în sensul articolului 17 din RSTJ. În consecință, BZ a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat plata de către Lokomotiv Moscova a salariilor neplătite și a unei indemnizații egale cu cuantumul remunerației care i‑ar fi fost datorată în temeiul contractului dacă acesta ar fi ajuns la termen.
16. Ulterior, BZ a început să caute un nou club care să îl poată angaja, ceea ce s‑a dovedit a fi dificil. Potrivit BZ, motivul ar fi riscul la care era expus noul club de a fi obligat în solidar cu acesta la plata indemnizației care ar putea fi datorată Lokomotiv Moscova.
17. BZ precizează că, în pofida interesului manifestat de mai multe cluburi, el nu a putut obține decât o ofertă, cea a Sporting du pays de Charleroi, care i‑a trimis la 19 februarie 2015 o ofertă de angajare care conținea două condiții suspensive cumulative: (1) să fie înregistrat și calificat, potrivit normelor aplicabile, pentru a juca în cadrul echipei principale a Sporting du Pays de Charleroi la orice competiție oficială organizată de Union Royale Belge des Sociétés de Football‑Association ASBL (Asociația Regală Belgiană de Fotbal, denumită în continuare „URBSFA”), de UEFA sau de FIFA până cel târziu la 30 martie 2015 și (2) să obțină (în același termen) confirmarea scrisă și necondiționată că Sporting du Pays de Charleroi nu poate fi considerată răspunzătoare solidar (in solidum) pentru niciun fel de indemnizație (în special indemnizația pentru rezilierea contractului) pe care BZ ar trebui să o plătească eventual către Lokomotiv Moscova.
18. Prin scrisorile din 20 februarie și 5 martie 2015, consilierii BZ și, respectiv, ai Sporting du Pays de Charleroi au solicitat atât FIFA, cât și URBSFA confirmarea faptului că BZ va putea fi înregistrat și calificat în mod legal pentru a evolua în cadrul echipei principale a Sporting du Pays de Charleroi și că articolul 17 alineatele 2 și 4 din RSTJ nu vor fi aplicate împotriva acestuia din urmă.
19. Prin scrisoarea din 23 februarie 2015, FIFA a răspuns că numai organul decizional competent, iar nu organul său administrativ, are competența de a aplica dispozițiile RSTJ. La rândul său, URBSFA a indicat la 6 martie 2015 că, în conformitate cu normele FIFA, înregistrarea BZ nu va putea interveni atât timp cât un certificat internațional de transfer (CIT) nu va fi fost emis de fostul său club.
20. Prin decizia din 18 mai 2015, CSL a admis în parte cererea formulată de Lokomotiv Moscova și a stabilit cuantumul indemnizației datorate de BZ la 10,5 milioane de euro, pretențiile lui BZ fiind respinse. CSL a decis de asemenea că articolul 17 alineatul 2 din RSTJ nu se aplică BZ pentru viitor. Această decizie a fost confirmată în apel de Curtea de arbitraj sportiv (denumită în continuare „CAS”) la 27 mai 2016.
21. Prin contractul din 24 iulie 2015, BZ a fost angajat de clubul Olympique de Marseille (Franța).
22. La 9 decembrie 2015, BZ a chemat în judecată FIFA și URBSFA în fața tribunal de commerce du Hainaut, division de Charleroi (Tribunalul Comercial din Hainaut, Secția Charleroi, Belgia), în vederea obținerii reparării prejudiciului, și anume un beneficiu nerealizat de 6 milioane de euro, pe care afirmă că l‑a suferit ca urmare a aplicării de către acestea a dispozițiilor în litigiu, pe care le consideră nelegale în raport cu dreptul Uniunii.
23. Prin hotărârea din 19 ianuarie 2017, această instanță a declarat cererea formulată de BZ ca fiind întemeiată în principiu și a obligat FIFA și URBSFA la plata unei sume provizorii de 60 001 euro către acesta din urmă.
24. FIFA a formulat apel împotriva acestei hotărâri în fața instanței de trimitere. Chemată în cauză, URBSFA solicită de asemenea reformarea hotărârii menționate.
D. Întrebarea preliminară
25. În acest context, prin ordonanța din 19 septembrie 2022, primită de Curte la 17 octombrie 2022, Cour d’appel de Mons (Curtea de Apel, Mons) a adresat Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolele 45 și 101 TFUE trebuie interpretate în sensul că interzic:
– principiul solidarității jucătorului și a clubului care dorește să îl angajeze la plata indemnizației datorate clubului cu care contractul a fost reziliat fără motiv întemeiat, astfel cum este prevăzut la articolul 17 alineatul 2 din RSTJ coroborat cu sancțiunile sportive prevăzute la articolul 17 alineatul 4 din același regulament și cu sancțiunile financiare prevăzute la articolul 17 alineatul 1;
– posibilitatea federației de care aparține fostul club al jucătorului de a nu elibera [CIT] necesar pentru angajarea jucătorului de către un nou club, dacă există un litigiu între acest fost club și jucător (articolul 9 alineatul 1 din RSTJ și articolul 8.2 alineatul 7 din anexa 3 la RSTJ menționat)?”
