HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)

24 aprilie 2017(*)

„Funcție publică – Agenți contractuali auxiliari – Articolul 3b din RAA – Succesiune de contracte în calitate de agent – Contracte pe durată determinată – Decizie de nereînnoire – Abuz de putere – Cerere de asistență – Dreptul de a fi ascultat – Răspundere extracontractuală”

În cauza T‑584/16,

HF, cu domiciliul în Bousval (Belgia), reprezentată de A. Tymen, avocat,

reclamantă,

împotriva

Parlamentului European, reprezentat de L. Deneys și de S. Alves, în calitate de agenți,

pârât,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 270 TFUE și prin care se urmărește, pe de o parte, anularea deciziei Parlamentului de a nu reînnoi contractul de agent contractual auxiliar al reclamantei și, pe de altă parte, repararea prejudiciului pe care reclamanta pretinde că l‑ar fi suferit, ca urmare, în esență, a acestei decizii,

TRIBUNALUL (Camera întâi),

compus din doamna I. Pelikánová, președinte, și domnii P. Nihoul și J. Svenningsen (raportor), judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Reclamanta, doamna HF, a fost angajată de autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă din cadrul Parlamentului European (denumită în continuare „AAIC”) prin contracte succesive încheiate pentru perioadele 6 ianuarie-14 februarie 2003, 15 februarie-31 martie 2003, 1 aprilie-30 iunie 2003 și 1 iulie-31 iulie 2003, în calitate de agent auxiliar, categorie de posturi care era prevăzută în Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare „RAA”), în versiunea anterioară datei de 1 mai 2004. Reclamanta era repartizată la Divizia „Audiovizual”, devenită în prezent unitate (denumită în continuare „Unitatea pentru audiovizual”) a Direcției media (denumită în continuare „Direcția media”) din cadrul Direcției Generale (DG) „Informații și relații publice”, devenită DG „Comunicare”. Aceasta exercita atribuții de asistent de categoria B, grupa V, clasa 3 în cadrul direcției respective.

2        În perioada 1 august 2003-31 iulie 2004, reclamanta a fost angajată de o societate cu sediul în Franța și prestator de servicii al Parlamentului, în calitate de administrator de producție, pentru a răspunde activității suplimentare legate de administrarea producției Unității pentru audiovizual. Acest contract a fost reînnoit, de comun acord între reclamantă și societatea prestatoare, pentru perioada cuprinsă între 1 august 2004 și 31 ianuarie 2005, iar ulterior, potrivit unui contract din 31 ianuarie 2005, angajarea reclamantei la această societate a fost continuată pe o perioadă nedeterminată.

3        La 1 aprilie 2005, reclamanta a încetat totuși să își mai exercite activitățile la Parlament în cadrul societății amintite, întrucât a fost angajată din nou direct de AAIC în calitate de agent contractual, categorie de posturi creată prin RAA în versiunea în vigoare de la 1 mai 2004. Ea era încadrată atunci în gradul 9 din grupa de funcții III pentru a efectua „[a]tribuții de execuție, de redactare, de contabilitate și [a]lte atribuții tehnice echivalente, executate sub supravegherea unor funcț[ionari] sau a unor agenți temp[orari]” în cadrul părții din Unitatea pentru audiovizual denumite „Newsdesk Hotline” (denumită în continuare „Newsdesk Hotline”), pentru o perioadă inițială de nouă luni, respectiv până la 31 decembrie 2005. Acest angajament, în același grad și aceleași funcții, a fost prelungit prin contract de la 1 ianuarie la 31 martie 2006.

4        Potrivit unui contract de muncă semnat de AAIC și de reclamantă la 24 și, respectiv, la 25 ianuarie 2006, acestea au convenit că reclamanta va fi angajată pe viitor, în temeiul articolului 2 litera (b) din RAA, de la 1 februarie 2006 la 31 decembrie 2007, în calitate de agent temporar supus unei perioade de probă de șase luni. Prin două acte adiționale, acest contract de muncă a fost prelungit de la 1 ianuarie la 31 decembrie 2008 și, respectiv, de la 1 ianuarie 2009 la 31 ianuarie 2010, adică a avut o durată totală de trei ani. Potrivit unui contract semnat de AAIC și de reclamantă la 26 și, respectiv, la 27 ianuarie 2010, acestea au convenit că contractul reclamantei va fi reînnoit pentru o perioadă de doi ani, până la 31 ianuarie 2012. Acest contract prevedea că, „[p]otrivit articolului 8 [alineatul (2)] din RAA, nicio prelungire ulterioară […] nu [era] permisă”.

5        Prin nota din 26 septembrie 2011 a Unității „Concursuri și proceduri de selecție” (denumită în continuare „Unitatea pentru concursuri”) din cadrul DG „Personal”, reclamanta a fost informată cu privire la faptul că nu obținuse o notă suficientă pentru a fi admisă în următoarea etapă a unei proceduri de concurs intern la Parlament pentru posturi de asistent de gradul AST 5.

6        Printr‑un contract din 31 ianuarie 2012, AAIC și reclamanta au convenit că aceasta ar fi angajată, de la 1 februarie la 31 iulie 2012, în calitate de agent contractual auxiliar în temeiul articolului 3b din RAA, încadrată în treapta 1 a gradului 11 din grupa de funcții III, pentru a îndeplini „[s]arcini de execuție, de redactare, de contabilitate și [a]lte sarcini tehnice echivalente, […] sub supravegherea unor funcț[ionari] sau a unor agenți temp[orari]”. Acest contract de muncă ar fi fost oferit reclamantei în urma publicării fără succes a anunțului pentru ocuparea unui post vacant nr. 136691 privind un post din cadrul grupei de funcții asistenți (AST) intitulat „producător audiovizual”, care trebuia să fie ocupat cu prioritate prin transferul unui funcționar.

7        Prin acte adiționale succesive, acest contract de muncă în calitate de agent contractual auxiliar a fost prelungit de la 1 august la 31 decembrie 2012, de la 1 ianuarie la 31 martie 2013, de la 1 aprilie la 31 decembrie 2013, de la 1 ianuarie 2014 la 31 martie 2014, de la 1 aprilie la 30 iunie 2014, precum și de la 1 iulie la 31 decembrie 2014. Aceste prelungiri ale contractului au fost justificate, în termeni identici, de nevoia de „[î]ntărire necesară pentru funcționarea eficientă [a] Newsdesk Hotline din cadrul Unității [pentru a]udiovizual”.

8        Începând cu 26 septembrie 2014, reclamanta a fost plasată în concediu medical și, de atunci, nu și‑a reluat activitatea profesională în cadrul Parlamentului.

9        Prin e‑mailul din 20 noiembrie 2014, reclamanta l‑a întrebat pe unul dintre colegii săi din cadrul Unității pentru audiovizual dacă avea noutăți cu privire la prelungirea contractului său, iar aceasta a răspuns, la 27 noiembrie 2014, că tocmai fusese informat că contractul reclamantei va fi prelungit până la 31 decembrie 2015.

10      Între timp, prin e‑mailul din 26 noiembrie 2014, șeful Unității pentru audiovizual (denumit în continuare „șeful de unitate”) a fost informat de un agent al DG „Personal” că fusese confirmat de către această direcție generală că contractele a trei agenți din cadrul unității sale, inclusiv cel al reclamantei, vor fi prelungite până la 31 decembrie 2015, informație pe care șeful de unitate a transmis‑o celor trei agenți în cauză printr‑un e‑mail din ziua următoare. În e‑mailul respectiv, acesta preciza că „cele trei cereri de prelungire a contractelor agenților contractuali în anul 2015 [fuseseră] acceptate în cele din urmă”, dar că „[directorul general al DG «Personal»] inform[ase] că, dimpotrivă, pentru 2016, lucrurile [vor fi] mult mai complicate și că [vor] trebui să se aștepte la o reducere drastică a numărului agenților contractuali”.

11      În acest e‑mail din 27 noiembrie 2014, șeful de unitate arăta că îi părea „foarte judicios să se reînnoiască contracte[le] [agenților contractuali] pentru întreg anul [2015] și [să] nu se mai încheie pentru perioade de [trei] sau [șase] luni, [ceea] ce făcea lucrurile, din punct de vedere profesional și mai ales uman, mult mai dificile”. Acesta anunța de asemenea, prin același e‑mail, intrarea în curând în cadrul unității a unui funcționar din grupa de funcții a administratorilor (AD), în urma unui concurs în domeniul audiovizualului, care va avea drept sarcină principală coordonarea unei părți a producției și responsabilitatea de a administra strategia „Promovare”, inclusiv coordonarea Newsdesk Hotline și „Acreditări”. Cei trei agenți în cauză, inclusiv reclamanta, mai erau informați cu privire la faptul că responsabilitățile lor vor fi adaptate pentru a răspunde acestei noi organizări a unității, care avea drept obiectiv un răspuns mai bun la prioritățile Direcției media și ale DG „Comunicare”, precum și la schimbările metodelor de lucru solicitate de secretarul general al Parlamentului (denumit în continuare „secretarul general”).

12      Prin actul adițional semnat de AAIC la 9 decembrie 2014, contractul de muncă al reclamantei, în calitate de agent contractual auxiliar, trebuia să fie prelungit de la 1 ianuarie 2015 până la 31 martie 2015. În această privință, reclamanta a fost informată, prin e‑mailul din 10 decembrie 2014, că, „în urma prelungirii contractului [său], care tocmai [îi fusese] comunicată, până la 31[martie] 2015, […] cererea care [a fost] adresată DG [«Personal»] priv[ea] în fapt o prelungire cu un an [a contractului său] până la 31[decembrie] 2015”, că, „[t]otuși, DG [«Personal»] efectu[ase] o analiză a dosar[ului] [reclamantei] înainte de a soluționa cererea de reînnoire” și că „[s‑a] constatat astfel că [nu era] un candidat care să fi reușit la o [procedură de selecție] CAST [și că, a]tunci când această condiție nu [era] îndeplinită, p[utea] fi acordat un contract numai [cu] condiția ca Comitetul de selecție a agenților contractuali să fi emis un aviz favorabil”. Acest e‑mail preciza că DG „Personal” acordase o prelungire cu trei luni a contractului reclamantei pentru ca situația să fie în acord cu această condiție, persoana interesată fiind invitată, prin e‑mailul respectiv, să completeze un formular de candidatură și să furnizeze un ansamblu de documente în timp util, pentru ca dosarul său să mai poată fi examinat de Comitetul de selecție a agenților contractuali (denumit în continuare „CoSCon”) la reuniunea din ianuarie 2015 și ca, în cazul unui aviz favorabil al acestui comitet, contractul său să poată fi prelungit în acest caz până la 31 decembrie 2015.

13      La 11 decembrie 2014, reclamanta a contrasemnat actul adițional din 9 decembrie 2014, prin care se prevedea prelungirea contractului său de muncă până la 31 martie 2015. Prin scrisoarea din 11 decembrie 2014 adresată secretarului general și, în copie, președintelui comitetului consultativ privind hărțuirea și prevenirea ei la locul de muncă (denumit în continuare „comitetul consultativ”), precum și președintelui Parlamentului și directorului general al DG „Personal”, reclamanta a introdus de asemenea, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), o cerere de asistență în sensul articolului 24 din statut (denumită în continuare „cererea de asistență”), articolele respective fiind aplicabile prin analogie agenților contractuali în temeiul articolului 92 și, respectiv, al articolului 117 din RAA. În susținerea cererii amintite, aceasta sublinia că era victima unei hărțuiri morale din partea șefului de unitate, hărțuire care s‑ar fi materializat prin comportamente, cuvinte și înscrisuri ale acestuia din urmă, în special în cadrul reuniunilor serviciului. Aceasta solicita în esență să fie adoptate măsuri urgente pentru a o proteja de îndată de autorul prezumat al hărțuirii și să fie inițiată o anchetă administrativă de către AAIC pentru a se stabili realitatea faptelor.

14      Prin scrisoarea din 13 ianuarie 2015, șeful Unității „Resurse umane” din cadrul Direcției resurse a DG „Personal”, pe de altă parte președinte al comitetului consultativ, a confirmat primirea cererii de asistență și a informat‑o pe reclamantă că această cerere a fost transmisă directorului general al DG „Personal”, care se va pronunța cu privire la cererea amintită, în calitatea sa de AAIC, în termen de patru luni, la expirarea căruia, dacă este cazul, se va putea considera că a intervenit o decizie implicită de respingere a acestei cereri de asistență și va putea face ulterior obiectul unei reclamații în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut.

15      Prin scrisoarea din 23 ianuarie 2015, avocatul reclamantei l‑a informat pe directorul general al DG „Personal” în special cu privire la faptul că șeful de unitate a fost informat despre introducerea cererii de asistență și despre inițierea unei anchete administrative de către AAIC. Astfel, această informare ar fi fost consemnată în procesul‑verbal al unei reuniuni a Unității pentru audiovizual, care contribuie la difuzarea anumitor informații nu numai colegilor reclamantei, ci și anumitor persoane din afara instituției. Cu ocazia acestei reuniuni, șeful de unitate ar fi anunțat și că reclamanta nu ar reveni la Unitatea pentru audiovizual și că, în consecință, trebuia avută în vedere o restructurare a Newsdesk Hotline.

16      Prin e‑mailul din 26 ianuarie 2015, un agent al Unității „Recrutarea agenților contractuali și a asistenților parlamentari acreditați” (denumită în continuare „Unitatea pentru recrutarea agenților contractuali”) din cadrul Direcției „Dezvoltarea resurselor umane” (denumită în continuare „Direcția RU”) a DG „Personal” din cadrul Secretariatului General al Parlamentului a transmis reclamantei o „notă de confirmare a schimbării serviciului [său] începând cu 21 [ianuarie] 2015”. Această notă, tot din 26 ianuarie 2015, arăta că reclamanta va fi repartizată, cu efect retroactiv de la 21 ianuarie 2015, la Unitatea pentru programul de vizite al Uniunii Europene (EUVP) (denumită în continuare „Unitatea pentru programul de vizite”) a Direcției relații cu cetățenii din cadrul DG „Comunicare” și că, cu excepția acestei schimbări a repartizării, nicio altă modificare nu era adusă la contractul său de muncă (denumită în continuare „decizia de schimbare a repartizării”).

