HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)
11 septembrie 2014(*)
„Ajutor de stat – Cazinouri grecești – Regim care prevede un impozit de 80 % asupra unor tarife de intrare cu cuantumuri diferite – Decizie prin care ajutorul este declarat incompatibil cu piața internă – Noțiunea de ajutor de stat – Avantaj”
În cauza T‑425/11,
Republica Elenă, reprezentată de P. Mylonopoulos și de K. Boskovits, în calitate de agenți,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de D. Triantafyllou, de H. van Vliet și de M. Konstantinidis, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei 2011/716/UE a Comisiei din 24 mai 2011 privind ajutorul de stat acordat de Grecia în favoarea anumitor cazinouri grecești [măsura de ajutor de stat C 16/10 (ex NN 22/10, ex CP 318/09)] (JO L 285, p. 25),
TRIBUNALUL (Camera a doua),
compus din domnii N. J. Forwood, președinte, F. Dehousse (raportor) și J. Schwarcz, judecători,
grefier: doamna S. Spyropoulos, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 10 decembrie 2013,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul litigiului
1 Înainte de anul 1994, în Grecia operau trei cazinouri, și anume cel din Mont Parnès, cel din Corfu și cel din Rodos. Prețul biletului de intrare era stabilit de Ellinikos Organismos Tourismou (Oficiul Elen de Turism, denumit în continuare „EOT”), care aparținea statului. Acest preț, care era stabilit la 2 000 de drahme grecești (GRD) (aproximativ 6 euro) pentru cazinoul din Mont Parnès și, respectiv, la 1 500 GRD pentru cazinourile din Corfu și din Rodos, a fost stabilit la 2 000 GRD pentru cazinoul din Corfu în anul 1997. Legea nr. 2160/1993 (Nomos nr. 2160/1993, FEK A’ 118/19.7.1993) prevedea că aceste trei cazinouri vor continua să funcționeze în regim de cluburi ale EOT până când autoritatea competentă le va acorda licență.
2 Legea nr. 2206/1994 (Nomos nr. 2206/1994, FEK A’ 62/20.4.1994) a prevăzut acordarea unui număr determinat de licențe. Articolul 2 alineatul 10 din legea menționată prevedea că prețul biletelor de intrare la cazinourile din anumite regiuni va fi stabilit prin decizie ministerială și că aceeași decizie va determina și procentul din acest preț care va fi plătit statului.
3 În această privință, potrivit punctului 1 din Decizia Ministerului Finanțelor (apofasi tou Ypourgou Oikonomikon) nr. 1128269/1226/0015/POL.1292 din 16 noiembrie 1995 (FEK B’ 982/29.11.1995, denumită în continuare „Decizia ministerială din 1995”), operatorii cazinourilor sunt obligați să emită, începând cu 15 decembrie 1995, un bilet de intrare pentru fiecare persoană în conformitate cu dispozițiile deciziei menționate. În această privință, potrivit punctului 5 din aceeași decizie, prețul biletului de intrare a fost stabilit la 5 000 GRD, convertiți în 15 euro în temeiul articolului 31 alineatul 13 din Legea nr. 2873/2000 (Nomos nr. 2873/2000, FEK A’ 285/28.12.2000). Potrivit punctului 6 din Decizia ministerială din 1995, în cazul în care în sala de jocuri intră persoane cărora, pentru motive de promovare profesională sau obligații sociale, nu li se percepe nicio sumă, se emite un bilet dintr‑o serie specială. De asemenea, Decizia ministerială din 1995 prevede, la punctul 7, că operatorii de cazinouri rețin 20 % din valoarea biletului de intrare cu titlu de „tarif pentru emiterea biletului și pentru acoperirea cheltuielilor”, inclusiv TVA‑ul aferent, în timp ce restul constituie un „impozit către stat”. Potrivit punctului 7 al doilea paragraf din decizia ministerială menționată, în cazul emiterii de bilete gratuite, impozitul către stat se plătește ținând seama de prețul biletelor de intrare stabilit în temeiul punctului 5 din aceeași decizie.
4 După anul 1995, cazinoul din Mont Parnès, cazinoul din Corfu și cazinoul din Rodos au continuat să funcționeze drept cluburi ale EOT. Ulterior, EOT a fost înlocuit în calitate de operator al cazinoului din Corfu și al cazinoului din Mont Parnès de Elliniki Etaireia Touristikis Anaptyxis (Societatea Elenă de Dezvoltare Turistică, ETA), societate care aparține 100 % statului elen. Cazinoul din Corfu a continuat să aplice un tarif de intrare de 6 euro până la privatizarea sa la 30 august 2010 și, în temeiul Deciziei ministeriale din 1995, să plătească statului 80 % din sumele aferente. De asemenea, cazinoul din Rodos a obținut licență în anul 1996 și a aplicat tariful de intrare de 5 000 GRD (15 euro) după privatizarea sa, în luna aprilie 1999. De la sfârșitul anului 2000 până în anul 2003, cazinoul din Mont Parnès a aplicat tariful de intrare de 1 500 GRD, devenit 6 euro începând de la 1 ianuarie 2002 și, de la sfârșitul anului 2000, 80 % din acest tarif s‑a plătit statului elen.
5 Tuturor celor șase noi cazinouri create după anul 1995 în temeiul Legii nr. 2206/1994, și anume cazinourile din Halkidiki, din Loutraki, din Salonic, din Rio (Achaia), din Xanthi (Tracia) și din Syros, li s‑a aplicat tariful de intrare de 15 euro, cu excepția cazinoului din Salonic.
6 Cazinoului din Salonic (operat de societatea Regency Entertainment Psychagogiki kai Touristiki AE) i s‑a aplicat tariful de intrare de 6 euro în temeiul Decretului legislativ nr. 2687/1953 privind investițiile și protejarea capitalurilor străine (nomothetiko diatagma 2687/1953 peri ependyseos kai prostasias kefalaion exoterikou, FEK A’ 317/10.11.1953), care prevede că întreprinderile create prin investirea de capitaluri străine beneficiază de un tratament cel puțin la fel de favorabil ca cel aplicat celorlalte întreprinderi similare naționale. Astfel, cererea operatorului cazinoului prin care se solicita ca prețul biletului de intrare la cazinoul din Salonic să fie stabilit la același nivel ca cel al cazinoului din Mont Parnès, respectiv 6 euro, a fost acceptată după Avizul Consiliului Juridic al Statului Elen nr. 631/1997 (Gnomodotisi 631/1997 tou Nomikou Symvouliou tou Kratous) din 16 octombrie 1997. Punctul 7 din Decizia ministerială din 1995 privind impozitul de stat asupra biletelor de intrare s‑a aplicat cazinoului din Salonic.