26. FIFA, BZ, URBSFA, Fédération Internationale des Footballeurs Professionnels (Federația Internațională a Fotbaliștilor Profesioniști, denumită în continuare „FIFPro”)(9), Fédération Internationale des Footballeurs Professionnels, Division Europe (Federația Internațională a Fotbaliștilor Profesioniști, divizia Europa, denumită în continuare „FIFPro Europa”), Union Nationale des Footballeurs Professionnels (Uniunea Națională a Fotbaliștilor Profesioniști, denumită în continuare „UNFP”), guvernele elen, francez, italian și maghiar, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. FIFA, BZ, URBSFA, FIFPro, FIFPro Europa, UNFP, guvernul elen și Comisia au participat la ședința de audiere a pledoariilor care a avut loc la 18 ianuarie 2024.
III. Apreciere
A. Admisibilitatea
27. FIFA și URBSFA invocă o precizie insuficientă a deciziei de trimitere și susțin că litigiul principal trebuie considerat ca fiind de natură „pur internă”, ceea ce ar impune ca prezenta cauză să fie declarată inadmisibilă. Guvernele elen, francez și maghiar exprimă îndoieli similare cu privire la admisibilitatea cauzei.
28. Nu putem fi de acord cu acest argument. Problemele juridice reies cu perfectă claritate din decizia de trimitere. Toate părțile interesate au înțeles pe deplin sensul și contextul întrebării preliminare, precum și contextul factual și normativ în care se ridică aceasta, precum și faptul că litigiul are o dimensiune transfrontalieră în măsura în care fotbalistul, care este cetățean francez și domiciliat în Franța, a susținut că a fost împiedicat să se deplaseze în scopuri profesionale în Belgia(10).
B. Fondul
29. Prin intermediul întrebării sale, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 45 și 101 TFUE se opun aplicării unor norme, astfel cum au fost adoptate de FIFA, care stabilesc că: (1) un jucător și clubul care dorește să îl angajeze sunt obligați în solidar la plata indemnizației datorate clubului cu care contractul a fost reziliat fără motiv întemeiat și (2) o federație de care aparține fostul club al jucătorului are posibilitatea de a nu elibera CIT necesar pentru angajarea jucătorului de către un nou club, dacă există un litigiu între acest fost club și jucător.
1. Observații metodologice
30. Trebuie amintit că Curtea a pronunțat recent două „arrêts de principe” (hotărâri de principiu) cu privire la normele adoptate de entități private responsabile de organizarea și controlul fotbalului la nivel mondial, european și național(11). Acest lucru implică faptul că tocmai a fost depus un efort considerabil de sintetizare și de rezumare a jurisprudenței anterioare. Prin urmare, întrucât pot să dezvolte pe baza hotărârilor recente respective, prezentele concluzii se vor concentra în principal pe particularitățile prezentei cauze(12).
31. Curtea examinează norme precum dispozițiile în litigiu atât în raport cu normele de concurență, cât și cu dispozițiile privind piața internă(13). Astfel, articolele 101 și 45 TFUE sunt, în principiu, aplicabile în prezenta cauză. Aceasta este o abordare pragmatică, care poate conduce totuși la potențiale situații delicate, după cum vom încerca să demonstrăm pe scurt.
32. În conformitate cu logica tratatelor, atât libertățile fundamentale, cât și normele de concurență servesc obiectivului de a asigura funcționarea pieței interne(14). În acest context, Protocolul (nr. 27) privind piața internă și concurența precizează în mod expres că piața internă, astfel cum este definită la articolul 3 TUE, include un sistem care să garanteze faptul că nu există denaturări ale concurenței(15). Concepția inițială a tratatelor a fost aceea că libertățile fundamentale se adresau statelor membre ca entități publice, în timp ce normele de concurență erau obligatorii pentru întreprinderile private.
33. De‑a lungul anilor, această distincție a devenit însă vagă. Este adesea dificil de negat faptul că anumite entități private acționează într‑un mod apropiat de cel al unui stat, fie pur și simplu datorită puterii lor economice, fie ca urmare a modului în care ele adoptă „norme”, în timp ce există alte situații în care actele unui stat se aseamănă mai degrabă cu cele ale unei întreprinderi private. Curtea a ținut (a trebuit să țină) astfel pasul cu asemenea evoluții, iar jurisprudența s‑a adaptat: pe de o parte, în anumite situații, unele dintre libertățile pieței interne au fost aplicate în cazul unor entități private(16), iar pe de altă parte, în alte situații, s‑a considerat că acțiunile statelor membre intră sub incidența dreptului concurenței(17). O apreciere cuprinzătoare și concludentă a acestei chestiuni ar depăși cadrul prezentelor concluzii.