17      Prin scrisoarea din 4 februarie 2015, directorul general al DG „Personal” a răspuns la scrisoarea avocatului reclamantei din 23 ianuarie 2015 și a arătat că o măsură de îndepărtare față de șeful de unitate a fost adoptată în favoarea reclamantei și consta în schimbarea repartizării acesteia la Unitatea pentru programul de vizite. Pe de altă parte, directorul general al DG „Personal” o informa pe reclamantă cu privire la faptul că, în urma unei examinări aprofundate a dosarului său și ca răspuns la cererea sa de inițiere a unei anchete administrative, a decis să transmită acest dosar comitetului consultativ, al cărui președinte o va ține la curent în legătură cu orice modificare ulterioară. Directorul general al DG „Personal” considera astfel că răspunsese la cererea de asistență și că aceasta determina, în domeniul său de competență, „închiderea dosar[ului]” reclamantei (denumită în continuare „decizia din 4 februarie 2015”).

18      Prin scrisoarea din 12 februarie 2015, avocatul reclamantei a solicitat printre altele directorului general al DG „Personal” să explice domeniul de aplicare al măsurii pe care o anunțase în decizia sa din 4 februarie 2015 și să indice în special dacă măsura de îndepărtare a reclamantei a fost adoptată cu titlu temporar.

19      Într‑un formular intitulat „Cerere a unui [a]gent [c]ontractual – R[eînnoire]”, completat și semnat de directorul general al DG „Comunicare” la 2 martie 2015, în vederea transmiterii către DG „Personal” cu cel puțin trei săptămâni înaintea expirării contractului reclamantei, se arăta că directorul general al DG „Comunicare” solicita o prelungire a contractului reclamantei pentru o perioadă de două luni, respectiv de la 1 aprilie la 31 mai 2015, și că această prelungire era justificată de necesitatea unei consolidări a Unității pentru programul de vizite „pentru a face față sarcinii de muncă în creștere pentru a sărbători cei 40 de ani de existență a programului [de vizite,] pentru [care] [urmau să fie] organizate o serie de evenimente până la sfârșitul lunii mai [2015]”. Se preciza de asemenea, în acest context, că propunerea respectivă era „rezultatul aprobării CoSCon [în cadrul reuniunii sale] din 25 [februarie] 2015[, care a fost sesizat] la cererea Unității «Recrutarea [agenților contractuali și a asistenților parlamentari acreditați» a Direcției «Dezvoltarea resurselor umane»] din cadrul DG «Personal» [în urma] [u]nui control al dosarului [de agent contractual auxiliar] al [reclamantei], al cărei contract [de agent contractual] urm[ase] unui contract [de agent temporar],” dar că „[reclamanta] nu era o candidată care să fi reușit nici pe list[a] CAST, nici [la] procedura CoSCon inițială”.

20      Prin nota tot din 2 martie 2015, emisă de șeful Unității „Concursuri și proceduri de selecție” a Direcției RU, reclamanta a fost informată cu privire la faptul că numele său a fost plasat pe lista de rezervă a candidaților la un post de agent contractual din grupa de funcții III, care era validă până la 29 februarie 2016.

21      Prin scrisoarea din 4 martie 2015, directorul general al DG „Personal” și‑a reiterat punctul de vedere potrivit căruia, prin decizia sa de a transmite cererea de asistență comitetului consultativ, a „închis acest dosar în ceea ce priv[ea] domeniul [s]ău de competențe”. Pe de altă parte, acesta arăta că măsura de îndepărtare a reclamantei din Unitatea pentru audiovizual și de transfer al său la Unitatea pentru programul de vizite a fost luată atât la cererea persoanei interesate, formulată în cererea de asistență, cât și „în interesul serviciului, pentru a răspunde nevoilor în creștere în cadrul [Unității pentru programul de vizite]”, și că această schimbare a repartizării trebuia menținută până la expirarea contractului său.

22      Prin e‑mailul din 9 martie 2015, reclamanta a fost convocată de comitetul consultativ pentru a fi audiată de acesta la 25 martie 2015.

23      Prin actul adițional semnat de AAIC și de reclamantă la 27 martie 2015, s‑a convenit că, începând cu 1 aprilie 2015, „contractul de agent contractual auxiliar care se aplica de la 1 [februarie] 2012” va fi prelungit până la 31 mai 2015.

24      Prin scrisoarea din 24 aprilie 2015, reclamanta a introdus, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, o reclamație, în primul rând, împotriva deciziei de schimbare a repartizării, în măsura în care, prin această decizie, AAIC i‑ar fi schimbat repartizarea în mod permanent, iar nu cu titlu temporar, la Unitatea pentru programul de vizite; în al doilea rând, împotriva deciziei din 4 februarie 2015, prin care directorul general al DG „Personal” s‑ar fi pronunțat cu privire la cererea de asistență, considerând finalizarea cauzei „în domeniul său de competențe”, și, în al treilea rând, împotriva unei decizii, care ar fi intervenit la 11 aprilie 2015, prin care AAIC ar fi respins în mod implicit cererea de asistență.

25      La 29 aprilie 2015, a fost publicat anunțul pentru ocuparea unui post vacant cu numărul AST/157554 cu privire la un post vacant de asistent „Relații publice – Audiovizual” la Unitatea pentru audiovizual, a cărui fișă a postului corespundea în esență funcției ocupate de reclamantă, în calitate de agent contractual auxiliar, în cadrul unității respective. Acest post trebuia să fie ocupat conform articolului 29 alineatul (1) litera (a) din statut, cu alte cuvinte prin transfer sau promovare a unui funcționar în funcție. La 12 mai 2015, a fost publicat anunțul pentru ocuparea unui post vacant nr. 11051 cu privire la un alt post de asistent, în calitate de atașat de presă, vacant în cadrul Unității pentru audiovizual.

26      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene la 17 noiembrie 2015 și înregistrată cu nr. F‑142/15, reclamanta a solicitat, în temeiul articolului 270 TFUE, anularea unei decizii implicite a AAIC, intervenită, în opinia sa, la 11 aprilie 2015, prin care AAIC ar fi respins cererea sa de asistență din 11 decembrie 2014, precum și obligarea Parlamentului la plata unei sume de 50 000 de euro pentru repararea prejudiciului material pe care pretinde că l‑ar fi suferit. Această cauză a determinat pronunțarea Hotărârii din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul (T‑570/16).

27      Prin e‑mailul din 22 mai 2015 adresat în copie secretarului general, reclamanta a solicitat, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, reînnoirea contractului său de muncă (denumită în continuare „cererea de reînnoire a contractului”).

28      În această privință, ea a amintit în cererea de reînnoire a contractului că, chiar dacă șeful de unitate o informase, prin e‑mailul din 26 noiembrie 2014, cu privire la reînnoirea contractului său de muncă până la 31 decembrie 2015, AAIC a decis să procedeze la prelungirea contractului său doar pentru o perioadă de trei luni, ulterior de două luni, respectiv de la 1 ianuarie la 31 mai 2015. În continuare, aceasta arăta ca, în temeiul articolului 88 litera (b) din RAA, mai era posibil ca AAIC să îi reînnoiască contractul de muncă până la 31 ianuarie 2018, respectiv pentru o perioadă totală de doi ani și opt luni. În sfârșit, reclamanta a subliniat, indicând totodată că este în concediu medical, că, pe de o parte, nevoile Unității pentru programul de vizite erau în creștere, ceea ce ar justifica „perfect reînnoirea contractului [său]”, și, pe de altă parte, că Unitatea pentru audiovizual avea de asemenea nevoie de consolidare, întrucât Newsdesk Hotline nu mai număra decât două persoane în funcție. Mai general, reclamanta considera că Direcția media din cadrul DG „Comunicare” avea de asemenea nevoie de resurse umane noi.

29      Prin e‑mailul din 28 mai 2015 trimis de un agent al Unității „Personal” a Direcției resurse din cadrul DG „Comunicare” în numele șefului acestei unități, i s‑a indicat reclamantei că DG „Comunicare” nu intenționa să îi reînnoiască contractul de muncă în calitate de agent contractual auxiliar (denumită în continuare „decizia din 28 mai 2015”). Acest e‑mail continua după cum urmează:

„Astfel cum v‑am explicat cu ocazia întâlnirii noastre din 4 februarie 2015, această unitate avea nevoie de consolidare pentru a pregăti un mare eveniment, cea de a 40-a aniversare a EUVP, care a fost programată pe 26 mai 2015. Dat fiind că, după organizarea acestui eveniment, necesitatea consolidării în cadrul Unității [pentru programul de vizite] nu se mai justific[a,] nu [a] exist[at] o cerere de prelungire a contractului dumneavoastră adresată autorității competente (AAIC).”

30      La 31 mai 2015, reclamanta a adresat un e‑mail la ora 18.44 serviciului Parlamentului însărcinat cu probleme administrative, în care, arătând că a fost informată că contractul său de agent contractual nu va fi reînnoit și va înceta chiar la 31 mai 2015, întreba serviciul respectiv cu privire la demersurile pe care trebuia să le întreprindă pentru a încasa alocația de șomaj prevăzută de RAA. În aceeași zi, accesul reclamantei la adresa sa de e‑mail profesională ar fi fost, conform propriilor afirmații, dezactivat. Totuși, aceasta a furnizat un e‑mail din 1 iunie 2015 trimis la ora 10.26 de Oficiul pentru administrarea și plata drepturilor individuale (PMO) către adresa sa de e‑mail profesională de la Parlament.

31      Prin scrisoarea transmisă recomandat reclamantei la 14 iulie 2015 de către șeful Unității recrutare a agenților contractuali din cadrul Direcției RU din cadrul DG „Personal”, s‑a reamintit reclamantei că, în urma e‑mailului său din 22 mai 2015, în care solicita reînnoirea contractului său de agent contractual auxiliar, un „răspuns clar și motivat” i‑a fost comunicat de șeful Unității „Personal” a Direcției resurse din cadrul DG „Comunicare”, în speță în mesajul din 28 mai 2015. Această scrisoare din 14 iulie 2015 arăta că Unitatea pentru programul de vizite, la care reclamanta era repartizată de la 21 ianuarie 2015, „avea nevoie de consolidare pentru a pregăti un mare eveniment, și anume cea de a 40-a aniversare a acestei unități, care era programat la 26 mai 2015[, și că, p]entru acest motiv, contractul [său] a fost reînnoit în cadrul acestei unități doar pentru două luni, de la 1 aprilie la 31 mai 2015”.

32      Scrisoarea din 14 iulie 2015 preciza de asemenea că, la finalul acestei perioade, DG „Comunicare” nu mai avea nevoie să prevadă o consolidare pentru Unitatea pentru programul de vizite, prin urmare, această direcție generală nu mai putea justifica o nouă prelungire a contractului reclamantei și, în consecință, nu adresase o asemenea cerere către DG „Personal”. În această privință, exprimându‑se prin delegare în numele AAIC, șeful Unității pentru recrutarea agenților contractuali i‑a comunicat reclamantei că nu putea decât să confirme motivele care i‑au fost prezentate de șeful Unității „Personal” a Direcției resurse din cadrul DG „Comunicare”, întrucât nu avea „niciun motiv obiectiv să repună în discuție nevoile identificate sau neidentificate de serviciile operaționale” și că „netransmiterea către serviciul [s]ău a unei cereri de reînnoire a contract[ului] [era] modalitatea obișnuită pentru [d]irecțiile [g]enerale de [a‑i] comunica intenția lor de a pune capăt raportului lor contractual cu agentul la expirarea contractului său”. În sfârșit, acesta atrăgea atenția reclamantei cu privire la posibilitatea de care dispunea, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, de a introduce o reclamație „împotriva nereînnoirii contractului său la 31[mai] 2015, în termen de trei luni de la data încetării contractului”.

33      Prin scrisoarea din 22 iulie 2015, reclamanta a introdus, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, o reclamație împotriva deciziei din 28 mai 2015, astfel cum a fost confirmată prin scrisoarea din 14 iulie 2015. În susținerea reclamației sale, aceasta invoca un abuz de putere, o încălcare a articolului 88 litera (b) din RAA, o încălcare a articolului 12a alineatul (2) din statut, precum și o încălcare a dreptului de a fi ascultat, astfel cum a fost prevăzut la articolul 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, o încălcare a obligației de solicitudine, o încălcare a articolului 30 din Carta drepturilor fundamentale, o eroare de motivare și o eroare vădită de apreciere.

34      În această privință, reclamanta a subliniat în special că necesitățile Unității pentru audiovizual, la care era repartizată înaintea măsurii de îndepărtare, erau reale și justificau reînnoirea contractului său de muncă. Ea menționa ca dovadă faptul că a fost publicat un anunț pentru ocuparea unui post din grupa de funcții AST la 29 aprilie 2015. Or, descrierea atribuțiilor aferente acestui post corespundea, în opinia ei, atribuțiilor pe care ea le îndeplinea de 12 ani în unitatea respectivă, ceea ce confirma existența unei nevoi a acestei unități de a continua să beneficieze de serviciile sale.

35      Pe de altă parte, reclamanta a contestat motivul invocat de agentul Direcției resurse din cadrul DG „Comunicare” în susținerea deciziei din 28 mai 2015, și anume faptul că necesitățile Unității pentru programul de vizite, la care fusese repartizată temporar ca măsură de îndepărtare de autorul prezumat al hărțuirii, au fost doar punctuale și că, după cea de a 40-a aniversare, unitatea respectivă nu mai avea nevoie de serviciile sale. În această privință, reclamanta considera că în niciun moment AAIC nu a pretins să justifice schimbarea repartizării sale la Unitatea pentru programul de vizite prin nevoia consolidării acestui serviciu în vederea sau exclusiv în vederea acestui eveniment. Dimpotrivă, nevoile acestei unități ar fi fost calificate ca fiind în creștere de către AAIC în decizia din 4 februarie 2015. Astfel, în mod subit, în scrisoarea din 14 iulie 2015, AAIC ar fi modificat motivul schimbării repartizării reclamantei la unitatea respectivă și, prin urmare, motivul deciziei sale de a nu îi reînnoi contractul. În orice caz, potrivit reclamantei, ea suferise, cu nerespectarea articolului 12a alineatul (2) din statut, consecințele introducerii cererii sale de asistență, întrucât, în cazul în care nu i s‑ar fi schimbat repartizarea la o unitate ale cărei nevoi ar fi fost doar punctuale, ci ar fi rămas la Unitatea pentru audiovizual, AAIC ar fi decis să îi reînnoiască contractul în limita prevăzută la articolul 88 litera (b) din RAA, și anume, în speță, până la 31 ianuarie 2018.

