CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL GERARD WILLIAM HOGAN
prezentate la 3 iunie 2021(1)
Cauza C‑126/20
ExxonMobil Production Deutschland GmbH
împotriva
Bundesrepublik Deutschland, reprezentată de Umweltbundesamt
(Oficiul Federal pentru Mediu)
[cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin, Germania)]
„Cerere de decizie preliminară – Sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră – Regim tranzitoriu de alocare armonizată cu titlu gratuit a cotelor de emisie – Decizia 2011/278/EU a Comisiei – Articolul 3 litera (h) – Subinstalație a emisiilor de proces – Recuperarea sulfului – «Procesul Claus» – Emisii de CO2 conținut în gazele naturale – Domeniul de aplicare al noțiunii de «subinstalație a emisiilor de proces» – Utilizarea materiilor prime care conțin carbon – Ierarhia dintre diferitele categorii de subinstalații – Cerere de alocare neacordată la sfârșitul unei perioade de comercializare – Transferul către următoarea perioadă de comercializare”
I. Introducere
1. Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin, Germania) privește în principal sfera de aplicare a noțiunii de „subinstalație a emisiilor de proces” în sensul articolului 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278/UE a Comisiei(2). Aceasta este una dintre categoriile în virtutea cărora unei instalații i s‑ar putea aloca cote de emisii cu titlu gratuit în sensul Directivei 2003/87/CE(3), care instituie un sistem de cote de emisie de gaze cu efect de seră pentru întreprinderile care își desfășoară activitatea în Uniune.
2. Deși această întrebare este, desigur, foarte tehnică – mai exact, dacă trebuie să se acorde cote de emisie cu titlu gratuit pentru emisiile de dioxid de carbon (CO2) care sunt eliberate în mod natural în cadrul unui proces industrial cunoscut sub denumirea de procesul Claus –, ea prezintă totuși o importanță economică considerabilă. Acest lucru este ilustrat de faptul că cererea ExxonMobil Production Deutschland GmbH (denumită în continuare „Exxon Mobil”) se ridică la aproximativ 3,5 milioane de certificate cu o valoare de piață de aproximativ 78,5 milioane de euro pentru perioada 2013-2019(4). Cu toate acestea, înainte de a examina situația de fapt și problemele juridice care se ridică, este însă necesar să se stabilească mai întâi dispozițiile legale relevante.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. Directiva 2003/87
3. Directiva 2003/87 definește domeniul său de aplicare la articolul 2 alineatul (1), potrivit căruia:
„Prezenta directivă se aplică emisiilor care provin din activitățile enumerate în anexa I și gazelor cu efect de seră din anexa II.”
4. Definițiile relevante figurează la articolul 3:
„(b) «emisii» înseamnă eliberarea în atmosferă de gaze cu efect de seră din surse aparținând unei instalații;
[…]
(e) «instalație» înseamnă o unitate tehnică staționară în care sunt realizate una sau mai multe dintre activitățile enumerate în anexa I și orice alte activități direct asociate care au o legătură de natură tehnică cu activitățile realizate în locul respectiv și care ar putea avea efecte asupra emisiilor și a poluării;”
5. Capitolul III din Directiva 2003/87 se referă la normele privind instalațiile staționare. Articolul 10 din acest capitol prevede principiul potrivit căruia, începând din 2013, statele membre scot la licitație toate cotele care nu sunt alocate cu titlu gratuit în conformitate cu articolele 10a și 10c.
6. Articolul 10a este intitulat „Norme comunitare tranzitorii privind alocarea de cote cu titlu gratuit”. În primul paragraf al alineatului (1), acesta prevede că Comisia adoptă dispoziții de punere în aplicare integral armonizate la nivelul Uniunii pentru alocarea cotelor.
7. Astfel, în timp ce articolul 10a alineatul (11) din Directiva 2003/87 prevede că cantitatea de cote alocate cu titlu gratuit scade în fiecare an cu scopul de a se ajunge la nicio alocare cu titlu gratuit în 2027, articolul 10a alineatul (12) precizează că sectoarele sau subsectoarele expuse la un risc semnificativ de relocare a emisiilor de dioxid de carbon nu fac obiectul unei astfel de scăderi.
8. Articolul 10a alineatele (13)-(18) din Directiva 2003/87 prevede norme privind modul de determinare a sectoarelor sau a subsectoarelor care sunt considerate a fi expuse la un risc semnificativ de relocare a emisiilor de dioxid de carbon.
9. Articolul 12 din Directiva 2003/87, intitulat „Transferul, restituirea și anularea cotelor”, prevede la alineatul (3):
„[…] statele membre se asigură că, până la data de 30 aprilie a fiecărui an, operatorul fiecărei instalații restituie un număr de certificate […] egal cu totalul emisiilor instalației în cauză pe parcursul anului calendaristic anterior […] și că respectivele certificate sunt ulterior anulate.”
10. Articolul 13, referitor la valabilitatea certificatelor, prevede:
„(1) Cotele emise începând cu 1 ianuarie 2013 sunt valabile pentru emisiile produse în cursul unei perioade de opt ani care începe la 1 ianuarie 2013.
(2) După patru luni de la începutul fiecărei perioade menționate la alineatul (1), cotele care nu mai sunt valabile și care nu au fost restituite și anulate în conformitate cu articolul 12 sunt anulate de către autoritatea competentă.
[…]”
11. Textul articolului 13 fost înlocuit prin Directiva 2018/410(5). În prezent, acesta prevede următoarele:
„Certificatele emise începând cu 1 ianuarie 2013 sunt valabile o perioadă nelimitată. Certificatele emise începând cu 1 ianuarie 2021 includ o mențiune care indică în ce perioadă de zece ani, începând cu 1 ianuarie 2021, au fost eliberate și sunt valabile pentru emisiile generate începând cu primul an din perioada respectivă.”
2. Decizia 2011/278
12. Considerentul (12) al Deciziei 2011/278 are următorul cuprins:
„Atunci când nu a fost posibilă stabilirea unui produs de referință, dar sunt generate gaze cu efect de seră eligibile pentru alocarea gratuită a cotelor de emisii, aceste cote trebuie alocate pe baza unor abordări generice alternative. A fost elaborată o ierarhie de trei abordări alternative cu scopul de a maximiza reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și economiile de energie cel puțin în cadrul unor părți ale proceselor de producție în cauză. Căldura de referință este aplicabilă în cazul proceselor în care se consumă căldură și în care se folosește un agent de transport al căldurii măsurabile. Combustibilul de referință este aplicabil în cazul în care se consumă căldură nemăsurabilă. Valorile căldurii și combustibilului de referință au fost obținute pe baza principiilor transparenței și simplității, utilizând eficiența de referință a unui combustibil disponibil pe scară largă, care poate fi considerat ca fiind al doilea din punctul de vedere al eficienței în materie de gaze cu efect de seră, ținând seama de tehnicile eficiente din punct de vedere energetic. În cazul emisiilor de proces, cotele de emisii trebuie alocate pe baza emisiilor istorice. […]”
13. Articolul 3 litera (h) punctele (iv) și (v) din Decizia 2011/278 definește subinstalațiile emisiilor de proces după cum urmează:
„(h) «subinstalația emisiilor de proces» înseamnă emisiile de gaze cu efect de seră menționate în anexa I la [Directiva 2003/87], altele decât dioxid de carbon, care au loc în afara limitelor sistemului unui produs de referință menționat în anexa I sau emisiile de dioxid de carbon care au loc în afara limitelor sistemului unui produs de referință menționat în anexa I ca urmare a oricăreia dintre următoarele activități, precum și emisiile provenind de la arderea carbonului incomplet oxidat, rezultate din următoarele activități în scopul producției de căldură măsurabilă, de căldură nemăsurabilă sau de energie electrică, cu condiția deducerii emisiilor care ar fi avut loc în urma arderii unei cantități de gaz natural echivalente cu energia utilizabilă din punct de vedere tehnic a carbonului incomplet oxidat ars:
[…]
(iv) sinteze chimice, în cazul în care materialul care conține carbon participă la reacție pentru un scop primar, altul decât generarea căldurii;
(v) utilizarea aditivilor care conțin carbon sau a materialelor prime pentru un scop primar, altul decât generarea căldurii;
[…]”
14. Articolul 6 din Decizia 2011/278 descrie sistemul de subinstalații. Părțile relevante în prezentul context prevăd:
„(1) În sensul prezentei decizii, statele membre divizează fiecare instalație eligibilă pentru alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisii în temeiul articolului 10a din [Directiva 2003/87] în una sau mai multe dintre următoarele subinstalații, după caz:
(a) o subinstalație a unui produs de referință;
(b) o subinstalație a căldurii de referință;
(c) o subinstalație a combustibilului de referință;
(d) o subinstalație a emisiilor de proces.
Subinstalațiile trebuie să corespundă, în măsura în care este posibil, părților fizice ale instalației.
Pentru instalațiile căldurii de referință, ale combustibilului de referință și ale emisiilor de proces, statele membre trebuie să facă în mod clar distincție […] între cazurile în care procesul respectiv deservește sau nu un sector sau un subsector considerat a fi expus unui risc important de relocare a emisiilor de dioxid de carbon, stabilit de Decizia 2010/2/UE.
[…]
(2) Suma intrărilor, ieșirilor și emisiilor fiecărei subinstalații nu trebuie să depășească intrările, ieșirile și emisiile totale ale instalației.”