34. În plus, în unele situații, Curtea a constatat că același ansamblu de fapte implică atât aplicarea libertăților fundamentale, cât și a normelor de concurență. Altfel spus, abordarea nu mai era o alegere binară (fie normele de concurență, fie libertățile fundamentale), ci una paralelă (sau cumulativă). Dată fiind rațiunea inițială a tratatelor prezentată mai sus, s‑ar putea pune întrebarea care sunt motivele care au condus Curtea la această abordare. Desigur, deși o asemenea aplicare paralelă a dispozițiilor poate conduce la situația dezirabilă în care nicio normă adoptată de o entitate precum FIFA nu este exclusă din domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, ea nu este lipsită de dificultăți: ce se întâmplă atunci când, de exemplu, o dispoziție în litigiu este considerată compatibilă cu articolul 101 TFUE, dar incompatibilă cu articolul 45 TFUE sau invers? Răspunsul intuitiv este clar: ambele ansambluri de norme (concurența și libertățile fundamentale) trebuie să fie examinate în mod independent.
35. Să luăm, de exemplu, Hotărârea Curții Royal Antwerp Football Club(18) și să ne imaginăm că, aplicând constatările Curții, instanța de trimitere ajunge într‑o situație în care dispozițiile în litigiu (1) au ca obiect o restrângere a concurenței în sensul articolului 101 TFUE(19) și (2) constituie o restricție în conformitate cu articolul 45 TFUE. În continuare, tot aplicând Hotărârea Royal Antwerp Football Club în cauza cu care este sesizată, instanța de trimitere ar trebui să constate că o restrângere în funcție de obiect (articolul 101 TFUE) este interzisă, în sine, făcând imposibilă aprecierea sa în raport cu alte obiective care decurg din jurisprudența(20) întemeiată pe Hotărârea Wouters și alții(21). Totodată, instanța națională ar putea să examineze eventuale justificări în conformitate cu articolul 45 TFUE și chiar să constate că, în speță, restricțiile sunt justificate. Prin urmare, dispozițiile în litigiu ar fi incompatibile cu articolul 101 TFUE, dar compatibile cu articolul 45 TFUE.
36. În sfârșit, trebuie să se țină seama de faptul că consecințele juridice generate de încălcarea libertăților fundamentale și a normelor de concurență diferă în mod fundamental: odată ce Curtea a constatat că FIFA a încălcat, de exemplu, articolul 45 TFUE, dispozițiile în litigiu nu pot fi aplicate în cadrul jurisdicției FIFA în ceea ce privește piața internă a Uniunii. Totuși, trebuie să existe în continuare un element transfrontalier între statele membre. În schimb, odată ce s‑a constatat o încălcare a articolului 101 TFUE, dispozițiile în litigiu nu mai pot fi aplicate, nici măcar în cadrul unui stat membru.
37. În orice caz, în prezentele concluzii, vom adopta aceeași abordare ca și Curtea în hotărârile de principiu sus‑menționate: vom examina atât articolul 45, cât și articolul 101 TFUE.
2. Dispozițiile în litigiu
38. În această etapă, considerăm că este util să amintim pe scurt dispozițiile în litigiu.
39. În conformitate cu articolul 17 alineatele 1, 2 și 4 din RSTJ, un jucător și clubul care dorește să îl angajeze sunt obligați în solidar la plata indemnizației datorate clubului cu care contractul a fost reziliat fără motiv întemeiat. Mai mult, se aplică sancțiuni sportive și financiare jucătorului și clubului respectiv. Aceste norme vor fi denumite în continuare „normele privind indemnizația și sancțiunile”.
40. Potrivit articolului 9 alineatul 1 din RSTJ și articolului 8.2 alineatul 7 din anexa 3 la RSTJ, o federație de care aparține fostul club al jucătorului are dreptul de a nu elibera CIT necesar pentru angajarea jucătorului de către un nou club, dacă există un litigiu între acest fost club și jucător.
3. Restricția în sensul articolului 45 TFUE
41. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, articolul 45 TFUE se opune oricărei măsuri, indiferent dacă aceasta este întemeiată pe cetățenie sau aplicabilă indiferent de cetățenie, care poate defavoriza resortisanții Uniunii atunci când aceștia doresc să exercite o activitate economică pe teritoriul unui alt stat membru decât statul lor membru de origine, împiedicându‑i sau descurajându‑i să îl părăsească pe acesta din urmă(22).
42. Nu există nicio îndoială cu privire la caracterul restrictiv al dispozițiilor în litigiu, după cum reiese, nu în ultimul rând, din faptul că niciuna dintre părțile la prezenta procedură nu încearcă să pună sub semnul întrebării acest caracter restrictiv.
43. Într‑adevăr, dispozițiile care prevăd răspunderea solidară a noului club pentru plata indemnizației pentru încălcarea contractului datorată de jucătorul profesionist fostului său club în cazul rezilierii premature a unui contract fără motiv întemeiat sunt de natură să descurajeze sau să împiedice cluburile să angajeze jucătorul respectiv de teama unui risc financiar. Același lucru se aplică și în ceea ce privește sancțiunea sportivă care constă într‑o interdicție de a înregistra noi jucători, la scară națională sau internațională, timp de două perioade de înregistrare complete și consecutive, precum și pentru neeliberarea CIT. Toate acestea pot împiedica în mod efectiv un jucător să își exercite profesia la un club situat în alt stat membru.