7 La 8 iulie 2009, Koinopraxia Touristiki Loutrakiou AE OTA (operatorul cazinoului din Loutraki) a adresat Comisiei Comunităților Europene o plângere privind legislația elenă referitoare la regimul tarifelor de intrare la cazinouri, susținând că un astfel de regim echivala cu acordarea unui ajutor de stat în favoarea a trei operatori economici, și anume a cazinoului din Mont Parnès, a cazinoului din Corfu și a cazinoului din Salonic.
8 După schimburi de observații, Comisia a deschis procedura oficială de investigare prin Decizia din 6 iulie 2010.
9 Comisia a primit observațiile autorităților elene și ale părților interesate.
10 La 24 mai 2011, Comisia a adoptat Decizia 2011/716/UE privind ajutorul de stat acordat de Grecia în favoarea anumitor cazinouri grecești [măsura de ajutor de stat C 16/10 (ex NN 22/10, ex CP 318/09) (JO L 285, p. 25, denumită în continuare „decizia atacată”)].
11 Măsura în cauză a fost definită, în considerentul (9) al deciziei atacate, ca fiind tratamentul fiscal discriminatoriu pe care autoritățile elene l‑au pus în practică în favoarea anumitor cazinouri prin instituirea, pe de o parte, a unui impozit uniform de 80 % pe prețul biletelor de intrare la cazinouri și, pe de altă parte, a două prețuri legale diferite pentru biletul de intrare. Astfel, biletul de intrare a fost stabilit la 6 euro pentru anumite cazinouri pe care Comisia le‑a calificat ca fiind „proprietate de stat” și la 15 euro pentru celelalte cazinouri, pe care le‑a calificat ca fiind „proprietate privată”. Potrivit considerentului (10) al deciziei atacate, cazinoul din Mont Parnès, cazinoul din Corfu, cazinoul din Salonic și cazinoul din Rodos erau considerate ca beneficiare ale măsurii în cauză.
12 În continuare, Comisia a constatat existența unui ajutor de stat. În special, în considerentele (65) și (67) ale deciziei atacate, Comisia a apreciat că măsura în cauză are efecte similare celor ale unei măsuri fiscale și că aceasta scutește cazinourile cărora li se aplică un preț de intrare mai mic de o sarcină pe care ar fi trebuit să o suporte în cazul în care impozitarea ar fi fost nediscriminatorie. Prin urmare, măsura în discuție ar oferi cazinourilor în cauză un avantaj, întrucât acestea trebuiau să suporte, pentru venitul lor total corespunzător, o sarcină fiscală per persoană mai mică. Potrivit considerentului (72) al deciziei atacate, faptul că și clientul profită de tariful de intrare mai mic nu reprezintă un obstacol care să împiedice ca măsura să ofere un avantaj cazinourilor în cauză. Potrivit considerentelor (73) și (74) ale deciziei atacate, practica comercială care consta în oferirea biletelor de intrare gratuite pentru care cazinourile trebuiau totuși să plătească statului 80 % din prețul lor legal făcea ca avantajul în cauză să fie și mai însemnat. Comisia s‑a întemeiat pe diferite elemente de probă pentru a arăta că această practică a intrării gratuite nu părea să fie excepțională printre cazinourile beneficiare ale ajutorului. De asemenea, în considerentul (77) al deciziei atacate, Comisia a respins argumentul potrivit căruia cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare mai ridicat ar fi avantajate. Astfel, acest argument nu ar ține seama de faptul că cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare mai mic erau mai atractive pentru clienți și de faptul că veniturile provenite din intrări nu reprezintă decât o parte limitată din veniturile totale ale cazinourilor. Pe de altă parte, cazinoul din Salonic ar fi supus regimului privind biletul de intrare mai mic în temeiul Decretului legislativ nr. 2687/1953, care acorda întreprinderilor care investeau capital străin tratamentul cel mai favorabil acordat întreprinderilor naționale [considerentul (78) al deciziei atacate]. Comisia a respins, de altfel, în considerentele (79) și (80) ale deciziei atacate, argumentul întemeiat pe existența altor măsuri fiscale și normative care ar compensa avantajele care rezultă din prețul mai mic al biletului de intrare și a concluzionat în sensul existenței unui avantaj.
13 Comisia a considerat că, întrucât statul a renunțat astfel la venituri, acest avantaj era finanțat din resurse de stat. În această privință, Comisia a respins argumentul întemeiat pe faptul că tariful de intrare mai mic poate atrage mai mulți clienți și că nu era sigur că statul pierde venituri, deoarece în special creșterea cererii se datora inegalității însăși [considerentele (81)-(90) ale deciziei atacate].
14 În plus, Comisia a apreciat că măsura derogă de la sistemul general instituit prin Legea nr. 2206/1994 și prin Decizia ministerială din 1995 și că, prin urmare, era selectivă. Comisia a respins, așadar, argumentul potrivit căruia nivelul prețului de intrare ar fi stabilit în funcție de condiții speciale, diferite în raport cu fiecare cazinou, și ținând seama de obiectivul privind descurajarea persoanelor cu venituri reduse să participe la jocuri de noroc. Pe de altă parte, Comisia a considerat că măsura nu era justificată de structura sau de logica regimului general [considerentele (91)-(102) ale deciziei atacate].
15 În plus, Comisia a considerat că era îndeplinită condiția privind denaturarea concurenței și afectarea comerțului dintre state membre, independent de caracterul local sau regional al serviciilor furnizate [considerentele (103)-(114) ale deciziei atacate].
16 Pe de altă parte, Comisia a apreciat că măsura în cauză nu intra sub incidența niciuneia dintre excepțiile prevăzute la articolele 106 TFUE și 107 TFUE și a constatat că Republica Elenă nu a invocat niciun argument de natură să justifice compatibilitatea ajutorului cu piața comună.
17 De asemenea, Comisia a arătat că tratamentul fiscal discriminatoriu instituit în anul 1995 a fost menținut fără să îi fie comunicat și fără ca ea să îl fi aprobat. Ținând seama de termenul de prescripție prevăzut la articolul 15 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [108] din Tratatul [TFUE] (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41), Comisia a arătat că orice ajutor acordat în cadrul măsurii în cauză începând cu 21 octombrie 1999, și anume cu zece ani înaintea datei la care Comisia a comunicat plângerea Republicii Elene și i‑a solicitat informații, constituie un ajutor nou și nelegal.