15. Articolul 7 alineatul (7) și articolul 8 alineatul (5) din Decizia 2011/278 prevăd că statele membre trebuie să se asigure că nu se produc suprapuneri între subinstalații și că nu există o dublă contabilizare.
3. Regulamentul nr. 601/2012
16. Astfel cum se prevede la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2003/87, Regulamentul (UE) nr. 601/2012 al Comisiei din 21 iunie 2012 privind monitorizarea și raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră în conformitate cu Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului(6) instituie astfel de norme.
17. Articolul 3 din Regulamentul nr. 601/2012 conține anumite definiții care lipsesc fie din Directiva 2003/87, fie din Decizia 2011/278, cum ar fi:
„30. «emisii de proces» înseamnă emisiile de gaze cu efect de seră, altele decât emisiile de ardere, rezultate în urma reacțiilor deliberate și involuntare între substanțe sau în urma transformării acestora, inclusiv reducerea chimică sau electrolitică a minereurilor metalifere, descompunerea termică a substanțelor, precum și obținerea substanțelor utilizate ca produs sau materie primă;
[…]
40. «CO2 inerent» înseamnă CO2 care face parte dintr‑un combustibil;
[…]”
18. Articolul 2 din Regulamentul nr. 601/2012 prevede:
„Prezentul regulament se aplică monitorizării și raportării emisiilor de gaze cu efect de seră legate de activitățile enumerate în anexa I la Directiva [2003/87].”
19. Articolul 48 din Regulamentul nr. 601/2012, care se referă la CO2 inerent, prevede următoarele:
„(1) CO2 inerent care este transferat într‑o instalație, inclusiv cel aflat în componența gazului natural sau a gazelor reziduale, inclusiv gazul de furnal sau gazul de cocserie, este inclus în factorul de emisie definit pentru combustibilul respectiv.
[…]
Cu toate acestea, în cazul în care CO2 inerent este emis sau transferat din instalație către entități care nu intră sub incidența directivei respective, acesta este contabilizat ca emisii ale instalației de unde provine.
[…]”
4. Decizia 2015/1814
20. Pentru a corecta dezechilibrele structurale dintre cerere și ofertă, prin Decizia 2015/1814(7) a fost înființată o rezervă pentru stabilitatea pieței. Articolul 1 alineatele (2) (3) și (5) din Decizia 2015/1814 stabilește certificatele care sunt plasate în această rezervă pentru stabilitatea pieței. Acesta prevede:
„(2) Cantitatea de 900 de milioane de certificate scăzută din volumul de certificate licitate în perioada 2014-2016, în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 176/2014 adoptat în temeiul articolului 10 alineatul (4) din [Directiva 2003/87], nu se adaugă la volumele de certificate care urmează să fie licitate în 2019 și 2020, ci se plasează în rezervă.
(3) Certificatele care nu au fost alocate instalațiilor în temeiul [prevederii referitoare la instalațiile nou‑intrate] și certificatele care nu au fost alocate instalațiilor ca urmare a aplicării [prevederii referitoare la încetarea activității] sunt plasate în rezervă în 2020. […]
[…]
(5) În fiecare an, un număr de certificate egal cu 12 % din numărul total de certificate aflate în circulație, […] se deduce din volumul certificatelor de emisii care urmează să fie scoase la licitație de statele membre în temeiul articolului 10 alineatul (2) din Directiva [2003/87] și este plasat în rezervă în cursul unei perioade de 12 luni începând cu 1 septembrie a anului respectiv, cu excepția cazului în care acest număr de certificate care urmează să fie plasate în rezervă este mai mic de 100 de milioane. […]”
B. Dreptul german
1. Treibhausgas‑Emissionshandelsgesetz (TEHG)
21. Formularea articolului 7 alineatul 2 din Treibhausgas‑Emissionshandelsgesetz (Legea privind comercializarea emisiilor de gaze cu efect de seră, TEHG)(8), în versiunea în vigoare în anul 2011, corespundea textului articolului 13 din Directiva 2003/87(9).
22. Articolul 9 alineatul 1 din TEHG prevede:
„(1) Operatorii instalațiilor primesc o alocare cu titlu gratuit a cotelor de emisie în conformitate cu principiile stabilite la articolul 10a […] din Directiva [2003/87] […] și cu cele stabilite în Decizia [2011/278] […]”
23. Partea 2 din anexa I la TEHG, intitulată „Activități”, menționează, pe de o parte, la punctul 1, printre instalațiile ale căror emisii intră în domeniul de aplicare al acestei legi, „[u]nități de ardere a combustibililor cu o putere termică nominală totală de 20 [megawați (MW)] sau mai mare într‑o instalație […]”.
C. Zuteilungsverordnung 2020
24. Articolul 2 punctul 29 litera (b) subpunctul (ee) din Zuteilungsverordnung über Treibhausgas‑Emissionsberechtigungen 2020(10) [Regulamentul de alocare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră pentru perioada de comercializare 2013-2020 (denumit în continuare „ZuV 2020”)] conține o definiție a subinstalației emisiilor de proces care corespunde celei prevăzute la articolul 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/78.
25. Articolul 3 din ZuV 2020, intitulat „Formarea elementelor de alocare”, prevede la primul paragraf:
„În cererea de alocare cu titlu gratuit a cotelor pentru o instalație, toate intrările, ieșirile și emisiile aferente relevante pentru alocare se alocă următoarelor elemente de alocare în cursul perioadei de referință stabilite […]:
1. unul sau mai multe elemente de alocare cu nivel al emisiilor aferente producției în conformitate cu [un element de alocare aferent producției],
2. un element de alocare cu un nivel al emisiilor provenite de la căldura […], în măsura în care nu cuprinde elemente de alocare în conformitate cu punctul 1;
3. un element de alocare cu un nivel al emisiilor aferente combustibilului […], în măsura în care nu cuprinde elemente de alocare în conformitate cu punctele 1 și 2, și
4. un element de alocare cu emisii de proces în conformitate cu articolul (2) punctul 29, în măsura în care nu conține elemente de alocare în conformitate cu punctele 1-3.”
III. Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
26. ExxonMobil exploatează o instalație de tratare a gazelor naturale în vederea recuperării sulfului în Großenkneten (Germania) (denumită în continuare „instalația”). Întrucât această activitate implică arderea combustibililor cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW, instalația intră sub incidența TEHG(11), care transpune în dreptul național Directiva 2003/87(12).
27. Instalația respectivă constă în principal într‑o subinstalație de obținere a sulfului (alcătuită dintr‑o stație Claus, supraîncălzitoare de aburi, un subansamblu de cazane cu abur și un subansamblu de motoare cu gaz), din stații de desulfurare (de purificare) a gazului natural, în stații de uscare a gazului natural, în stații de purificare a gazelor reziduale, precum și în stații de ardere de urgență. Stațiile Claus sunt sursele principale ale emisiilor de CO2.
28. Instalația tratează gazul natural extras din surse naturale care are în compoziție o concentrație mare de hidrogen sulfurat (H2S), precum și vapori de apă (H2O), metan (CH4) și CO2. Având în vedere nivelul ridicat de H2S prezent în gazul natural, acesta este denumit și „gaz sulfuros”. Ca și celelalte componente, CO2 este prezent în mod natural în gazul brut prezent în subsol. Cantitatea sa poate varia în funcție de sondă și de zăcământ, dar, potrivit ExxonMobil(13), este prezent în toate zăcămintele europene de gaze naturale. Pentru ca gazul să corespundă calității prescrise de operatorul de rețea, CO2, precum și alte componente naturale, trebuie să fie parțial separate de gazul natural înainte de livrarea acestuia către rețeaua de transport.
29. Înainte de a continua, este necesar să se descrie pe scurt procesul Claus care reprezintă aspectul central al prezentei proceduri. Acesta este un proces de desulfurare a gazelor în mai multe etape, denumit după inventatorul său german, reprezentând standardul în industrie încă de la acordarea unui brevet britanic în acest scop în 1883. Ca urmare a aplicării acestui proces chimic, sulful este recuperat din hidrogenul gazos sulfurat care se regăsește în gazul natural brut. Cu toate acestea, în mod critic, CO2 este eliberat ca produs secundar natural al procesului chimic, fără a fi implicat el însuși în seria de reacții chimice care conduc la producerea sulfului.
30. În instalația de tratare a gazului natural din Großenkneten, gazul sulfuros este purificat prin absorbție chimică cu un solvent (procedeul sulfinol). Solventul este regenerat, iar H2S eliberat este convertit în sulf pur lichid în stațiile Claus. CO2 extras din gazul sulfuros, care este în mod inerent prezent în acesta, este ulterior eliberat în atmosferă printr‑un coș de evacuare. CO2 nu participă la reacția chimică Claus care conduce la recuperarea sulfului elementar(14). Căldura produsă în timpul etapei termice este captată într‑un cazan de căldură reziduală și este utilizată în instalație.
