Cauza T‑79/13

Alessandro Accorinti și alții

împotriva

Băncii Centrale Europene (BCE)

„Răspundere extracontractuală – Politică economică și monetară – BCE – Bănci centrale naționale – Restructurarea datoriei publice grecești – Program de achiziționare de titluri – Acord de preschimbare a titlurilor în beneficiul exclusiv al băncilor centrale ale Eurosistemului – Implicarea sectorului privat – Clauze de acțiune colectivă – Îmbunătățirea calității colateralului sub forma unui program de răscumpărare destinat să susțină calitatea titlurilor ca garanții – Creditori privați – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Încredere legitimă – Egalitate de tratament – Răspundere derivată dintr‑un act normativ legal – Prejudiciu anormal și special”

Sumar – Hotărârea Tribunalului (Camera a patra) din 7 octombrie 2015

1.      Procedură jurisdicțională – Cerere de sesizare a instanței – Cerințe de formă – Identificarea obiectului litigiului – Expunere sumară a motivelor invocate – Cerere introductivă având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate de o instituție a Uniunii

[Statutul Curții de Justiție, art. 21 primul paragraf și art. 53 primul paragraf; Regulamentul de procedură al Tribunalului (1991), art. 44 alin. (1) lit. (c)]

2.      Acțiune în despăgubire – Autonomie în raport cu acțiunea în anulare – Limite – Cereri de reparare și de anulare care se întemeiază pe aceleași motive introduse împreună în termenul de introducere a acțiunii – Admisibilitate

(art. 263 al șaselea paragraf TFUE, art. 268 TFUE și art. 340 al treilea paragraf TFUE)

3.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Nelegalitate – Prejudiciu – Legătură de cauzalitate – Condiții cumulative – Lipsa uneia dintre condiții – Respingerea acțiunii în ansamblu

(art. 340 al doilea paragraf TFUE)

4.      Răspundere extracontractuală – Condiții – Nelegalitate – Încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii – Cerința unei nerespectări vădite și grave de către instituții a limitelor puterii lor de apreciere – Apreciere în cazul actelor cu aplicabilitatea generală adoptate de Banca Centrală Europeană în exercitarea competențelor sale în materie monetară

(art. 127 TFUE, 282 TFUE și 340 TFUE; Protocolul nr. 4 anexat la Tratatele UE și FUE, art. 18)

5.      Dreptul Uniunii Europene – Principii – Protecția încrederii legitime – Limite – Adoptarea de măsuri în domeniul politicii monetare – Putere de apreciere a instituțiilor – Adaptarea măsurilor la fluctuațiile situației economice – Imposibilitate de a invoca protecția încrederii legitime

6.      Dreptul Uniunii Europene – Principii – Protecția încrederii legitime – Condiții – Declarații ale unor membri ai Băncii Centrale Europene în ceea ce privește restructurarea datoriei publice grecești – Lipsa competenței Băncii de a decide cu privire la o asemenea restructurare – Cunoașterea de către un operator prudent și avizat a caracterului riscant al titlurilor de creanță grecești – Lipsa creării unei încrederi legitime

(art. 120 TFUE)

7.      Politica economică și monetară – Politica monetară – Punere în aplicare – Restructurarea datoriei publice grecești prin intermediul unui program de cumpărare de titluri de creanță de stat – Încheierea unui acord de schimb de titluri în beneficiul exclusiv al băncilor centrale ale Eurosistemului – Excluderea participării investitorilor privați deținători ai unor astfel de titluri – Încălcarea principiului egalității de tratament – Lipsă – Încălcarea competențelor Băncii Centrale Europene – Lipsă

[art. 123 TFUE, art. 127 alin. (1) și (2) TFUE și art. 282 alin. (1) TFUE; Protocolul nr. 4 anexat la Tratatele UE și FUE, art. 18 alin. (1); Decizia 2010/281 a Băncii Centrale Europene]