36      Prin scrisoarea din 20 august 2015, secretarul general a decis, în calitate de AAIC, să admită în parte reclamația introdusă de reclamantă la 24 aprilie 2015. În ceea ce privește schimbarea repartizării reclamantei la Unitatea pentru programul de vizite, secretarul general a reamintit că această schimbare a repartizării avea în mod necesar un caracter provizoriu și trebuia menținută pe toată perioada anchetei administrative, care era încă în curs de desfășurare, și în esență a respins argumentele prezentate de reclamantă împotriva temeiniciei sau a modalităților măsurii de îndepărtare (denumită în continuare „decizia din 20 august 2015”).

37      În schimb, în această decizie din 20 august 2015, secretarul general a decis să modifice decizia din 4 februarie 2015 în sensul că, în aceasta, directorul general al DG „Personal” a considerat în mod eronat că AAIC finalizase procedura aferentă cererii de asistență. În această privință, preciza că cererea de asistență respectivă va conduce ulterior la o decizie definitivă a directorului general al DG „Personal” și că, în consecință, contrar celor pretinse de reclamantă, nu a intervenit nicio decizie implicită de respingere a cererii de asistență la 11 aprilie 2015, astfel încât reclamația era inadmisibilă cu privire la acest aspect.

38      Prin scrisoarea din 10 septembrie 2015, reclamanta și‑a completat reclamația în raport cu conținutul scrisorii din 20 august 2015, pe care a considerat‑o un fapt nou. Astfel, aceasta a invocat împotriva deciziei de a nu reînnoi contractul său de muncă o eroare vădită de apreciere săvârșită de AAIC în ceea ce privește identificarea serviciului la care trebuia să se considere că a fost repartizată reclamanta și, prin urmare, o eroare vădită de apreciere de către AAIC a nevoilor care trebuie să fie analizate pentru a aprecia, în raport cu interesul serviciului, oportunitatea de a reînnoi sau de a nu reînnoi contractul său de muncă. Astfel, conform reclamantei, ținând seama de caracterul temporar al schimbării repartizării sale, ca măsură de îndepărtare, la Unitatea pentru programul de vizite, AAIC nu putea ține seama de nevoile acestei unități în vederea adoptării deciziei de a nu îi reînnoi contractul de muncă. Doar nevoile unității sale de repartizare de origine, și anume Unitatea pentru audiovizual sau, mai general, Direcția media, ar fi trebuit să fie luate în considerare de către AAIC.

39      Prin decizia din 7 decembrie 2015 (denumită în continuare „decizia de soluționare a reclamației”), secretarul general, în calitate de AAIC, s‑a pronunțat asupra reclamației reclamantei din 22 iulie 2015, astfel cum a fost completată la 10 septembrie 2015, considerând în special că actul care lezează în speță era o decizie implicită a AAIC de a nu reînnoi contractul reclamantei.

40      Confirmând totodată temeinicia deciziei de a nu reînnoi contractul reclamantei, secretarul general a recunoscut, în decizia de soluționare a reclamației, că reclamanta a fost informată de șefii ierarhici că contractul său de muncă va fi reînnoit până la 31 decembrie 2015. În aceste condiții, secretarul general a decis, și din perspectiva carierei persoanei interesate în cadrul instituției, să îi acorde o sumă de 22 000 de euro, corespunzătoare remunerațiilor pe care le‑ar fi primit în cazul în care ar fi rămas în funcție până la această dată.

41      Astfel, secretarul general a informat‑o pe reclamantă că AAIC nu era în măsură să îi propună un alt post după data de 31 decembrie 2015. În această privință, a arătat că posibilitatea de a o angaja pe reclamantă la Unitatea pentru audiovizual nu mai exista, întrucât a decis între timp să încredințeze unui funcționar executarea sarcinilor pentru care a fost angajată inițial și că, ținând seama de profilul specific al reclamantei și de funcțiile pe care le‑a ocupat, nu era posibil pentru DG „Comunicare” să îi propună un alt post corespunzător calificărilor sale după 31 decembrie 2015.

42      Prin scrisoarea din 8 decembrie 2015, directorul general al DG „Personal” a informat‑o pe reclamantă cu privire la intenția sa de a considera cererea de asistență a acesteia ca nefondată, în special în urma audierii de către comitetul consultativ a șefului de unitate și a altor 14 funcționari și agenți ai Unității pentru audiovizual.

43      Într‑o scrisoare din 18 februarie 2016, avocatul reclamantei a solicitat clarificări secretarului general cu privire la oferta de „despăgubire în valoare de 22 000 de euro, corespunzătoare salariilor pe care [reclamanta] le‑ar fi primit între 1 iunie 2015 și 31 decembrie 2015”, în special cu privire la problema dacă această sumă avea vreo incidență asupra dreptului persoanei interesate de a primi integral alocația sa de șomaj prevăzută de RAA.

44      La 16 aprilie 2016, suma de 22 000 de euro a fost virată de AAIC în contul bancar al reclamantei.

45      Prin decizia din 3 iunie 2016, AAIC a respins cererea de asistență, decizie împotriva căreia reclamanta a indicat, în replică, că intenționează să introducă o reclamație.

 Procedura și concluziile părților

46      Prin cererea introductivă primită la grefa Tribunalului Funcției Publice la 14 martie 2016, reclamanta a introdus prezenta acțiune, înregistrată inițial cu numărul F‑14/16.

47      În temeiul articolului 3 din Regulamentul (UE, Euratom) 2016/1192 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 iulie 2016 privind transferul către Tribunal al competenței de a se pronunța în primă instanță asupra litigiilor dintre Uniunea Europeană și agenții acesteia (JO 2016, L 200, p. 137), prezenta cauză a fost transferată Tribunalului în stadiul în care se afla la 31 august 2016 și trebuie să fie examinată în prezent în conformitate cu Regulamentul de procedură al Tribunalului. Astfel, această cauză a fost înregistrată cu nr. T‑584/16 și atribuită Camerei întâi.

48      În urma celui de al doilea schimb de memorii care a fost autorizat de Tribunalul Funcției Publice în temeiul articolului 55 din Regulamentul de procedură al acestuia, faza scrisă a procedurii a fost închisă în temeiul Regulamentului de procedură al Tribunalului.

49      Întrucât părțile nu au solicitat organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor în temeiul articolului 106 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Tribunalul, considerându‑se suficient de lămurit de înscrisurile de la dosarul cauzei, a decis să se pronunțe asupra acțiunii fără parcurgerea fazei orale a procedurii.

50      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei din 28 mai 2015;

–        în măsura necesară, anularea deciziei implicite din 31 mai 2015 prin care AAIC a refuzat reînnoirea contractului său și, în măsura necesară, anularea deciziei de soluționare a reclamației;

–        impunerea obligării Parlamentului la plata de despăgubiri care trebuie să fie stabilite, ex aequo et bono, la o sumă de 115 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral pretins suferit;

–        obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.

51      Parlamentul solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

 Cu privire la obiectul acțiunii și la desfășurarea legală a procedurii precontencioase

52      Prin intermediul primelor trei capete de cerere formulate, reclamanta are în vedere, în mod succesiv, decizia din 28 mai 2015, o decizie implicită a AAIC, pe care o consideră adoptată la data încetării contractului său, și anume la 31 mai 2015, prin care aceasta ar fi decis nereînnoirea contractului respectiv, precum și decizia de soluționare a reclamației.

 Cu privire la identificarea deciziei inițiale atacate

53      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, într‑o situație în care un contract de agent temporar poate face obiectul unei reînnoiri, decizia AAIC de a nu reînnoi contractul respectiv, adoptată în urma unei proceduri prevăzute în mod specific în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2005, Smit/Europol, T‑143/03, EU:T:2005:71, punctele 28-31) sau ca răspuns la cererea persoanei interesate formulată în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut ca persoană vizată de statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2006, Comisia/Fernández Gómez, C‑417/05 P, EU:C:2006:582, punctul 38), constituie un act care lezează, distinct de contractul în discuție, care poate face obiectul unei reclamații, chiar al unei acțiuni în temeiul articolului 270 TFUE, în termenele prevăzute de statut (Hotărârea din 15 octombrie 2008, Potamianos/Comisia, T‑160/04, EU:T:2008:438, punctul 21, confirmată în recurs prin Ordonanța din 23 octombrie 2009, Comisia/Potamianos și Potamianos/Comisia, C‑561/08 P și C‑4/09 P, EU:C:2009:656, punctul 46).

54      În speță, cererea de reînnoire a contractului trebuie, astfel cum a precizat reclamanta în cererea amintită, să fie considerată o cerere care a fost adresată AAIC în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut. În această cerere, reclamanta a prezentat motivele pentru care considera că este în interesul său și în interesul serviciului să se procedeze la reînnoirea contractului său după încetarea acestuia, și anume la 31 mai 2015.

55      În această privință, este necesar să se constate că, deși cererea de reînnoire a fost trimisă în copie secretarului general, aceasta a determinat un răspuns, și anume decizia din 28 mai 2015, care, în mod formal, nu a fost formulată de o persoană abilitată să acționeze, în acest domeniu de competență, în numele AAIC. Astfel, acest răspuns a fost dat în numele șefului Unității personal a Direcției resurse din cadrul DG „Comunicare”.

56      Cu toate acestea, în raport cu conținutul scrisorii din 14 iulie 2015, care provine de la șeful Unității privind recrutarea agenților contractuali a Direcției RU din cadrul DG „Personal”, care acționează „prin delegare” în calitate de AAIC, reiese că, atunci când a formulat răspunsul în mesajul din 28 mai 2015, șeful Unității „Personal” a Direcției resurse din cadrul DG „Comunicare” a acționat în acord cu AAIC și, în orice caz, ținând seama de calitatea funcționarului în discuție, reclamanta putea să fi considerat în mod rezonabil că acest răspuns din 28 mai 2015 la cererea de reînnoire provenea de la AAIC și, prin urmare, constituia o decizie a acestei autorități (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 ianuarie 1984, Erdini/Consiliul, 65/83, EU:C:1984:24, punctul 7, Hotărârea din 30 iunie 1993, Devillez și alții/Parlamentul, T‑46/90, EU:T:1993:54, punctul 13, și Hotărârea din 28 iunie 2006, Le Maire/Comisia, F‑27/05, EU:F:2006:56, punctul 40).

57      Prin urmare, decizia din 28 mai 2015 constituia decizia AAIC de a nu reînnoi contractul reclamantei, act care lezează împotriva căruia putea formula reclamația și primul său capăt de cerere în anulare.

58      Cu toate acestea, al doilea capăt de cerere în anulare privește o decizie implicită cu același domeniu de aplicare care ar fi intervenit, după cum se pretinde, la data încetării contractului reclamantei, respectiv la 31 mai 2015. Această decizie este cea la care s‑a referit secretarul general în decizia de soluționare a reclamației, considerând că era sesizat în faza precontencioasă cu privire la legalitatea unei asemenea decizii implicite.

59      În această privință, în măsura în care AAIC nu are o obligație prevăzută de statut de a exercita eventuala posibilitate, prevăzută de RAA, de a prelungi contractul de muncă al unui agent și nici de a informa persoana interesată într‑un anumit termen cu privire la intenția sa în această privință, nu se poate imputa AAIC, la data expirării contractului, o decizie implicită a sa de a renunța la exercitarea acestei posibilități. De altfel, este motivul pentru care instanța Uniunii Europene a considerat că o scrisoare care se limitează să reamintească unui agent prevederile contractului său cu privire la data încetării acestuia și care nu conține niciun element nou în raport cu prevederile respective nu constituie un act care lezează (se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 1987, Castagnoli/Comisia, 329/85, EU:C:1987:352, punctele 10 și 11, Hotărârea din 14 septembrie 2006, Comisia/Fernández Gómez, C‑417/05 P, EU:C:2006:582, punctele 45-47, și Ordonanța din 2 februarie 2001, Vakalopoulou/Comisia, T‑97/00, EU:T:2001:38, punctul 14).

60      Astfel, pentru a se putea considera că a intervenit o decizie a AAIC privind reînnoirea unui contract, este necesar ca aceasta să fie rezultatul unei reexaminări de către AAIC a interesului serviciului și a celui al persoanei interesate și ca AAIC să fi formulat o apreciere nouă în raport cu termenii contractului inițial care prevede deja data încetării contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 octombrie 2013, Solberg/OEDT, F‑124/12, EU:F:2013:157, punctele 18, 20 și 34).

61      Or, o asemenea decizie a intervenit în mod explicit la 28 mai 2015 ca răspuns la cererea de reînnoire. Astfel, contrar celor reținute de secretarul general în decizia de soluționare a reclamației și care explică prezentarea de către reclamantă a concluziilor în anularea unui asemenea act, nu a intervenit nicio decizie implicită a AAIC cu privire la reînnoirea contractului său după termenul prevăzut, ulterior deciziei din 28 mai 2015.

62      Astfel, al doilea capăt de cerere în anulare este lipsit de obiect și, prin urmare, trebuie respins ca inadmisibil.

63      Din considerațiile care precedă rezultă că actul inițial al AAIC a cărui anulare este solicitată de reclamantă este, în speță, decizia din 28 mai 2015, conținută în e‑mailul din 28 mai 2015, astfel cum a fost confirmată prin decizia din 14 iulie 2015 (denumite în continuare, împreună, „decizia inițială atacată”).

 Cu privire la legalitatea procedurii precontencioase

64      Potrivit unei jurisprudențe constante, admisibilitatea unei acțiuni introduse în fața Tribunalului, în temeiul articolului 270 TFUE și al articolului 91 din statut, este condiționată de desfășurarea legală a procedurii precontencioase și de respectarea termenelor pe care le prevede (Hotărârea din 6 iulie 2004, Huygens/Comisia, T‑281/01, EU:T:2004:207, punctul 125, Hotărârea din 9 ianuarie 2007, Van Neyghem/Comitetul Regiunilor, T‑288/04, EU:T:2007:1, punctul 53, și Ordonanța din 14 ianuarie 2014, Lebedef/Comisia, F‑60/13, EU:F:2014:6, punctul 37).

65      În această privință, trebuie amintit că termenele de introducere a reclamației și a acțiunii, prevăzute la articolele 90 și 91 din statut, sunt de ordine publică și nu pot fi lăsate nici la dispoziția părților și nici la dispoziția instanței căreia îi revine sarcina de a verifica, chiar și din oficiu, dacă sunt respectate. Aceste termene răspund cerinței de securitate juridică și necesității de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar în administrarea justiției (Hotărârea din 7 iulie 1971, Müllers/CES, 79/70, EU:C:1971:79, punctul 18, și Ordonanța din 22 aprilie 2015, ED/ENISA, F‑105/14, EU:F:2015:33, punctul 28).

