HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)
25 aprilie 2024(*)
„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Contract de împrumut ipotecar – Clauză care prevede plata costurilor legate de contract în sarcina consumatorului – Decizie judecătorească definitivă de constatare a caracterului abuziv al acestei clauze și de anulare a acesteia – Acțiune în restituire a sumelor achitate în temeiul clauzei abuzive – Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în restituire”
În cauza C‑561/21,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania), prin decizia din 22 iulie 2021, primită de Curte la 10 septembrie 2021, în procedura
GP,
BG
împotriva
Banco Santander SA,
CURTEA (Camera a noua),
compusă din doamna O. Spineanu‑Matei, președintă de cameră, domnul S. Rodin (raportor) și doamna L. S. Rossi, judecători,
avocat general: domnul A. M. Collins,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Banco Santander SA, de M. Á. Cepero Aránguez și M. García‑Villarrubia Bernabé, abogados;
– pentru guvernul spaniol, de A. Ballesteros Panizo și A. Pérez‑Zurita Gutiérrez, în calitate de agenți;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Rocchitta, avvocato dello Stato;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și S. Żyrek, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de J. Baquero Cruz și N. Ruiz García, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între GP și BG, doi consumatori, pe de o parte, și Banco Santander SA, o instituție de credit, pe de altă parte, în legătură cu o cerere de restituire a sumelor plătite în temeiul unei clauze contractuale al cărei caracter abuziv a fost constatat printr‑o decizie judecătorească definitivă.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:
„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”
4 Articolul 7 alineatul (1) din această directivă are următorul cuprins:
„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»].”
Dreptul spaniol
5 Código Civil (Codul civil), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Codul civil”), prevede, la articolul 1303, următoarele:
„Odată constatată nulitatea unei obligații, părțile trebuie să își restituie reciproc bunurile care au făcut obiectul contractului și fructele acestora sau prețul majorat cu dobânzi, sub rezerva articolelor următoare.”
6 Articolul 1896 primul paragraf din Codul civil prevede:
„Cel care acceptă o plată nedatorată, dacă a fost de rea‑credință, trebuie să plătească dobânda legală, în cazul în care este vorba despre capitaluri, sau să restituie fructele obținute sau care urmează să fie primite, atunci când bunul primit le produce.”
7 Potrivit articolului 1964 din acest cod, în versiunea aplicabilă litigiului principal:
„Acțiunea ipotecară se prescrie în termen de douăzeci de ani, iar acțiunile personale care nu sunt supuse unui anumit termen se prescriu în termen de cincisprezece ani.”
8 Articolul 1969 din Codul civil are următorul cuprins:
„În lipsa unei dispoziții speciale contrare, termenul de prescripție al tuturor categoriilor de acțiuni se calculează din ziua în care a fost posibilă introducerea lor.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
9 La 29 iunie 1999, reclamanții din litigiul principal au încheiat, în calitate de consumatori, cu Banco Santander un contract de împrumut ipotecar care cuprindea o clauză care punea în sarcina lor plata tuturor costurilor generate de contract (denumită în continuare „clauza referitoare la costuri”).
10 La 28 octombrie 2017, reclamanții din litigiul principal au introdus o cerere având ca obiect anularea clauzei referitoare la costuri și restituirea sumelor plătite în temeiul acesteia.
11 Instanța de prim grad de jurisdicție a declarat nulă clauza referitoare la costuri și a obligat Banco Santander la plata către reclamanții din litigiul principal a sumelor pe care aceștia le‑au plătit cu titlu de taxe notariale, de taxe de înregistrare și de costuri de administrare, precum și a dobânzilor legale aferente acestor sume începând de la data la care fuseseră plătite.
12 Audiencia Provincial de Barcelona (Curtea Provincială din Barcelona, Spania) a admis în parte apelul formulat de Banco Santander împotriva deciziei în primă instanță, întrucât această instanță a declarat prescrisă creanța privind sumele plătite în temeiul clauzei referitoare la costuri. Astfel, instanța de apel a considerat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în restituire a acestor sume corespundea datei la care reclamanții din litigiul principal efectuaseră plățile nedatorate, și anume la momentul încheierii contractului lor de împrumut ipotecar, în anul 1999, și că trecuseră mai mult de cincisprezece ani de la acest moment.