8.      Politica economică și monetară – Politica monetară – Punere în aplicare – Restructurarea datoriei publice grecești prin intermediul unui program de cumpărare de titluri de creanță de stat – Creșterea de credit în beneficiul exclusiv al băncilor centrale naționale ale Eurosistemului destinată să justifice calitatea titlurilor în cauză – Excluderea de la beneficiul creșterii a investitorilor privați deținători ai unor astfel de titluri – Încălcarea principiului egalității de tratament – Excludere – Încălcarea competențelor Băncii Centrale Europene – Lipsă

[art. 123 TFUE, art. 127 alin. (1) și (2) TFUE și art. 282 alin. (1) TFUE; Protocolul nr. 4 anexat la Tratatele UE și FUE, art. 18 alin. (1); Decizia 2012/153 a Băncii Centrale Europene, art. 1]

9.      Dreptul Uniunii Europene – Principii – Principiul egalității creditorilor – Principiu neconsacrat de dreptul Uniunii

(art. 127 TFUE; Protocolul nr. 4 anexat la Tratatele UE și FUE, art. 18; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 20 și 21; Regulamentul nr. 1346/2000 al Consiliului)

10.    Acțiune în anulare – Motive – Abuz de putere – Noțiune

(art. 263 TFUE)

11.    Răspundere extracontractuală – Răspundere pentru un act licit – Comportament care intră în competența normativă a Uniunii – Excludere – Limite – Prejudiciu care rezultă din scăderea valorii unor titluri de creanță grecești la momentul punerii în aplicare de către Banca Centrală Europeană a unei oferte de preschimbare destinate deținătorilor de astfel de titluri din sectorul privat – Inexistența unui prejudiciu anormal și special – Răspunderea Băncii – Excludere

(art. 340 al treilea paragraf TFUE; Decizia 2012/153 a Băncii Centrale Europene)

1.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 53 și 57)

2.      Numai cu titlu excepțional și pentru a se asigura că termenul de introducere a acțiunii în anulare nu este eludat, o cerere de despăgubiri este declarată inadmisibilă, și anume atunci când a fost introdusă împreună cu o cerere de anulare, pentru motivul că cererea de despăgubiri viza, în realitate, retragerea unei decizii individuale adresate reclamantei și rămase definitivă și că aceasta ar fi avut drept rezultat, dacă ar fi fost admisă, anihilarea efectelor juridice ale respectivei decizii. Pe de altă parte, atunci când acțiunea în anulare menționată a fost formulată în termenul prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE, o eludare a termenului menționat de o acțiune în despăgubire era exclusă de la bun început.

În această privință, acțiunea în despăgubiri constituie o cale de atac autonomă, având funcția sa specifică în cadrul sistemului căilor de atac și fiind subordonată unor condiții de exercitare concepute în considerarea obiectului său specific. În timp ce acțiunile în anulare și în constatarea abținerii de a acționa urmăresc sancționarea nelegalității unui act obligatoriu din punct de vedere juridic sau a lipsei unui astfel de act, acțiunea în despăgubiri are ca obiect cererea de reparare a unui prejudiciu care decurge dintr‑un act sau dintr‑un comportament ilicit imputabil unei instituții a Uniunii. Pe de o parte, această autonomie a acțiunii în despăgubiri nu poate fi repusă în discuție de simplul fapt că o reclamantă decide să formuleze acțiuni în anulare și în despăgubiri în mod succesiv. Pe de altă parte, inadmisibilitatea unei acțiuni în anulare nu antrenează inadmisibilitatea unei acțiuni în despăgubiri introduse ulterior, pentru simplul motiv că aceste acțiuni se bazează pe motive de nelegalitate similare sau chiar identice. Astfel, o asemenea interpretare ar fi contrară însuși principiului autonomiei căilor de atac și, prin urmare, ar priva articolul 268 TFUE coroborat cu articolul 340 al treilea paragraf TFUE de efectul său util.

(a se vedea punctele 60 și 61)

3.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 64-66 și 116)

4.      În ceea ce privește prima condiție de angajare a răspunderii Uniunii în temeiul articolului 340 TFUE, referitoare la conduita ilicită imputată instituției sau organului în cauză, trebuie să fie demonstrată existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor. Criteriul decisiv care permite să se considere că o încălcare este suficient de gravă constă în nerespectarea manifestă și gravă, de către instituția sau organul Uniunii în cauză, a limitelor impuse puterii sale de apreciere. Numai în cazul în care instituția sau organul în cauză nu dispune decât de o marjă de apreciere considerabil redusă sau chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului Uniunii poate fi suficientă pentru a se stabili existența unei încălcări suficient de grave.