44. Prin urmare, este inutil să se examineze dacă dispozițiile în litigiu constituie o discriminare indirectă împotriva resortisanților altor state membre sau dacă ele sunt un simplu obstacol în calea liberei circulații a persoanelor. Ceea ce contează este faptul că jucătorii sunt efectiv împiedicați să se mute la cluburi din alte state membre. Or, tocmai aceasta este situația în prezenta cauză: BZ, cetățean francez care exercita o activitate salariată, a intenționat să se angajeze în Belgia, în condițiile în care nu era resortisant al statului respectiv. Dispozițiile în litigiu l‑au împiedicat efectiv să facă acest lucru.
4. Cu privire la articolul 101 TFUE
45. Potrivit articolului 101 alineatul (1) TFUE, orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune sunt incompatibile cu piața internă.
46. Dispozițiile în litigiu constituie decizii ale asocierilor de întreprinderi în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE(23) care pot afecta comerțul dintre statele membre în sensul aceleiași dispoziții(24). În această privință, dorim să subliniem că faptul că dispozițiile în litigiu privesc ceea ce s‑ar considera în general ca fiind dreptul muncii nu aduce atingere acestei concluzii. În special, așa‑numita „excepție Albany” nu se aplică în prezenta cauză pentru simplul motiv că dispozițiile în litigiu nu constituie convenții colective între angajatori și angajați(25). Dimpotrivă, după cum subliniază în mod corect BZ, FIFA a adoptat RSTJ tocmai din cauza lipsei unor astfel de acorduri.
47. În continuare, vom examina aspectul dacă dispozițiile în litigiu constituie un comportament care are ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune.
48. BZ și FIFPro susțin că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că dispozițiile în litigiu au ca obiect(26) restrângerea concurenței în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE. Articolul 17 din RSTJ, articolul 9 alineatul 1 din cadrul său și articolul 8.2 alineatul 7 din anexa 3 la acesta, având în vedere modul lor de redactare, contextul lor economic și juridic, precum și scopul obiectiv pe care îl urmăresc, au obiectul în sine și în orice caz efectul, atât actual, cât și potențial, de a impune tuturor „întreprinderilor” care, din punct de vedere economic, sunt cluburile de fotbal profesionist afiliate la asociațiile naționale de fotbal membre ale FIFA, un ansamblu de condiții care sunt atât de prohibitive și de disuasive, pentru a se asigura serviciile jucătorilor de nivel înalt care nu mai au contract încheiat cu un club concurent, dar al căror contract se susține că a fost reziliat fără motiv întemeiat, încât trebuie să se considere că aceste condiții limitează sau „blochează” în mod excesiv, în drept și în practică, posibilitatea cluburilor respective de a concura între ele pe această cale. O asemenea restrângere este cu atât mai semnificativă cu cât se referă la un element care, potrivit doctrinei juridice și economice, constituie unul dintre parametrii principali prin care cluburile pot concura între ele, dat fiind că angajarea de jucători este în sine legată de organizarea și difuzarea competițiilor de fotbal între cluburi. În plus, normele menționate limitează, în același mod și în aceeași măsură, posibilitatea jucătorilor înșiși de a concura.
49. În schimb, FIFA și URBSFA contestă existența unei restrângeri în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE și se concentrează pe o eventuală justificare a dispozițiilor în litigiu. Guvernele elen și maghiar au prezentat o analiză similară. Guvernul francez trimite în esență instanței de trimitere spre reexaminare problema restrângerii prin obiect sau prin efect în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE(27).
50. Comisia consideră că există o restrângere a concurenței prin efect. În opinia sa, nu se poate considera că dispozițiile în litigiu au ca obiect restrângerea concurenței, având în vedere conținutul lor, contextul economic și juridic și obiectivele pe care le urmăresc, în măsura în care ele se aplică doar în cazul rezilierii contractului fără motiv întemeiat și, prin urmare, nu au niciun efect asupra posibilității cluburilor de a concura în mod liber prin înscrierea de jucători atât la încetarea contractului încheiat de aceștia cu fostul lor club, cât și pe durata contractului în cauză, cu condiția ca o asemenea înscriere să fie acceptată de toate părțile interesate și să respecte diferitele norme temporale și materiale care reglementează înregistrarea jucătorilor.
a) Restrângerea concurenței prin obiect [articolul 101 alineatul (1) TFUE]
51. Pentru a aprecia dacă există o restrângere a concurenței prin obiect sau prin efect, trebuie să se efectueze, într‑o primă etapă, examinarea obiectului comportamentului în cauză. În ipoteza în care, la finalul unei astfel de examinări, acest comportament se dovedește a avea un obiect anticoncurențial, nu este necesar să se efectueze examinarea efectului său asupra concurenței. Prin urmare, numai în ipoteza în care comportamentul menționat nu poate fi considerat ca având un astfel de obiect anticoncurențial este necesar să se procedeze, într‑o a doua etapă, la examinarea acestui efect(28). Pentru a determina, într‑un anumit caz, dacă un acord, o decizie a unei asocieri de întreprinderi sau o practică concertată prezintă, prin însăși natura sa(29), un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a putea fi considerat ca având ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea acesteia, este necesar să se examineze, în primul rând, conținutul acordului, al deciziei sau al practicii în cauză, în al doilea rând, contextul economic și juridic în care se încadrează și, în al treilea rând, scopurile pe care urmăresc să le atingă(30).