31. ExxonMobil a formulat o cerere de alocare cu titlu gratuit a cotelor de emisii pentru instalație. Această cerere se întemeia pe repartizări diferite în cadrul diferitelor criterii de referință. Prin decizia din 17 februarie 2014, Deutsche Emissionshandelsstelle (Autoritatea Germană pentru Comercializarea Cotelor de Emisie, denumită în continuare „DEHSt”) a alocat ExxonMobil, pentru perioada de comercializare 2013-2020, 4 216 048 de cote de emisie cu titlu gratuit. Această alocare se întemeia, în parte, pe aplicarea căldurii de referință(15) și, în parte, pe aplicarea combustibililor de referință, riscul de relocare a emisiilor de dioxid de carbon fiind luat în considerare. Cu toate acestea, DEHSt a refuzat să aloce ExxonMobil cotele de emisie cu titlu gratuit pe care aceasta le solicitase pentru emisiile de proces. DEHSt a justificat acest refuz prin faptul că emisiile de CO2 nu rezultau din procesul Claus, ci mai degrabă din faptul că CO2 era deja prezent în materia primă utilizată pentru acest proces. Prezenta procedură își are originea tocmai în acest răspuns.
32. Contestațiile formulate de ExxonMobil împotriva acestei decizii au fost respinse prin decizia DEHSt din 7 octombrie 2019(16). În această decizie, DEHSt a reiterat faptul că nu poate fi acordată o alocare care aplică criteriul de referință pentru proces în conformitate cu a doua opțiune de la articolul 2 alineatul 29 litera (b) punctul (ee) din ZuV 2020, deoarece CO2 este doar un gaz asociat care a fost eliberat ca produs secundar incidental al procesului, mai degrabă decât ca produs care a participat el însuși la reacția chimică Claus. Prin urmare, a rezultat că CO2, care era degajat în atmosferă printr‑un coș de evacuare la finalul procesului Claus, nu putea beneficia de o alocare cu titlu gratuit a certificatelor de emisii.
33. ExxonMobil își menține cererea printr‑o acțiune introdusă la 8 noiembrie 2019 la Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin, Germania, denumit în continuare „instanța de trimitere”).
34. Reclamantele din cauza C‑682/17 și din prezenta cauză sunt aceleași. Instalația în discuție în prezenta cauză nu este însă un producător de energie electrică în sensul articolului 3 litera (u) din Directiva 2003/87(17). În plus, potrivit instanței de trimitere, energia electrică produsă de ExxonMobil în instalația sa de la Großenkneten este produsă prin cogenerare cu randament ridicat și, prin urmare, nu ar fi exclusă în general de la alocarea cu titlu gratuit a certificatelor de emisii [articolul 10a alineatul (4) din Directiva 2003/87]. Întrucât nu aceasta era situația instalației în discuție în cauza C‑682/17, ExxonMobil Production Deutschland, Curtea a decis deja pe acest temei că ExxonMobil nu avea dreptul la alocarea de cote cu titlu gratuit pentru instalația respectivă. Această serie de constatări a făcut ca răspunsul la următoarele întrebări să devină inutil. A treia întrebare literele (a) și (b) și a patra întrebare din cauza C‑682/17 au fost adresate în prezent încă o dată de instanța de trimitere în cadrul primelor patru întrebări din prezenta cauză.
35. Având în vedere considerațiile care precedă, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) CO2-ul eliberat din amestecul de gaze în atmosferă în urma tratării gazului natural (sub formă de gaz sulfuros) în așa‑numitul procedeu Claus prin separarea CO2-lui prezent în mod inerent în gazul natural reprezintă emisii care rezultă în urma procedeului menționat la articolul 3 litera (h) punctul (v) în sensul articolului 3 litera (h) prima teză din Decizia [2011/278] a Comisiei?
2) Emisiile de CO2 pot «[rezulta]» în sensul articolului 3 litera (h) prima teză din [Decizia 2011/278] a Comisiei dintr‑un procedeu în care CO2-ul prezent în resursa naturală este eliberat în atmosferă, fără ca în urma acestui procedeu să rezulte CO2 suplimentar, sau această dispoziție impune ca CO2-ul eliberat în atmosferă să apară pentru prima oară ca rezultat al acestui procedeu?
3) O materie primă care conține carbon este «[utilizată]» în sensul articolului 3 litera (h) punctul (v) din [Decizia 2011/278] a Comisiei atunci când în așa‑numitul procedeu Claus se utilizează gaz natural din zăcămintele naturale pentru producția de sulf, iar CO2-ul prezent în mod inerent în gazul natural este eliberat în atmosferă, fără ca CO2-ul prezent în mod inerent în gazul natural să participe la reacția chimică de proces, sau noțiunea «utilizare» înseamnă că este obligatoriu ca elementul carbon să participe, respectiv să fie neapărat necesar pentru reacția chimică care se produce?
4) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebările 1-3:
În cazul în care o instalație care este supusă obligației de comercializare a cotelor de emisie îndeplinește atât condițiile necesare pentru constituirea unei subinstalații a căldurii de referință, cât și pe cele pentru constituirea unei subinstalații a emisiilor de proces, care este criteriul de referință pe baza căruia se realizează alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie? Dreptul la alocare pe baza căldurii de referință are prioritate față de dreptul la alocare pe baza emisiilor de proces sau dreptul la alocare pe baza emisiilor de proces este un drept special care are prioritate față de căldura de referință și de combustibilul de referință?
5) În cazul unui răspuns afirmativ la întrebările 1-4:
Drepturile la alocarea cu titlu gratuit de cote de emisii suplimentare pentru a treia perioadă de comercializare, după expirarea celei de a treia perioade de comercializare, pot fi realizate prin cote aferente celei de a patra perioade de comercializare, în cazul în care existența unui asemenea drept la alocare este stabilită pe cale judecătorească abia după încheierea celei de a treia perioade de comercializare sau drepturile la alocare nerealizate se sting odată cu expirarea celei de a treia perioade de comercializare?”
36. ExxonMobil, Umweltbundesamt (Oficiul Federal pentru Mediu, Germania)(18) – ca răspuns la întrebările scrise adresate de Curte – guvernul german(19) și Comisia au depus observații scrise în fața Curții și au fost reprezentate în ședința din 24 februarie 2021.
IV. Analiză
37. Prin intermediul primelor trei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă eliberarea în atmosferă a CO2‑ului care este prezent în mod inerent în materia primă utilizată pentru fabricarea unui produs și care are loc în afara limitelor sistemului unui produs de referință poate fi considerată o „subinstalație a emisiilor de proces” în sensul articolului 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278 atunci când CO2 în discuție nu face parte din reacția chimică de fabricare a produsului respectiv. Întrucât cele trei întrebări sunt axate pe diferite aspecte ale textului articolului 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278, acestea trebuie analizate împreună.
A. Observații preliminare: aplicarea sistemului de comercializare a cotelor de emisie în cazul procesului de recuperare a sulfului
38. Aceste întrebări pleacă însă de la premisa că emisiile de CO2, care se află în mod inerent în compoziția gazului natural, intră în mod efectiv sub incidența sistemului de comercializare a cotelor de emisie. La prima vedere, pare surprinzător să abordăm această problemă, deoarece Curtea a constatat deja în Hotărârea în cauza C‑682/17, care privea de asemenea o instalație Claus, că „o instalație precum cea în cauză în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/87 și, prin urmare, sub incidența sistemului de comercializare a cotelor de emisie instituit prin aceasta, fără să prezinte importanță dacă CO2‑ul rezultat din activitatea acestei instalații este sau nu prezent în mod natural în materia primă tratată de aceasta”(20).
39. În pofida acestei hotărâri, atât guvernul german, cât și Comisia susțin că sistemul de comercializare a cotelor de emisie se aplică numai emisiilor de gaze cu efect de seră generate de ardere – care nu sunt în discuție în speță –, iar nu celor care rezultă din CO2, care este prezent în mod natural în gazul natural și care este emis ca produs secundar natural la sfârșitul procesului de recuperare a sulfului, fără a fi implicat el însuși în procesul de ardere. Aceste părți arată că cele două activități ar trebui tratate separat(21).
40. Având în vedere cele de mai sus, am dori să reiterăm raționamentul urmat de Curte în cauza C‑682/17, fără a reveni în mod necesar asupra acelorași argumente. Considerăm că acest lucru este adecvat, dat fiind că părțile par să fie de acord cu privire la caracterul comparabil al instalațiilor din cele două cauze.
41. În cauza C‑682/17, Curtea a examinat cerințele de la articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2003/87. Această dispoziție este cea care definește domeniul de aplicare al directivei menționate și, prin urmare, aplicabilitatea sistemului de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră. Directiva se aplică, în temeiul acestei dispoziții, emisiilor de gaze cu efect de seră enumerate în anexa II la această directivă – CO2 este una dintre emisiile enumerate – în cazul în care aceste emisii provin „din activitățile enumerate în anexa I”. Printre aceste activități figurează „[arderea] combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW […]”(22).
42. În continuare, Curtea a constatat, la punctele 47-53 din hotărârea menționată, că textul articolului 2 alineatul (1) și al articolului 3 litera (b) din Directiva 2003/87, care definește noțiunea „emisii”, nu impunea ca gazele cu efect de seră emise să fie ele însele produse în cursul activităților enumerate în anexa I. Curtea și‑a întemeiat această teză pe articolul 48 alineatul (1) din Regulamentul nr. 601/2012, referitor la monitorizarea și la raportarea emisiilor în conformitate cu Directiva 2003/87. Acesta prevede că CO2‑ul inerent, astfel cum este definit la articolul 3 punctul 40, trebuie, atunci când intră în componența gazului natural, să fie inclus în factorul de emisie definit pentru combustibilul respectiv. Curtea s‑a întemeiat de asemenea pe obiectivul Directivei 2003/87, și anume acela de a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într‑un mod rentabil și eficient din punct de vedere economic(23).