Comportamentele reproșate Băncii Centrale Europene au intervenit în cadrul misiunilor care îi sunt încredințate pentru definirea și pentru punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii, în temeiul articolelor 127 TFUE și 282 TFUE și al articolului 18 din Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, în special prin intervenția sa pe piețele de capital și gestionarea operațiunilor de creditare. Aceste dispoziții conferă Băncii o largă putere de apreciere, a cărei exercitare implică evaluări complexe de ordin economic și social, precum și evaluări supuse unor evoluții rapide, care trebuie să fie efectuate în contextul Eurosistemului sau al Uniunii în ansamblu. Astfel, o eventuală încălcare suficient de gravă a normelor de drept în cauză trebuie să se bazeze pe nerespectarea vădită și gravă a limitelor puterii de apreciere largi de care dispune Banca în exercitarea competențelor sale în domeniul politicii monetare. Această concluzie este cu atât mai valabilă cu cât exercitarea respectivei puteri discreționare implică necesitatea ca Banca, pe de o parte, să anticipeze și să evalueze evoluții economice cu caracter complex și nesigur, precum evoluția piețelor financiare, a masei monetare și a ratei inflației, care afectează buna funcționare a Eurosistemului și a sistemelor de plată și de credit și, pe de altă parte, să efectueze alegeri de ordin politic, economic și social care impun un echilibru și un arbitraj între diferitele obiective prevăzute la articolul 127 alineatul (1) TFUE, obiectivul principal fiind menținerea stabilității prețurilor.

În plus, în ceea ce privește activitatea normativă a instituțiilor, inclusiv adoptarea de către Bancă a unor acte cu aplicabilitate generală, abordarea restrictivă în privința răspunderii Uniunii ca urmare a exercitării activităților normative menționate se explică prin aceea că, pe de o parte, exercitarea funcției legislative, chiar și în cazul în care există un control jurisdicțional al legalității actelor, nu trebuie să fie îngrădită de perspectiva unor acțiuni în despăgubire de fiecare dată când interesul general al Uniunii impune luarea unor măsuri normative care ar putea aduce atingere intereselor particularilor și că, pe de altă parte, într‑un context normativ caracterizat prin existența unei puteri de apreciere extinse, indispensabilă pentru punerea în aplicare a unei politici a Uniunii, răspunderea Uniunii nu poate fi angajată decât dacă instituția în cauză a încălcat în mod vădit și grav limitele impuse exercitării atribuțiilor sale.

(a se vedea punctele 67-69)

5.      Dreptul de a se baza pe principiul protecției încrederii legitime revine oricărei persoane aflate în situația în care o instituție a Uniunii i‑a creat așteptări justificate. Dreptul de a invoca acest principiu presupune totuși îndeplinirea a trei condiții cumulative. În primul rând, administrația Uniunii trebuie să fi furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. În al doilea rând, aceste asigurări trebuie să fie de natură să dea naștere unei așteptări legitime în percepția persoanei căreia îi sunt adresate. În al treilea rând, asigurările furnizate trebuie să fie conforme normelor aplicabile. Mai mult, deși posibilitatea de a invoca protecția încrederii legitime, în calitate de principiu fundamental al dreptului Uniunii, aparține oricărui operator economic căruia o instituție i‑a creat așteptări justificate, totuși, atunci când un operator economic prudent și avizat este în măsură să prevadă adoptarea unei măsuri a Uniunii de natură să îi afecteze interesele, acesta nu poate invoca beneficiul principiului amintit atunci când această măsură este adoptată. În plus, operatorii economici nu își pot plasa încrederea legitimă în menținerea unei situații existente care poate fi modificată în temeiul puterii de apreciere a instituțiilor Uniunii, în special într‑un domeniu precum cel al politicii monetare, al cărui obiect presupune o adaptare constantă în funcție de fluctuațiile situației economice.