18 În sfârșit, în ceea ce privește cuantificarea ajutorului și recuperarea acestuia, Comisia a apreciat că trebuie să se țină seama de faptul că Republica Elenă a suferit o pierdere de venituri fiscale provenite de la cazinourile beneficiare ale ajutorului, în valoare de 7,20 euro per bilet de intrare, reprezentând diferența dintre impozitul de 12 euro per bilet de intrare plătit statului de cazinourile care emit bilete de intrare de 15 euro și cel de 4,80 euro per bilet de intrare plătit statului de cazinourile care emit bilete de intrare de 6 euro. De asemenea, Comisia a arătat că trebuie să se țină seama de situația specială a fiecărui cazinou și, în special în ceea ce privește cazinoul din Mont Parnès și cazinoul din Corfu, de faptul că, începând cu 21 octombrie 1999 și până la sfârșitul anului 2000, nu pare că tariful de intrare ar fi condus la plata vreunei contribuții către stat, sub rezerva unor observații mai ample din partea autorităților elene. În ceea ce privește calcularea sumei ajutorului care trebuie recuperată, Comisia a precizat că nu dispune de elemente suficiente pentru a furniza o evaluare exactă a sumelor aferente și că, prin urmare, s‑a limitat să constate obligația de recuperare a ajutorului în discuție, lăsând autorităților naționale sarcina de a calcula sumele exacte în temeiul instrucțiunilor cuprinse în decizia sa. În această privință, reiese din considerentul (146) al deciziei atacate că sumele care trebuie recuperate constau în principal în diferența dintre cei 4,80 euro per bilet de intrare pe care îi plătesc cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro, pe de o parte, și cei 12 euro per bilet de intrare pe care îi plătesc cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 15 euro, pe de altă parte, cu alte cuvinte suma de 7,20 euro per bilet de intrare emis.
19 Dispozitivul deciziei atacate are următorul cuprins:
„Articolul 1
Ajutorul de stat, constând în discriminare fiscală în favoarea anumitor cazinouri, pe care Grecia l‑a pus în practică prin aplicarea concomitentă a unui număr de dispoziții parțial obligatorii care:
– stabilesc o taxă uniformă de 80 % pe prețul biletelor de intrare și
– stabilesc prețuri reglementate diferite pentru cazinourile proprietate de stat și cazinourile proprietate privată, de 6 euro și, respectiv, de 15 euro, a fost pus în aplicare în mod ilegal, cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, și este incompatibil cu piața internă, deoarece a oferit cazinourilor beneficiare, Regency Casino din Mont Parnès, Regency Casino din Salonic și cazinoul din Corfu (cel din Rodos a încetat să mai fie beneficiar în aprilie 1999), un avantaj competitiv necuvenit.
Articolul 2
(1) Grecia trebuie să recupereze de la cazinourile beneficiare ajutorul de stat incompatibil menționat la articolul 1, care a fost acordat începând cu data de 21 octombrie 1999.
(2) Sumele de recuperat sunt purtătoare de dobândă începând de la data la care acestea au fost puse la dispoziția beneficiarului până la recuperarea lor efectivă.
(3) Dobânda se calculează ca dobândă compusă în conformitate cu dispozițiile capitolului V din Regulamentul (CE) nr. 794/2004 al Comisiei.
(4) Grecia trebuie să anuleze orice discriminare fiscală restantă ocazionată de ajutorul de stat menționat la articolul 1, începând de la data adoptării prezentei decizii.
Articolul 3
(1) Recuperarea ajutorului de stat menționat la articolul 1 este imediată și efectivă.
(2) Grecia trebuie să asigure punerea în aplicare a prezentei decizii în termen de patru luni de la data notificării acesteia.
Articolul 4
(1) În termen de două luni de la notificarea prezentei decizii, Grecia trebuie să comunice următoarele informații Comisiei:
(a) lista beneficiarilor care au primit ajutor în baza schemei menționate la articolul 1 și suma totală a ajutorului primit de fiecare dintre aceștia în cadrul măsurii contestate, calculată în conformitate cu orientările conținute în prezenta decizie;
(b) suma totală (principalul și dobânda de recuperare) de recuperat de la fiecare beneficiar;
(c) o descriere detaliată a măsurilor deja adoptate și planificate pentru respectarea prezentei decizii;
(d) documente justificative care să arate că beneficiarul a primit ordinul de a restitui ajutorul.
(2) Grecia trebuie să informeze în permanență Comisia cu privire la evoluția măsurilor adoptate la nivel național pentru punerea în aplicare a prezentei decizii până la finalizarea recuperării ajutorului menționat la articolul 1. La solicitarea Comisiei, Grecia trebuie să prezinte imediat informații privind măsurile deja adoptate și planificate pentru respectarea prezentei decizii. De asemenea, Grecia trebuie să furnizeze informații detaliate privind cuantumurile ajutorului și dobânzii de recuperare deja recuperate de la beneficiar.
Articolul 5
Prezenta decizie se adresează Republicii Elene.”
Procedura și concluziile părților
20 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 august 2011, Republica Elenă a introdus prezenta acțiune.
21 Decizia atacată a făcut de asemenea obiectul a alte patru acțiuni depuse la grefa Tribunalului la 29 iulie 2011 de Etaireia Akiniton Dimosiou AE (ETAD, fostă Ellinika Touristika Akinita AE, ETA), la 9 decembrie 2011 de Regency Entertainment Psychagogiki kai Touristiki, la 10 ianuarie 2012 de Elliniko Kazino Parnithas AE, operatorul cazinoului din Mont Parnès începând cu anul 2003, și la 20 ianuarie 2012 de Athens Resort Casino Holding SA, acționar în proporție de 51 % al cazinoului din Mont Parnès începând cu anul 2010. Aceste acțiuni, înregistrate sub numerele T‑419/11, T‑635/11, T‑14/12 și, respectiv, T‑36/12, sunt conexe prezentei acțiuni. Pe de altă parte, prin Ordonanțele președintelui Camerei a doua a Tribunalului din 4 mai și din 12 decembrie 2012 a fost admisă intervenția în aceste cauze, în susținerea Comisiei, a Koinopraxia Touristiki Loutrakiou, întreprinderea care a formulat plângerea în cursul procedurii administrative.
22 Prin scrisoarea din 7 august 2012, reclamantele în cauzele T‑635/11, T‑14/12 și T‑36/12 au solicitat conexarea cauzelor T‑419/11, T‑425/11, T‑635/11, T‑14/12 și T‑36/12 pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării deciziei prin care se finalizează judecata, în aplicarea articolului 50 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.
23 Prin scrisoarea din 3 septembrie 2012, Comisia a depus observații, arătând în același timp că nu are obiecțiuni de principiu față de această conexare. Ea a precizat de asemenea că nu formulează cerere de confidențialitate.
24 Prin scrisoarea din 4 septembrie 2012, Republica Elenă a arătat că se opune conexării cauzelor menționate. De asemenea, aceasta a precizat că, în caz de conexare, anumite elemente ale dosarului ar trebui considerate confidențiale.