43. Acest raționament are drept consecință faptul că operatorii stațiilor Claus, precum cea din speță, trebuie să restituie un număr de cote de emisie care, potrivit articolului 12 alineatul (3) din Directiva 2003/87, trebuie să fie egal cu totalul emisiilor instalației în cauză. Noțiunea de „instalație” este definită la articolul 3 litera (e) din Directiva 2003/87 ca fiind o „unitate tehnică staționară în care sunt realizate una sau mai multe dintre activitățile enumerate în anexa I și orice alte activități direct asociate care au o legătură de natură tehnică cu activitățile realizate în locul respectiv și care ar putea avea efecte asupra emisiilor și a poluării”. Această definiție oferă posibilitatea includerii unei unități separate în cazul în care activitățile care sunt realizate în locul respectiv sunt asociate cu instalația în cauză și au o legătură tehnică cu aceasta(24). În schimb, nu intră sub incidența acestui text argumentul guvernului german și al Comisiei potrivit căruia, în cazul în care o instalație realizează mai multe activități – precum în speță, arderea combustibililor cu o putere termică nominală de peste 20 MW, activitate care figurează în anexa I, precum și recuperarea sulfului, activitate care nu figurează în anexa I –, activitatea care nu figurează în anexa I nu este supusă sistemului de comercializare a cotelor de emisie(25).
44. În Hotărârea din 28 februarie 2018, Trinseo Deutschland(26), o cauză în care instalația reclamantei nu genera ea însăși emisiile enumerate în anexa II la Directiva 2003/87, deși activitatea sa era menționată în anexa I la această directivă, cauză care constituie, așadar, în anumite privințe, reversul prezentei cauze, Comisia a susținut că „emisiile indirecte” provenite din producerea de căldură ar trebui luate în considerare în vederea aplicării sistemului de comercializare a cotelor de emisie, argumentând astfel în favoarea unei interpretări a emisiilor separat față de instalația respectivă. Cu toate acestea, Curtea a aderat la modul de redactare a articolului 3 litera (b) din Directiva 2003/87, care leagă emisiile de instalație. În ceea ce ne privește, nu vedem niciun motiv pentru a ne abate de la această formulare clară.
45. În măsura în care articolul 6 din Decizia 2011/278 împarte instalațiile în subinstalații, acesta este doar un exercițiu analitic în scopul aplicării criteriilor de referință. Această dispoziție precizează în mod clar că acest lucru se realizează numai în sensul Deciziei 2011/278. Din textul dispoziției care precizează că instalațiile sunt divizate în subinstalații reiese de asemenea în mod clar că această divizare nu afectează cu nimic noțiunea de „instalație”, astfel cum este definită la articolul 3 litera (e) din Directiva 2003/87.
46. Având în vedere aceste considerații, considerăm că, în conformitate cu constatările Curții din Hotărârea ExxonMobil Production Deutschland (C‑682/17), sistemul de comercializare a cotelor de emisie nu se aplică numai emisiilor de CO2 care rezultă din procesul de ardere, ci se aplică și celor rezultate din procesul de recuperare a sulfului care are loc în aceeași instalație.
47. În măsura în care Comisia susține că includerea în sistem a unor activități care nu au fost incluse în anexa I ar fi contrară deciziei legiuitorului Uniunii de a include în sistem numai activități care au un potențial deosebit de reducere într‑un mod rentabil a gazelor cu efect de seră(27), Curtea a subliniat deja în Hotărârea în cauza C‑682/17, ExxonMobil Production Deutschland, că, „chiar dacă CO2‑ul este prezent în compoziția gazului sulfuros, activitatea de ardere a combustibililor desfășurată de o instalație precum instalația în cauză în litigiul principal în scopul desulfurării gazului natural și al recuperării sulfului potrivit procesului Claus prezintă un anumit potențial de reducere a emisiilor de CO2, din moment ce conținutul de CO2 al gazului sulfuros poate varia în funcție de zăcământ. Contrar a ceea ce susține ExxonMobil, nu prezintă importanță, în această privință, că acest conținut nu este previzibil în mod sistematic”(28).
B. Prima‑a treia întrebare: CO2-ul eliberat în atmosferă, provenit din tratarea gazului sulfuros în cadrul procesului Claus, poate fi calificat drept „emisie de proces” în sensul articolului 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278?
48. Deși guvernul german, reprezentat de Ministerul Federal al Economiei și Energiei, pe de o parte, și Comisia, pe de altă parte, nu sunt de acord cu Oficiul Federal pentru Mediu cu privire la aspectul dacă emisiile de CO2 eliberat în atmosferă în cadrul procesului de recuperare a sulfului intră sub incidența sistemului de comercializare a cotelor de emisie, cele trei părți convin asupra faptului că nu ar trebui să se acorde cote gratuite pentru aceste emisii. Cu toate acestea, trebuie amintit că orice argument al guvernului german și al Comisiei potrivit căruia aceste emisii nu pot fi considerate emisii de proces care intră sub incidența articolului 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278 este adus în contextul în care, potrivit observațiilor acestora, ExxonMobil nu este obligat să restituie nicio cotă pentru aceste emisii.
49. Primele trei întrebări adresate de instanța de trimitere privesc diferite elemente ale articolului 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278, care definește o „subinstalație a emisiilor de proces”(29). Pentru ca această dispoziție să se aplice, trebuie întrunite următoarele elemente constitutive: trebuie să existe (i) emisii de CO2, care (ii) au loc în afara limitelor sistemului unui produs de referință menționat în anexa I și, în final, (iii) ca urmare a „utilizării […] care conțin carbon […] materialelor prime pentru un scop primar, altul decât generarea căldurii”. Părțile nu contestă că primele două condiții sunt îndeplinite. Emisia de CO2 (inerent) are loc ca produs secundar natural la sfârșitul procesului de recuperare a sulfului, proces pentru care nu există niciun produs de referință(30). Prin urmare, există un dezacord cu privire la cea de a treia condiție.
50. Instanța de trimitere analizează trei aspecte ale acestui al treilea criteriu: în primul rând, dacă emisia de CO2 inerent poate fi considerată „un rezultat” al oricărui proces ulterior și, în al doilea rând, dacă un astfel de CO2 inerent poate fi considerat a fi „utilizat” într‑un proces în cazul în care nu participă la reacția chimică. O a treia întrebare în discuție este aceea dacă este vorba despre „o materie primă care conține carbon”. Susținătorii unui răspuns negativ la această a treia întrebare par să susțină că materia primă „utilizată” în proces nu este gazul sulfuros, ci mai degrabă hidrogenul sulfurat care nu conține CO2. Cu toate acestea, s‑a convenit că scopul principal al procesului de recuperare a sulfului nu este generarea căldurii.
51. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii trebuie să se țină seama, pe lângă textul dispoziției relevante – care, „potrivit principiilor tradiționale de interpretare, este întotdeauna punctul de pornire și, în același timp, limita oricărei interpretări”(31) – și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte(32).
1. Interpretarea literală
52. Pornind de la formularea articolului 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278: emisiile de CO2 trebuie să fie rezultate din utilizarea aditivilor care conțin carbon sau a materialelor prime pentru un scop primar, altul decât generarea căldurii. Dat fiind că emisiile de dioxid de carbon trebuie să fie rezultatul procesului, iar nu al producției de dioxid de carbon, considerăm că se încadrează fără probleme în textul acestei dispoziții dacă CO2 este emis la finalul unui proces precum procesul Claus, deși acesta nu este utilizat efectiv în cadrul unei reacții chimice în cursul acestui proces(33). O întrebare mult mai dificilă este dacă aceste emisii de CO2 pot fi considerate rezultatul utilizării aditivilor care conțin carbon sau a materialelor prime.
53. Și în acest caz, nu avem nicio îndoială cu privire la noțiunea de „materie primă”. Potrivit dicționarului Cambridge(34), „materia primă” este „orice materie, cum ar fi uleiul, bumbacul sau zahărul, în starea sa naturală, înainte de a fi prelucrată în vederea utilizării”. Desigur, este adevărat că numai hidrogenul sulfurat este prelucrat efectiv în cadrul procesului Claus, în timp ce CO2‑ul din compoziția gazului sulfuros nu face decât să treacă prin instalația Claus fără a participa la acest proces. Cu toate acestea, analizând sensul primar al termenului „materie primă”, considerăm că acest termen nu se limitează la părțile dintr‑o materie care sunt prelucrate în mod activ. Ar putea fi corect să se considere, astfel cum a sugerat Oficiul Federal pentru Mediu, că, în cazul în care CO2 ar fi separat de gazul sulfuros înainte de a fi tratat în instalația Claus, CO2 nu ar fi o materie primă, deoarece, spre deosebire de restul gazului, acesta nu ar fi tratat în continuare(35). Cu toate acestea, dacă această etapă prealabilă nu are loc, aceasta nu înseamnă că o materie care conține CO2 și care intră într‑o instalație în vederea tratării nu este o materie primă, pentru simplul motiv că numai o parte a acesteia este tratată.