(a se vedea punctele 75 și 76)

6.      Nu pot constitui asigurări precise, necondiționate și concordante provenind de la surse autorizate și fiabile, care ar fi putut crea așteptări legitime în percepția creditorilor privați deținători de titluri de creanță grecești, declarațiile publice din partea anumitor membri ai Băncii Centrale Europene efectuate în anii 2010 și 2011 urmărind să excludă o eventuală restructurare a datoriei publice grecești. Astfel, având în vedere, în primul rând, caracterul lor general, în al doilea rând, lipsa de competență a Băncii de a decide cu privire la o eventuală restructurare a datoriei publice a unui stat membru afectat de un deficit de plată selectiv și, în al treilea rând, incertitudinea care exista pe piețele financiare la momentul respectiv, în special, în ceea ce privește evoluția viitoare a situației financiare a Republicii Elene, aceste declarații nu puteau fi calificate drept asigurări precise și necondiționate provenind de la surse autorizate și de încredere, și chiar mai puțin cu privire la eventuala neadoptare de către acest stat membru a unei decizii privind o astfel de restructurare.

Astfel, deși Banca a fost implicată în supravegherea evoluției situației financiare a Republicii Elene, ca parte a „troicii”, formate din aceasta, Fondul Monetar Internațional (FMI) și Comisie, ea nu era competentă să decidă cu privire la o astfel de măsură, care ține, în primul rând, dacă nu exclusiv, de puterea suverană și de autoritatea bugetară a statului membru în cauză, în special de puterea sa legislativă, și, într‑o oarecare măsură, de coordonarea politicii economice de către statele membre în temeiul articolului 120 TFUE și următoarele. În aceste circumstanțe, opoziția față de o astfel de restructurare, după cum a fost exprimată în mod repetat în public de președinții succesivi ai Băncii într‑un climat de incertitudine în creștere în percepția participanților la piețele financiare, trebuia să fie interpretată ca având o semnificație pur politico‑economică. În special, procedând astfel, autorii urmăreau să pună în gardă respectivii participanți față de, pe de o parte, o deteriorare suplimentară a situației economice la momentul respectiv, chiar și o eventuală insolvabilitate a Republicii Elene, ale cărei titluri potențial în deficit nu ar mai putea fi acceptate în cadrul operațiunilor de credit ale Eurosistemului, și, pe de altă parte, riscurile pe care o astfel de evoluție le‑ar putea implica pentru stabilitatea sistemului financiar și pentru funcționarea Eurosistemului în ansamblu. În plus, această opoziție a președinților succesivi ai Băncii era însoțită de precizarea potrivit căreia, în cazul în care un astfel de deficit ar trebui totuși să se producă și statele membre în cauză ar decide să restructureze datoria publică, Banca ar impune ca această restructurare să fie susținută de garanții suficiente pentru a proteja integritatea sa și pentru a menține stabilitatea și încrederea în piețele financiare. Rezultă că, procedând astfel, Banca nu a alimentat așteptări legitime cu privire la menținerea opoziției sale în cazul unei decizii contrare a statelor membre în cauză de a efectua o astfel de restructurare sau chiar cu privire la eventuala sa capacitate juridică – inexistentă – de a preveni o astfel de abordare.

Pe de altă parte, achiziționarea de către un investitor de titluri de creanță de stat este, prin definiție, o tranzacție care implică un anumit risc financiar, deoarece este supus elementelor aleatorii ale evoluției piețelor de capital. Or, având în vedere situația economică a Republicii Elene și incertitudinile care o priveau la momentul respectiv, investitorii care au achiziționat titluri de creanță grecești în perioada în care criza financiară din Republica Elenă era în vârful său nu pot pretinde că au acționat ca operatori economici prudenți și avizați putându‑se prevala de existența unor așteptări legitime. Dimpotrivă, având în vedere declarațiile publice ale Băncii, investitorii menționați ar fi trebuit să cunoască situația economică extrem de instabilă care determina fluctuația valorii titlurilor de creanță grecești achiziționate de ei, precum și riscul deloc neglijabil al unui deficit, chiar dacă doar selectiv al Republicii Elene. Pe de altă parte, un operator economic prudent și avizat, care a avut cunoștință de aceste declarații publice, nu ar fi putut exclude riscul unei restructurări a datoriei publice grecești, având în vedere divergența de opinii existente în acest sens, în cadrul statelor membre din zona euro și al celorlalte organisme implicate, precum Comisia, FMI și Banca.