25 Printr‑o scrisoare distinctă din 4 septembrie 2012, Republica Elenă a introdus o cerere de aplicare a regimului de confidențialitate cu privire la anumite pasaje ale dosarului pe care le‑a enumerat în raport cu toți terții intervenienți sau cei care doresc să intervină în cauzele în discuție. Aceasta a anexat o versiune neconfidențială a înscrisurilor sale.
26 La 16 septembrie 2013, Tribunalul a decis să nu conexeze prezenta cauză cu cauzele T‑419/11, T‑635/11, T‑14/12 și T‑36/12.
27 Prin Ordonanța președintelui Camerei a doua a Tribunalului din 9 octombrie 2013, a fost admisă cererea de intervenție a societății Elliniko Casino Kerkyras AE în susținerea concluziilor reclamantei în cauza T‑419/11, în conformitate cu dispozițiile articolului 116 alineatul (6) din Regulamentul de procedură.
28 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a doua) a decis deschiderea procedurii orale. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 10 decembrie 2013.
29 Republica Elenă solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
30 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea Republicii Elene la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la interesul de a exercita acțiunea
31 Comisia invocă lipsa interesului Republicii Elene de a exercita acțiunea. Potrivit acesteia, în conjunctura actuală, decizia atacată permite Republicii Elene să solicite venituri cvasifiscale cazinourilor în cauză și mai degrabă îi profită decât să îi aducă un prejudiciu. Comisia susține că faptul că Republica Elenă este o parte privilegiată o scutește să facă dovada că decizia atacată o privește în mod direct și individual, însă nu îi conferă un interes de a exercita acțiunea.
32 Republica Elenă contestă această argumentație.
33 Tribunalul amintește că, în ceea ce privește noțiunea de interes de a exercita o acțiune, invocată de Comisie, în tratat se face o distincție netă între dreptul de a formula o acțiune în anulare care aparține instituțiilor și statelor membre, pe de o parte, și dreptul acordat persoanelor fizice și juridice, pe de altă parte. Astfel, dreptul de a contesta pe calea unei acțiuni în anulare legalitatea deciziilor Comisiei este conferit tuturor statelor membre, fără ca exercitarea acestui drept să fie condiționată de justificarea unui interes de a exercita acțiunea. Un stat membru nu trebuie, așadar, să demonstreze că un act al Comisiei pe care îl atacă produce efecte juridice asupra sa pentru ca acțiunea pe care o introduce să fie admisibilă (Ordonanța Curții din 27 noiembrie 2001, Portugalia/Comisia, C‑208/99, Rec., p. I‑9183, punctele 22 și 23, și Hotărârea Tribunalului din 22 octombrie 2008, TV 2/Danmark și alții/Comisia, T‑309/04, T‑317/04, T‑329/04 și T‑336/04, Rep., p. II‑2935, punctul 63).
34 În speță, având în vedere dispozițiile tratatului și în lumina jurisprudenței, Republica Elenă, în simpla sa calitate de stat membru, poate introduce o acțiune în anulare fără a trebui să justifice un interes în această privință.
35 În consecință, cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie trebuie respinsă.
Cu privire la fond
36 Republica Elenă invocă patru motive. Primul motiv se întemeiază pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE. Al doilea motiv este întemeiat pe caracterul neadecvat, incomplet și contradictoriu al motivării. Prin intermediul celui de al treilea și al celui de al patrulea motiv, invocate cu titlu subsidiar, Republica Elenă susține că recuperarea ajutorului încalcă articolul 14 din Regulamentul nr. 659/1999, întrucât ajutorul nu ar fi solicitat de la beneficiarii reali și recuperarea ar încălca principiile încrederii legitime și proporționalității (al treilea motiv), iar calcularea sumelor care trebuie recuperate ar fi greșită (al patrulea motiv).
37 În ceea ce privește primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, trebuie amintit că această dispoziție prevede că sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.
38 Potrivit jurisprudenței, pentru calificarea drept „ajutor” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de această dispoziție. Astfel, pentru ca o măsură națională să poată fi calificată drept ajutor de stat, în primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat, în al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, în al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj beneficiarului și, în al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (a se vedea Hotărârea Curții din 2 septembrie 2010, Comisia/Deutsche Post, C‑399/08 P, Rep., p. I‑7831, punctele 38 și 39 și jurisprudența citată).
39 De asemenea, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că noțiunea de ajutor cuprinde nu numai prestații pozitive, precum subvențiile, ci și intervenții care, sub diverse forme, reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi și care, din acest motiv, fără să fie subvenții în sensul strict al termenului, au aceeași natură și efecte identice (Hotărârea Curții din 15 martie 1994, Banco Exterior de España, C‑387/92, Rec., p. I‑877, punctul 13, și Hotărârea din 19 mai 1999, Italia/Comisia, C‑6/97, Rec., p. I‑2981, punctul 15).
40 S‑a statuat că o măsură prin care autoritățile publice acordă anumitor întreprinderi o scutire fiscală care, deși nu presupune un transfer de resurse de stat, îi pune pe beneficiari într‑o situație financiară mai favorabilă decât a celorlalți contribuabili constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (a se vedea Hotărârea Banco Exterior de España, punctul 39 de mai sus, punctul 14, și Hotărârea Italia/Comisia, punctul 39 de mai sus, punctul 16, Hotărârea Tribunalului din 9 septembrie 2009, Diputación Foral de Álava și alții, T‑230/01-T‑232/01 și T‑267/01-T‑269/01, nepublicată în Repertoriu, punctul 135, confirmată prin Hotărârea Curții din 28 iulie 2011, Diputación Foral de Vizcaya/Comisia, C‑474/09 P-C‑476/09 P, nepublicată în Repertoriu).
41 În plus, natura obiectivelor urmărite prin măsuri de stat și justificarea acestora nu au nicio relevanță cu privire la calificarea lor ca ajutor. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 107 TFUE nu distinge în funcție de cauzele sau de obiectivele intervențiilor de stat, ci le definește în funcție de efectele acestora (a se vedea Hotărârea Curții din 13 februarie 2003, Spania/Comisia, C‑409/00, Rec., p. I‑1487, punctul 46 și jurisprudența citată).
42 Rezultă de asemenea din jurisprudență că revine Comisiei sarcina de a dovedi că măsura constituie un ajutor de stat (Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Italia/Comisia, T‑239/04 și T‑323/04, Rep., p. II‑3265, punctul 119).