54. Problema legăturii de cauzalitate, și anume dacă se poate considera că emisiile de CO2 sunt rezultate din utilizarea acestei materii prime, este totuși mai puțin clară. În această privință, interpretarea literală indică mai degrabă faptul că acestea nu se încadrează în textul articolului 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278. Consultând din nou dicționarul Cambridge(36), definiția care figurează în acesta și care descrie utilizarea cuvântului în situația din speță este cea mai apropiată de „acțiunea de a utiliza ceva sau perioada de timp în care se utilizează ceva”, verbul „a utiliza” având înțelesul de „a întrebuința ceva, precum un instrument, o competență sau o clădire, într‑un scop specific”(37). În opinia noastră, această întrebuințare într‑un scop specific implică faptul că această parte din materia primă, și anume conținutul de carbon, servește unui scop ulterior, la care se face referire în mod specific.
55. Părțile sunt de acord asupra faptului că CO2-ul nu participă la reacția chimică în cursul procesului Claus. Cu toate acestea, ExxonMobil susține că CO2 inerent are totuși o anumită întrebuințare. Potrivit ExxonMobil, CO2 îndeplinește un rol procedural în procesul Claus ca gaz incombustibil cu funcție de reglare a temperaturii pentru controlul necesar din punct de vedere tehnic al temperaturii de ardere în cadrul procesului Claus pentru producția de sulf. Acest fapt nu pare să fie contestat de Oficiul Federal pentru Mediu. Cu toate acestea, după cum a subliniat reprezentantul său în cursul audierii, nu este vorba despre un rol necesar, întrucât există alte mijloace pentru a ajunge la același rezultat(38). Acest aspect ridică, la rândul său, problema dacă este suficient să existe o anumită utilizare a CO2-ului pentru ca procesul să se califice drept subinstalație a emisiilor de proces sau dacă utilizarea sa trebuie să fie necesară pentru proces(39).
56. S‑a susținut de asemenea că, întrucât articolul 3 litera (h) punctul (iv) din Decizia 2011/278 se referă în mod specific la „sinteze chimice, în cazul în care materialul care conține carbon participă la reacție”, în timp ce articolul 3 litera (h) punctul (v) din această decizie nu conține o astfel de mențiune, o astfel de participare la o reacție chimică nu poate constitui o cerință în temeiul acestei din urmă dispoziții.
57. În această privință, deși considerăm că, în ceea ce privește termenul critic „utilizare”, astfel cum figurează la articolul 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278, modul de redactare indică o interpretare potrivit căreia CO2 trebuie să joace un rol activ și necesar în acest proces, poate fi oportun ca, în sprijinirea acestui proces de interpretare, să se țină seama, în conformitate cu o jurisprudență constantă, de economia generală a Directivei 2003/87 și a Deciziei 2011/278, precum și de obiectivele urmărite de acestea(40).
2. Interpretarea contextuală și teleologică
58. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, și, prin urmare, și Deciziei 2011/278, care o transpune, Directiva 2003/87 are ca obiectiv înființarea unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră care urmărește reducerea emisiilor acestor gaze în atmosferă la un nivel care să împiedice orice interferențe antropice periculoase în climat și al cărui obiectiv final este protecția mediului(41). Logica economică pe care se bazează sistemul este aceea că încurajează participanții să emită o cantitate de gaze cu efect de seră inferioară cotelor ce le‑au fost acordate inițial, pentru a ceda surplusul altor participanți(42). În vederea atingerii acestui obiectiv, articolul 10a din Directiva 2003/87 prevede, în ceea ce privește instalațiile care aparțin anumitor sectoare de activitate, alocarea cu titlu gratuit a unor cote de emisii a căror cantitate, în conformitate cu alineatul (11) al acestei dispoziții, este redusă gradual în perioada 2013-2020 în vederea ajungerii la eliminarea totală a acestor cote gratuite în anul 2027(43).
59. Aceasta înseamnă că normele privind alocarea armonizată și cu titlu gratuit a cotelor de emisii în temeiul articolului 10a din Directiva 2003/87, pentru care Decizia 2011/278 stabilește normele, au un caracter excepțional (și, într‑adevăr, temporar). În plus, articolul 3 literele (c) literele (d) și (h) din Decizia 2011/278(44) definește așa‑numitele „criterii de referință alternative” care se aplică numai dacă „emisiile aferente [sunt] neincluse în subinstalația unui produs de referință”(45)/„au loc în afara limitelor sistemului unui produs de referință”(46). Curtea a statuat deja în Hotărârea INEOS că rezultă că articolul 3 litera (h) punctul (iv) din Decizia 2011/278 nu poate să facă obiectul unei interpretări largi(47). Aceeași constatare trebuie să fie valabilă pentru toate activitățile enumerate la articolul 3 litera (h) din Decizia 2011/278.
60. În aceste condiții, nu putem fi de acord că faptul că articolul 3 litera (h) punctul (iv) din Decizia 2011/278 se referă în mod specific la participarea unui material care conține carbon la sinteze chimice, în timp ce articolul 3 litera (h) punctul (v) din această decizie nu cuprinde o astfel de mențiune, înseamnă că termenul „utilizare” cuprins în această din urmă dispoziție trebuie să facă obiectul unei interpretări atât de largi încât să nu mai fie acoperit de termenul „utilizare” pur și simplu pentru a‑l distinge de cazurile vizate de prima dispoziție. Termenul „utilizare” este, de fapt, mai larg și ar putea include o „utilizare” care nu constă într‑o reacție chimică. Cu toate acestea, termenul „utilizare” implică faptul că materia primă care conține carbon trebuie să fie necesară pentru scopul principal urmărit (care nu este producerea de căldură)(48).
61. O astfel de interpretare mai restrictivă ar putea fi confirmată de definiția noțiunii de „emisii de proces” care figurează la articolul 3 punctul 30 din Regulamentul nr. 601/2012. Potrivit acestei definiții, „«emisii de proces» înseamnă emisiile de gaze cu efect de seră, altele decât emisiile de ardere, rezultate în urma reacțiilor deliberate și involuntare între substanțe sau în urma transformării acestora […]”. Or, CO2 aflat în compoziția gazului sulfuros nu rezultă însă dintr‑o reacție deliberată sau involuntară între substanțe sau în urma transformării acestora.
62. Regulamentul nr. 601/2012 se referă la monitorizarea și raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră. Articolul 14 din Directiva 2003/87 prevedea adoptarea de către Comisie a unui regulament în acest scop. Regulamentul nr. 601/2012 nu se referă la cazurile în care cotele de emisie vor fi alocate cu titlu gratuit și în niciun caz nu le definește. Pentru același motiv, faptul că articolul 48 din Regulamentul nr. 601/2012 conține o dispoziție care precizează cărei instalații trebuie să i se atribuie CO2 inerent în scopul monitorizării și al raportării emisiilor de gaze cu efect de seră nu oferă nicio indicație reală cu privire la posibilitatea alocării cu titlu gratuit de cote de emisii de proces pentru astfel de emisii inerente.
63. Astfel cum a arătat deja avocatul general Saugmandsgaard Øe în Concluziile prezentate în cauza ExxonMobil Production Deutschland, noțiunile „emisii de proces” în sensul articolului 3 punctul 30 din Regulamentul nr. 601/2012 și „subinstalația emisiilor de proces” în sensul articolului 3 litera (h) din Decizia 2011/278 nu se suprapun decât parțial, întrucât „emisiile de proces” sunt, în mare parte, acoperite de produsele de referință prevăzute în anexa I la această decizie(49).
64. De asemenea, am fi reticenți în a deduce mai mult decât este necesar din faptul că articolul 48 alineatul (1) din Regulamentul nr. 601/2012 conține o dispoziție care prevede că „CO2 inerent care este transferat într‑o instalație, inclusiv cel aflat în componența gazului natural […] este inclus în factorul de emisie definit pentru combustibilul respectiv”. Dacă se consideră că gazul natural este un combustibil(50), astfel cum pare să sugereze Curtea în hotărârea pronunțată în cauza C‑682/17(51), articolul 48 alineatul (1) din Regulamentul nr. 601/2012 conține în continuare doar o normă referitoare la metodologia de monitorizare. Acesta nu oferă nicio indicație reală cu privire la posibilitatea de a aloca certificate de emisii de proces cu titlu gratuit pentru astfel de emisii inerente.