13 Reclamanții din litigiul principal au formulat recurs împotriva acestei hotărâri a Audiencia Provincial de Barcelona (Curtea Provincială din Barcelona) la Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania), care este instanța de trimitere. În susținerea căii de atac formulate, aceștia susțin că din jurisprudența Curții rezultă că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în restituire a sumelor plătite în temeiul unei clauze abuzive nu poate fi stabilit la data încheierii contractului care conținea această clauză.
14 Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al unei acțiuni în restituire a sumelor plătite în temeiul unei clauze abuzive în contextul Directivei 93/13.
15 Potrivit acestei instanțe, a face ca momentul de la care începe să curgă acest termen să corespundă datei deciziei judecătorești prin care se stabilește caracterul abuziv al clauzei contractuale în discuție și prin care se pronunță nulitatea acesteia pare a fi incompatibil cu principiul securității juridice, întrucât, în practică, această soluție ar conferi acțiunii în restituire un caracter imprescriptibil. Astfel, întrucât termenul de prescripție al acestei acțiuni nu poate, prin ipoteză, să înceapă să curgă atât timp cât acțiunea în constatarea nulității unei asemenea clauze nu a fost admisă, iar această din urmă acțiune este ea însăși imprescriptibilă în temeiul dreptului național, dat fiind că este vorba despre o nulitate absolută, termenul de prescripție al acțiunii în restituire ar putea să nu înceapă să curgă niciodată. În plus, principiul securității juridice ar fi grav compromis dacă acest lucru ar conduce la reclamații referitoare la contracte ale căror efecte sunt poate stinse de mai multe decenii.
16 În această măsură, instanța de trimitere ridică problema dacă momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în restituire nu ar trebui să fie stabilit la data la care această instanță a pronunțat o serie de hotărâri uniforme în care a constatat caracterul abuziv al clauzelor care puneau în sarcina consumatorului plata tuturor costurilor referitoare la un contract de credit și a decis modul în care astfel de costuri trebuiau repartizate după anularea unei asemenea clauze. Ar fi de asemenea posibil să se stabilească acest punct de plecare la data deciziilor Curții prin care s‑a interpretat Directiva 93/13 în sensul că aceasta din urmă nu se opune ca o astfel de acțiune în restituire să fie supusă unui termen de prescripție, cu condiția respectării principiului efectivității. Instanța menționată are însă îndoieli cu privire la faptul că un consumator mediu suficient de atent și de avizat este informat cu privire la jurisprudența sa ori la cea a Curții în materie.
17 În aceste condiții, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Este conformă cu principiul securității juridice interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din [Directiva 93/13], în sensul că termenul de prescripție al acțiunii în restituire a sumelor plătite în temeiul unei clauze abuzive nu începe să curgă decât după ce s‑a constatat nulitatea clauzei respective printr‑o hotărâre definitivă?
2) În cazul în care această interpretare este contrară principiului securității juridice, se opune [articolului 6 alineatul (1) și articolului 7 alineatul (1)] din Directiva 93/13 o interpretare potrivit căreia data de la care începe să curgă termenul de prescripție [al acțiunii în restituire a sumelor plătite în temeiul unei clauze abuzive] este data la care au fost pronunțate hotărârile Tribunal Supremo (Curtea Supremă) care au stabilit jurisprudența privind efectele restitutorii [care decurg din anularea unei astfel de clauze] (hotărârile din 23 ianuarie 2019)?
3) În cazul în care această interpretare este contrară [articolului 6 alineatul (1) și articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13], este contrară acestor articole și interpretarea potrivit căreia termenul de prescripție [al acțiunii în restituire a sumelor plătite în temeiul unei clauze abuzive] începe să curgă de la data pronunțării hotărârilor [Curții] în care aceasta din urmă a statuat că acțiunea în restituire putea fi supusă unui termen de prescripție (în special [Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Société Générale (C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537)], sau [Hotărârea din 16 iulie 2020, Caixabank și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria (C‑224/19 și C‑259/19, EU:C:2020:578)], care confirmă hotărârea anterioară)?”
Cu privire la întrebările preliminare
18 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Curtea a declarat deja că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că trebuie să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce îl privește pe consumator. Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorul în lipsa clauzei respective [Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 61, precum și Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 57].
19 Rezultă că obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acelorași sume [Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 62, precum și Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 58].