43 Pe de altă parte, Curtea a precizat că noțiunea de ajutor de stat, astfel cum este definită în tratat, are caracter juridic și trebuie interpretată pe baza unor elemente obiective. Din acest motiv, instanța, în principiu și ținând seama atât de elementele concrete ale litigiului cu care este sesizată, cât și de caracterul tehnic sau complex al aprecierilor efectuate de Comisie, trebuie să exercite un control deplin în ceea ce privește chestiunea dacă o măsură intră în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE (a se vedea Hotărârea Curții din 16 mai 2000, Franța/Ladbroke Racing și Comisia, C‑83/98 P, Rec., p. I‑3271, punctul 25, și Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia, C‑487/06 P, Rep., p. I‑10515, punctul 111).
44 Acestea sunt principiile din perspectiva cărora este necesar să se verifice dacă, în speță, Comisia a aplicat corect noțiunea de ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
45 Prin intermediul primului aspect al primului motiv, Republica Elenă contestă că regimul tarifelor de intrare examinat implică acordarea unui avantaj prin intermediul resurselor de stat.
46 Este necesar să se prezinte de la bun început caracteristicile regimului în discuție, astfel cum acestea rezultă din legislația examinată de Comisie. Această expunere este indispensabilă, întrucât permite înțelegerea funcționării economice a regimului în cauză și, în consecință, aprecierea efectelor acestuia asupra întreprinderilor cărora li se aplică.
47 În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 2 alineatul 10 din Legea nr. 2206/1994 (a se vedea punctul 2 de mai sus), decizia ministrului finanțelor stabilește prețurile biletelor de intrare la cazinouri, „precum și procentul care trebuie plătit statului”. În acest context, punctul 7 din Decizia ministerială din 1995 (a se vedea punctul 3 de mai sus) prevede că fiecare cazinou reține 20 % din prețul biletului de intrare cu titlu de tarif pentru emiterea biletului și pentru acoperirea cheltuielilor, restul constituind un impozit către stat care, potrivit punctului 10 din aceeași decizie, trebuie să fie plătit lunar.
48 Prin urmare, este necesar să se constate că, astfel cum susține Republica Elenă, în cadrul regimului tarifelor de intrare care face obiectul deciziei atacate, cazinourile sunt obligate să încaseze tarifele în discuție de la clienții lor care intră în sălile de jocuri și să le plătească lunar statului, reținând în același timp un procent din tarifele în discuție cu titlu de contraprestație care acoperă această activitate.
49 Reiese din considerentul (9) al deciziei atacate că Comisia a descris măsura în cauză ca fiind aplicarea concomitentă a dispozițiilor naționale care constau, pe de o parte, în stabilirea unei taxe uniforme de 80 % pe prețul biletelor de intrare la cazinouri și, pe de altă parte, în stabilirea a două prețuri legale diferite pentru biletele de intrare la cazinouri. Această măsură ar avea ca efect faptul că cazinourile obligate să perceapă un tarif de intrare de 15 euro ar plăti statului 12 euro per intrare (80 % × 15 euro), în timp ce celelalte cazinouri nu i‑ar plăti decât 4,80 euro per intrare (80 % × 6 euro), ceea ce ar constitui o diferență de 7,20 euro per intrare. Trebuie constatat însă că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 47 și 48 de mai sus, această descriere nu ține seama de caracteristicile regimului examinat, în măsura în care, chiar dacă cazinourile sunt obligate să perceapă tarifele de intrare în totalitatea acestora, numai 20 % din aceste tarife constituie venit la bugetul lor, restul de 80 % constituind de la început un impozit către stat care trebuie plătit lunar de cazinouri. Cu toate acestea, este necesar să se constate că această descriere eronată a regimului nu poate conduce în mod automat la anularea deciziei atacate. Astfel, ținând seama printre altele de jurisprudența citată la punctul 41 de mai sus, o legislație națională precum cea în cauză poate avea ca efect oferirea unui avantaj selectiv în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, astfel încât este necesar să se examineze dacă un avantaj precum cel descris în decizia atacată este conferit în speță.
50 În această privință, astfel cum reiese din considerentele 66, 69 și 70 ale deciziei atacate, Comisia apreciază că măsura examinată oferă un avantaj cazinourilor cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro pentru motivul că acestea sunt exonerate de o obligație pe care, altfel, ar trebui să și-o asume. Potrivit Comisiei, aceste cazinouri au beneficiat de un avantaj similar unei reduceri a bazei de impozitare, dat fiind că tariful pe care trebuie să îl plătească pentru fiecare intrare a fost stabilit la un nivel mai scăzut decât cel impus altor cazinouri. În decizia atacată, se precizează că măsura în cauză constituie un avantaj pentru întreprinderile care beneficiază de aceasta, întrucât ele trebuie să plătească o sumă mai mică drept sarcini fiscale pentru fiecare client pe care îl primesc.
51 Prin intermediul primului motiv, Republica Elenă contestă temeinicia acestui raționament.
52 Tribunalul consideră că, în speță, Comisia nu a dovedit existența unui avantaj în beneficiul cazinourilor cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro.
53 Astfel, mai întâi, reiese din măsura în cauză că acele cazinouri cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro sunt obligate să plătească statului 4,80 euro per intrare (80 % × 6 euro), în timp ce cele cărora li se aplică un tarif de intrare de 15 euro trebuie să îi plătească 12 euro per intrare (80 % × 15 euro). Astfel, este adevărat că, după cum susține Comisia, cazinourile care intră în prima categorie trebuie să plătească statului suma de 4,80 euro, care este de două ori și jumătate mai mică per bilet de intrare decât suma de 12 euro pe care trebuie să o verse cazinourile care intră în cea de a doua categorie.
54 Cu toate acestea, trebuie arătat că această constatare rezultă din faptul că același procent se aplică biletelor de intrare care intră în fiecare dintre categoriile respective. În special, înainte de a plăti statului impozitul care se ridică la 80 % din valoarea biletelor de intrare vândute, cazinourile pe care Comisia le‑a considerat ca fiind beneficiarele măsurii în litigiu percep de la clienții lor un preț de două ori și jumătate mai mic per intrare în comparație cu prețul de intrare aplicabil celorlalte cazinouri (6 euro în loc de 15 euro). De asemenea, și tarifele pentru emiterea biletului și pentru acoperirea cheltuielilor reținute de cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro (6 euro − 4,80 euro = 1,20 euro) sunt de două ori și jumătate mai mici decât cele percepute de cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 15 euro (15 euro − 12 euro = 3 euro).