65. În ceea ce privește obiectivul articolului 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278 și subinstalațiile emisiilor de proces în general, părțile au opinii diferite cu privire la acest aspect. În timp ce ExxonMobil este de părere că, întrucât riscul de relocare a emisiilor de dioxid de carbon pentru industria de recuperare a sulfului este recunoscut, trebuie să existe, în consecință, o alocare cu titlu gratuit a cotelor de emisii pentru emisiile de CO2 inerent. Ținând seama de acest „rezultat necesar”, în opinia ExxonMobil, articolului 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278 trebuie să fie aplicabil, întrucât în mod clar niciuna dintre celelalte opțiuni nu se aplică. În schimb, Oficiul Federal de Mediu susține că subinstalațiile emisiilor de proces nu pot fi recunoscute decât pentru emisiile care rezultă din una dintre categoriile de activități prevăzute în anexa I la Directiva 2003/87. Întrucât, în prezenta cauză, numai arderea combustibililor intră în această categorie, rezultă că numai emisiile care rezultă din ardere pot fi luate în considerare în scopul alocării cu titlu gratuit a cotelor dacă nu există un produs de referință pentru emisii precum în speță. Aceasta ar însemna că obiectul articolul 3 litera (h) este limitat la a prevedea cote de emisie cu titlu gratuit dacă emisiile de CO2 rezultă dintr‑o (altă) activitate prevăzută în anexa I la Directiva 2003/87 – alta decât arderea combustibililor – pentru care nu există un produs de referință.
a) Rolul unui „risc semnificativ de relocare a emisiilor de dioxid de carbon” în sistemul de comercializare a certificatelor de emisii
66. Potrivit considerentului (24) al Directivei 2009/29, relocarea emisiilor de CO2 indică o situație în care „alte țări dezvoltate și alți mari emițători de gaze cu efect de seră nu participă la [un acord internațional ambițios privind schimbările climatice] […] [care] ar putea contribui la creșterea nivelului emisiilor de gaze cu efect de seră în țări terțe unde sectorul industrial nu ar face obiectul unor limitări comparabile în materie de emisii de CO2 […]. Aceasta ar submina integritatea de mediu și beneficiile acțiunilor întreprinse de Comunitate”(52). Pentru a preveni acest lucru, Directiva 2003/87 prevede măsuri specifice. În primul rând, potrivit articolului 10a alineatul (12) din directiva menționată, cotele care urmează să fie alocate anual cu titlu gratuit în conformitate cu articolul 10a alineatul (1) din această directivă vor fi menținute la nivelul de 100 % pentru a treia perioadă de comercializare(53). Aceasta spre deosebire de instalațiile din sectoarele și din subsectoarele care nu sunt expuse unui risc semnificativ de relocare a emisiilor de dioxid de carbon, în cazul cărora alocarea inițială în 2013 trebuie limitată la 80 % din cantitatea alocată în conformitate cu articolul 10a alineatul (1) din Directiva 2003/87. În aceste sectoare, alocarea cu titlu gratuit a cotelor va scădea în continuare în fiecare an cu aceeași cantitate, până la un procent de 30 % alocări gratuite în 2020, în conformitate cu articolul 10a alineatul (11) din Directiva 2003/87(54).
67. La articolul 10a alineatul (6), directiva prevede că „[s]tatele membre pot […] să adopte măsuri financiare în favoarea sectoarelor sau subsectoarelor care sunt considerate a fi expuse unor riscuri semnificative de relocare a emisiilor de dioxid de carbon ca urmare a transferării costului dioxidului de carbon în prețul electricității, pentru a compensa aceste costuri și atunci când astfel de măsuri financiare respectă normele aplicabile privind ajutorul de stat și care urmează să fie adoptate în acest domeniu”.
68. De aici rezultă, astfel cum a arătat deja avocatul general Wahl în Concluziile prezentate în cauza ArcelorMittal Atlantique et Lorraine, că este clar că „directiva nu menționează că sectoarele considerate a fi expuse unui risc semnificativ de relocare a emisiilor de dioxid de carbon ar trebui să primească, în toate cazurile, cote de emisii cu titlu gratuit care corespund tuturor emisiilor de gaze cu efect de seră pe care le emit”(55). Dimpotrivă, în ceea ce privește alocarea de cote de emisii cu titlu gratuit, este obligatoriu să se aloce cote de emisii cu titlu gratuit în conformitate cu normele adoptate în temeiul articolului 10a alineatul (1) din Directiva 2003/87. Acestea determină alocarea de cote cu titlu preliminar. Numai la acel moment se poate aplica articolul 10a alineatul (12) din Directiva 2003/87, fără a fi scăzut numărul de cote la care s‑a ajuns. Niciun element al acestor dispoziții nu prevede luarea în considerare a „riscului semnificativ de relocare a emisiilor de dioxid de carbon” atunci când se decide dacă pot fi alocate cu titlu gratuit cote de emisii(56).
69. Rezultă din toate considerentele care precedă că ar fi contrar modului de redactare, precum și economiei Directivei 2003/87 să se interpreteze în sens larg cerința de cauzalitate prevăzută la articolul 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278 pentru simplul motiv că procesul în cauză este considerat ca fiind expus unui risc semnificativ de relocare a emisiilor de dioxid de carbon.
b) Scopul „subinstalației emisiilor de proces”
70. ExxonMobil susține că obiectivul urmărit de legiuitorul Uniunii în ceea ce privește subinstalațiile emisiilor de proces, în conformitate cu articolul 3 litera (h) din Decizia 2011/278, este de a crea o subinstalație pentru procese din care rezultă emisii de CO2 inevitabile, dar pentru care nu a fost stabilit niciun produs de referință. Totuși, această ipoteză nu poate fi dedusă în mod clar din Decizia 2011/278. Considerentul (12) al Deciziei 2011/278 se limitează la a preciza că, „[a]tunci când nu a fost posibilă stabilirea unui produs de referință, dar sunt generate gaze cu efect de seră eligibile pentru alocarea gratuită a cotelor de emisii, aceste cote trebuie alocate pe baza unor abordări generice alternative. […] În cazul emisiilor de proces, cotele de emisii trebuie alocate pe baza emisiilor istorice”(57).
71. Articolul 10a alineatul (1) al patrulea paragraf din Directiva 2003/87 prevede că, „[p]entru fiecare sector și subsector, în principiu, criteriile de referință sunt calculate mai degrabă pentru produsul finit și nu pentru materiile prime, astfel încât să se maximizeze reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și eficiența energetică pe parcursul fiecărui proces de producție din sectorul sau subsectorul în cauză” (58). Aceasta înseamnă că emisiile de proces vor fi, în general, incluse într‑un produs de referință. Cu toate acestea, nu a fost întotdeauna posibil să se elaboreze un produs de referință. Unul dintre motive constă în faptul că numeroase instalații sunt incluse în sistemul de comercializare a cotelor numai pentru că exploatează unități de ardere a combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW. Această definiție largă include instalațiile dintr‑o varietate de sectoare care nu sunt altfel incluse în sistemul de comercializare a certificatelor de emisii. Astfel cum a explicat studiul comandat de Comisia Europeană, intitulat „Methodology for the free allocation of emission allowances in the EU ETS post 2012”, nu sunt incluse instalațiile care au o putere termică nominală totală mai mică de 20 MW sau cele care primesc căldură de la instalații cu proprietar diferit. Faptul că o parte substanțială a instalațiilor de producție care fabrică produsul nu erau incluse în sistemul de comercializare a făcut dificilă stabilirea unui produs de referință(59). În aceste condiții, au fost elaborate așa‑numitele „opțiuni alternative” ținând cont de aceste tipuri de cazuri.
72. Toate acestea înseamnă că nu există o legătură imediată între faptul că emisiile nu pot fi evitate și opțiunile alternative. Nici articolul 10a alineatul (3) din Directiva 2003/87, care exclude în mod expres doar producătorii de energie electrică de la alocarea de cote cu titlu gratuit (cu anumite excepții), nu permite susținerea unei abordări atât de largi. Ar fi fost simplu să se prevadă că metoda drepturilor dobândite ar trebui aplicată tuturor emisiilor care fac obiectul schemei de comercializare a cotelor de emisie, cu excepția celor care fac obiectul unui produs de referință, unei călduri de referință sau unui combustibil de referință. În schimb, a fost aleasă o definiție specifică pentru subinstalațiile emisiilor de proces. În plus, astfel cum a subliniat reprezentantul Oficiului Federal pentru Mediu în ședință, chiar dacă există un produs de referință, nu fac în mod necesar obiectul respectivului produs de referință toate emisiile care sunt produse secundare inevitabile ale proceselor chimice(60).
73. Rezultă, așadar, că Directiva 2003/87 nu are ca scop să prevadă alocarea cu titlu gratuit a certificatelor de emisii pentru fiecare emisie care este produsul secundar inevitabil al utilizării unui proces chimic industrial precum procesul Claus(61).
74. Având în vedere analiza teleologică de mai sus, ne permitem să concluzionăm că CO2-ul eliberat din amestecul de gaze în atmosferă în urma tratării gazului natural (sub formă de gaz sulfuros) în cadrul „procesului Claus” prin separarea CO2‑lui prezent în mod inerent în gazul natural nu reprezintă emisii „rezultate” din procesul menționat la articolul 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278, întrucât gazul sulfuros, care este o materie primă care conține carbon, nu este „utilizat” în sensul acestei dispoziții, chiar dacă, exclusiv din perspectiva formulării literale, acest text este, desigur, ambiguu.
C. A patra întrebare: există o ierarhie între diferitele criterii de referință alternative?
75. Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere dorește să afle care este criteriul de referință care trebuie aplicat în cazul în care o instalație îndeplinește atât criteriile unei subinstalații a căldurii de referință, cât și pe cele ale unei subinstalații a emisiilor de proces.
76. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte, instituită la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care a fost sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate(62).
77. Instanța de trimitere arată că, sub rezerva răspunsului dat la primele trei întrebări, pare posibil în speță ca emisiile rezultate din procesul Claus să corespundă atât definiției subinstalației căldurii de referință, cât și definiției subinstalației emisiilor de proces. Prin urmare, sugerăm că ar fi util să se răspundă la întrebarea privind indicele de referință care trebuie aplicat în cazul în care emisiile ar îndeplini efectiv (contrar opiniei noastre) criteriile unei subinstalații a căldurii de referință, precum și pe cele ale unei subinstalații a emisiilor de proces(63). Aceasta include întrebarea mai amplă dacă există o ierarhie între diferiții indici de referință alternativi în cazul în care o instalație îndeplinește criteriile mai multora dintre aceștia.