66      Astfel, circumstanța că, în decizia de soluționare a reclamației administrative, o instituție sau o agenție a răspuns, precum în speță, la argumentele invocate pe fond fără a aborda eventualitatea ca aceste argumente să fi fost invocate într‑o reclamație tardivă și, prin urmare, inadmisibilă sau faptul că a indicat chiar expres că persoana interesată avea posibilitatea de a contesta decizia în justiție nu are incidență asupra aprecierii de către Tribunal a admisibilității acțiunii introduse ulterior împotriva acestei decizii. Astfel, asemenea circumstanțe nu pot avea drept efect să deroge de la sistemul termenelor imperative instituit prin articolele 90 și 91 din statut și cu atât mai puțin să degreveze Tribunalul de obligația care îi revine de a verifica respectarea termenelor stabilite în statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 martie 1997, Rasmussen/Comisia, T‑35/96, EU:T:1997:36, punctul 30, Ordonanța din 15 ianuarie 2009, Braun‑Neumann/Parlamentul, T‑306/08 P, EU:T:2009:6, punctul 37, și Ordonanța din 20 martie 2014, Michel/Comisia, F‑44/13, EU:F:2014:40, punctul 68).

67      În speță, Tribunalul constată că, împotriva deciziei inițiale atacate, reclamanta a introdus la 22 iulie 2015 reclamația sa în termenul prevăzut de statut de trei luni. Totuși, ea a înțeles să completeze această reclamație prin prezentarea, într‑o scrisoare din 10 septembrie 2015, calificată drept reclamație suplimentară, a unor argumente noi dezvoltate în raport cu scrisoarea din 20 august 2015 prin care secretarul general se pronunțase, între timp, pe de o parte, asupra celeilalte reclamații pe care a introdus‑o la 24 aprilie 2015 împotriva deciziei de schimbare a repartizării și, pe de altă parte, modificase decizia din 4 februarie 2015 prin faptul că, în această din urmă decizie, directorul general considerase în mod greșit ca fiind închisă procedura cu privire la cererea de asistență.

68      În această privință, scrisoarea din 14 iulie 2015, prin care AAIC a confirmat decizia din 28 mai 2015, nu a avut, desigur, drept efect redeschiderea unui termen de introducere a unei reclamații de trei luni împotriva acestei din urmă decizii, chiar dacă această scrisoare a putut fi ocazia pentru AAIC de a furniza o completare a motivării deciziei menționate (a se vedea în acest sens Ordonanța din 22 aprilie 2015, ED/ENISA, F‑105/14, EU:F:2015:33, punctele 38-42). Cu toate acestea, este necesar să se țină seama de faptul că, astfel cum a susținut reclamanta, scrisoarea din 20 august 2015 constituia un fapt nou și că, în orice caz, în decizia de soluționare a reclamației, adoptată dincolo de termenul de răspuns prevăzut de statut de patru luni, dar în termenul de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 270 TFUE, AAIC a ținut seama, în ipoteza prevăzută la articolul 91 alineatul (3) a doua liniuță din statut, de argumentele suplimentare prezentate de reclamantă în scrisoarea din 10 septembrie 2015.

69      Prin urmare, este necesar să se considere că procedura precontencioasă s‑a desfășurat în mod legal.

 Cu privire la concluziile în anularea deciziei de soluționare a reclamației

70      În ceea ce privește concluziile în anularea deciziei de soluționare a reclamației, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante aplicabile în materia dreptului funcției publice a Uniunii, reclamația administrativă, astfel cum a fost prevăzută la articolul 90 alineatul (2) din statut, și respingerea acesteia, explicită sau implicită, fac parte integrantă dintr‑o procedură complexă și nu constituie decât o condiție prealabilă pentru sesizarea instanței. În aceste condiții, acțiunea, chiar dacă este în mod oficial îndreptată împotriva respingerii reclamației, are ca efect sesizarea instanței cu privire la actul care lezează și împotriva căruia a fost depusă reclamația (Hotărârea din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul, 293/87, EU:C:1989:8, punctele 7 și 8), cu excepția situației în care respingerea reclamației are un conținut diferit de cel al actului împotriva căruia a fost formulată (Hotărârea din 25 octombrie 2006, Staboli/Comisia, T‑281/04, EU:T:2006:334, punctul 26).

71      Astfel, o decizie explicită de respingere a unei reclamații putea, ținând seama de conținutul acesteia, să nu aibă un caracter de confirmare a actului contestat de reclamant. Această situație se regăsește atunci când decizia de respingere a reclamației conține o reexaminare a situației reclamantului, în funcție de elemente noi de drept și de fapt, sau atunci când respectiva decizie modifică sau completează decizia inițială. În aceste ipoteze, respingerea reclamației constituie un act supus controlului instanței, pe care aceasta îl ia în considerare pentru aprecierea legalității actului contestat, respectiv îl consideră un act care lezează și care se substituie acestuia din urmă (a se vedea Hotărârea din 21 septembrie 2011, Adjemian și alții/Comisia, T‑325/09 P, EU:T:2011:506, punctul 32 și jurisprudența citată).

72      Dat fiind faptul că, în sistemul statutului sau al RAA, persoana în cauză trebuie să depună o reclamație împotriva deciziei pe care o contestă și să introducă o acțiune împotriva deciziei de respingere a acestei reclamații, Curtea a declarat acțiunea admisibilă, indiferent dacă este îndreptată numai împotriva deciziei care face obiectul reclamației, împotriva deciziei de respingere a reclamației sau împotriva ambelor decizii, în măsura în care reclamația și acțiunea au fost formulate în termenele prevăzute la articolele 90 și 91 din statut (Hotărârea din 26 ianuarie 1989, Koutchoumoff/Comisia, 224/87, EU:C:1989:38, punctul 7). Cu toate acestea, potrivit principiului economiei procedurale, instanța poate hotărî că nu este necesar să se pronunțe în mod specific cu privire la concluziile formulate împotriva deciziei de respingere a reclamației în cazul în care constată că acestea sunt lipsite de conținut autonom și se confundă, în realitate, cu cele formulate împotriva deciziei care a făcut obiectul reclamației (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul, 293/87, EU:C:1989:8, punctele 8 și 9).

73      În speță, din termenii deciziei de soluționare a reclamației reiese că secretarul general, pe lângă faptul că a confirmat temeinicia deciziei inițiale atacate, a decis ex gratia să acorde reclamantei o sumă de 22 000 de euro, recunoscând, în ceea ce o privește pe aceasta, că a dobândit o încredere legitimă ca urmare a asigurărilor care i‑au fost date de șeful său ierarhic, în decembrie 2014, în ceea ce privește reînnoirea pe viitor a contractului său până la 31 decembrie 2015. În plus, decizia de soluționare a reclamației precizează de asemenea, cu un conținut decizional autonom în raport cu decizia inițială atacată, motivele pentru care, pe de altă parte, AAIC nu era în măsură, la 7 decembrie 2015, să ofere un loc de muncă reclamantei după 31 decembrie 2015.

74      În aceste condiții, trebuie să se statueze în comun, pe de o parte, cu privire la concluziile în anularea deciziei inițiale atacate, în măsura în care aceasta privește refuzul de a reînnoi contractul reclamantei după 31 mai 2015, ținând seama de motivarea prezentată în decizia de soluționare a reclamației, și, pe de altă parte, cu privire la concluziile în anularea acestei din urmă decizii în măsura în care AAIC a decis, prin aceasta, să nu prelungească contractul reclamantei pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2015.

 Cu privire la cauza de inadmisibilitate invocată de Parlament

75      În memoriul în apărare, Parlamentul susține că reclamanta nu justifică un interes de a exercita acțiunea împotriva deciziei inițiale atacate, pentru motivul că, pe de o parte, acesteia i‑a fost admisă cererea de reînnoire a contractului în cadrul procedurii precontencioase, întrucât ea a primit de la AAIC, pe lângă alocația de șomaj prevăzută de RAA, o sumă de 22 000 de euro corespunzătoare salariilor pe care le‑ar fi primit în cazul în care contractul său ar fi fost prelungit pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie și 31 decembrie 2015. Pe de altă parte, tot potrivit Parlamentului, eventuala anulare de către Tribunal a deciziei inițiale atacate nu ar fi susceptibilă să aibă ca atare drept efect reîncadrarea reclamantei în funcție în cadrul Parlamentului.

76      În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, o acțiune în anulare este admisibilă doar în măsura în care reclamantul are un interes în anularea actului atacat. Un asemenea interes presupune ca anularea acestui act să fie susceptibilă prin ea însăși să aibă consecințe juridice pentru persoana interesată sau, cu alte cuvinte, ca acțiunea să poată aduce prin rezultatul său un beneficiu părții care a formulat‑o (a se vedea Ordonanța din 22 aprilie 2015, ED/ENISA, F‑105/14, EU:F:2015:33, punctul 20 și jurisprudența citată).

77      Or, astfel cum a arătat în mod întemeiat reclamanta, ea a solicitat, în cererea de reînnoire, o prelungire a contractului său care poate depăși data de 31 mai 2015, fără a se referi doar la o prelungire până la 31 decembrie 2015. În această privință, reclamanta a indicat chiar în mod specific că, în opinia sa, contractul ei de muncă putea fi reînnoit până la 31 ianuarie 2018.

78      Astfel, independent de circumstanța că a primit o sumă de 22 000 de euro în special, însă nu exclusiv, cu titlu de compensare a remunerațiilor pe care le‑ar fi primit în cazul în care ar fi rămas în funcție până la 31 decembrie 2015, reclamanta păstrează un interes de a exercita acțiunea, fie și numai pentru că, în decizia de soluționare a reclamației, AAIC a arătat că nu era în măsură să îi ofere un contract de muncă după 31 decembrie 2015.

79      În ceea ce privește argumentul Parlamentului potrivit căruia, în cazul anulării deciziei inițiale atacate, reclamanta nu ar fi totuși reîncadrată în funcție, acesta nu poate fi suficient pentru a se demonstra lipsa interesului reclamantei de a exercita acțiunea împotriva deciziei inițiale atacate și a deciziei de soluționare a reclamației. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a se conforma obligației pe care o prevede în sarcina sa articolul 266 TFUE, revine instituției care emite un act anulat de instanța Uniunii să determine care sunt măsurile necesare pentru executarea hotărârii de anulare prin exercitarea puterii de apreciere de care dispune în acest scop, cu respectarea atât a dispozitivului și a motivării hotărârii pe care este obligată să o pună în executare, cât și a dispozițiilor aplicabile ale dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 august 1994, Parlamentul/Meskens, C‑412/92 P, EU:C:1994:308, punctele 28 și 30, Hotărârea din 8 octombrie 1992, Meskens/Parlamentul, T‑84/91, EU:T:1992:103, punctul 80, și Hotărârea din 6 octombrie 2015, CH/Parlamentul, F‑132/14, EU:F:2015:115, punctul 82).

80      Or, pe de o parte, contrar a ceea ce pare să aibă în vedere Parlamentul, reclamanta nu a solicitat în mod formal, în concluziile sale, să fie reîncadrată în funcțiile anterioare. Pe de altă parte și, în orice caz, în situația anulării deciziei inițiale atacate și a deciziei de soluționare a reclamației, AAIC nu ar fi obligată în mod necesar să o reîncadreze pe reclamantă ca măsură de executare a deciziei Tribunalului.

81      Astfel, într‑o asemenea ipoteză, ar reveni doar instituției, în temeiul articolului 266 TFUE, sarcina de a defini măsurile necesare, care ar putea consta în special atât în reîncadrarea reclamantei în cadrul unui serviciu al Parlamentului, cât și în confirmarea, pentru alte motive, a deciziei de a nu reînnoi contractul după 31 decembrie 2015 sau chiar în acordarea în favoarea reclamantei a unei compensații financiare echitabile în cadrul unei eventuale soluționări amiabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 2016, GV/SEAE, F‑137/14, EU:F:2016:14, punctele 91-93 și jurisprudența citată).

82      Prin urmare, cauza de inadmisibilitate invocată de Parlament trebuie să fie respinsă.

 Cu privire la concluziile în anularea deciziei inițiale atacate și a deciziei de soluționare a reclamației

83      În susținerea concluziilor sale în anularea deciziei inițiale atacate și a deciziei de soluționare a reclamației, reclamanta invocă în esență patru motive care se întemeiază:

–        în primul rând, pe un abuz de putere, precum și pe încălcarea articolului 88 litera (b) din RAA, a articolului 12a alineatul (2) din statut și a articolului 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale;

–        în al doilea rând, pe încălcarea articolului 30 din Carta drepturilor fundamentale;

–        în al treilea rând, pe o eroare vădită de apreciere și pe o încălcare a obligației de solicitudine;

–        respectiv, în al patrulea rând, pe o încălcare a articolului 41 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale, a obligației de motivare, a dreptului la apărare, precum și a dreptului de a fi ascultat.

 Cu privire la primul motiv

84      În susținerea primului motiv, reclamanta arată că, ținând seama de motivele contradictorii invocate de AAIC în decizia inițială atacată și în decizia de soluționare a reclamației, în susținerea opțiunii sale de a nu îi reînnoi contractul de muncă, AAIC ar fi săvârșit un abuz de putere. Astfel, motivul real al acestei decizii de a nu mai beneficia de serviciile sale, după mai mult de 13 ani de colaborare directă sau indirectă în cadrul Newsdesk Hotline a Unității pentru audiovizual, ar fi circumstanța că reclamanta a introdus cererea de asistență. Astfel, decizia inițială atacată ar fi, în opinia sa, o măsură de retorsiune luată împotriva sa.

85      Aceasta menționează ca dovadă faptul că, chiar dacă AAIC a reînnoit în mod continuu contractele ei de muncă din 2005 și a fost anunțată, în decembrie 2014, că contractul său va fi reînnoit până la 31 decembrie 2015, AAIC a decis, cu titlu de măsură de îndepărtare, să îi schimbe repartizarea la Unitatea pentru programul de vizite pentru o perioadă redusă de trei luni, ulterior pentru o perioadă de două luni. Or, chiar dacă i s‑ar fi comunicat, la 4 martie 2015, că nevoile acestei unități erau în creștere, AAIC ar fi susținut în cele din urmă, pentru a‑și justifica decizia luată în final de a nu îi reînnoi contractul, că unitatea respectivă avusese în realitate doar nevoi punctuale de consolidare în vederea organizării celei de a 40-a aniversări și că ulterior nu ar mai fi avut asemenea nevoi. Totuși, reclamanta susține că nu cunoștea faptul că acest eveniment punctual a reprezentat motivul ultimei reînnoiri, pentru o perioadă de doar două luni, a contractului său de agent contractual auxiliar.

