Language of document : ECLI:EU:T:2022:523

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea extinsă)

7 septembrie 2022(*)

„Funcție publică – Personalul BEI – Remunerație – Indemnizație de reinstalare – Stabilirea reședinței agentului la propria locuință după încetarea raporturilor de muncă – Articolul 13 primul paragraf a doua liniuță din Dispozițiile administrative aplicabile personalului BEI – Noțiunea de locuință – Interpretare literală potrivit unei versiuni lingvistice preponderente – Competență de fond – Litigiu cu caracter pecuniar – Admisibilitate”

În cauza T‑529/20,

LR, reprezentat de J. L. Gómez de la Cruz Coll și M. Casado García‑Hirschfeld, avocați,

reclamant,

împotriva

Băncii Europene de Investiții (BEI), reprezentată de A. V. García Sánchez și I. Zanin, în calitate de agenți, asistate de A. Manzaneque Valverde și J. Rivas de Andrés, avocați,

pârâtă,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea extinsă),

compus din domnii M. Van der Woude, președinte, S. Papasavvas, R. da Silva Passos, V. Valančius (raportor) și M. Sampol Pucurull, judecători,

grefier: P. Nuñez Ruiz, administratoare,

având în vedere faza scrisă a procedurii,

în urma ședinței din 24 februarie 2022,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin acțiunea întemeiată pe articolul 270 TFUE și pe articolul 50a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, reclamantul, LR, solicită, pe de o parte, anularea deciziei Băncii Europene de Investiții (BEI) din 9 ianuarie 2020 prin care i s‑a refuzat acordarea indemnizației de reinstalare (denumită în continuare „decizia atacată”) și, pe de altă parte, obligarea BEI la plata indemnizației de reinstalare și a dobânzilor de întârziere calculate la rata Băncii Centrale Europene (BCE), majorată cu 2 puncte.

 Istoricul cauzei

2        Reclamantul a fost recrutat de BEI la [confidențial] și a fost pensionat la [confidențial].

3        În această perioadă, reclamantul locuia împreună cu familia sa la [confidențial].

4        La 4 septembrie 2019, reclamantul a solicitat BEI plata unei indemnizații de reinstalare pentru motivul că, ulterior pensionării sale, s‑a mutat la [confidențial].

5        La 9 ianuarie 2020, prin decizia atacată, BEI a respins cererea reclamantului pentru motivul că era proprietarul casei în care s‑a reinstalat și că, din acest motiv, nu îndeplinea condițiile de acordare a indemnizației de reinstalare prevăzute la articolul 13 din Dispozițiile administrative aplicabile personalului BEI (denumite în continuare „Dispozițiile administrative”).

6        La 19 februarie 2020, reclamantul a solicitat președintelui BEI, cu titlu principal, acordarea indemnizației de reinstalare în ipoteza în care, în cauza în care s‑a pronunțat, între timp, Hotărârea din 12 mai 2021, DF și DG/BEI (T‑387/19, nepublicată, EU:T:2021:258), Tribunalul s‑ar pronunța în favoarea reclamanților și, cu titlu subsidiar, reexaminarea deciziei atacate, în conformitate cu articolul 41 din Regulamentul personalului BEI.

7        Prin decizia din 15 mai 2020, notificată la 20 mai 2020, BEI a respins cererea de reexaminare a reclamantului (denumită în continuare „decizia de respingere a cererii de reexaminare”) pentru motivul că, potrivit interpretării sale, expresia „propria locuință”, care figurează la articolul 13 primul paragraf a doua liniuță din Dispozițiile administrative, desemnează proprietatea agentului sau a unui membru al familiei sale.

 Concluziile părților

8        BEI solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        anularea deciziei de respingere a cererii de reexaminare;

–        obligarea BEI la plata indemnizației de reinstalare împreună cu dobânzile de întârziere calculate la rata BCE, majorată cu 2 puncte;

–        obligarea BEI la plata cheltuielilor de judecată.