(a se vedea punctele 78, 79, 81 și 82)

7.      Principiul general al egalității de tratament prevede ca situațiile comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situațiile diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv. Caracterul comparabil al unor situații diferite se apreciază având în vedere toate elementele care le caracterizează. Aceste elemente trebuie să fie determinate și evaluate în special în funcție de obiectul și de finalitatea actului Uniunii care instituie distincția în cauză. În plus, trebuie luate în considerare principiile și obiectivele domeniului din care face parte actul respectiv.

În această privință, investitori privați care au cumpărat titluri de creanță grecești exclusiv în interesul lor patrimonial privat, oricare ar fi motivul concret al deciziilor lor de investiție, se aflau într‑o situație diferită de cea a băncilor centrale ale Eurosistemului care au achiziționat de asemenea astfel de titluri în exercitarea misiunilor lor fundamentale, potrivit articolului 127 alineatele (1) și (2) TFUE coroborat cu articolul 282 alineatul (1) TFUE, precum și cu articolul 18 alineatul (1) prima liniuță din Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, cu obiectivul menținerii stabilității prețurilor și al bunei gestionări a politicii monetare, precum și în limitele stabilite de dispozițiile Deciziei 2010/281 de instituire a unui program privind piețele titlurilor de valoare. Astfel, în lipsa caracterului comparabil al situațiilor în cauză, încheierea și punerea în aplicare a unui acord de preschimbare având ca obiect preschimbarea titlurilor de creanță grecești deținute de Banca Centrală Europeană și de băncile centrale naționale ale Eurosistemului pentru a evita ca acestea să participe la restructurarea datoriei publice grecești nu pot constitui o încălcare a principiului egalității de tratament.

De asemenea, nici investitorii privați și băncile centrale ale Eurosistemului nu ar fi în situații comparabile în ceea ce privește impactul asupra economiei europene al efectelor create de reducerea valorii creanțelor lor. Astfel, având în vedere valoarea totală a titlurilor de creanță grecești achiziționate și deținute de respectivele bănci centrale, eventuala participare a unor astfel de bănci la restructurarea datoriei publice a unui stat membru al zonei euro, indiferent de caracterul său legal sau nelegal din perspectiva articolului 123 TFUE, ar fi riscat să afecteze integritatea financiară a Eurosistemului în ansamblul său și, în special, capacitatea sa de a interveni pe piețele financiare și de a refinanța instituțiile de credit în temeiul articolului 18 alineatul (1) prima și a doua liniuță din Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene. În această privință, trebuie precizat că titlurile de creanță de stat reprezintă simultan garanții pe care se presupune în mod normal că aceste bănci centrale trebuie să le accepte pentru operațiunile de credit în cadrul Eurosistemului și pentru menținerea accesului instituțiilor de credit naționale la lichidități. Rezultă că trebuie respinsă de asemenea o obiecție potrivit căreia Banca și băncile centrale naționale ale Eurosistemului și‑ar fi rezervat un statut de creditor de rang privilegiat în detrimentul sectorului privat, sub pretextul misiunii lor de politică monetară.

Pe de altă parte, crearea, prin încheierea și prin punerea în aplicare a acordului de preschimbare menționat, a pretinsului statut de creditor privilegiat al băncilor centrale ale Eurosistemului pentru a scăpa de restructurarea datoriei publice grecești nu poate fi considerată abuzivă sau ca depășind limitele competențelor Băncii. Dimpotrivă, aceste măsuri se înscriau în cadrul exercitării competențelor și a misiunilor sale fundamentele în sensul în care acestea vizau în mod precis să păstreze o marjă de manevră a respectivelor bănci centrale și să asigure continuitatea bunei funcționări a Eurosistemului. În această privință, încheierea acordului menționat urmărea să evite ca băncile centrale ale Eurosistemului să participe la restructurarea datoriei publice grecești prin sacrificarea unei părți din valoarea titlurilor de creanță grecești deținute în portofoliile lor. Or, o participare necondiționată a respectivelor bănci centrale la restructurarea menționată ar fi riscat în mod precis să fie calificată drept intervenție care are un efect echivalent cu cel al achiziționării directe de către aceste bănci de titluri de stat, interzisă de articolul 123 TFUE.