52. Prin coroborarea dispozițiilor în litigiu se ajunge la următorul scenariu: articolul 17 din RSTJ prevede că, de îndată ce un jucător a reziliat un contract fără motiv întemeiat, trebuie să se plătească o indemnizație și intră în vigoare sancțiuni sportive severe. Mai mult, în conformitate cu articolul 8.2 din anexa 3 la RSTJ, un asemenea jucător nu va primi ITC care să permită unui club să îl angajeze.
53. Cu alte cuvinte, consecințele rezilierii contractului de către jucător fără motiv întemeiat sunt atât de draconice încât este foarte puțin probabil ca un jucător să urmeze această cale. Dispozițiile în litigiu sunt formulate astfel încât să aibă un efect disuasiv și să îi dea fiori fiecărui jucător. Același lucru este valabil și în ceea ce privește cluburile eventual interesate să atragă jucători prin noi oportunități în timp ce aceștia au un contract în derulare. „Prețul” unei astfel de operațiuni ar fi extrem de ridicat.
54. Astfel, prin însăși natura lor(31), dispozițiile în litigiu limitează posibilitatea jucătorilor de a se muta la alte cluburi și, invers, a (noilor) cluburi de a angaja jucători, în situația în care un jucător a reziliat contractul său fără motiv întemeiat. După cum a admis Curtea în mod expres, recrutarea de jucători de talent constituie „unul dintre parametrii esențiali ai concurenței pe care o pot desfășura cluburile de fotbal profesionist”(32), ceea ce face ca jucătorii să fie „factorul de producție” cel mai important(33) pentru cluburi.
55. În consecință, dispozițiile în litigiu, prin limitarea posibilității cluburilor de a angaja jucători, afectează în mod necesar concurența dintre cluburi pe piața recrutării de jucători profesioniști.
56. Aceste elemente constituie indicii serioase în sensul existenței unei restrângeri a concurenței prin obiect. În mod evident, există și alte situații în care jucătorii pot să se mute la alt club și să fie recrutați. Aceasta nu înseamnă însă, după cum lasă să se înțeleagă Comisia în observațiile sale, că nu există o restrângere a concurenței prin obiect(34). În situația în care un contract este reziliat fără motiv întemeiat, concurența urmează, în temeiul dispozițiilor în litigiu, să fie suspendată. Nu vedem de ce situația menționată nu ar putea fi asimilată unei restrângeri a concurenței prin obiect.
b) Restrângerea concurenței prin efect [articolul 101 alineatul (1) TFUE]
57. Ca urmare a analizei noastre, nu mai este necesar să se examineze dacă dispozițiile în litigiu implică o restrângere a concurenței prin efect. Acestea fiind spuse, în opinia noastră, este clar că dispozițiile în litigiu, cel puțin, au ca efect o restrângere a concurenței. În cursul ședinței, reprezentantul FIFA a arătat că practic nu există cazuri de reziliere a contractului fără motiv întemeiat, ceea ce constituie, în opinia noastră, o demonstrație mai mult decât clară a faptului că dispozițiile în litigiu produc efectul puternic descurajator urmărit, astfel cum este prezentat mai sus.
c) Exceptarea [articolul 101 alineatul (3) TFUE]
58. Cerințele pentru o eventuală exceptare în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE, în opinia noastră, în mod clar nu sunt îndeplinite, motiv pentru care ele nu vor fi examinate în prezentele concluzii(35).
d) Concluzie privind articolul 101
59. Articolul 101 alineatul (1) TFUE se opune dispozițiilor în litigiu. În cazul în care Curtea ar constata că există o restrângere a concurenței nu prin obiect, ci prin efect, etapa următoare ar consta în examinarea dispozițiilor în litigiu din perspectiva altor obiective în conformitate cu Hotărârea Wouters și alții(36), pentru a verifica dacă acestea se justifică prin urmărirea unuia sau mai multor obiective legitime de interes general lipsite, în sine, de caracter anticoncurențial(37). În această privință, criteriul ar fi în esență comparabil cu criteriul privind justificarea prevăzut la articolul 45 TFUE, la care ne vom întoarce acum.
5. Justificarea
60. O restricție privind libera circulație a lucrătorilor nu poate fi justificată decât dacă, în primul rând, se întemeiază pe unul dintre motivele justificative enumerate la articolul 45 alineatul (3) TFUE(38) sau pe un motiv imperativ de interes public(39) și, în al doilea rând, respectă principiul proporționalității, ceea ce înseamnă că este adecvată pentru a asigura, în mod coerent și sistematic, realizarea obiectivului urmărit și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea sa(40).
a) Identificarea unui motiv imperativ de interes general
61. FIFA și URBSFA susțin că dispozițiile în litigiu urmăresc menținerea stabilității contractuale în sectorul fotbalului profesionist și, mai precis, asigurarea respectării obligațiilor asumate atât de jucători, cât și de cluburi.