9        BEI solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

 Cu privire la concluziile având ca obiect anularea deciziei de respingere a cererii de reexaminare

10      Prin intermediul celui de al doilea capăt de cerere, reclamantul solicită Tribunalului anularea deciziei de respingere a cererii de reexaminare.

11      În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante privind în special Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), care trebuie aplicată prin analogie în speță, concluziile în anulare îndreptate formal împotriva deciziei de respingere a unei reclamații au ca efect, în cazul în care această decizie este lipsită de conținut autonom, sesizarea Tribunalului cu privire la actul împotriva căruia a fost formulată reclamația (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2021, EJ/BEI, T‑585/19, nepublicată, EU:T:2021:142, punctul 22 și jurisprudența citată).

12      În speță, trebuie arătat că decizia de respingere a cererii de reexaminare nu modifică nici sensul, nici domeniul de aplicare al deciziei atacate prin care BEI a refuzat să acorde reclamantului indemnizația de reinstalare cu ocazia mutării sale la [confidențial].

13      În consecință, este necesar să se constate că BEI nu a efectuat, în decizia de respingere a cererii de reexaminare, o nouă examinare a situației reclamantului în raport cu elemente noi de drept și de fapt pe care acesta din urmă ar fi putut să le invoce împotriva deciziei atacate, ci s‑a limitat, ca răspuns la cererea de reexaminare a reclamantului din 19 februarie 2020, să aducă precizări cu privire la motivele acestei decizii. Or, asemenea precizări nu pot justifica considerarea respingerii unei cereri de reexaminare drept un act autonom care lezează reclamantul.

14      Prin urmare, concluziile în anulare trebuie considerate ca fiind îndreptate numai împotriva deciziei atacate, a cărei legalitate trebuie însă examinată ținând seama de motivarea care figurează în decizia de respingere a cererii de reexaminare, care se consideră că coincide cu cea a deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2021, KO/Comisia, T‑389/20, nepublicată, EU:T:2021:436, punctul 15 și jurisprudența citată).

 Cu privire la concluziile prin care se solicită anularea deciziei atacate

15      În susținerea primului capăt de cerere, reclamantul invocă patru motive, întemeiate, în primul rând, pe încălcarea articolului 13 din Dispozițiile administrative, în al doilea rând, pe o încălcare a obligației de consultare a reprezentanților personalului BEI, în al treilea rând, pe o încălcare a principiilor proporționalității, protecției drepturilor dobândite și protecției încrederii legitime și a obligației de a prevedea un regim tranzitoriu și, în al patrulea rând, pe o încălcare a principiilor egalității de tratament și nediscriminării, a obligației de solicitudine și a principiului bunei administrări.

16      În ceea ce privește primul motiv, reclamantul susține că BEI efectuează o interpretare eronată a articolului 13 din Dispozițiile administrative, referitor la rambursarea cheltuielilor și la indemnizația forfetară la încetarea raporturilor de muncă.

17      Reclamantul arată că BEI interpretează în mod eronat expresia „propria locuință” ca desemnând „proprietatea imobiliară în care agentul sau soțul său deține o participație, oricât de nesemnificativă ar fi aceasta”, chiar dacă agentul în cauză sau familia sa nu are și nu a avut niciodată reședința în această locuință.

18      Potrivit BEI, decizia atacată nu s‑ar întemeia pe o nouă interpretare a expresiei „propria locuință”, ci pe aplicarea corectă a articolului 13 din Dispozițiile administrative, interpretat în lumina contextului, a economiei generale și a finalității sale. BEI apreciază că interpretarea articolului 13 primul paragraf a doua liniuță din Dispozițiile administrative, astfel cum este susținută de reclamant, ar lipsi această dispoziție de efect util.