(a se vedea punctele 87, 88, 92, 93, 108 și 114)

8.      Nu poate constitui o inegalitate de tratament imputabilă Băncii Centrale Europene în detrimentul investitorilor privați faptul că articolul 1 din Decizia 2012/153 privind eligibilitatea titlurilor de creanță tranzacționabile emise sau garantate pe deplin de Republica Elenă în contextul ofertei de preschimbare a datoriei lansate de Republica Elenă prevedea o obligație a acesteia din urmă de a asigura o măsură de îmbunătățire a calității colateralului în beneficiul băncilor centrale naționale, sub forma unui program de achiziționare destinat să justifice calitatea titlurilor în cauză. Astfel, prin faptul că urmărea doar să garanteze menținerea posibilității ca băncile centrale menționate să accepte titlurile de creanță grecești ca garanții adecvate în scopul unor operațiuni de creditare ale Eurosistemului, în sensul articolului 18 alineatul (1) a doua liniuță din Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, obligația respectivă asigura menținerea marjei de manevră a băncilor centrale ale Eurosistemului în temeiul dispozițiilor articolului 127 alineatele (1) și (2) TFUE coroborat cu articolul 282 alineatul (1) TFUE, precum și în temeiul articolului 18 alineatul (1) prima și a doua liniuță din respectivul Protocol privind Statutul și, prin urmare, viza o situație care nu era comparabilă cu cea în care se aflau investitorii privați. Astfel, din moment ce aceștia din urmă achiziționaseră și dețineau titluri de creanță grecești în scopuri exclusiv private, se aflau într‑o situație diferită de cea a băncilor centrale ale Eurosistemului învestite cu puteri și cu obligații în conformitate cu dispozițiile citate anterior. Rezultă că respectivii investitori privați nu puteau pretinde, în temeiul principiului egalității de tratament, beneficiul similar unui program de răscumpărare a titlurilor lor de creanță de către statul elen.

În această privință, măsura menționată nu poate fi consideră abuzivă sau ca depășind limitele competențelor Băncii, ci ca înscriindu‑se în cadrul exercitării competențelor și misiunilor sale fundamentele în sensul în care acestea vizau în mod precis să păstreze marja de manevră a respectivelor bănci centrale și să asigure continuitatea bunei funcționări a Eurosistemului.

(a se vedea punctele 94 și 108)

9.      Clauza denumită par condicio creditorum sau pari passu, care presupune că creditorii sunt tratați în mod egal la plată, nu există în ordinea juridică a Uniunii. În această privință, Regulamentul nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvență a constatat existența unor divergențe considerabile cu privire la acest aspect în sistemele juridice naționale, inclusiv cu privire la tratamentul preferențial al creditorilor, și s‑a limitat să stabilească norme de conflict de legi uniforme, printre altele, pentru a coordona distribuirea veniturilor obținute pentru a păstra la maximum egalitatea de tratament a creditorilor.

În plus, în măsura în care o normă care impune pari passu ar implica o egalitate de tratament al creditorilor, fără să se țină seama de situațiile distincte în care se află în special investitorii privați, pe de o parte, și băncile centrale ale Eurosistemului acționând în exercitarea atribuțiilor care le revin în temeiul articolului 127 TFUE și al articolului 18 din Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, pe de altă parte, recunoașterea unei astfel de norme în ordinea juridică a Uniunii ar putea să contravină principiului egalității de tratament, așa cum este consacrat la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În consecință, numai includerea sa în cadrul clauzelor contractuale, inclusiv cele referitoare la emiterea și la vânzarea de titluri de creanță de stat, care reglementează relația dintre emitent și debitor și deținătorul și creditorul unei obligații, este, eventual, de natură să atribuie un caracter obligatoriu din punct de vedere juridic unei clauze pari passu.