55 În consecință, astfel cum arată Republica Elenă, rezultă din măsura în cauză că sumele plătite statului de cazinouri cu titlu de impozit de stat pe biletele de intrare nu sunt calculate decât prorata din ceea ce percepe fiecare cazinou cu titlu de tarif de intrare. Prin urmare, contrar celor arătate în considerentul (69) al deciziei atacate, măsura examinată nu corespunde unei reduceri a bazei de impozitare, întrucât sumele care trebuie plătite de fiecare cazinou echivalează cu prorata de 80 % din ansamblul tarifelor de intrare pe care le‑a încasat în mod efectiv. Deși, cu privire la acest aspect, Comisia face referire, în apărare, la Hotărârea Tribunalului din 9 septembrie 2009, Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, punctul 40 de mai sus, trebuie constatat că, în aceste cauze, măsura în discuție era diferită de cea din speță. Astfel, în aceste cauze, măsura de ajutor în discuție consta în aplicarea, asupra bazei de impozitare pozitive care rezulta din exercitarea activităților economice ale întreprinderilor beneficiare, a unei reduceri de 99, de 75, de 50 sau de 25 %. Prin urmare, întreprinderile beneficiare plăteau un impozit mai mic decât cel pe care ar fi trebuit să îl plătească în cazul în care impozitul respectiv ar fi fost calculat prorata din veniturile acestora care rezultau din exercitarea activităților lor economice. În speță, în schimb și astfel cum s‑a precizat deja, situația este diferită, întrucât impozitul de 80 % plătit statului de toate cazinourile este calculat prorata din ceea ce acestea au perceput efectiv cu titlu de tarife de intrare pentru biletele vândute.
56 Argumentul Comisiei potrivit căruia diferența dintre veniturile percepute pentru o intrare de cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 15 euro și cele percepute pentru o intrare de cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro, care este de 1,80 euro (3 euro − 1,20 euro), este de patru ori mai mică decât diferența dintre taxele care trebuie plătite statului pentru o intrare de cazinourile care intră în prima categorie și cele care trebuie plătite statului de cazinourile care intră în a doua categorie, care este de 7,20 euro (12 euro − 4,80 euro), nu infirmă această concluzie. Astfel, această constatare reiese în mod direct din aplicarea a 80 % și din raportul de patru la unu care există între 80 %, pe de o parte, și 20 % din veniturile obținute cu titlu de tarife pentru emiterea biletului și pentru acoperirea cheltuielilor, pe de altă parte.
57 În aceste condiții, faptul că, prin efectul măsurii examinate, cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro plătesc statului sume mai mici decât cele plătite acestuia din urmă de cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 15 euro nu este suficient pentru a dovedi existența unui avantaj în ceea ce privește cazinourile care intră în prima categorie.
58 Existența unui avantaj contabil în beneficiul cazinourilor cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro nu este, așadar, dovedită.
59 În continuare, rezultă din elementele dosarului, astfel cum au fost clarificate în ședință, că avantajul invocat de Comisie în speță constă doar în această diferență contabilă în temeiul căreia cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro plătesc statului o sumă mai mică decât cea plătită de celelalte cazinouri.
60 În special, în primul rând, la punctul 67 din decizia atacată, Comisia a considerat că respectivele cazinouri fuseseră favorizate întemeindu‑se pe faptul că acestea „au avut de suportat o sarcină fiscală mai mică per persoană din venitul lor total”. În ultima teză a punctului menționat, Comisia a arătat, pe de altă parte, că acest venit total include „câștigul provenit nu numai din tarifele de intrare (exclusiv din prețul biletelor de intrare), ci și din alte surse de venit, cum ar fi jocuri de noroc, servicii de cazare, bar și restaurant, spectacole etc.”.
61 Cu toate acestea, fiind întrebată în această privință în ședință, Comisia a subliniat că noțiunea de venit total al cazinoului nu trebuia să fie luată în considerare ca un element de definire a avantajului existent în speță. Astfel, Comisia a arătat că ultima teză a considerentului (67) al deciziei atacate, care menționează venitul total, semnifică doar că veniturile provenite din biletele de intrare nu reprezintă decât o mică parte din veniturile cazinourilor și nu privesc avantajul ca atare. În consecință, potrivit acesteia, teza respectivă nu ar trebui interpretată în sensul că ar însemna că, la un buget echivalent, clienții unui cazinou căruia i se aplică un tarif de intrare de 6 euro ar avea de cheltuit un buget mai mare pentru celelalte servicii. Comisia a precizat astfel că avantajul în speță fusese întemeiat exclusiv pe diferența contabilă dintre biletul de intrare de 6 euro și cel de 15 euro, din care 80 % trebuie plătit statului.
62 În această privință, este necesar să se adauge că existența unui avantaj selectiv în speță nu poate, în orice situație, să fie motivată prin referire la o legătură vagă între obligația de a plăti 80 % din tarifele de intrare statului, pe de o parte, și activitățile cărora nu li aplică această obligație, care generează „venitul total” al cazinourilor, pe de altă parte. În special, mai întâi, în ceea ce privește existența unui astfel de avantaj, articolul 107 alineatul (1) TFUE impune să se determine dacă, în cadrul unui anumit regim, o măsură națională este de natură să favorizeze „anumite întreprinderi sau producerea anumitor bunuri” față de altele care, având în vedere obiectivul urmărit de regimul respectiv, s‑ar găsi într‑o situație de fapt și de drept comparabilă (Hotărârea Curții din 15 noiembrie 2011, Comisia și Spania/Government of Gibraltar și Regatul Unit, C‑106/09 P și C‑107/09 P, Rep., p. I‑11113, punctul 75). În consecință, mai întâi, noțiunea „venit total” nu este relevantă în speță, întrucât aceasta include venituri care nu fac obiectul obligației de a plăti statului 80 % din tarifele de intrare. În continuare, în lipsa unei definiții a acestei noțiuni, care pare că joacă rolul unui numitor comun, și a indicării unei cifre referitoare la aceasta, este imposibil din punct de vedere material să se aprecieze existența oricărui avantaj. În sfârșit, reiese din cuprinsul considerentului (146) al deciziei atacate că sumele a căror recuperare a fost dispusă de Comisie constau în diferența dintre cei 4,80 euro per bilet de intrare pe care îi plătesc statului cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro, pe de o parte, și cei 12 euro per bilet de intrare pe care îi plătesc statului celelalte cazinouri, pe de altă parte. Astfel, noțiunea „sarcină fiscală per persoană suportată din venitul total” nu este relevantă, în orice caz, în ceea ce privește aprecierea existenței unui avantaj.
63 În al doilea rând, ca răspuns la o întrebare a Tribunalului privind noțiunea de atractivitate pentru clientelă menționată în considerentul (77) al deciziei atacate, Comisia a arătat, în ședință, că nici această noțiune nu trebuia să fie luată în considerare ca un element de definire a avantajului.