78. În orice caz, instanța de trimitere sugerează că a patra întrebare nu s‑ar impune decât în cazul unui răspuns afirmativ la primele trei întrebări. Întrucât propunem să se răspundă negativ la aceste întrebări – ceea ce înseamnă că instalația ExxonMobil nu este eligibilă pentru alocarea cu titlu gratuit a cotelor în temeiul criteriului de referință privind emisiile de proces –, nu este strict necesar să se răspundă la a patra întrebare. O vom examina totuși în ipoteza în care Curtea ar decide în mod diferit cu privire la primele trei întrebări.
79. În ceea ce privește această întrebare, reglementarea germană de transpunere cuprinsă la articolul 3 alineatul (1) din ZuV 2020 diferă într‑o oarecare măsură de modul de redactare a articolului 6 din Decizia 2011/278. Prima dintre aceste dispoziții stabilește în mod clar o ierarhie între criteriile de referință. Solicitanții de certificate de emisii trebuie să atribuie intrările, ieșirile și emisiile aferente numai uneia dintre subinstalații. Această dispoziție prevede că intrările, ieșirile și emisiile aferente pot fi atribuite unei subinstalații a căldurii de referință numai în măsura în care intrările, ieșirile și emisiile aferente nu sunt deja incluse într‑o subinstalație a produsului de referință. Atribuirea intrărilor, ieșirilor și emisiilor aferente unei subinstalații a combustibilului de referință nu poate avea loc decât dacă acestea nu sunt deja incluse într‑o subinstalație a produsului de referință sau o subinstalație a căldurii de referință. În sfârșit, intrările, ieșirile și emisiile aferente nu pot fi atribuite unei subinstalații a emisiilor de proces decât dacă nu fac obiectul niciuneia dintre celelalte subinstalații de referință(64).
80. Decizia 2011/278 este puțin mai puțin clară în ceea ce privește relația reciprocă dintre criteriile de referință alternative, deși din definițiile pentru subinstalația căldurii de referință, subinstalația combustibilului de referință și subinstalația emisiilor de proces prevăzute la articolul 3 literele (c), (d) și (h) reiese că acestea se aplică numai intrărilor, ieșirilor și emisiilor aferente, neincluse în alt mod în subinstalația unui produs de referință. Cu toate acestea, analizând în continuare condițiile subinstalației căldurii de referință și ale subinstalației combustibilului de referință, prima se referă la „intrările, ieșirile și emisiile aferente […] legate de producția și/sau de importul, dintr‑o instalație sau din altă entitate inclusă în sistemul Uniunii, al căldurii măsurabile” (65), cu unele condiții suplimentare aferente. În schimb, subinstalațiile combustibilului de referință se referă la intrările, ieșirile și emisiile aferente legate de producția căldurii nemăsurabile în anumite condiții suplimentare.
81. Aceasta este de asemenea constatarea Curții în Hotărârea Borealis și alții, în care a statuat că definițiile diferitor subinstalații de referință se exclud reciproc(66). În ceea ce privește calificarea drept subinstalații ale emisiilor de proces, aceasta a considerat că „doar generarea anumitor tipuri de emisii specifice menționate la articolul 3 litera (h) punctele (i)-(vi) din aceeași decizie permite să se efectueze această calificare”(67). În continuare, Curtea a constatat, întemeindu‑se pe considerentul (12) al deciziei menționate, că, atunci când nu a fost posibilă stabilirea unui produs de referință, dar sunt generate gaze cu efect de seră eligibile pentru alocarea gratuită a cotelor de emisii, a fost elaborată o ierarhie de trei abordări alternative(68).
82. Rezultă, așadar, că întrebarea adresată de instanța de trimitere a primit deja un răspuns din partea Curții în Hotărârea Borealis și alții(69).
83. Argumentele ExxonMobil în sensul că nu există o ierarhie între opțiunile alternative sau, în subsidiar, că ar trebui să se acorde prioritate subinstalațiilor emisiilor de proces, întrucât reprezintă opțiunea mai specifică, nu sunt convingătoare. Următoarele motive vin în susținerea acestor considerații.
84. ExxonMobil susține că subinstalațiile căldurii de referință și subinstalațiile emisiilor de proces pot coincide. Potrivit ExxonMobil, acest lucru reiese cu claritate din modul în care nivelul activității istorice legat de căldură este stabilit în conformitate cu articolul 9 alineatul (3) din Decizia 2011/278. Alocarea cotelor de emisii pentru o subinstalație a căldurii de referință depinde de emisiile care rezultă din producția de căldură măsurabilă. Aceste emisii sunt deduse din căldura produsă care este măsurată în terajouli pe an. În schimb, o subinstalație a emisiilor de proces, cel puțin cea prevăzută la articolul 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278, se caracterizează prin faptul că emisiile provin dintr‑un proces „pentru un scop primar, altul decât generarea căldurii”. Prin urmare, nivelul anual al activității istorice în conformitate cu articolul 9 alineatul (5) din Decizia 2011/278 este cantitatea de emisii măsurate în tone de CO2 echivalent. Aceste argumente se referă la întrebarea dacă o subinstalație a căldurii de referință și o subinstalație a emisiilor de proces pot fi prezente în aceeași instalație, dar pentru emisii diferite.
85. Deși este adevărat că două (sau mai multe) subinstalații care au legătură cu activități diferite ar putea să coincidă într‑o instalație, aceleași intrări, ieșiri și emisii(70) nu pot fi incluse în mai multe subinstalații, deoarece, în caz contrar, ar putea apărea riscul de suprapunere și de dublă contabilizare, care sunt interzise de articolul 6 alineatul (2) din Decizia 2011/278(71). Dacă s‑ar presupune că criteriile aplicabile diferitelor subinstalații pot fi întrunite de aceleași intrări, ieșiri și emisii, conceptul care stă la baza Deciziei 2011/278 este următorul: astfel cum s‑a explicat în studiul comandat de Comisia Europeană „Methodology for the free allocation of emission allowances in the EU ETS post 2012”, trei factori influențează emisiile specifice de CO2. Aceștia sunt alegerea amestecului de combustibil, randamentul producției de căldură și eficiența utilizării finale a căldurii. Produsele de referință iau în considerare toți acești trei factori.
86. Toate acestea sunt conforme cu considerentul (1) al Deciziei 2011/278, care prevede că trebuie să stabilească, atât cât este posibil, criterii de referință ex ante, astfel încât să se asigure faptul că alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisii se efectuează într‑un mod care stimulează reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și tehnicile eficiente din punct de vedere energetic. Metodele de stabilire a criteriului de referință pentru producția de căldură utilizată pentru subinstalațiile căldurii de referință, a criteriului de referință pentru mixul de combustibili pentru subinstalațiile combustibilului de referință și așa‑numitele „drepturi dobândite” (care iau în considerare doar datele istorice și care sunt utilizate pentru emisiile de proces) utilizează, fiecare, unul dintre acești factori, metoda drepturilor dobândite neluând în considerare niciunul dintre acești factori(72). Acesta este raționamentul care stă la baza ierarhiei între diferitele criterii de referință alternative. Metodele de stabilire a criteriilor care prevăd stimulente pentru reducerea emisiilor au prioritate față de subinstalația emisiilor de proces în cazul căreia nu sunt prevăzute astfel de stimulente.
87. Prin urmare, ar fi contrar economiei articolului 10a din Directiva 2003/87 și a articolului 10a din Decizia 2011/278 să nu se aplice ierarhia dintre diferitele criterii de referință descrise în considerentul (12) al acestei decizii.
88. Având în vedere aceste considerații, considerăm că alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie trebuie să se facă pe baza căldurii de referință în cazul în care emisiile care fac obiectul sistemului de comercializare a cotelor de emisie îndeplinesc atât condițiile definitorii ale unei subinstalații a căldurii de referință, cât și condițiile definitorii ale unei subinstalații a emisiilor de proces. Acest lucru se datorează faptului că alocările în cadrul unei subinstalații a căldurii de referință au prioritate față de alocările în cadrul unei subinstalații a emisiilor de proces.
D. A cincea întrebare: drepturile la alocarea cu titlu gratuit de cote de emisie pentru a treia perioadă de comercializare pot fi realizate după sfârșitul acestei perioade de comercializare?
89. Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere dorește să afle dacă drepturile la alocarea cu titlu gratuit de cote de emisie pentru a treia perioadă de comercializare, care sunt constatate pe cale judecătorească abia după încheierea acestei perioade de comercializare, pot fi obținute prin cote de emisie cu titlu gratuit aferente celei de a patra perioade de comercializare(73). Încă o dată, această întrebare a fost adresată de instanța de trimitere numai în cazul unui răspuns afirmativ la primele patru întrebări. Ținând seama de răspunsurile noastre la aceste întrebări, nu este cazul. Cu toate acestea, propunem să se examineze întrebarea în ipoteza în care Curtea ar decide în mod diferit.