20 Astfel, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din această directivă intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conținute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii [Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 63, precum și Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 58].
21 Desigur, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 impune ca statele membre să prevadă că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator „în conformitate cu legislația internă” (Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C‑40/08, EU:C:2009:615, punctul 57, și Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 64).
22 Cu toate acestea, reglementarea prin dreptul național a protecției garantate consumatorilor de Directiva 93/13 nu poate să modifice întinderea și, așadar, substanța protecției menționate și, în acest mod, să repună în discuție sporirea eficienței protecției menționate prin adoptarea unor norme uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive, care a fost urmărită de legiuitorul Uniunii Europene, astfel cum se indică în cel de al zecelea considerent al Directivei 93/13 [Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 65, precum și Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 60].
23 În consecință, deși revine statelor membre, prin intermediul dreptului lor național, sarcina de a defini condițiile în care se efectuează constatarea caracterului abuziv al unei clauze conținute într‑un contract și în care se materializează efectele juridice concrete ale acestei constatări, nu este mai puțin adevărat că o asemenea constatare trebuie să permită restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorul în lipsa clauzei abuzive menționate, în special prin instituirea unui drept la restituirea avantajelor dobândite în mod nejustificat, în detrimentul său, de către profesionist în temeiul respectivei clauze abuzive [Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 66, precum și Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 61].
Cu privire la prima întrebare
24 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiul securității juridice trebuie interpretate în sensul că se opun ca termenul de prescripție al unei acțiuni în restituire a unor costuri care au fost achitate de consumator în temeiul unei clauze dintr‑un contract încheiat cu un profesionist al cărei caracter abuziv a fost constatat printr‑o decizie judecătorească definitivă pronunțată ulterior plății acestor costuri să înceapă să curgă de la data acestei decizii.
25 Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unei reglementări specifice a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale, atribuția de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și de a nu face imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 22 aprilie 2021, Profi Credit Slovakia, C‑485/19, EU:C:2021:313, punctul 52 și jurisprudența citată).
26 În ceea ce privește principiul efectivității, singurul în discuție în prezenta procedură, trebuie arătat că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se țină seama, dacă este cazul, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 28 și jurisprudența citată).
27 În plus, Curtea a precizat că obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii implică, în special pentru drepturile care decurg din Directiva 93/13, o cerință de protecție jurisdicțională efectivă, consacrată și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care se aplică printre altele în ceea ce privește definirea modalităților procedurale referitoare la acțiunile în justiție întemeiate pe astfel de drepturi (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 29 și jurisprudența citată).
28 În ceea ce privește analiza caracteristicilor unui termen de prescripție precum cel în discuție în litigiul principal, Curtea a precizat că această analiză trebuie să privească durata unui astfel de termen, precum și modalitățile de aplicare a acestuia, inclusiv evenimentul reținut pentru a declanșa curgerea acestui termen (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 30 și jurisprudența citată).
29 Deși Curtea a statuat că o cerere formulată de consumator în vederea constatării caracterului abuziv al unei clauze care figurează într‑un contract încheiat între acesta din urmă și un profesionist nu poate fi supusă niciunui termen de prescripție (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 38 și jurisprudența citată), aceasta a precizat că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu se opun unei reglementări naționale care supune unui termen de prescripție cererea unui astfel de consumator prin care se urmărește invocarea efectelor restitutorii ale acestei constatări, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 39 și jurisprudența citată).
30 Prin urmare, este necesar să se considere că supunerea la un termen de prescripție a cererilor cu caracter restitutoriu formulate de consumatori în vederea valorificării drepturilor care le sunt conferite de Directiva 93/13 nu este, în sine, contrară principiului efectivității cu condiția ca aplicarea sa să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de această directivă (Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 40 și jurisprudența citată).
31 În ceea ce privește durata termenului de prescripție la care este supusă o cerere formulată de un consumator în vederea restituirii unor sume plătite fără a fi datorate în temeiul unor clauze abuzive, în sensul Directivei 93/13, este necesar să se arate că Curtea a avut deja ocazia să se pronunțe, în special în Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Société Générale (C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537, punctele 62 și 64), în Hotărârea din 16 iulie 2020, Caixabank și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria (C‑224/19 și C‑259/19, EU:C:2020:578, punctul 87), și în Hotărârea din 8 septembrie 2022, D.B.P. și alții (Credit ipotecar încheiat în monedă străină) (C‑80/21-C‑82/21, EU:C:2022:646, punctul 92), cu privire la compatibilitatea cu principiul efectivității a unor termene de prescripție de trei, de cinci și, respectiv, de zece ani, care fuseseră opuse unor acțiuni prin care se urmărea invocarea efectelor restitutorii ale constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel de termene fiind, cu condiția ca acestea să fie stabilite și cunoscute în prealabil, suficiente pentru a permite consumatorului vizat să pregătească și să formuleze o cale de atac efectivă.