86      Pe de altă parte, pentru decizia de schimbare a repartizării, șeful de unitate în cauză nu l‑ar fi consultat pe directorul Direcției media pentru a examina stadiul nevoilor acestei direcții în raport cu competențele reclamantei.

87      Reclamanta pune de asemenea în discuție alegerea DG „Comunicare” de a încredința sarcinile pe care ea le efectua unui funcționar, alegere care s‑ar putea explica prin intenția AAIC de a „renunța la [ea]”.

88      În definitiv, decizia inițială atacată și decizia de soluționare a reclamației nu ar fi fost adoptate în interesul serviciului și, în vederea adoptării lor, interesul reclamantei nu ar fi fost sau nu ar fi fost suficient luat în considerare. Or, în opinia ei, aceasta îi încalcă dreptul, în temeiul articolului 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, ca situația sa să fie tratată în mod echitabil și imparțial. Pe de altă parte, în măsura în care, în opinia reclamantei, aceste decizii constituiau în realitate măsuri de represalii luate de AAIC ca răspuns la introducerea cererii de asistență, ea susține că deciziile respective au fost luate cu încălcarea articolului 12a alineatul (2) din statut. În plus, în măsura în care AAIC dispunea, în temeiul articolului 88 litera (b) din RAA, de posibilitatea de a prelungi contractul reclamantei până la 31 ianuarie 2018, renunțarea AAIC la exercitarea acestei posibilități în cazul său ar încălca de asemenea această dispoziție.

89      Parlamentul solicită respingerea primului motiv ca fiind nefondat, subliniind că niciun element nu permite susținerea afirmației reclamantei potrivit căreia decizia de a nu îi reînnoi contractul avea drept scop afectarea acesteia sau era motivată de intenția unor represalii ca răspuns la introducerea cererii de asistență. Critica referitoare la nerespectarea articolului 88 din RAA, care, potrivit reclamantei, permitea reînnoirea contractului său până la 31 ianuarie 2018, ar fi inoperantă în raport cu jurisprudența rezultată în special din Hotărârea din 21 mai 2014, Comisia/Macchia (T‑368/12 P, EU:T:2014:266, punctul 51).

90      Parlamentul subliniază că, deși propunerea de reînnoire a contractului pentru o perioadă de trei luni, de la 1 ianuarie la 31 martie 2015, a fost formulată la inițiativa șefului de unitate pe care îl acuză de hărțuire morală, propunerea de prelungire cu două luni, până la 31 mai 2015, provenea de la șeful Unității pentru programul de vizite, la fel ca decizia acestuia din urmă de a nu solicita DG „Personal” să procedeze la o reînnoire ulterioară a contractului reclamantei în raport cu nevoile serviciului său. În orice caz, Parlamentul contestă faptul că AAIC a furnizat reclamantei motive contradictorii în susținerea deciziei de a nu îi reînnoi contractul și consideră că a respectat principiul solicitudinii, în special pentru că a reînnoit contractul reclamantei chiar după depunerea cererii de asistență și că, în plus, în decizia de soluționare a reclamației, a decis să îi acorde o indemnizație ex gratia, recunoscând că aceasta a putut avea o încredere legitimă în faptul că contractul său de muncă va fi prelungit până la 31 decembrie 2015.

91      Potrivit unei jurisprudențe constante, un abuz de putere este considerat a exista și a aduce atingere prezumției de legalitate de care beneficiază un act al unei autorități abilitate să încheie contractele de muncă numai în cazul în care s‑a dovedit că, prin adoptarea actului în litigiu, aceasta a urmărit un alt scop decât cel prevăzut de reglementarea în discuție sau în cazul în care ar părea, pe baza unor indicii obiective, relevante și concordante, că actul în discuție a fost adoptat pentru atingerea altor scopuri decât cele invocate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2006, Nijs/Curtea de Conturi, T‑171/05, EU:T:2006:288, punctul 64, Ordonanța din 22 octombrie 2015, Macchia/Comisia, T‑80/15 P, EU:T:2015:845, punctul 67, și Hotărârea din 26 martie 2015, CW/Parlamentul, F‑41/14, EU:F:2015:24, punctul 86 și jurisprudența citată).

92      În această privință, afirmația reclamantei privind existența unei hărțuiri morale din partea superiorului său ierarhic nu este suficientă pentru a dovedi că orice act adoptat de AAIC, în special în perioada anchetei administrative, ar fi nelegal. Astfel, este necesar și ca persoana interesată să demonstreze incidența acțiunilor care ar constitui o hărțuire morală asupra conținutului actului atacat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2010, Menghi/ENISA, F‑2/09, EU:F:2010:12, punctul 69, Hotărârea din 26 martie 2015, CW/Parlamentul, F‑41/14, EU:F:2015:24, punctul 89, și Hotărârea din 12 mai 2016, FS/CESE, F‑50/15, EU:F:2016:119, punctul 109), întrucât, într‑o asemenea situație, aceasta ar însemna că AAIC, prin intermediul funcționarilor și al agenților săi cu grad înalt, și‑ar fi exercitat competența în vederea atingerii unui scop nelegal în raport cu articolul 12a din statut, care prevede că „[f]uncționarul se abține de la orice formă de hărțuire morală și sexuală”.

93      În speță, reiese din dosar că motivul pentru care contractul reclamantei a fost prelungit doar pentru o perioadă de trei luni, și anume de la 1 ianuarie la 31 martie 2015, și nu pentru o perioadă de un an, după cum a fost anunțată reclamanta, în special de șeful de unitate, nu poate fi nici în mod rezonabil, nici în mod obiectiv asociat unei decizii rapide luate de acest șef de unitate sau, mai general, de AAIC, în urma introducerii de către reclamantă a cererii de asistență.

94      Astfel, deși, în e‑mailul din 26 noiembrie 2014, șeful de unitate a anunțat‑o pe reclamantă, aflată atunci în concediu medical, precum și pe alți doi agenți contractuali că contractele lor trebuie să fie reînnoite pentru un an complet și că încerca, în cadrul competențelor sale, să obțină, în măsura posibilului, o perioadă de reînnoire a contractelor lor în cadrul unității sale mai lungă decât înainte, acesta a insistat totuși asupra dificultăților, în special bugetare, existente în ceea ce privește caracterul durabil al contractelor lor, precum și al funcțiilor lor pe viitor.

95      În continuare, a intervenit e‑mailul din 10 decembrie 2014, despre care se poate prezuma că reclamanta, aflată atunci în concediu medical, a luat cunoștință în special pentru că își utiliza pe perioada concediului respectiv adresa de e‑mail profesională (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 ianuarie 2014, Lebedef/Comisia, F‑60/13, EU:F:2014:6, punctele 45 și 46). Or, în acest e‑mail trimis în ziua anterioară prezentării de către reclamantă a cererii sale de asistență, s‑a explicat în mod clar persoanei interesate motivul obiectiv pentru care contractul său de muncă va fi reînnoit nu pe o perioadă de un an așa cum a fost anunțată de șeful de unitate, precum și de unul dintre colegii săi, ci doar pe o perioadă de trei luni. Acest motiv era faptul că ea nu era o candidată care să fi reușit la o procedură de selecție CAST și că dosarul său trebuia, în consecință, să fie examinat de CoSCon, în cursul lunii ianuarie 2015, pentru a putea avea în vedere o prelungire a contractului său de muncă după perioada respectivă de trei luni. Astfel, reclamanta nu poate susține în mod rezonabil că decizia AAIC de a‑i prelungi contractul doar pentru o perioadă de trei luni ar fi legată de cererea de asistență, care a fost, în speță, introdusă în ziua următoare primirii de către reclamantă a informării din partea AAIC în ceea ce privește reînnoirea redusă a contractului său și motivele care justifică această decizie.

96      În urma schimbării repartizării reclamantei, ca măsură de îndepărtare, la Unitatea pentru programul de vizite, reiese din formularul din 2 martie 2015, completat de directorul DG „Comunicare”, că propunerea de prelungire a contractului reclamantei pentru o perioadă de două luni suplimentare, și anume de la 1 aprilie la 31 mai 2015, a fost formulată în urma unui aviz favorabil emis de CoSCon în cadrul reuniunii din 25 februarie 2015, dată la care numele reclamantei trebuia să fi fost plasat deja pe lista evocată în formularul din 2 martie 2015, menționat la punctul 19 din prezenta hotărâre.

97      În această privință, formularul din 2 martie 2015 arată că prelungirea solicitată era justificată de necesitatea unei consolidări a Unității pentru programul de vizite „pentru a face față sarcinii de muncă crescute pentru sărbătorirea celor 40 de ani de existență a programului […] pentru care [va] fi organizată o întreagă serie de evenimente până la sfârșitul lunii mai [2015]”. Reclamanta contestă totuși că a fost informată cu privire la acest motiv care a stat la baza ultimei prelungiri a contractului său.

98      În aceste condiții, reclamanta nu contestă realitatea unei întâlniri care a avut loc la 4 februarie 2015. Or, în e‑mailul din 28 mai 2015, șeful Unității „Personal” a Direcției resurse din cadrul DG „Comunicare” a afirmat, fără ca reclamanta să fi contestat acest lucru în cursul fazelor precontencioasă și contencioasă, că i‑a explicat cu ocazia acestei întâlniri din 4 februarie 2015 că, din necesitatea schimbării repartizării sale ca măsură de îndepărtare, alegerea AAIC privise, în cadrul DG „Comunicare”, Unitatea pentru programul de vizite, ca urmare a nevoilor de consolidare a acestei unități în vederea sărbătoririi celei de a 40-a aniversări, care era programată pentru 26 mai 2015.

99      Având în vedere aceste elemente, reclamanta nu poate susține nici că, prin decizia de a‑i prelungi contractul de muncă doar pentru o perioadă suplimentară de două luni, de la 1 aprilie la 31 mai 2015, AAIC nu avea alt scop decât sancționarea sa pentru introducerea cererii de asistență.

100    În orice caz, în măsura în care, prin intermediul primului motiv, reclamanta urmărește să pună în discuție legalitatea deciziei AAIC de a--i prelungi contractul doar pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie și 31 mai 2015 sau de a‑l prelungi întemeindu‑se exclusiv pe nevoile Unității pentru programul de vizite, și nu pe cele ale Unității pentru audiovizual, la care era inițial repartizată, trebuie să se constate că, independent de faptul că aceasta a contrasemnat actul adițional în discuție, la 27 martie 2015, reclamanta nu a contestat această decizie prin reclamația introdusă în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut. Prin urmare, aceasta nu poate, în cadrul prezentei acțiuni, să pună în discuție legalitatea acestei decizii, rămasă de atunci definitivă.

101    Având în vedere ceea ce precedă, Tribunalul consideră că elementele invocate de reclamantă în legătură cu neformularea de către Unitatea pentru programul de vizite a unei propuneri de reînnoire a contractului său la DG „Personal” nu pot fi considerate ca fiind indicii obiective, relevante și concordante care să arate că decizia AAIC de a nu îi reînnoi contractul după 31 mai 2015 ar fi fost luată pentru atingerea altor scopuri decât cele invocate de aceasta, în condițiile în care reiese din dosar că această decizie a fost adoptată ca urmare a lipsei unei cereri de prelungire a contractului respectiv din partea Direcției resurse din cadrul DG „Comunicare” pe baza unei cereri formulate de una dintre unitățile care fac parte din această direcție generală.

102    În ceea ce privește circumstanța că, ulterior schimbării repartizării reclamantei la Unitatea pentru programul de vizite, AAIC a decis să încredințeze unor funcționari funcțiile pe care aceasta le exercita anterior la Unitatea pentru audiovizual, ceea ce a avut drept efect lipsirea de justificare a oricărei cereri de reînnoire ulterioară a contractului său de muncă în cadrul acestei unități, chiar dacă reclamanta își exercitase funcțiile în cadrul acesteia din 2003, trebuie amintit că, pe de o parte, posturile permanente ale instituțiilor pot fi ocupate, în principiu, de funcționari și că, prin urmare, numai în mod excepțional astfel de posturi pot fi ocupate de agenți (Hotărârea din 21 septembrie 2011, Adjemian și alții/Comisia, T‑325/09 P, EU:T:2011:506, punctul 78). Pe de altă parte, administrația dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește organizarea și structurarea serviciilor sale și poate decide că sarcini care nu erau identificate în mod clar sau care au evoluat în timp și care erau încredințate înainte unor agenți contractuali auxiliari, eventual prin înlocuirea unor funcționari sau agenți temporari, trebuie să implice în prezent posturi permanente.

103    Astfel, instituțiile și agențiile Uniunii au libertatea de a‑și structura unitățile administrative, ținând seama de un ansamblu de factori, precum natura și amploarea atribuțiilor care le sunt acordate și posibilitățile bugetare (Hotărârea din 17 decembrie 1981, Bellardi‑Ricci și alții/Comisia, 178/80, EU:C:1981:310, punctul 19, Hotărârea din 25 septembrie 1991, Sebastiani/Parlamentul, T‑163/89, EU:T:1991:49, punctul 33, și Hotărârea din 9 februarie 1994, Lacruz Bassols/Curtea de Justiție, T‑109/92, EU:T:1994:16, punctul 88). Această libertate o implică pe cea de a elimina posturi și de a modifica atribuirea sarcinilor, în interesul unui eficacități mai mari a organizării lucrărilor sau pentru a răspunde la cerințe bugetare de desființare a posturilor impuse de instanțele politice ale Uniunii, precum și competența de a reatribui sarcini exercitate anterior de titularul postului desființat, fără ca această desființare a postului să fie supusă neapărat condiției ca toate sarcinile impuse să fie efectuate de un număr mai puțin important de persoane decât înainte de reorganizare. De altfel, desființarea unui post nu implică în mod obligatoriu caducitatea sarcinilor pe care le implica (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 1997, Cesaratto/Parlamentul, T‑108/96, EU:T:1997:115, punctele 49-51, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Tzikas/AFE, F‑120/13, EU:F:2014:197, punctul 82 și jurisprudența citată).