90. Îndoielile instanței de trimitere cu privire la această întrebare rezultă în principal din jurisprudența Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania). Această instanță a decis că cererile (nesoluționate) de alocări suplimentare pentru a doua perioadă de comercializare (2008-2012) s‑au prescris cel târziu la 30 aprilie 2013 (miezul nopții)(74).
91. Cu toate acestea, trebuie observat că situația juridică la sfârșitul celei de a doua perioade de comercializare era destul de diferită de cea de la sfârșitul celei de a treia perioade de comercializare. În timp ce, potrivit articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2003/87, cotele emise în cursul unei perioade de comercializare erau valabile numai pentru emisiile din respectiva perioadă de comercializare, această formulare a fost modificată prin Directiva 2018/410. Articolul 13 din Directiva 2003/87 are în prezent următorul cuprins: „Certificatele emise începând cu 1 ianuarie 2013 sunt valabile o perioadă nelimitată […]”(75). Acest lucru este posibil datorită continuității generale a normelor între a treia și a patra perioadă de comercializare. În esență, se ridică problema dacă și, în caz afirmativ, în ce mod un eventual drept la alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie poate fi realizat în lipsa unei dispoziții specifice care să reglementeze acest aspect.
92. Instanța de trimitere a ridicat tocmai problema dacă un drept la alocarea suplimentară cu titlu gratuit a cotelor de emisie pentru a treia perioadă de comercializare poate fi realizat prin drepturi aferente celei de a patra perioade de comercializare într‑un astfel de caz. Potrivit articolului 13 a doua teză din Directiva 2003/87 (astfel cum a fost modificată prin Directiva 2018/410), certificatele emise începând cu 2021 sunt valabile numai de la începutul perioadei de zece ani în care au fost eliberate. Prin urmare, un solicitant căruia i s‑a acordat un drept la alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie nu ar fi în măsură să își realizeze obligațiile care îi revin în temeiul articolului 12 alineatul (3) din Directiva 2003/87 prin drepturi aferente celei de a patra perioade de comercializare. Prin urmare, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, întrebarea sa ar putea fi reformulată. În consecință, întrebarea la care trebuie să se răspundă nu ar trebui să se limiteze la aspectul dacă un astfel de drept poate fi obținut prin cote aferente celei de a patra perioade de comercializare.
93. Există două aspecte cu privire la modul în care poate fi realizat un eventual drept la alocarea cu titlu gratuit de cote de emisie pentru a treia perioadă de comercializare. În primul rând, există temeiul procedural pentru o astfel de modificare a alocării și, în al doilea rând, există problema „originii” acestor drepturi. În ceea ce privește primul dintre aceste aspecte, astfel cum au subliniat atât guvernul german, reprezentat de Ministerul Federal al Economiei și Energiei, cât și Comisia, orice ajustare constituie o modificare a tabelului național de alocare prevăzut la articolul 52 din Regulamentul nr. 389/2013(76), care, în conformitate cu articolul 88 din Regulamentul delegat 2019/1122(77), continuă să se aplice până la 1 ianuarie 2026 pentru toate operațiunile necesare în legătură cu perioada de comercializare cuprinsă între anii 2013 și 2020. În cazul în care o instanță decide că un operator are dreptul la alocarea suplimentară cu titlu gratuit de cote de emisie, statul membru în cauză va informa Comisia în consecință [articolul 52 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 389/2013], iar Comisia îl va însărcina pe administratorul central să efectueze modificările corespunzătoare în tabelul național de alocare din Registrul de tranzacții al Uniunii Europene(78). Administratorul central se va asigura apoi că registrul Uniunii transferă certificatele respective din contul UE de alocare, în conformitate cu tabelul național de alocare ajustat, în contul de depozit al operatorului în cauză, în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul nr. 389/2013.
94. În ceea ce privește al doilea aspect, și anume originea acestor cote, deși nici Directiva 2003/87, nici Decizia 2011/278, nici Regulamentul delegat 2019/331 nu se referă în mod specific la ajustarea cotelor cu titlu gratuit ca urmare a unei decizii a unei instanțe și deși articolul 24 alineatul (2) din Decizia 2011/278 nu se referă la alocarea de suplimentară de cote ca urmare a unei decizii a unei instanțe, acest din urmă articol se poate aplica unor astfel de cazuri prin analogie. Diferența față de cazul în care o astfel de decizie a unei instanțe este luată înainte de sfârșitul perioadei de comercializare și situația în care aceasta este luată ulterior este că certificatele respective nu mai pot fi deduse din numărul de certificate care urmează să fie scoase la licitație de acel stat membru în perioada respectivă.
95. Deși scopul rezervei pentru stabilitatea pieței nu este acela de a furniza certificate pentru cereri care au rămas nesoluționate la sfârșitul celei de a treia perioade de comercializare, ci mai degrabă de a aborda dezechilibrele structurale dintre cerere și ofertă în cadrul sistemului de comercializare a cotelor de emisii(79), cotele din această sursă sunt adecvate pentru a răspunde primului obiectiv. Motivul îl reprezintă structura și scopul rezervei pentru stabilitatea pieței.
96. Potrivit articolului 1 alineatele (2), (3) și (5) din Decizia 2015/1814, rezerva pentru stabilitatea pieței este compusă din: (i) cantitatea de 900 de milioane de certificate care urmau să fie scoase la licitație în anii 2019 și 2020 în conformitate cu a treia coloană din anexa IV la Regulamentul nr. 176/2014(80), (ii) certificatele care nu au fost alocate instalațiilor nou‑intrate în temeiul articolului 10a alineatul (7) din Directiva 2003/87 și certificatele care nu au fost alocate instalațiilor și‑au încetat (parțial sau total) activitatea sau și‑au redus în mod semnificativ capacitatea [articolul 10a alineatele (19) și (20) din Directiva 2003/87] și (iii) un număr de certificate egal cu 12 % din numărul total de certificate aflate în circulație în fiecare an(81) dacă acest număr depășește 100 de milioane.
97. Aceste norme de alocare reprezintă doar o modalitate de a scoate de pe piață un excedent de cote și de a le reintroduce parțial sau integral pe piață în cazul în care numărul de cote aflate în circulație scade sub un prag de 400 de milioane de certificate aflate în circulație. Cotele care ar fi trebuit să fie alocate operatorului unei instalații, dacă Directiva 2003/87 și Decizia 2011/278 ar fi fost aplicate în mod corect, nu constituie un astfel de excedent și, prin urmare, pot fi retrase din rezerva pentru stabilitatea pieței fără a afecta numărul total de alocări. Nici scopul rezervei pentru stabilitatea pieței nu este compromis prin deducerea unui număr limitat de cote din rezerva pentru stabilitatea pieței și prin adăugarea lor la numărul aflat în circulație. Întrucât cotele pentru a treia perioadă de comercializare care pot fi astfel alocate au o valabilitate nedeterminată potrivit articolului 13 prima teză din Directiva 2003/87(82), acestea pot fi utilizate de destinatar fie pentru a treia perioadă de comercializare, fie pentru perioade de comercializare ulterioare celei de a treia perioade de comercializare.
98. Având în vedere cele de mai sus, propunem să se concluzioneze în sensul că drepturile la alocarea suplimentară cu titlu gratuit de cote de emisie pentru a treia perioadă de comercializare pot fi obținute după sfârșitul celei de a treia perioade de comercializare cu cote aferente celei de a treia perioade de comercializare, în cazul în care existența unui asemenea drept la alocare este constatată pe cale judecătorească doar după încheierea celei de a treia perioade de comercializare. Cotele pentru a treia perioadă de comercializare nu se pierd la expirarea celei de a treia perioade de comercializare.
V. Concluzie
99. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin, Germania) după cum urmează:
1) CO2‑ul eliberat în atmosferă în urma tratării gazului natural (sub formă de gaz sulfuros) în cadrul „procesului Claus” prin separarea din amestecul de gaze a CO2‑lui prezent în mod inerent în gazul natural, care nu este utilizat la rândul său în cursul reacției chimice de desulfurare, nu rezultă din procesul menționat la articolul 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278 a Comisiei din 27 aprilie 2011 de stabilire, pentru întreaga Uniune, a normelor tranzitorii privind alocarea armonizată și cu titlu gratuit a cotelor de emisii în temeiul articolului 10a din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului, întrucât gazul sulfuros, care este o materie primă care conține carbon, nu este „utilizat” în sensul acestei dispoziții.
2) Alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisie trebuie să se facă pe baza căldurii de referință în cazul în care emisiile care fac obiectul sistemului de comercializare a cotelor de emisie îndeplinesc atât condițiile definitorii ale unei subinstalații a căldurii de referință, cât și condițiile definitorii ale unei subinstalații a emisiilor de proces. Acest lucru se datorează faptului că alocările în cadrul unei subinstalații a căldurii de referință au prioritate față de alocările în cadrul unei subinstalații a emisiilor de proces.
3) Drepturile la alocarea suplimentară cu titlu gratuit de cote de emisie pentru a treia perioadă de comercializare pot fi obținute după sfârșitul celei de a treia perioade de comercializare cu cote aferente celei de a treia perioade de comercializare, în cazul în care existența unui asemenea drept la alocare este constatată pe cale judecătorească doar după încheierea celei de a treia perioade de comercializare. Cotele pentru a treia perioadă de comercializare nu se pierd la expirarea celei de a treia perioade de comercializare.