19      Conform unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul în care se înscrie și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte. Geneza unei dispoziții de drept al Uniunii poate de asemenea să ofere elemente importante pentru interpretarea acesteia (Hotărârea din 2 septembrie 2021, CRCAM, C‑337/20, EU:C:2021:671, punctul 31; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2021, AM/BEI, T‑134/19, EU:T:2021:119, punctul 60).

20      În primul rând, trebuie amintit că articolul 13 din Dispozițiile administrative, în versiunea aplicabilă litigiului, are următorul cuprins:

„Persoana care și‑a schimbat locul de reședință, după încetarea raporturilor de muncă, pentru a‑l stabili la o distanță de cel puțin 50 [kilometri (km)] de ultimul său loc de repartizare, are dreptul:

–        la rambursarea cheltuielilor de mai jos, în măsura în care acestea nu sunt suportate din alte surse, și

–        la indemnizația forfetară de mai jos – diminuată eventual cu indemnizațiile care i‑ar fi plătite din alte surse – cu condiția să nu își fi stabilit reședința la propria locuință.

[…]

13.3. Indemnizație de reinstalare

Persoana care a efectuat trei ani de serviciu – sau fără aplicarea unor condiții privind vechimea în serviciu în cazul în care [BEI] a reziliat sau nu a prelungit contractul – primește după instalarea efectivă la noul loc de reședință o indemnizație de reinstalare în cuantum echivalent cu ultimul salariu lunar de bază, cu condiția să nu fi fost concediată pentru un motiv grav.

În plus, persoana a cărei familie – în măsura în care locuia împreună cu aceasta – s‑a instalat efectiv la noul său loc de reședință, stabilit la o distanță de cel puțin 50 km în linie dreaptă de la locul de repartizare, primește a doua oară un cuantum identic.

Atunci când ambii soți lucrează în serviciul [BEI] și au dreptul la indemnizația de instalare, aceasta se plătește doar aceluia dintre ei al cărui salariu de bază lunar este mai mare.”

21      Astfel, în ceea ce privește modul de redactare a articolului 13 din Dispozițiile administrative, este necesar să se constate că acest articol prevede plata unei indemnizații forfetare de reinstalare în beneficiul unui agent al BEI care și‑a schimbat locul de reședință, după încetarea raporturilor de muncă, pentru a‑l stabili la o distanță de cel puțin 50 de kilometri (km) de ultimul loc de repartizare.

22      Articolul 13 primul paragraf a doua liniuță din Dispozițiile administrative subordonează însă acordarea acestei indemnizații condiției ca agentul în cauză să nu își fi stabilit reședința la propria locuință.

23      În lipsa unei definiții, în Dispozițiile administrative, a noțiunilor de „reședință” și de „locuință”, aceste noțiuni trebuie interpretate în conformitate cu sensul lor obișnuit în limbajul curent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2021, Phantasialand, C‑406/20, EU:C:2021:720, punctele 28 și 29).

24      Este însă necesar să se arate că termenul francez „foyer”, care figurează în versiunea în limba franceză a Dispozițiilor administrative, a fost tradus prin termenul „home” în versiunea engleză a dispozițiilor menționate și că BEI s‑a întemeiat pe această din urmă versiune atât în decizia atacată, cât și în decizia de respingere a cererii de reexaminare.

25      Or, termenul englez „home” desemnează de asemenea o casă sau un apartament, astfel încât expresia „own home” poate fi interpretată ca făcând trimitere, după cum susține BEI, la noțiunea de proprietate imobiliară.

26      În schimb, termenul francez „foyer”, potrivit Dictionnaire de l’Académie française (Dicționarul Academiei Franceze), desemnează locul în care se face focul și, prin extensie, locul în care locuiește familia unei persoane. În ceea ce privește adjectivul francez „propre”, plasat în fața termenului „foyer”, acesta are ca unic scop, prin întărirea adjectivului posesiv „son”, să insiste asupra împrejurării că respectivul cămin este efectiv cel al agentului.