64 Considerentul (77) al deciziei atacate are următorul cuprins:
„[...] Grecia a susținut că, deoarece cazinourile păstrează 20 % din prețul de intrare inegal, avantajul este conferit cazinourilor care percep un preț mai mare, care obțin un venit net de 3 euro, comparativ cu suma de 1,20 euro obținută de cazinourile de stat. Acest argument este înșelător, deoarece nu ține seama de două aspecte esențiale pentru înțelegerea corectă a efectelor anticoncurențiale reale ale măsurii. Pe de o parte, faptul că autoritățile au fixat prețurile biletelor, inclusiv taxa de intrare, la un nivel mai scăzut pentru anumite cazinouri, face ca acele cazinouri să fie mai atractive pentru clienți și acest lucru [...] abate cererea de la tiparul care ar fi predominant în situația în care cazinourile ar concura exclusiv pe baza meritelor proprii, a domeniului de aplicare individual și a calității serviciilor oferite și [...] alte aspecte fiind identice, majorează în mod artificial numărul intrărilor la cazinourile respective. Pe de altă parte, astfel cum s‑a explicat anterior, câștigul provenit din intrări reprezintă doar o proporție limitată din câștigul total pe care un client atras de un cazinou îl generează pentru întreprindere și din care cazinourile trebuie să plătească impozitul pe intrare.”
65 În special, Comisia a arătat în ședință că considerentul (77) al deciziei atacate răspundea argumentației autorităților elene, dar că, în lipsa unei analize economice, elementele privind denaturarea concurenței și atractivitatea prețului redus nu constituiau un element al avantajului în speță.
66 Astfel, presupunând că, în materia ajutoarelor de stat care implică resurse de stat prin intermediul cărora se acordă un avantaj, atractivitatea unui astfel de tarif de intrare redus poate constitui un element al unui asemenea avantaj, trebuie să se constate că decizia atacată nu cuprinde nicio analiză statistică și, pe cale de consecință, economică cu privire la o astfel de atractivitate pentru clientelă din această perspectivă. În plus, reiese din cuprinsul considerentului (146) al deciziei atacate că sumele a căror recuperare a fost dispusă de Comisie nu corespund, ca urmare a înseși metodologiei de calcul utilizate, unui asemenea tip de avantaj.
67 În consecință, avantajul invocat de Comisie în speță se circumscrie diferenței dintre sumele pe care cazinourile le plătesc statului per bilet de intrare vândut.
68 Or, astfel cum s‑a constatat la punctele 52-58 de mai sus, faptul că măsura examinată are ca efect plata către stat de către cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro a unor sume mai mici decât cele plătite statului de cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 15 euro, însă direct proporționale, nu este suficient pentru dovedirea existenței unui avantaj în ceea ce privește cazinourile care intră în prima categorie.
69 Celelalte argumente ale Comisiei nu infirmă această constatare.
70 În primul rând, Comisia susține în apărare că măsura în cauză oferă un avantaj de trezorerie cazinourilor care aplică un tarif de intrare redus.
71 Cu toate acestea, Comisia nu face dovada existenței unui avantaj de trezorerie, la care, de altfel, decizia atacată nu se referă. Astfel, nu se contestă că sumele de 6 și de 15 euro sunt în mod normal percepute la intrarea clienților în sălile de jocuri ale cazinourilor și că 80 % din aceste sume trebuie plătite lunar statului. În consecință, prin ipoteză, la cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro, sumele încasate per bilet de intrare vândut înainte de plata impozitelor către stat sunt proporțional mai mici decât cele încasate per bilet de intrare vândut de celelalte cazinouri. În aceste împrejurări, faptul că un cazinou care intră în prima categorie nu trebuie să plătească statului decât 4,80 euro în cazul în care prețul biletului de intrare este de 6 euro, în loc de 12 euro în cazul în care prețul biletului de intrare este stabilit la 15 euro, nu constituie un avantaj de trezorerie, întrucât sumele care trebuie plătite pentru biletele de intrare vândute sunt egale cu 80 % din tarifele de intrare percepute, iar aceste tarife sunt încasate de cazinouri înainte de nașterea obligației lor de a plăti statului 80 % din acestea. De asemenea, faptul că cazinourile cărora li se aplică un preț de intrare de 6 euro păstrează 20 % din prețul biletului de intrare vândut, și anume 1,20 euro, cu titlu de tarif pentru emiterea biletului și pentru acoperirea cheltuielilor, nu constituie un avantaj de trezorerie pentru aceste cazinouri în raport cu cazinourile cărora li se aplică un preț de intrare de 15 euro, ci dimpotrivă.
72 Pe de altă parte, reiese din considerentele (66) și (146) ale deciziei atacate că noțiunea de avantaj pe care aceasta s‑a întemeiat constă în diferența de 7,20 euro plătită per bilet de intrare în funcție de împrejurarea dacă cazinoul percepe un tarif de intrare de 15 euro sau de 6 euro. Or, această noțiune este calitativ diferită de un avantaj de trezorerie, care constă, în esență, în a face deosebire, în funcție de debitor, între condițiile în care o obligație trebuie să fie achitată, ceea ce nu a fost cazul în speță.
73 În consecință, argumentul întemeiat pe avantajul de trezorerie trebuie să fie înlăturat.
74 În al doilea rând, Comisia invocă cazul biletelor de intrare gratuite și susține că gratuitatea intrării ar face și mai evident beneficiul nerealizat de către stat. În special, în considerentul (73) al deciziei atacate, Comisia susține că această practică comercială privind gratuitatea intrărilor face ca avantajul să fie și mai însemnat, deoarece costul intrării este considerabil mai mare pentru cazinourile care plătesc 12 euro decât pentru cele care nu trebuie să plătească decât 4,80 euro din venitul total provenit din activitățile lor comerciale. În considerentul (74) al deciziei atacate, Comisia contestă argumentul autorităților elene potrivit căruia această practică a intrărilor gratuite ar fi excepțională. Ea se referă la elemente de probă, sub formă de informații disponibile publicului (cum ar fi pliante care oferă acces gratuit, distribuite în ziare și pe internet) care arată că practica obișnuită constă în oferirea unei intrări gratuite oricărui client în anumite zile din fiecare săptămână. Comisia concluzionează de aici că practica acordării intrării gratuite nu pare a fi excepțională în rândul cazinourilor beneficiare ale ajutorului.
75 În această privință, trebuie amintit că punctul 6 din Decizia ministerială din 1995 prevede posibilitatea acordării intrărilor gratuite în scopuri promoționale sau din obligații sociale. În acest caz, deși nu percep un tarif de intrare, cazinourile sunt obligate să plătească statului 80 % din valoarea legală a biletelor de intrare emise. Astfel, cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 15 euro trebuie să plătească statului 12 euro per intrare gratuită, în timp ce cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro nu plătesc decât 4,80 euro per intrare gratuită.
76 Rezultă de aici că, în ipoteza biletelor gratuite, cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro sunt avantajate întrucât, pentru un tarif de intrare identic perceput (egal cu zero), plătesc statului un impozit mai mic decât cel plătit de cazinourile cărora li se aplică un tarif de intrare de 15 euro.