(a se vedea punctele 98-101)

10.    A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 106)

11.    În ceea ce privește răspunderea extracontractuală a Băncii Centrale Europene în temeiul articolului 340 al treilea paragraf TFUE ca urmare a unui act legal care intră în sfera de competență normativă a Uniunii, în stadiul actual al dreptului acesteia, examinarea comparativă a ordinilor juridice ale statelor membre nu permite să se consacre existența unui regim al răspunderii extracontractuale a Uniunii determinate de exercitarea licită de către aceasta a activităților care intră în sfera normativă. Prin urmare, în ceea ce privește actele cu caracter general adoptate de Bancă în temeiul competențelor sale decizionale normative, precum Decizia 2012/153/UE privind eligibilitatea titlurilor de creanță tranzacționabile emise sau garantate pe deplin de Republica Elenă în contextul ofertei de preschimbare a datoriei lansate de Republica Elenă, sau în ceea ce privește refuzul acesteia de a adopta un asemenea act, o cerere de despăgubiri trebuie să fie, pentru acest unic motiv, respinsă.

În plus, în ipoteza în care ar fi recunoscut principiul unei asemenea răspunderi, angajarea răspunderii Băncii ar presupune existența unui prejudiciu anormal și special. Un prejudiciu prezintă un caracter anormal dacă depășește limitele riscurilor economice inerente activităților din sectorul economic în cauză și trebuie calificat drept special dacă actul în cauză afectează o categorie specială de operatori economici într‑un mod disproporționat în raport cu alți operatori. Nu aceasta este situația unui prejudiciu constând în reducerea valorii unor titluri de creanță grecești la momentul punerii în aplicare a respectivei oferte de preschimbare a obligațiunilor grecești în contextul implicării investitorilor privați și al unei proceduri prevăzute de dreptul elen care face obligatorie preschimbarea de titluri pentru toți investitorii privați în cauză. Astfel, acest prejudiciu nu depășește limitele riscurilor economice inerente activităților comerciale din cadrul sectorului financiar, în special inerente tranzacțiilor cu titluri de creanță negociabile emise de un stat, în special atunci când respectivul stat prezintă un rating redus. Dimpotrivă, indiferent de principiul general potrivit căruia orice creditor trebuie să suporte riscul de insolvabilitate a debitorului său, inclusiv statal, astfel de tranzacții sunt realizate pe piețe deosebit de volatile, de multe ori supuse unor elemente aleatoare și unor riscuri necontrolabile în ceea ce privește scăderea sau creșterea valorii unor asemenea titluri, fapt care poate echivala cu o invitație la speculații pentru a obține randamente ridicate într‑o perioadă foarte scurtă. În consecință, presupunând chiar că toți operatorii care solicită repararea respectivului prejudiciu nu s‑au angajat în tranzacții de natură speculativă, aceștia trebuiau să fie conștienți de astfel de elemente aleatoare și riscuri cu privire la o eventuală pierdere considerabilă de valoare a titlurilor achiziționate. Această afirmație este cu atât mai valabilă cu cât, chiar înainte de începerea crizei sale financiare din 2009, statul membru emitent în cauză se confrunta deja cu o datorie și cu un deficit ridicate. Prin urmare, prejudiciul suferit nu poate fi calificat drept anormal.

Nu este posibilă nici calificarea acestui prejudiciu drept special, deoarece operatorii în cauză au fost supuși, în același temei ca toți ceilalți investitori privați, desigur cu excepția băncilor centrale ale Eurosistemului, tranzacției de preschimbare voluntară de titluri de creanță care implicau investitorii privați și mecanismului de reducere întemeiat pe dreptul național. În aceste condiții și având în vedere numărul mare de investitori implicați, identificați prin dreptul național menționat în mod general și obiectiv în special în funcție de numerele de serie ale titlurilor în cauză, operatorii care solicită repararea respectivului prejudiciu nu pot fi considerați ca aparținând unei anumite categorii de operatori economici care erau afectați în mod disproporționat în raport cu alți operatori.

(a se vedea punctele 119-122)