27      În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții de drept al Uniunii nu poate constitui singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Dispozițiile dreptului Uniunii trebuie astfel să fie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii. În caz de neconcordanță între diferitele versiuni lingvistice ale unui text din dreptul Uniunii, dispoziția în cauză trebuie, în principiu, să fie interpretată în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Trapeza Peiraios, C‑243/20, EU:C:2021:1045, punctul 32 și jurisprudența citată).

28      Or, în speță, versiunea aplicabilă litigiului privind articolul 13 din Dispozițiile administrative provine dintr‑o propunere redactată și adoptată în franceză, iar BEI a ales să indice în mod expres, în ultimul paragraf al introducerii Dispozițiilor administrative, că versiunile engleză și germană ale dispozițiilor menționate sunt „o traducere a versiunii originale franceze”.

29      Prin urmare, în aceste împrejurări speciale, pentru a stabili în mod obiectiv intenția autorului dispoziției în litigiu la momentul adoptării sale, este necesar ca Tribunalul, în prezenta cauză, să interpreteze noțiunile de „reședință” și „locuință” în conformitate cu sensul lor obișnuit în limba franceză.

30      Astfel, pe baza definiției furnizate de Dictionnaire de l’Académie française, termenul „résidence” corespunde faptului de a fi stabilit în mod durabil sau permanent într‑un loc și, prin extensie, desemnează locul sau locuința în care o persoană este stabilită.

31      În consecință, din modul de redactare a articolului 13 din Dispozițiile administrative rezultă că agentul BEI care și‑a schimbat locul de reședință, după încetarea raporturilor de muncă, pentru a‑l stabili la o distanță de cel puțin 50 km de ultimul loc de repartizare, are dreptul la o indemnizație de reinstalare, cu condiția ca acest loc de reședință să nu coincidă cu locuința în care are reședința familia sa.

32      În această privință, trebuie arătat că, contrar celor susținute de BEI, împrejurarea că un funcționar sau un agent dispune de o proprietate imobiliară într‑o țară, în special țara sa de origine, nu poate fi suficientă pentru a demonstra că locuia acolo în mod permanent sau obișnuit sau că intenționa să se stabilească în această țară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2020, UI/Comisia, T‑362/19, nepublicată, EU:T:2020:562, punctul 82).

33      Astfel, împrejurarea că un funcționar sau un agent este locatar sau proprietar al locuinței sale într‑o țară – fapt care ține de libertatea de a‑și organiza viața personală și familială – nu poate, prin ea însăși, să demonstreze că această persoană a stabilit sau nu centrul permanent sau obișnuit al intereselor sale în țara respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2010, Tzvetanova/Comisia, F‑33/09, EU:F:2010:18, punctul 52).

34      În sfârșit, locuința deținută de o persoană nu corespunde nici în mod necesar, nici sistematic cu locul de reședință al membrilor familiei acestei persoane.

35      În consecință, este necesar să se înțeleagă că sintagma „cu condiția să nu își fi stabilit reședința la propria locuință”, care figurează la articolul 13 primul paragraf a doua liniuță din Dispozițiile administrative, exclude acordarea indemnizației de reinstalare în cazul în care agentul în cauză își transferă reședința obișnuită în locul în care au reședința membrii familiei sale, iar nu în cazul în care locuința în care agentul se reinstalează este proprietatea sa.

36      În al doilea rând, interpretarea contextuală a articolului 13 primul paragraf a doua liniuță din Dispozițiile administrative confirmă interpretarea literală a acestui articol.

37      Astfel, în primul rând, articolul 1.3 al doilea paragraf prima teză din Dispozițiile administrative, referitor indemnizația de instalare, articolul 5 al doilea paragraf din anexa VII la Dispozițiile administrative, referitor la indemnizația de instalare pentru membrii personalului repartizat în birouri exterioare, și articolul 6 al doilea paragraf din anexa menționată, referitor la locuința membrilor personalului repartizați în birouri exterioare ale Uniunii, utilizează termenul „locuință” pentru a desemna reședința agentului atunci când membrii familiei sale au reședința împreună cu el.