62. Nu vedem nicio problemă în acceptarea acestor motive invocate ca motive imperative de interes general, în măsura în care ele nu constituie obiective de natură exclusiv economică(41). Mai mult, în măsura în care se pretinde că stabilitatea contractuală contribuie la o anumită egalitate de șanse între cluburi, trebuie amintit faptul că Curtea a recunoscut în mod expres obiectivul menținerii unui echilibru între cluburi prin păstrarea unui anumit grad de egalitate și de incertitudine în ceea ce privește rezultatele(42).
b) Caracterul proporțional
63. În continuare, este necesar ca dispozițiile în litigiu să respecte principiul proporționalității, ceea ce înseamnă că ele trebuie să fie de natură să asigure, în mod coerent și sistematic, realizarea obiectivelor urmărite și nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea lor. Este de competența instanței de trimitere aprecierea caracterului proporțional al dispozițiilor în litigiu. În această privință, sarcina probei în ceea ce privește caracterul proporțional al dispozițiilor în litigiu revine FIFA.
1) Caracterul adecvat
64. Dispozițiile în litigiu par, în general, de natură să favorizeze stabilitatea contractuală și să contribuie astfel atât la stabilitatea componenței echipelor în competițiile sportive, cât și la realizarea obiectivului privind asigurarea unui anumit echilibru între cluburi în competițiile sportive, prin menținerea unei anumite egalități de șanse. În această privință, trebuie să avem în vedere că există o anumită specificitate a sportului în măsura în care cluburile de fotbal au nevoie de adversari pentru ca sistemul să funcționeze(43).
65. Obligația jucătorului și a noului club de a plăti o indemnizație(44) ar trebui să îi determine pe jucători să nu își rezilieze contractele fără motiv întemeiat și să descurajeze recrutarea de către cluburi a unui jucător care a reziliat în mod prematur contractul său fără motiv întemeiat. Același lucru este valabil și pentru sancțiunile sportive(45), precum și pentru CIT(46), a cărui neeliberare agravează situația dificilă a unui jucător prin crearea unui obstacol tehnic în calea înregistrării sale la un nou club care aparține de o altă asociație.
2) Caracterul necesar
66. În continuare, dispozițiile în litigiu nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului legat de stabilitatea contractuală(47).
i) Indemnizația pentru încălcarea contractului [articolul 17 alineatul 1 din RSTJ]
67. Plata unei indemnizații pentru rezilierea contractului fără motiv întemeiat poate fi considerată ca fiind necesară în mod rezonabil pentru realizarea obiectivului privind stabilitatea contractuală. Totuși, calculul acestei indemnizații trebuie să fie de așa natură încât suma datorată de partea căreia îi este imputată lipsa motivului întemeiat să nu depășească ceea ce se poate considera în mod rezonabil ca fiind necesar în vederea despăgubirii celeilalte părți pentru prejudiciul suferit ca urmare a încălcării contractului și pentru a descuraja rezilierea contractului – în cazul de față de către jucător – fără motiv întemeiat(48).
ii) Răspunderea solidară (articolul 17 alineatul 2 din RSTJ) și sancțiunile sportive (articolul 17 alineatul 4 din RSTJ)
68. Deși, din perspectiva FIFA, poate fi dificil să se discearnă motivele care au condus la rezilierea prematură a contractului jucătorului profesionist cu fostul său club, atunci când un jucător este recrutat de un alt club, considerăm că angajarea în mod sistematic a răspunderii noului club depășește ceea ce este necesar pentru urmărirea obiectivului legitim, în situația în care noul club nu a avut niciun rol în rezilierea contractului. Prezumția cuprinsă la articolul 17 alineatul 4 din RSTJ potrivit căreia noul club l‑a determinat pe jucător să săvârșească încălcarea pare draconică, întrucât nu vedem cum ar putea noul club să își dovedească „nevinovăția”. Deși se poate susține, după cum fac FIFA și Comisia, că este posibil să se deroge de la aplicarea articolului 17 alineatul 2 din RSTJ, întrucât CSL are competența de a restrânge aplicarea principiului răspunderii solidare(49), considerăm că acordarea unei asemenea marje de apreciere către CSL nu oferă securitatea juridică necesară jucătorilor și cluburilor, întrucât totul depinde de viabilitatea și rapiditatea unei proceduri care pare dificil de verificat.
iii) Certificatul internațional de transfer [articolul 8.2 alineatul 7 și articolul 8.2 alineatul 4 litera b) din anexa 3 la RSTJ]
69. În cazul de față, articolul 8.2 alineatul 7 din anexa 3 la RSTJ implică riscul de a se refuza eliberarea CIT, pe baza simplei afirmații că jucătorul nu ar fi respectat termenii contractului său și că clubul ar fi fost obligat să rezilieze contractul din cauza presupusei nerespectări de către jucător a obligațiilor sale contractuale. Din nou, se poate susține că sistemul are flexibilitatea necesară în sensul că, în cazul unui litigiu între jucător și fostul său club, FIFA poate să adopte măsuri provizorii, la cererea noului club și în împrejurări excepționale(50). Totuși, pe de altă parte, considerăm că aceste elemente sunt prea slabe pentru a ajunge la concluzia că sunt necesare pentru realizarea stabilității contractuale.
c) Cu privire la articolul 15 din cartă
70. Dat fiind că articolul 15 din cartă este invocat de unele dintre părți, considerăm că este oportun să examinăm această dispoziție în prezentele concluzii.