104    Astfel, în speță, AAIC putea decide liber să încredințeze pe viitor unor funcționari sarcinile exercitate anterior de reclamantă în calitate de agent contractual auxiliar și de un coleg al său, tot agent contractual auxiliar. Or, în măsura în care, în mesajul din 26 noiembrie 2014, respectiv înaintea introducerii cererii de asistență, șeful de unitate o anunțase deja pe reclamantă, precum și pe alți doi dintre colegii săi agenți contractuali cu privire la iminența unei reorganizări a Newsdesk Hotline în legătură cu sosirea unui funcționar din grupa de funcții administratori (AD), reclamanta nu poate susține în mod rezonabil că decizia AAIC de a recruta un funcționar pentru a exercita funcțiile pe care ea le ocupa anterior în cadrul Unității pentru audiovizual ar fi o dovadă sau chiar și numai un indiciu, obiectiv și pertinent, cu privire la intenția de a o sancționa pentru faptul că a introdus cererea de asistență. Așadar, considerăm că această decizie răspundea obiectiv unei preocupări de raționalitate în organizarea serviciilor sale și punerii în aplicare a deciziei AAIC de a acorda o mai mare importanță Newsdesk Hotline, repartizând în acest sector funcționari.

105    Având în vedere toate considerațiile precedente, este necesar să se constate că reclamanta nu reușește să furnizeze indicii obiective, pertinente și concordante în susținerea afirmării unui abuz de putere.

106    Pentru aceleași motive, nu poate susține nici că, pe de o parte, prin decizia inițială atacată și prin decizia de soluționare a reclamației, AAIC ar fi încălcat articolul 12a alineatul (2) din statut, potrivit căruia funcționarul care este victima unei hărțuiri morale sau sexuale sau care a adus dovezi ce indică o hărțuire morală sau sexuală nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției, nici, pe de altă parte, că, în raport cu articolul 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, situația sa nu ar fi fost tratată în mod imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil de către AAIC.

107    În ceea ce privește nerespectarea invocată de reclamantă a articolului 88 litera (b) din RAA, trebuie arătat că, în versiunea aplicabilă începând cu 1 mai 2004, acesta prevedea, în ceea ce privea „agentul contractual [auxiliar] menționat la articolul 3b”, că „durata efectivă a încadrării în muncă într‑o instituție, inclusiv durata unei eventuale reînnoiri a contractului, nu p[utea] depăși trei ani” și că, în versiunea sa rezultată în urma intrării în vigoare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 1023/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2013 de modificare a statutului și a RAA (JO 2013, L 287, p. 15), această perioadă a fost prelungită la șase ani. Cu toate acestea, deși dispoziția menționată prevede o perioadă maximă de încadrare în această categorie de posturi, totuși ea nu impune nicidecum AAIC o perioadă minimă de încadrare a unui agent care face parte din această categorie de posturi.

108    Prin urmare, circumstanța că, prin decizia inițială atacată și prin decizia de soluționare a reclamației, AAIC nu a epuizat perioada maximă de încadrare a reclamantei în calitate de agent contractual auxiliar nu încalcă în mod vădit articolul 88 litera (b) din RAA.

109    În sfârșit, reclamanta nu poate invoca, ca indiciu al unui abuz de putere, faptul că, în opinia ei, AAIC și‑ar fi schimbat „dintr‑o dată” atitudinea față de ea în urma introducerii cererii de asistență, întrucât ar fi găsit întotdeauna în mod sistematic, „de la 6 ianuarie 2003, o soluție care să permită menținerea [acesteia] pe post”. Astfel, circumstanța că reclamanta, care nu a fost în măsură să fie o candidată care să fi reușit la concursurile generale organizate de EPSO și nici la un concurs intern în cadrul Parlamentului, a putut rămâne angajată de către AAIC prin intermediul a diferite contracte succesive care țin de diferite categorii de posturi pentru a exercita funcții în esență identice nu obliga în niciun fel AAIC să continue raportul de muncă cu persoana în cauză, întrucât principala caracteristică a contractelor de muncă în calitate de agent contractual auxiliar este precaritatea acestora în timp, corespunzătoare chiar scopului acestor contracte, care este îndeplinirea unor atribuții precare, prin natura lor sau în absența unui titular, de către personal ocazional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2011, Adjemian și alții/Comisia, T‑325/09 P, EU:T:2011:506, punctul 86), și că agenții serviciului public al Uniunii angajați pe baza unui contract pe perioadă determinată nu pot să nu cunoască caracterul temporar al angajării lor și faptul că aceasta nu conferă garanția unui loc de muncă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 decembrie 2013, ETF/Schuerings, T‑107/11 P, EU:T:2013:624, punctul 84).

110    Având în vedere toate considerațiile precedente, primul motiv trebuie să fie respins.

 Cu privire la al doilea motiv

111    Apreciind că a făcut obiectul unei concedieri care reflectă un abuz de putere din partea AAIC, reclamanta consideră că era vorba despre o concediere nejustificată, care, prin urmare, ar fi fost decisă cu încălcarea articolului 30 din Carta drepturilor fundamentale, potrivit căruia „[o]rice lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale”. De altfel, aceasta critică faptul că AAIC nu a adoptat o poziție cu privire la acest argument în decizia de soluționare a reclamației, astfel încât „deciziile contestate [ar trebui] să fie anulate”.

112    Parlamentul consideră că al doilea motiv este inoperant, întrucât contractul reclamantei a încetat la data prevăzută în contract și, prin urmare, nu a fost reziliat de AAIC.

113    În această privință, se impune constatarea că al doilea motiv invocat de reclamantă arată, într‑un mod vădit eronat, că AAIC ar fi adoptat în speță o decizie de concediere în temeiul articolului 47 litera (b) punctul (ii) din RAA sau chiar al articolului 49 din acest regim, chiar dacă contractul de muncă al reclamantei a încetat în temeiul articolului 47 litera (b) punctul (i) din RAA, aplicabil agenților contractuali auxiliari în temeiul articolului 119 din RAA, și anume „la data stabilită în contract”.

114    În consecință, al doilea motiv trebuie să fie, în orice caz, respins ca fiind vădit nefondat.

 Cu privire la al treilea motiv

115    În susținerea celui de al treilea motiv, reclamanta susține că decizia inițială atacată și decizia de soluționare a reclamației sunt afectate de o eroare vădită de apreciere. Aceasta ar putea fi constatată din simplul fapt că AAIC a furnizat motive contradictorii în susținerea deciziei sale de a nu îi reînnoi contractul, ceea ce ar demonstra că motivele invocate de AAIC ar fi lipsite de plauzibilitate. Aceasta arată de asemenea că AAIC nu și‑a respectat obligația de solicitudine.

116    Parlamentul solicită respingerea celui de al treilea motiv, explicând că AAIC a decis să restructureze Unitatea pentru audiovizual începând cu 2009, întrucât această unitate, devenită foarte operațională și având un buget foarte important, cuprindea un număr ridicat de agenți contractuali. Astfel, ar fi fost organizate mai multe concursuri și proceduri de selecție și acestea ar fi permis majorității agenților aflați pe posturile din această unitate să obțină statutul de funcționar. Or, reclamanta nu ar fi reușit la aceste proceduri de selecție, în consecință, nu ar fi putut fi recrutată pe un post de funcționar în cadrul acestei unități.

117    În ceea ce privește cererea de reînnoire, AAIC ar fi examinat‑o cu toată atenția posibilă, însă nu ar fi dispus de niciun post vacant care să permită o prelungire a contractului de agent contractual auxiliar al reclamantei. Parlamentul menționează ca dovadă faptul că, ulterior datei de 31 mai 2015, la care a expirat contractul reclamantei, un singur agent contractual auxiliar a fost angajat în Direcția media, de la 3 august 2015 la 2 februarie 2016, pentru a asigura înlocuirea unui membru al personalului Unității „Europarl TV” din cadrul Direcției media. Or, la momentul formulării, la 15 aprilie 2015, a cererii de recrutare a acestui agent, reclamanta, deși figura, la fel ca și agentul respectiv, pe o listă de selecție CAST, nu era disponibilă, întrucât se afla încă în concediu medical, care începuse la sfârșitul lunii septembrie 2014. Parlamentul precizează că, în cadrul Unității pentru audiovizual, a mai rămas un singur agent contractual auxiliar, din grupa de funcții IV, în urma schimbării repartizării, intervenită în cursul contractului, a unui alt agent contractual din aceeași grupă de funcții de la această unitate la unitatea „Europarl TV”. Pe de altă parte, Parlamentul amintește că coordonarea echipei Newsdesk Hotline din cadrul Unității pentru audiovizual este asigurată de atunci de un funcționar, că sarcinile curente pe care trebuia să le îndeplinească reclamanta în acea perioadă au fost încredințate unui funcționar și că un al treilea funcționar a fost recrutat pentru a completa această echipă. În ceea ce privește Unitatea pentru programul de vizite, niciun agent contractual auxiliar nu ar fi fost angajat în această unitate după 31 mai 2015. Aceste explicații ar demonstra că nu ar fi existat nicio posibilitate de a prelungi contractul reclamantei în cele două unități menționate mai sus, nici, mai general, în Direcția media.

118    În această privință, trebuie amintit mai întâi că, potrivit unei jurisprudențe constante, reînnoirea unui contract de agent temporar este o simplă posibilitate lăsată la aprecierea autorității competente, în speță AAIC.

119    Astfel, instituțiile dispun de o largă putere de apreciere în ceea ce privește organizarea serviciilor lor, în funcție de misiunile care le sunt acordate, și repartizarea, în vederea acestora, a personalului care se află la dispoziția lor, chiar dacă această repartizare trebuie efectuată în interesul serviciului. Așadar, autoritatea competentă este obligată, atunci când se pronunță în privința situației unui agent, să ia în considerare toate elementele care sunt de natură să contribuie la decizia sa, cu alte cuvinte nu numai interesul serviciului, ci și în special cel al agentului în cauză. Aceasta rezultă astfel din obligația de solicitudine a administrației, care reflectă echilibrul drepturilor și obligațiilor reciproce pe care statutul și, prin analogie, RAA le‑au instituit în relațiile dintre autoritatea publică și agenții săi (a se vedea Hotărârea din 24 noiembrie 2015, Comisia/D’Agostino, T‑670/13 P, EU:T:2015:877, punctul 32 și jurisprudența citată).

120    În aceste condiții, RAA nu impune administrației obligația prealabilă de a examina posibilitatea de a reîncadra un agent temporar într‑un alt serviciu decât cel în care era repartizat nici în ipoteza unei rezilieri a unui contract pe durată nedeterminată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 decembrie 2013, ETF/Schuerings, T‑107/11 P, EU:T:2013:624, punctul 98, și Hotărârea din 4 decembrie 2013, ETF/Michel, T‑108/11 P, EU:T:2013:625, punctul 99), nici în cea a nereînnoirii unui contract pe durată determinată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 mai 2014, Comisia/Macchia, T‑368/12 P, EU:T:2014:266, punctul 57). În același mod, o asemenea obligație nu există în privința agenților contractuali, precum reclamanta, care nu sunt repartizați pe un post prevăzut în schema de personal anexată secțiunii bugetului aferente fiecărei instituții. În schimb, chiar și pentru această din urmă categorie de agenți, deși aceștia nu ocupă un post inclus în această schemă, administrația are obligația, atunci când se pronunță asupra unei cereri de reînnoire a unui contract formulate de un agent, să ia în considerare toate elementele care sunt de natură să contribuie la decizia sa, cu alte cuvinte nu numai interesul serviciului, ci și în special cel al agentului în cauză (Hotărârea din 24 noiembrie 2015, Comisia/D’Agostino, T‑670/13 P, EU:T:2015:877, punctul 34).

121    În circumstanțele specifice speței, în care AAIC a decis, în scopul respectării obligației sale de asistență în temeiul articolului 24 din statut, să schimbe repartizarea reclamantei în cadrul unei alte unități decât cea pentru care a fost angajată, revenea acesteia din urmă, în cadrul examinării cererii de reînnoire și în temeiul obligației de solicitudine, sarcina de a aprecia, ținând seama de dorința exprimată de reclamantă de a continua raportul de muncă și în pofida faptului că, în fapt, aceasta era în concediu medical din luna octombrie 2014, dacă interesul serviciului, atât în cadrul unității în care a fost repartizată inițial, cât și în cadrul celei în care i s‑a schimbat repartizarea, impunea angajarea unui agent cu profilul reclamantei.

122    În această privință, ținând seama de larga putere de apreciere acordată instituțiilor în acest context, controlul instanței se limitează la verificarea lipsei unei erori vădite sau a unui abuz de putere (a se vedea Hotărârea din 24 noiembrie 2015, Comisia/D’Agostino, T‑670/13 P, EU:T:2015:877, punctul 32 și jurisprudența citată).

123    În speță, reiese cu claritate din dosar că, în stadiul deciziei inițiale atacate, AAIC a luat în considerare atât interesul serviciului în legătură cu Unitatea pentru programul de vizite, cât și pe cel al reclamantei, astfel cum a fost exprimat în cererea de reînnoire. Totuși, aceasta a ajuns la concluzia că nu era în măsură să ofere reclamantei prelungirea contractului său ca agent contractual auxiliar, independent de faptul că numele său figura de atunci pe o listă de selecție a agenților contractuali.

124    Pe de altă parte, în ceea ce privește constatarea AAIC potrivit căreia nu mai era necesară nicio nevoie de întărire administrativă în cadrul Unității pentru programul de vizite în urma organizării festivităților legate de cea de a 40-a aniversare a unității respective, aceasta nu este afectată de nicio eroare vădită de apreciere în raport cu argumentele și cu documentele furnizate de Parlament. În această privință, circumstanța că, în e‑mailul său din 4 martie 2015, directorul general al DG „Personal” s‑a referit la nevoile în creștere la această dată ale unității amintite nu este nicidecum de natură să infirme respectiva constatare. Astfel, pe de o parte, această trimitere la nevoile în creștere putea fi înțeleasă în legătură cu nevoile legate de cea de a 40-a aniversare. Pe de altă parte și în orice caz, este cert că nu a fost angajat de AAIC niciun agent contractual auxiliar pentru a exercita funcții în cadrul Unității pentru programul de vizite ulterior datei la care a încetat contractul reclamantei, confirmând faptul că nevoile, chiar și în creștere, erau în realitate doar punctual în creștere și, în orice caz, nu justificau angajarea unui agent după 31 mai 2015.