38      De asemenea, articolul 3.10 primul paragraf litera (b) și al treilea paragraf din anexa X la dispozițiile administrative, referitoare la procedurile administrative în materie medicală, impune agentului să informeze fără întârziere serviciul medical al BEI cu privire la orice caz de boală contagioasă gravă care îl afectează pe el însuși sau pe alți „membri ai familiei sale”.

39      Astfel, aceste dispoziții confirmă interpretarea potrivit căreia termenul „locuință”, prevăzut la articolul 13 primul paragraf a doua liniuță din Dispozițiile administrative, corespunde locului în care au reședința obișnuită membrii familiei agentului, iar nu locuinței al cărei proprietar este agentul.

40      În al doilea rând, este necesar să se arate că articolul 1 primul paragraf a doua liniuță din Dispozițiile administrative, referitor la rambursarea cheltuielilor și a indemnizațiilor forfetare la angajarea în muncă sau la repartizarea la un alt loc de muncă, cuprinde o clauză de excludere a dreptului la indemnizația de instalare care este redactată în termeni identici cu cei ai articolului 13 primul paragraf a doua liniuță din aceleași dispoziții.

41      Pe de altă parte, articolul 5 alineatul (4) din anexa VII la statut, referitor la indemnizația de instalare, cuprinde de asemenea o clauză de excludere a dreptului la această indemnizație în cazul în care funcționarul a fost repartizat la locul în care are reședința familia sa.

42      În această privință, este adevărat că BEI dispune, în temeiul articolului 308 TFUE, de o autonomie funcțională și instituțională și în special că, prin înlăturarea aplicării articolului 336 TFUE, care atribuie Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene competența de a adopta dispozițiile statutului și Regimul aplicabil celorlalți agenți ai instituțiilor Uniunii, statutul BEI conferă acesteia din urmă o autonomie funcțională pentru stabilirea regimului aplicabil membrilor personalului său. Astfel, în exercitarea acestei competențe, BEI a optat mai curând pentru un regim contractual decât pentru un regim statutar, așa încât este exclus ca dispozițiile statutului să poată fi aplicate, ca atare, raporturilor de muncă dintre BEI și personalul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2003, Comisia/BEI, C‑15/00, EU:C:2003:396, punctul 101, și Hotărârea din 16 decembrie 2004, De Nicola/BEI, T‑120/01 și T‑300/01, EU:T:2004:367, punctul 57 și jurisprudența citată).

43      Cu toate acestea, în prezenta cauză, BEI nu a stabilit modul în care autonomia sa funcțională ar fi încălcată printr‑o interpretare a articolului 13 primul paragraf a doua liniuță din Dispozițiile administrative, care rezultă dintr‑o aplicare prin analogie a jurisprudenței referitoare la statut și care decurge din hotărârea menționată la punctul 44 de mai jos.

44      Astfel, clauza de excludere a dreptului la indemnizația de instalare prevăzută la articolul 5 alineatul (4) din anexa VII la statut se aplică în ipoteza în care funcționarul este repartizat la locul în care familia sa are deja reședința și se instalează împreună cu aceasta, întrucât nu va trebui să suporte cheltuieli de instalare (Hotărârea din 18 noiembrie 2015, FH/Parlamentul, F‑26/15, EU:F:2015:137, punctul 35).

45      În plus, rezultă din jurisprudența referitoare la statut, care poate fi transpusă în speță având în vedere termenii identici în care sunt redactate articolele 1 și 13 din Dispozițiile administrative, că nu numai că nu există nicio diferență de funcții între indemnizațiile de instalare și de reinstalare, ci, dimpotrivă, că există o analogie strânsă între acestea din punctul de vedere al finalităților lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2001, Miranda/Comisia, T‑37/99, EU:T:2001:122, punctul 29).