77 Cu toate acestea, trebuie arătat că respectiva constatare a practicii comerciale privind intrările gratuite este utilizată de Comisie pentru a afirma că pretinsul avantaj descris în cuprinsul considerentelor (66)-(69) ale deciziei atacate ar fi astfel „și mai însemnat” [considerentul (73) al deciziei atacate]. În decizia atacată, cazul biletelor gratuite nu este prezentat decât ca un element care susține existența acestui avantaj. Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 49-68 de mai sus, regimul tarifelor de intrare examinat nu conferă un asemenea avantaj cazinourilor cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro.
78 În plus, trebuie subliniat că Comisia nu critică în principiu posibilitatea statului membru de a prevedea posibilitatea emiterii de bilete de intrare gratuite în măsura în care o asemenea acțiune urmărește scopuri promoționale sau răspunde unor obligații sociale, ci reproșează în esență autorităților elene că au tolerat faptul că emiterea biletelor de intrare gratuite depășește cadrul excepției prevăzute de Decizia ministerială din 1995. În această privință, întrucât regimul tarifelor de intrare la cazinouri nu conferă un avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE în ceea ce privește biletele de intrare vândute, iar statul membru în cauză poate permite emiterea unor bilete gratuite pentru motive precise și justificate, precum acțiunile promoționale și obligațiile sociale, este rezonabil ca acest stat membru să impună drept condiție suplimentară ca impozitele care altfel i‑ar fi fost plătite să îi fie plătite și în ipoteza biletelor gratuite. Într‑un astfel de context, revine Comisiei sarcina de a dovedi că cazinourile emit în realitate un număr prea mare de bilete gratuite în raport cu numărul de bilete care ar permite atingerea obiectivului Deciziei ministeriale din 1995, astfel încât decizia acestora de a permite accesul liber în sălile lor de jocuri nu respectă condițiile impuse de legislația națională.
79 Cu toate acestea, în speță, elementele la care se referă Comisia în cuprinsul considerentului (74) al deciziei atacate menționează un cazinou care oferă intrări gratuite de duminică până joi de la ora 7 la ora 20, și aceasta după 10 ianuarie. Or, în lipsa unor informații mai ample privind printre altele practica altor cazinouri și fluxurile de clienți în zilele și la orele în cauză, nu este posibil să se concluzioneze că oferirea biletelor gratuite în discuție face dovada unei încălcări a condițiilor prevăzute de Decizia ministerială din 1995.
80 În consecință, argumentul întemeiat pe existența unui avantaj distinct și specific care rezultă din cazul biletelor gratuite trebuie de asemenea să fie înlăturat.
81 În al treilea rând, în considerentul (78) al deciziei atacate, Comisia susține că „faptul că discriminarea fiscală conferă un avantaj este recunoscut chiar de dispozițiile relevante ale legislației naționale”. Aceasta citează cazul cazinoului din Salonic, care a fost supus tarifului de intrare de 6 euro în temeiul Decretului legislativ nr. 2687/1953 (punctul 6 de mai sus). Potrivit Comisiei, autoritățile elene au aplicat acest decret legislativ cazinoului menționat întrucât acesta constituia tratamentul cel mai favorabil acordat întreprinderilor naționale.
82 În această privință, trebuie amintit că Decretul legislativ nr. 2687/1953 prevede că întreprinderile create cu investiții de capitaluri străine beneficiază de un tratament cel puțin la fel de favorabil ca cel aplicat altor întreprinderi similare naționale. În speță, cererea operatorului cazinoului privind stabilirea prețului biletului de intrare la cazinoul din Salonic la același nivel ca cel la cazinoul din Mont Parnès, și anume 6 euro, a fost acceptată după Avizul Consiliului Juridic al Statului Elen nr. 631/1997 din 16 octombrie 1997. În acest aviz s‑a considerat printre altele că cazinoul din Salonic se afla în aceeași situație precum cazinoul din Mont Parnès, în condițiile în care ambele își exercitau activitatea în cele mai mari două orașe ale țării.
83 Cu toate acestea, simplul fapt că, în speță, cazinoul din Salonic a solicitat și a obținut aplicarea tarifului de intrare redus în temeiul Decretului legislativ nr. 2687/1953 nu infirmă raționamentul potrivit căruia existența unui avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE nu este dovedită în speță (punctele 52-68 de mai sus). În consecință, argumentul Comisiei potrivit căruia avantajul în cauză ar fi recunoscut de înseși dispozițiile naționale în cauză trebuie înlăturat.
84 Prin urmare, argumentele Comisiei trebuie să fie respinse.
85 Rezultă din cele ce precedă că Comisia nu a dovedit că măsura în cauză ar oferi un avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE cazinourilor cărora li se aplică un tarif de intrare de 6 euro.
86 În consecință, trebuie admis primul aspect al primului motiv, întemeiat pe absența unui avantaj acordat prin măsura în cauză.
87 În ultimul rând, în ceea ce privește eventuala neplată a tarifelor de intrare (80 % din 6 euro, respectiv 4,80 euro) de către cazinoul din Corfu și cazinoul din Mont Parnès referitoare la perioada cuprinsă între 21 octombrie 1999 și sfârșitul anului 2000, la care fac referire considerentele (85) și (143) ale deciziei atacate, este necesar să se constate că Comisia nu a luat nicio poziție definitivă cu privire la caracterul real al acestei neplăți, lăsând astfel autorităților elene sarcina de a o confirma sau de a o infirma în cadrul recuperării prevăzute de decizia atacată. Întrucât Comisia nu a examinat, în decizia menționată, dacă și în ce măsură o astfel de neplată, considerată izolat, ar îndeplini toate condițiile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE, rezultă că, dată fiind admiterea primului aspect al primului motiv, decizia atacată trebuie să fie anulată în totalitate.
88 În temeiul jurisprudenței citate anterior (a se vedea punctul 38 de mai sus), este necesar să se concluzioneze, așadar, că Comisia nu a dovedit existența unui ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, fără să fie necesară pronunțarea asupra celorlalte aspecte ale primului motiv, nici asupra celorlalte motive.
89 În consecință, decizia atacată trebuie anulată.
Cu privire la cheltuielile de judecată
90 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
91 Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Republicii Elene.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a doua)
declară și hotărăște:
1) Anulează Decizia 2011/716/UE a Comisiei din 24 mai 2011 privind ajutorul de stat acordat de Grecia în favoarea anumitor cazinouri grecești [măsura de ajutor de stat C 16/10 (ex NN 22/10, ex CP 318/09)].
2) Obligă Comisia Europeană să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată ale Republicii Elene.
Pronunțată în ședință publică la Luxemburg, la 11 septembrie 2014.
Semnături