125    Astfel, în special în raport cu articolul 11 alineatul (2) din decizia biroului Parlamentului din 3 mai 2004 privind reglementarea internă referitoare la recrutarea funcționarilor și a altor agenți (denumită în continuare „reglementarea internă referitoare la recrutare”), potrivit căruia agenții contractuali auxiliari sunt recrutați, potrivit articolului 3b din RAA, pentru a asigura continuitatea serviciului, AAIC putea considera că, ulterior celei de a 40-a aniversări, nu mai avea nevoie să recruteze acest tip de agenți pentru Unitatea pentru programul de vizite și nici în special să beneficieze de serviciile unui agent care are un profil profesional precum cel al reclamantei.

126    În ceea ce privește luarea în considerare a interesului serviciului în legătură cu Unitatea pentru audiovizual, reiese, desigur, din dosar că, astfel cum susține reclamanta, AAIC nu examinase, în vederea luării de poziție reținute în decizia inițială atacată, nevoile acestei unități, întrucât, la 28 mai și la 14 iulie 2015, existau îndoieli pe care reclamanta a încercat să le înlăture în cadrul reclamației sale din 24 aprilie 2015 privind identitatea unității care trebuia considerată ca fiind cea pentru care reclamanta era efectiv angajată. Or, această din urmă unitate trebuia să fie cea care să aibă inițiativa unei eventuale cereri de reînnoire a contractului reclamantei, adresată Direcției resurse din cadrul DG „Comunicare”, care putea solicita ulterior o astfel de reînnoire DG „Personal” acționând în calitate de AAIC.

127    În răspunsul din 20 august 2015 la reclamația reclamantei din 24 aprilie 2015, secretarul general a înlăturat totuși această ambiguitate, confirmând natura temporară a schimbării repartizării reclamantei la Unitatea pentru programul de vizite. În reclamația suplimentară din 10 septembrie 2015, reclamanta a contestat astfel lipsa interesului serviciului de a reînnoi contractul său de muncă în raport cu nevoile Unității pentru audiovizual la care trebuia considerată ca fiind repartizată în continuare pe perioada anchetei administrative inițiate de AAIC ca răspuns la cererea de asistență.

128    Or, în vederea adoptării deciziei de soluționare a reclamației, AAIC a examinat, ca răspuns la argumentele invocate în reclamația suplimentară din 10 septembrie 2015, interesul serviciului în raport cu nevoile Unității pentru audiovizual. Totuși, aceasta a ajuns la concluzia că, în pofida interesului reclamantei de a i se prelungi contractul, această unitate nu avea nevoi care să justifice că efectuează o asemenea prelungire a acestui contract la această unitate, nici, mai general, în cadrul DG „Comunicare”. Prin urmare, critica reclamantei cu privire la neluarea în considerare a interesului serviciului trebuie respinsă ca nefondată.

129    În această privință, trebuie să se mai precizeze că, contrar celor susținute de reclamantă, în ceea ce privește o decizie de neprelungire a unui contract, AAIC poate, în stadiul reclamației, să modifice sau să substituie motivele unei astfel de decizii, așa cum AAIC a procedat în speță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 mai 2014, Mocová/Comisia, T‑347/12 P, EU:T:2014:268, punctele 33-46, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Tzikas/AFE, F‑120/13, EU:F:2014:197, punctul 79). Așadar, în momentul adoptării răspunsului la reclamație este stabilită poziția definitivă a instituției și, prin urmare, în acest stadiu trebuie să se aprecieze respectarea de către AAIC a obligației de solicitudine, în raport cu motivarea atât a deciziei inițiale, cât și a răspunsului la reclamație (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 2017, LP/Europol, T‑719/15 P, nepublicată, EU:T:2017:7, punctul 54).

130    Reclamanta mai afirmă în replică că, în speță, în memoriul în apărare, Parlamentul ar fi „enumer[at] diferitele unități – Unitatea [«]Europarl TV[»], Unitatea [pentru a]udiovizual, Echipa Hotline Newsdesk – [în privința cărora AAIC] și‑ar fi pus întrebări cu privire la posibilitatea de a reînnoi contractul reclamantei”, pentru a formula „in tempore suspecto” o motivare nouă pentru decizia inițială atacată și pentru decizia de soluționare a reclamației. Or, o asemenea motivare este, în opinia ei, inadmisibilă.

131    În această privință, trebuie amintit că, în cadrul acțiunii introduse în temeiul articolului 270 TFUE, în cazul în care o lipsă totală a motivării nu poate fi acoperită de explicațiile furnizate după introducerea unei acțiuni, întrucât, în acest stadiu, asemenea explicații nu își mai îndeplinesc funcția (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 1981, Michel/Parlamentul, 195/80, EU:C:1981:284, punctul 22, Hotărârea din 9 decembrie 1993, Parlamentul/Volger, C‑115/92 P, EU:C:1993:922, punctul 23, și Hotărârea din 23 februarie 1994, Coussios/Comisia, T‑18/92 și T‑68/92, EU:T:1994:19, punctele 74-76), situația nu este aceeași în cazul caracterului insuficient al motivării actului atacat adoptat de AAIC sau de autoritatea împuternicită să facă numiri a instituției pârâte.

132    Astfel, în acest din urmă caz, respectiva instituție pârâtă poate oferi, pe parcursul judecății, precizări suplimentare lăsând fără obiect un motiv întemeiat pe nemotivare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 mai 1984, Picciolo/Parlamentul, 111/83, EU:C:1984:200, punctul 22, Hotărârea din 8 martie 1988, Sergio și alții/Comisia, 64/86, 71/86-73/86 și 78/86, EU:C:1988:119, punctul 52, și Hotărârea din 30 noiembrie 1993, Perakis/Parlamentul, T‑78/92, EU:T:1993:107, punctul 52). Într‑o asemenea ipoteză, instituția pârâtă nu este totuși autorizată să substituie cu o motivare în întregime nouă motivarea inițială eronată a actului atacat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 februarie 1990, Culin/Comisia, C‑343/87, EU:C:1990:49, punctul 15, și Hotărârea din 6 noiembrie 1997, Berlingieri Vinzek/Comisia, T‑71/96, EU:T:1997:170, punctul 79).

133    În speță, Tribunalul arată că, în decizia de soluționare a reclamației, AAIC a indicat în mod expres, pe de o parte, că „posibilitatea de a o reangaja [pe reclamantă] la Unitatea [pentru] audiovizual nu mai [putea fi] avută în vedere, pentru motivul că s‑a decis între timp să se încredințeze executarea sarcinilor pentru care a fost angajată unui funcționar”, și, pe de altă parte, că, „ținând seama de specificitatea profilului [reclamantei] și a funcțiilor pe care le ocupa[se], nu [era] posibil pentru DG «C[omunicare]» să îi propună un alt post care să răspundă calificărilor sale după 31 decembrie 2015”.

134    Astfel, indicațiile furnizate în faza contencioasă de către Parlament, în ceea ce privește diferitele unități ale Direcției media și ale celei privind relațiile cu cetățenii, din cadrul DG „Comunicare”, în privința cărora AAIC a examinat posibilitatea de a reînnoi contractul reclamantei, constituie doar precizări suplimentare, în sensul jurisprudenței citate la punctul 132 din prezenta hotărâre, arătându‑se că aceste indicații, în măsura în care privesc elemente anterioare sau concomitente cu decizia de soluționare a reclamației, respectă prin aceasta principiul legalității (Hotărârea din 21 mai 2014, Mocová/Comisia, T‑347/12 P, EU:T:2014:268, punctul 27). Astfel, este cert că, atât în decizia de soluționare a reclamației, cât și în stadiul contencios, motivul reținut de AAIC și invocat de Parlament, de respingere a reînnoirii contractului reclamantei după 31 decembrie 2015, se întemeia pe lipsa unui post disponibil în cadrul DG „Comunicare”, care să permită, în raport cu profilul reclamantei, o asemenea reînnoire.

135    De altfel, este necesar să se arate în această privință că, în raport cu jurisprudența amintită la punctele 119 și 120 din prezenta hotărâre, AAIC nu avea, în temeiul obligației sale de solicitudine, obligația de a examina posibilitatea de a prelungi contractul reclamantei în vederea unei repartizări în alte unități decât cele pentru audiovizual și pentru programul de vizite, întrucât un asemenea demers ar fi implicat să asigure reclamantei un drept de prioritate care există doar în favoarea funcționarilor și care ar fi adus atingere intereselor agenților acestor alte unități care doresc reînnoirea propriilor contracte de muncă în aceste unități sau ale unor candidați la proceduri de selecție deschise pentru posturile vacante în unitățile respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 decembrie 2013, ETF/Schuerings, T‑107/11 P, EU:T:2013:624, punctul 87). Cu toate acestea, în speță, depășind ceea ce îi impunea obligația de solicitudine, AAIC a efectuat, în decizia de soluționare a reclamației, o examinare a posturilor vacante în întreaga DG „Comunicare”, însă a ajuns la concluzia că niciun post potrivit nu permitea o asemenea reînnoire după 31 decembrie 2015.

136    Or, această constatare nu este, în orice caz, afectată de o eroare vădită de apreciere.

137    Astfel, reclamanta ocupa un post de agent temporar auxiliar la data adoptării deciziei de neprelungire a contractului său. În această privință, așa cum a anunțat șeful de unitate în e‑mailul din 26 noiembrie 2014, Unitatea pentru audiovizual făcea obiectul, după cum demonstrează informațiile și datele furnizate de Parlament, al unei reorganizări pentru ca AAIC să încredințeze sarcinile exercitate anterior de reclamantă unor funcționari, ceea ce, astfel cum s‑a arătat anterior, ținea de larga sa putere de apreciere în organizarea serviciilor sale. Pentru acest motiv, reclamanta putea ocupa cu prioritate postul care a făcut obiectul anunțului pentru ocuparea unui post vacant cu numărul AST/157554 prin transferul unui funcționar din grupa de funcții a asistenților, statut de care nu beneficia reclamanta. Pe de altă parte, documentele furnizate de Parlament demonstrează că un singur agent contractual auxiliar a fost angajat în anul 2016, ulterior plecării reclamantei, în cadrul Direcției media. În speță, era vorba despre un agent recrutat în vederea înlocuirii, de la 3 august 2015 la 2 februarie 2016, a unei persoane aflate în concediu de maternitate. Or, acest agent a fost recrutat pentru a exercita funcții la Unitatea „Europarl TV”, distinctă de Unitățile pentru audiovizual și pentru programul de vizite, și, la data recrutării sale, pe de o parte, reclamanta nu era disponibilă să efectueze o asemenea înlocuire, întrucât se afla în concediu medical, și, pe de altă parte, niciun element nu arată că profilul său ar fi fost adecvat pentru nevoile acestei înlocuiri.

138    Reclamanta invocă și faptul că, în pofida cererilor pe care le‑a formulat, concursurile interne care au fost organizate în cadrul Parlamentului priveau doar „[profiluri] foarte specifice și tehnice […] de arhivari, montori, graficieni sau producători […]”. Cu toate acestea, trebuie amintit că, în temeiul articolului 27 din statut, „[r]ecrutarea [funcționarilor] trebuie să vizeze asigurarea angajării funcționarilor cu cel mai înalt nivel de independență, de competență, de eficiență și de integritate, recrutați pe o bază geografică cât mai largă dintre resortisanții statelor membre ale Uniunii”. Prin urmare, niciun agent nu poate impune organizarea unui concurs corespunzător profilului său, întrucât, în pofida articolului 4 alineatul (3) din reglementarea internă referitoare la recrutare, o instituție nu poate facilita accesul agenților săi la statutul de funcționar într‑o manieră care ar contraveni principiului egalității de tratament.

139    În sfârșit, reclamanta invocă faptul că, în definitiv, a exercitat aceleași funcții timp de aproape 13 ani, în temeiul unor statute diferite, și că, prin urmare, în temeiul obligației de solicitudine, AAIC trebuia să prelungească ultimul său contract.

140    În această privință, este necesar să se arate că, chiar dacă reclamanta lucra pentru o societate care prestează servicii pentru Parlament, AAIC i‑a propus să fie direct angajată de ea în calitate de agent contractual de la 1 aprilie 2005 și că, începând cu 1 februarie 2006, aceasta a beneficiat de un post de agent temporar. În temeiul articolului 8 al doilea paragraf din RAA, acest contract de muncă în calitate de agent temporar a încetat în mod obligatoriu la sfârșitul perioadei maxime de șase ani de muncă în această calitate și trebuie să se considere că acest contract, încheiat ca excepție de la principiul potrivit căruia posturile permanente pot fi ocupate prin numirea de funcționari, nu putea avea drept scop decât ocuparea în funcție de necesitățile Unității pentru audiovizual (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2011, Adjemian și alții/Comisia, T‑325/09 P, EU:T:2011:506, punctul 79).

141    În aceste condiții, la finalul contractului său pentru o perioadă maximă de șase ani în calitate de agent temporar, AAIC s‑a asigurat că reclamanta poate continua să fie angajată de ea, în speță în calitate de agent contractual auxiliar, chiar dacă, în această privință, reclamanta se prevalează pe viitor de faptul că i‑au fost încredințate în mod invariabil aceleași funcții, atât în calitate de agent temporar, cât și în calitate de agent auxiliar și de agent contractual auxiliar, ceea ce, în definitiv, pune la îndoială temeinicia acțiunii formulate de AAIC pentru una dintre aceste categorii de posturi.

142    Pe de altă parte, AAIC a acceptat să acorde ex gratia reclamantei o sumă de 22 000 de euro.

143    Or, toate aceste elemente fac dovada solicitudinii AAIC față de persoana interesată.

144    Având în vedere toate considerațiile precedente, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere și fără a încălca obligația sa de solicitudine, AAIC a putut considera, în speță, că nu era în măsură să reînnoiască contractul reclamantei, cel puțin după 31 decembrie 2015.