46      Astfel, jurisprudența citată la punctul 44 de mai sus, care se referă la indemnizația de instalare prevăzută la articolul 5 din anexa VII la statut, este aplicabilă prin analogie indemnizației de reinstalare prevăzute la articolul 6 din anexa menționată și la articolul 13 din Dispozițiile administrative, precum și indemnizației de instalare reglementate la articolul 1 din dispozițiile menționate.

47      Desigur, există o diferență de redactare între, pe de o parte, articolul 1 primul paragraf a doua liniuță și articolul 13 primul paragraf a doua liniuță din Dispozițiile administrative și, pe de altă parte, articolul 5 alineatul (4) din anexa VII la statut.

48      Cu toate acestea, nu rezultă că această diferență care ține numai de redactare implică imposibilitatea de a transpune interpretarea clauzei de excludere a dreptului la indemnizația de instalare prevăzute la articolul 5 alineatul (4) din anexa VII la statut la indemnizațiile de instalare și de reinstalare prevăzute de Dispozițiile administrative în beneficiul agenților BEI.

49      În al treilea și ultimul rând, interpretarea teleologică a articolului 13 primul paragraf a doua liniuță din Dispozițiile administrative confirmă interpretarea literală și contextuală a acestora.

50      În această privință, așa cum arată în mod întemeiat BEI, finalitatea indemnizației de reinstalare, astfel cum rezultă din jurisprudența referitoare la indemnizația de reinstalare prevăzută la articolul 6 din anexa VII la statut, este de a acoperi și de a reduce sarcinile care decurg din reinstalarea fostului funcționar sau agent într‑un mediu nou pentru o perioadă nedeterminată, dar destul de lungă, ca urmare a schimbării reședinței sale principale după încetarea definitivă a raporturilor sale de muncă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2001, Miranda/Comisia, T‑37/99, EU:T:2001:122, punctul 29).

51      Astfel, deși articolul 13 primul paragraf din Dispozițiile administrative condiționează acordarea indemnizației de reinstalare numai de un transfer al reședinței agentului vizat într‑o localitate situată la cel puțin 50 km de locul de repartizare, transferul reședinței vizat de această dispoziție implică în mod necesar un transfer efectiv al reședinței obișnuite a acestui agent la noul loc indicat ca fiind cel al reinstalării (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 aprilie 2001, Miranda/Comisia, T‑37/99, EU:T:2001:122, punctul 30 și jurisprudența citată).

52      În aceste condiții, cheltuielile pe care fostul agent este obligat să le suporte ca urmare a schimbării reședinței sale principale după încetarea definitivă a raporturilor de muncă sunt prezumate ca fiind mai ridicate atunci când se reinstalează împreună cu familia sa, ceea ce justifică faptul că, într‑o asemenea ipoteză, în conformitate cu articolul 13.3 al doilea paragraf din Dispozițiile administrative, un asemenea agent primește o indemnizație de reinstalare echivalentă cu de două ori cuantumul ultimului salariu lunar de bază (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 noiembrie 2015, van der Spree/Comisia, F‑37/15, EU:F:2015:139, punctul 29 și jurisprudența citată).

53      Or, în ipoteza în discuție în prezenta cauză, în care, cu ocazia încetării raporturilor de muncă, un agent se reinstalează împreună cu familia sa, în condițiile în care aceasta locuia împreună cu el la locul ultimei repartizări, nu rezultă că proprietatea locuinței în care se reinstalează agentul îl exonerează de orice cheltuieli legate de transferul reședinței sale principale și familiale și de integrarea sa, precum și cea a membrilor familiei sale, la noul său loc de reședință pentru o durată semnificativă.