1) Domeniul de aplicare: articolul 51 alineatul (1) din cartă
71. Înainte de a aborda domeniul de aplicare material al articolului 15 din cartă, trebuie să se clarifice mai întâi aspectul dacă acest articol este, în principiu, aplicabil în mod efectiv în cauza aflată în fața instanței de trimitere. Altfel spus, la adoptarea unui text precum RSTJ, FIFA este obligată să respecte carta, în special articolul 15 din cadrul său?
72. În opinia noastră, răspunsul este afirmativ.
73. Potrivit articolului 51 alineatul (1) din cartă, care stabilește domeniul de aplicare al acesteia, dispozițiile cartei se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.
74. FIFA nu este stricto sensu un stat membru care pune în aplicare dreptul Uniunii.
75. Totuși, după cum am arătat în altă parte, într‑o situație precum cea din prezenta cauză, entitățile private precum FIFA nu sunt comparabile din punct de vedere funcțional cu o instituție a Uniunii, ci cu un stat membru care urmărește să justifice o restricție privind o libertate fundamentală(51). Curtea a statuat în mod constant, începând cu Hotărârea Walrave și Koch(52), că dispozițiile tratatului se aplică unei entități precum FIFA. O astfel de entitate este tratată ca și cum ar fi un stat membru care încearcă să justifice o restricție privind o libertate fundamentală (sau, după caz, o restrângere a concurenței). În consecință, este logic că, într‑o astfel de situație, dispozițiile cartei trebuie să îi fie aplicabile în sensul că este obligată să le respecte. Cu alte cuvinte, dacă Curtea nu a fost împotriva aplicării articolului 45 TFUE pe orizontală în cazul unei entități precum FIFA, același lucru trebuie să fie valabil și pentru aplicarea cartei(53).
76. În ceea ce privește expresia „punerea în aplicare a dreptului Uniunii”, aceasta a fost clarificată în hotărârea Curții în cauza Åkerberg Fransson(54), în care Curtea s‑a întemeiat pe explicațiile referitoare la cartă și a statuat că statelor membre le este impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii Europene numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii(55). În continuare, Curtea a statuat că, întrucât drepturile fundamentale garantate de cartă trebuie să fie respectate atunci când o reglementare națională intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, nu pot exista situații care să țină astfel de dreptul Uniunii fără ca drepturile fundamentale menționate să poată fi aplicate. Aplicabilitatea dreptului Uniunii o implică pe cea a drepturilor fundamentale garantate de cartă(56).
77. În opinia noastră, un asemenea „principiu în oglindă” este în deplină concordanță cu rațiunea articolului 51 din cartă, care este aceea de a asigura, în cadrul domeniului de aplicare al dreptului Uniunii, respectarea drepturilor cuprinse în cartă.
78. Mai mult, dorim să amintim jurisprudența de lungă durată, atât anterioară(57), cât și ulterioară(58) intrării în vigoare a cartei, potrivit căreia, atunci când un stat intenționează să invoce un motiv justificativ în contextul unei restricții privind o libertate fundamentală, statul membru respectiv trebuie să respecte drepturile fundamentale ale Uniunii.
79. Având în vedere cele de mai sus, nu vedem niciun motiv pentru care în această situație concretă dispozițiile cartei nu ar trebui să se aplice în sensul posibilității de a fi invocate de particulari împotriva unei entități precum FIFA(59).
80. În sfârșit, dorim să mai facem o scurtă remarcă referitoare la metodologie. Având în vedere cele de mai sus, considerăm că locul potrivit pentru a examina compatibilitatea cu carta a dispozițiilor în litigiu este în cadrul analizei justificării invocate de FIFA și de URBSFA. În această privință, suntem pe deplin de acord cu opinia avocatului general Saugmandsgaard Øe potrivit căreia, „atunci când Curtea examinează o reglementare națională în raport cu libertățile de circulație, pretinsa încălcare a unui drept fundamental garantat de cartă nu poate fi examinată independent de problema încălcării acestor libertăți”(60). Este suficient să adăugăm că acesta este totodată modul în care se pare că a procedat Curtea până în prezent: întrebările care implică drepturile fundamentale în cauzele privind libera circulație sunt abordate în cadrul justificării unei restricții(61).
2) Cerințele materiale prevăzute la articolul 15 din cartă
81. Dorim să arătăm deja în această etapă că nimic din analiza care urmează referitoare la articolul 15 alineatul (1) din cartă(62) nu va fi substanțial diferit de analiza articolului 45 TFUE.
82. În primul rând, într‑o cauză precum cea de față, dreptul subiectiv economic (fundamental și individual) prevăzut la articolul 45 TFUE(63) trebuie considerat ca fiind echivalent din punct de vedere funcțional cu articolul 15 din cartă(64) și, în consecință, ne vom limita, pentru completitudine, la considerațiile de mai jos(65). În această privință, intenționăm să indicăm eventualele probleme, care vor trebui să fie soluționate de Curte la un moment dat.