145    Prin urmare, al treilea motiv trebuie să fie respins.

 Cu privire la al patrulea motiv

146    În susținerea celui de al patrulea motiv, reclamanta susține că, cu încălcarea articolului 41 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale, AAIC a omis să o asculte înainte de a adopta decizia inițială atacată. Or, în cazul în care ar fi fost ascultată, aceasta ar fi putut arăta că nevoile Unității pentru programul de vizite erau în creștere și necesitau prelungirea contractului său de muncă. Astfel, AAIC ar fi putut întreba această unitate cu privire la nevoile sale reale și ar fi putut clarifica contradicția vădită existentă între realitatea nevoilor sale și decizia inițială atacată, în care existența nevoilor respective ar fi fost negată. Aceasta ar fi putut atrage de asemenea atenția AAIC asupra faptului că a introdus, la 24 aprilie 2015, o reclamație împotriva deciziei de schimbare a repartizării pentru a contesta caracterul permanent al schimbării repartizării în cauză și, de asemenea, ar fi putut arăta că alte unități ale DG „Comunicare” aveau nevoie de resurse umane, în special Direcția media și, în cadrul acesteia, Unitatea pentru audiovizual. Publicarea a patru anunțuri pentru ocuparea unor posturi vacante între 27 martie și 29 mai 2015 ar fi fost de asemenea un element de care s‑ar fi putut prevala în fața AAIC pentru a demonstra existența nevoilor respective. În sfârșit, aceasta ar fi putut, în susținerea cererii de reînnoire, să obțină mărturia directorului Direcției media cu privire la stadiul nevoilor acestei direcții.

147    Pe lângă faptul că decizia inițială atacată ar fi putut fi diferită în cazul în care ar fi fost ascultată în prealabil de AAIC cu privire la problema reînnoirii contractului său, reclamanta arată că substituirea de către AAIC, în stadiul deciziei de soluționare a reclamației, a motivării deciziei sale inițiale cu o motivare total nouă și contradictorie în raport cu prima echivalează cu o încălcare a obligației de motivare. Situația ar fi aceeași în ceea ce privește circumstanța că AAIC nu ar fi răspuns la unele dintre criticile sale în decizia de soluționare a reclamației.

148    Parlamentul solicită respingerea celui de al patrulea motiv, arătând că, în speță, reclamanta a putut, în cererea de reînnoire, să exprime motivele care justifică, în opinia ei, reînnoirea contractului său. Or, AAIC ar fi ținut seama în mod corespunzător de argumentele prezentate în această privință de reclamantă, în special atunci când a decis, în decizia de soluționare a reclamației, să admită pretenția sa, în temeiul încrederii legitime, privind prelungirea contractului său până la 31 decembrie 2015. În orice caz, chiar presupunând că AAIC nu a respectat, în speță, dreptul reclamantei de a fi ascultată, Parlamentul consideră că ar fi adoptat aceeași decizie de a nu reînnoi contractul său și în cazul în care ar fi fost ascultată în mod corespunzător. Astfel, acesta consideră că argumentele invocate în cererea introductivă, pe care reclamanta le‑ar fi putut invoca înaintea adoptării deciziei inițiale atacate, ar fi identice cu cele pe care le‑a prezentat în cererea de reînnoire și în reclamația sa din 22 iulie 2015 și la care s‑a răspuns atât în decizia inițială atacată, cât și în decizia de soluționare a reclamației.

149    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că dreptul la apărare, astfel cum a fost consacrat la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale, care, potrivit instanței Uniunii, are aplicabilitate generală (Hotărârea din 11 septembrie 2013, L/Parlamentul, T‑317/10 P, EU:T:2013:413, punctul 81), acoperă, fiind în același timp mai extins, dreptul procedural prevăzut la alineatul (2) litera (a) al articolului menționat al oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea în privința sa a oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere (Hotărârea din 5 februarie 2016, GV/SEAE, F‑137/14, EU:F:2016:14, punctul 71).

150    Astfel, dreptul de a fi ascultat, care trebuie să fie asigurat chiar și în lipsa unei reglementări aplicabile, impune ca persoana în cauză să aibă posibilitatea să își facă cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele care ar putea fi reținute împotriva sa în actul care urmează să fie pronunțat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2015, BP/FRA, T‑658/13 P, EU:T:2015:356, punctul 52 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 12 mai 2016, FS/CESE, F‑50/15, EU:F:2016:119, punctul 115).

151    În această privință, este necesar să se observe că decizia unei administrații de a nu utiliza, atunci când are o asemenea opțiune în temeiul RAA, posibilitatea de a reînnoi contractul de muncă pe durată determinată al unui agent nu este, în mod formal, o decizie adoptată în urma unei proceduri inițiate împotriva persoanei interesate.

152    Cu toate acestea, atunci când, în calitate de persoană vizată de statut, un agent introduce, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, o cerere de reînnoire a contractului său de muncă înaintea expirării contractului respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2006, Comisia/Fernández Gómez, C‑417/05 P, EU:C:2006:582, punctul 38) sau atunci când instituția prevede, în reglementarea sa internă, inițierea în timp util, înaintea expirării contractului unui agent, a unei proceduri specifice privind reînnoirea acestui contract, trebuie să se considere că, în urma unei asemenea proceduri sau ca răspuns la o asemenea cerere prevăzută de statut, o decizie privind reînnoirea contractului persoanei interesate este adoptată de AAIC și că, în măsura în care o asemenea decizie cauzează un prejudiciu persoanei interesate, aceasta trebuie să fi fost ascultată de AAIC înainte să adopte decizia menționată, care, în plus, trebuie să fie motivată, astfel cum impune articolul 25 din statut, aplicabil prin analogie agenților contractuali auxiliari în temeiul articolului 92 din RAA.

153    În această situație în care AAIC decide, în măsura în care o asemenea facultate este prevăzută în RAA, să nu exercite posibilitatea pe care o deține în temeiul RAA de a prelungi contractul de muncă al unui agent, o asemenea decizie de nereînnoire poate fi adoptată numai după ce persoana interesată a avut posibilitatea de a‑și face cunoscut în mod util punctul de vedere, după caz printr‑o simplă informare a AAIC cu privire la intenția sa și la motivele de a nu exercita posibilitatea respectivă, în cadrul unui schimb scris sau oral, chiar de durată scurtă (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 18 decembrie 2008, Sopropé, C‑349/07, EU:C:2008:746, punctele 49-52, Hotărârea din 3 iulie 2014, Kamino International Logistics și Datema Hellmann Worldwide Logistics, C‑129/13 și C‑130/13, EU:C:2014:2041, punctul 33, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Tzikas/AFE, F‑120/13, EU:F:2014:197, punctul 59). Acest schimb de înscrisuri trebuie inițiat de AAIC, căreia îi revine sarcina probei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2007, Marcuccio/Comisia, C‑59/06 P, EU:C:2007:756, punctul 47, Hotărârea din 3 iunie 2015, BP/FRA, T‑658/13 P, EU:T:2015:356, punctul 54, și Hotărârea din 12 mai 2016, FS/CESE, F‑50/15, EU:F:2016:119, punctul 116).

154    În această privință, s‑a statuat de asemenea că principiul respectării dreptului la apărare se impune cu atât mai multă acuitate atunci când, precum în speță, decizia de nereînnoire a contractului de muncă a fost adoptată în cadrul unui context marcat de existența unor dificultăți relaționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iunie 2015, BP/FRA, T‑658/13 P, EU:T:2015:356, punctul 51, și Hotărârea din 12 mai 2016, FS/CESE, F‑50/15, EU:F:2016:119, punctul 114), amintindu‑se totuși că existența unei încălcări a dreptului de a fi ascultat trebuie apreciată în special în funcție de normele juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea din 10 septembrie 2013, G. și R., C‑383/13 PPU, EU:C:2013:533, punctul 34).

155    În speță, în urma introducerii cererii de reînnoire, cu șase zile lucrătoare înaintea expirării contractului la 31 mai 2015 și independent de faptul că administrația dispunea în această privință, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, de un termen de răspuns de patru luni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 ianuarie 2017, LP/Europol, T‑719/15 P, nepublicată, EU:T:2017:7, punctul 64) și că persoana interesată se afla atunci în concediu medical, AAIC a fost în măsură să furnizeze un răspuns la cererea de reînnoire în mai puțin de o săptămână. Totuși, aceasta a omis în mod formal să asculte în prealabil persoana interesată în această privință, chiar dacă cerințele rezultate din articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale nu prezintă nicio dificultate specifică de punere în aplicare pentru o administrație diligentă și chiar dacă ascultarea persoanei în cauză este o garanție minimă atunci când administrația acționează, precum în speță, într‑un domeniu în care dispune de o largă putere de apreciere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 2016, GV/SEAE, F‑137/14, EU:F:2016:14, punctul 77). În același mod, AAIC nu a ascultat‑o în mod formal pe reclamantă înainte să fie adoptată decizia confirmativă din 14 iulie 2015.

156    În consecință, în speță, AAIC nu a respectat dreptul reclamantei de a fi ascultată și, prin urmare, articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale.

157    În aceste condiții, potrivit jurisprudenței, chiar și în prezența unei încălcări a dreptului la apărare, este necesar în plus, pentru ca motivul să poată fi reținut, ca, în lipsa acestei neregularități, procedura să fi putut ajunge la un rezultat diferit (a se vedea Ordonanța din 14 aprilie 2016, Dalli/Comisia, C‑394/15 P, nepublicată, EU:C:2016:262, punctul 41, și Hotărârea din 6 februarie 2007, Wunenburger/Comisia, T‑246/04 și T‑71/05, EU:T:2007:34, punctul 149; a se vedea și Hotărârea din 18 septembrie 2015, Wahlström/Frontex, T‑653/13 P, EU:T:2015:652, punctul 21 și jurisprudența citată).

158    În această privință, Tribunalul arată că elementele invocate de reclamantă în stadiul contencios corespund în esență celor pe care ea le‑a prezentat în cererea de reînnoire. Or, AAIC a luat în considerare astfel de elemente, întrucât, ca răspuns la cererea respectivă, aceasta a adoptat decizia inițială atacată, și anume decizia din 28 mai 2015, astfel cum a fost confirmată prin decizia din 14 iulie 2015.

159    Pe de altă parte, aceleași elemente au fost reiterate și dezvoltate în reclamație și în reclamația suplimentară. Or, în decizia de soluționare a reclamației, AAIC a răspuns la argumentele respective, menținându‑și totodată decizia de a nu reînnoi contractul reclamantei. În plus, în ceea ce privește celelalte patru anunțuri pentru ocuparea unor posturi vacante pe care reclamanta le‑ar fi putut invoca în cazul în care ar fi fost ascultată, este suficient să se constate că acestea priveau posturi din grupa de funcții administratori, care trebuie să fie ocupate cu prioritate prin transfer sau prin numirea de funcționari.

160    Prin urmare, chiar dacă reclamanta a fost ascultată în mod formal înaintea adoptării deciziei inițiale atacate, trebuie să se considere, având în vedere elementele invocate de ea în stadiul contencios, că aceasta nu ar fi permis să se ajungă la un rezultat diferit în ceea ce privește reînnoirea contractului său.

161    Ținând seama de considerațiile de mai sus, al patrulea motiv de anulare trebuie să fie respins și, prin urmare, concluziile în anulare trebuie să fie respinse în întregime.

 Cu privire la concluziile în despăgubire

162    În susținerea concluziilor în despăgubire, reclamanta subliniază că a suferit un prejudiciu moral ca urmare a nelegalității deciziei inițiale atacate și a deciziei de soluționare a reclamației, în special pentru că aceste decizii ar fi constituit un abuz de putere săvârșit de AAIC și că ar fi fost echivalente cu o concediere decisă ca urmare a introducerii cererii de asistență. Afectată pe plan psihologic, reclamanta explică faptul că a trebuit să urmeze o terapie și consideră că demnitatea sa a fost afectată de comportamentele decizionale ale AAIC. În aceste condiții, ea revendică existența unui prejudiciu moral în privința sa care trebuie reparat prin acordarea unei sume de 100 000 de euro.

163    Pe de altă parte, invocând alte aspecte referitoare la modalitățile de comunicare ale AAIC cu agenții săi la finalul contractului, în special blocarea adresei sale de e‑mail la 31 mai 2015, precum și trimiterea automată a unor e‑mailuri de informare cu privire la demersurile administrative legate de încetarea contractului, pe care persoanele interesate sunt rugate să le ignore atunci când contractul lor urmează să fie reînnoit în mod iminent, reclamanta consideră că ele constituie o eroare distinctă a administrației, care i‑a cauzat un prejudiciu moral care trebuie să fie reparat prin acordarea unei sume de 15 000 de euro.

164    Parlamentul solicită respingerea concluziilor în despăgubire ca fiind nefondate, subliniind că serviciile sale nu au săvârșit nicio eroare, nici în cadrul adoptării deciziei de a nu reînnoi contractul reclamantei, nici, mai general, în maniera de a trata situația acesteia din urmă.

165    În această privință, este suficient să se amintească faptul că concluziile privind repararea unui prejudiciu material sau moral trebuie să fie respinse atunci când prezintă, precum în speță, o legătură strânsă cu concluziile în anulare care au fost respinse la rândul lor ca inadmisibile sau nefondate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2001, Connolly/Comisia, C‑274/99 P, EU:C:2001:127, punctul 129, Hotărârea din 14 septembrie 2006, Comisia/Fernández Gómez, C‑417/05 P, EU:C:2006:582, punctul 51, și Hotărârea din 30 aprilie 2014, López Cejudo/Comisia, F‑28/13, EU:F:2014:55, punctul 105).

166    Prin urmare, concluziile în despăgubire, în măsura în care privesc repararea unui prejudiciu moral ca urmare a nelegalității deciziei inițiale atacate și a deciziei de soluționare a reclamației, trebuie respinse.

167    Pe de altă parte, în măsura în care aceste concluzii privesc repararea unui prejudiciu moral, care ar fi în legătură cu o eroare distinctă a administrației, elementele invocate de reclamantă nu permit nicidecum să se dovedească această pretinsă eroare. Astfel, în măsura în care poșta electronică este strict rezervată unei utilizări direct legate de atribuțiile exercitate de agent, nu era anormal ca AAIC să fi dezactivat adresa de e‑mail a reclamantei la expirarea contractului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, CH/Parlamentul, F‑132/14, EU:F:2015:115, punctul 74). Pe de altă parte, AAIC putea, pentru funcționarea serviciului, să decidă că e‑mailurile vor fi trimise automat, potrivit unui anumit calendar, agenților ale căror contracte urmau să expire.

168    În consecință, concluziile în despăgubire, în legătură cu o pretinsă eroare a serviciului distinct al AAIC, trebuie să fie de asemenea respinse.

169    Întrucât concluziile în anulare și concluziile în despăgubire au fost respinse, trebuie să se respingă acțiunea în întregime.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

170    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

171    Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, este necesară obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu concluziile Parlamentului.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      O obligă pe doamna HF la plata cheltuielilor de judecată.

Pelikánová Nihoul Svenningsen

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 24 aprilie 2017.

Semnături

* Limba de procedură: franceza.