54      Într‑adevăr, trebuie arătat că sarcinile pe care le acoperă indemnizația de reinstalare prevăzută la articolul 13 primul paragraf a doua liniuță din Dispozițiile administrative nu sunt definite prin natura lor, ceea ce, de altfel, simplifică sarcina administrației, excluzând necesitatea ca aceasta să verifice cheltuielile efectuate în mod real de agent (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 noiembrie 1978, Verhaaf/Comisia, 140/77, EU:C:1978:197, punctul 17).

55      Astfel, această indemnizație forfetară urmărește acoperirea cheltuielilor care vor fi efectuate în mod inevitabil, dar care este dificil să fie cuantificate și a căror determinare ar fi prea costisitoare și cu complicată pentru administrație (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Slynn prezentate în cauza Evens/Curtea de Conturi, 79/82, EU:C:1982:389, p. 4045).

56      Desigur, împrejurarea că agentul, cu ocazia încetării raporturilor de muncă, se reinstalează într‑o locuință al cărei proprietar sau coproprietar este poate reduce anumite cheltuieli legate de reinstalarea sa, evitând în special costul închirierii noii sale locuințe.

57      Contrar celor susținute de BEI, dintr‑o asemenea împrejurare nu se poate deduce însă o prezumție generală potrivit căreia integrarea agentului în cauză într‑un mediu diferit de cel al ultimului loc de repartizare nu l‑ar expune la niciun fel de cheltuieli.

58      Astfel, nu se poate exclude posibilitatea ca alegerea unei persoane de a‑și transfera reședința obișnuită într‑o reședință secundară să fie însoțită, de exemplu, de lucrări de reparare sau de amenajare care constituie, atunci când această reinstalare intervine ca urmare a încetării raporturilor sale de muncă, cheltuieli pe care indemnizația de reinstalare are vocația să le acopere.

59      În această privință, funcționarul sau agentul care se reinstalează într‑o locuință aflată în proprietatea sa nu se află într‑o situație identică cu cea a funcționarului sau a agentului care își stabilește noua reședință la propria locuință.

60      Astfel, în această ultimă ipoteză, prezumția potrivit căreia funcționarul sau agentul în cauză nu este expus unor cheltuieli de reinstalare se deduce în mod logic din intensitatea legăturilor pe care o persoană le are, în principiu, cu membrii familiei sale și care determină această persoană să revină cât mai frecvent posibil la locul în care locuiește familia sa.

61      Ținând seama de intensitatea acestor legături, nu se poate considera în mod rezonabil, la momentul încetării raporturilor de muncă ale agentului și al transferului reședinței sale obișnuite la propria locuință, că agentul respectiv se confruntă cu necesitatea de a se adapta la un nou mediu.

62      Rezultă din tot ceea ce precedă că, prin refuzul de a acorda reclamantului indemnizația de reinstalare pentru motivul că era proprietarul locuinței în care s‑a reinstalat, BEI s‑a întemeiat pe un motiv care nu este prevăzut la articolul 13 primul paragraf a doua liniuță din Dispozițiile administrative și, procedând astfel, a încălcat această dispoziție.

63      În consecință, se impune anularea deciziei atacate, fără a fi necesară examinarea celorlalte motive ale cererii introductive.

 Cu privire la concluziile prin care se solicită obligarea BEI la plata indemnizației de reinstalare

64      În cel de al treilea capăt de cerere, reclamantul solicită obligarea BEI la plata indemnizației de reinstalare împreună cu dobânzi moratorii calculate la rata BCE majorată cu 2 puncte, până la plata integrală a indemnizației menționate.

65      În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, instanța Uniunii nu poate, fără a aduce atingere prerogativelor autorității administrative, să dispună ca o instituție ori un oficiu sau o agenție a Uniunii să ia măsurile specifice pe care le implică executarea unei hotărâri prin care se dispune anularea unei decizii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 octombrie 2014, Strack/Comisia, C‑127/13 P, EU:C:2014:2250, punctul 145 și jurisprudența citată).