83. În primul rând, după cum reiese deja din modul de redactare a articolului 15 alineatul (1) din cartă, acesta prevede dreptul de a alege și de a exercita o ocupație sau o profesie(66). Întrucât dispozițiile în litigiu se referă la exercitarea profesiei de fotbalist, ele intră sub incidența protecției prevăzute la articolul 15 alineatul (1) din cartă.
84. În al doilea rând, în ceea ce privește o eventuală limitare a dreptului de exercitare a unei profesii, articolul 52 alineatul (1) din cartă prevede că orice restrângere a exercițiului drepturilor recunoscute prin cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.
85. În primul rând, trebuie să se examineze dacă RSTJ trebuie considerat ca fiind o „lege” în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă(67). În cazul de față, răspunsul intuitiv și, în opinia noastră, convingător în final ar fi acela că, la nivel abstract, un act precum RSTJ poate constitui o „lege”, raționamentul fiind aici din nou similar cu cel utilizat în cazul articolului 51 alineatul (1) din cartă, expus mai sus: odată ce se apreciază că un act al FIFA sau al URBSFA intră în domeniul de aplicare al cartei într‑o situație precum cea din prezenta cauză, acest act trebuie considerat ca fiind o „lege” în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă. Altfel spus, optăm pentru o abordare funcțională în ceea ce privește definiția termenului de „lege” și considerăm RSTJ ca fiind o „lege materială”, dat fiind că este formulat și destinat să fie aplicabil în mod abstract. Deși cunoaștem importanța constituțională a unei asemenea constatări, care ar merita cu siguranță o examinare aprofundată într‑o situație în care articolul 15 din cartă nu este, precum în speță, „consumat” de articolul 45 TFUE, considerăm că aceasta este o consecință a extinderii celei din urmă dispoziții asupra unor entități precum FIFA.
86. În continuare, normele în cauză trebuie să fie accesibile în mod adecvat și să fie formulate cu suficientă precizie(68). Considerăm că aceasta este situația în cazul RSTJ.
87. În sfârșit, în ceea ce privește criteriul rămas privind restrângerea (identificarea unui motiv justificativ, caracterul proporțional), dat fiind că acesta este echivalent din punct de vedere funcțional cu cel prevăzut la articolul 45 TFUE, putem face trimitere la considerațiile corespunzătoare expuse mai sus în prezentele concluzii.
IV. Concluzie
88. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Cour d’appel de Mons (Curtea de Apel din Mons, Belgia) după cum urmează:
1) Articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unor norme adoptate de o asociație responsabilă de organizarea unor competiții de fotbal la nivel mondial și puse în aplicare atât de asociația respectivă, cât și de asociațiile naționale de fotbal membre ale acesteia, care prevăd că un jucător și clubul care dorește să îl angajeze sunt obligați în solidar la plata indemnizației datorate clubului cu care contractul a fost reziliat fără motiv întemeiat și care mai prevăd că o federație de care aparține fostul club al jucătorului are dreptul de a nu elibera certificatul internațional de transfer, necesar pentru angajarea jucătorului de către un nou club, dacă există un litigiu între acest fost club și jucător, dacă se stabilește, în primul rând, că deciziile menționate ale asocierilor de întreprinderi sunt de natură să afecteze comerțul dintre statele membre și, în al doilea rând, că acestea au fie ca obiect, fie ca efect restrângerea concurenței între cluburile de fotbal profesionist, cu excepția cazului în care, în cel de al doilea dintre aceste scenarii, se demonstrează, prin argumente și probe convingătoare, că ambele sunt justificate prin urmărirea unuia sau mai multor obiective legitime și strict necesare în acest scop.
2) Articolul 45 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării unor norme care au fost adoptate de o asociație responsabilă de organizarea unor competiții de fotbal la nivel mondial și puse în aplicare atât de asociația respectivă, cât și de asociațiile naționale de fotbal membre ale acesteia:
– care prevăd că un jucător și clubul care dorește să îl angajeze sunt obligați în solidar la plata indemnizației datorate clubului cu care contractul a fost reziliat fără motiv întemeiat, cu excepția cazului în care se poate dovedi că este în mod efectiv posibil, în cadrul unui termen rezonabil, să nu se aplice acest principiu atunci când se poate demonstra că noul club nu a fost implicat în rezilierea prematură și nejustificată a contractului jucătorului în cauză;
– care prevăd că o federație de care aparține fostul club al jucătorului are dreptul de a nu elibera certificatul internațional de transfer, necesar pentru angajarea jucătorului de către un nou club, dacă există un litigiu între acest fost club și jucător, cu excepția cazului în care se poate dovedi posibilitatea de a se lua măsuri provizorii eficiente, reale și rapide în situația în care a existat o simplă afirmație potrivit căreia jucătorul nu ar fi respectat termenii contractului său și clubul ar fi fost obligat să rezilieze contractul ca urmare a presupusei nerespectări de către jucător a obligațiilor sale contractuale.