66      Cu toate acestea, în litigiile cu caracter pecuniar, competența de fond conferită instanței Uniunii la articolul 91 alineatul (1) din statut o învestește cu sarcina de a oferi o soluție completă în litigiile cu care este sesizată, și anume de a se pronunța cu privire la toate drepturile și obligațiile agentului, sub rezerva posibilității de a pune în sarcina instituției respective, sub controlul instanței, a executării unei anumite părți a hotărârii în condițiile specifice stabilite de instanță (Hotărârea din 18 decembrie 2007, Weißenfels/Parlamentul, C‑135/06 P, EU:C:2007:812, punctul 67).

67      Astfel, constituie „litigii de natură financiară”, în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut, nu numai acțiunile în răspundere formulate de agenți împotriva unei instituții, ci și toate acțiunile care au ca obiect plata de către o instituție unui agent a unei sume la obținerea căreia acesta din urmă consideră că este îndreptățit în temeiul statutului sau al unui alt act care reglementează raporturile lor de muncă (Hotărârea din 18 decembrie 2007, Weißenfels/Parlamentul, C‑135/06 P, EU:C:2007:812, punctul 65).

68      Revine instanței Uniunii sarcina de a pronunța, dacă este cazul, împotriva unei instituții obligarea la plata unei sume la care reclamantul are dreptul în temeiul statutului sau al unui alt act juridic (Hotărârea din 18 decembrie 2007, Weißenfels/Parlamentul, C‑135/06 P, EU:C:2007:812, punctul 68, și Hotărârea din 10 septembrie 2015, Reexaminare Missir Mamachi di Lusignano/Comisia, C‑417/14 RX‑II, EU:C:2015:588, punctul 40).

69      În plus, potrivit jurisprudenței, trebuie să se aplice, în litigiile survenite între BEI și agenții săi, norma care figurează la articolul 91 alineatul (1) a doua teză din statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 octombrie 2001, BEI/Hautem, C‑449/99 P, EU:C:2001:502, punctul 95).

70      În speță, cererea reclamantului prin care solicită ca BEI să îi plătească valoarea indemnizației de reinstalare și ca această sumă să fie majorată cu dobânzi de întârziere este de natură financiară, în sensul articolului 91 alineatul (1) din statut.

71      În plus, BEI nu a dovedit și nici măcar nu a susținut că reclamantul nu a îndeplinit celelalte condiții prevăzute la articolul 13 din Dispozițiile administrative pentru acordarea indemnizației de reinstalare.

72      Prin urmare, având în vedere anularea deciziei atacate, se impune admiterea cererii reclamantului și obligarea BEI la plata indemnizației de reinstalare care îi este datorată începând de la data primirii cererii sale, și anume 4 septembrie 2019, precum și a dobânzilor de întârziere aferente plății acestei indemnizații până la plata integrală, dobânzile de întârziere fiind stabilite la rata dobânzii aplicată de BCE pentru principalele sale operațiuni de refinanțare și în vigoare în prima zi a lunii de scadență a plății, majorată cu 2 puncte.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

73      Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât BEI a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantului.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șaptea extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Anulează decizia Băncii Europene de Investiții (BEI) din 9 ianuarie 2020 prin care se refuză acordarea în favoarea lui LR a indemnizației de reinstalare.

2)      Obligă BEI la plata în favoarea lui LR a indemnizației menționate lu punctul 1 al dispozitivului, majorată cu dobânzi moratorii, începând de la 4 septembrie 2019 și până la data plății efective, la rata stabilită de Banca Centrală Europeană (BCE) pentru principalele operațiuni de refinanțare și aplicabilă în perioada în cauză, majorată cu 2 puncte.

3)      Obligă BEI la plata cheltuielilor de judecată.

Van der Woude

Papasavvas

da Silva Passos

Valančius

 

      Sampol Pucurull

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 7 septembrie 2022.

Semnături


*      Limba de procedură: spaniola.