32 În consecință, este necesar să se considere că, în măsura în care este stabilit și cunoscut în prealabil, un termen de prescripție de cincisprezece ani, precum cel în discuție în litigiul principal, la care este supusă o cerere formulată de un consumator în scopul restituirii unor plăți nedatorate efectuate în temeiul unor clauze abuzive în sensul Directivei 93/13 nu este de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de Directiva 93/13. Astfel, un termen cu o asemenea durată este, în principiu, suficient din punct de vedere material pentru a permite consumatorului să pregătească și să formuleze o cale de atac efectivă în vederea valorificării drepturilor care îi sunt conferite de această directivă, în special sub forma unor pretenții, de natură restitutorie, întemeiate pe caracterul abuziv al unei clauze contractuale [a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 septembrie 2022, D.B.P. și alții (Credit ipotecar încheiat în monedă străină), C‑80/21-C‑82/21, EU:C:2022:646, punctul 93].
33 Cu toate acestea, trebuie să se țină cont de situația de inferioritate a consumatorilor față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îi conduce la aderarea la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora. De asemenea, trebuie amintit că consumatorii pot să nu aibă cunoștință de caracterul abuziv al unei clauze cuprinse într‑un contract de împrumut ipotecar sau să nu sesizeze exact întinderea drepturilor lor care decurg din Directiva 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 45 și jurisprudența citată).
34 În acest context, Curtea a apreciat că aplicarea unui termen de prescripție care începe să curgă de la încheierea contractului, în măsura în care implică faptul că consumatorul nu poate solicita restituirea plăților efectuate în executarea unei clauze contractuale considerate abuzive decât într‑un termen determinat de la semnarea acestui contract, independent de aspectul dacă acesta avea sau putea în mod rezonabil să aibă cunoștință de caracterul abuziv al acestei clauze, este de natură să facă excesiv de dificilă exercitarea drepturilor acestui consumator conferite de Directiva 93/13 și, prin urmare, încalcă principiul efectivității coroborat cu principiul securității juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Caixabank și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria, C‑224/19 și C‑259/19, EU:C:2020:578, punctul 91; a se vedea de asemenea, prin analogie, Hotărârea din 22 aprilie 2021, Profi Credit Slovakia, C‑485/19, EU:C:2021:313, punctul 63).
35 În schimb, în împrejurări precum cele din cauza principală, la data la care decizia prin care se constată caracterul abuziv al clauzei contractuale în discuție și prin care se declară nulitatea sa pentru acest motiv a rămas definitivă, consumatorul cunoaște în mod cert neregularitatea acestei clauze. Prin urmare, în principiu, de la această dată consumatorul respectiv este în măsură să își valorifice în mod util drepturile pe care i le conferă Directiva 93/13 și poate, așadar, să înceapă să curgă termenul de prescripție al acțiunii în restituire, al cărei obiectiv principal este restabilirea în drept și în fapt a situației consumatorului în care acesta s‑ar fi aflat în lipsa clauzei menționate, după cum reiese din cuprinsul punctelor 18 și 23 din prezenta hotărâre.
36 Astfel, în acest moment, ca urmare a faptului că este vorba despre o decizie judecătorească ce are autoritate de lucru judecat și al cărei destinatar este consumatorul în cauză, acesta din urmă este în măsură să ia cunoștință de caracterul abuziv al clauzei în discuție și să aprecieze el însuși oportunitatea introducerii unei acțiuni în restituire a sumelor plătite în temeiul acestei clauze în termenul stabilit de dreptul național sau, dacă dreptul procedural prevede acest lucru, decizia judecătorească definitivă referitoare la nulitatea clauzei abuzive permite instanței să admită acțiunea în restituire care este corolarul său.
37 Prin urmare, un termen de prescripție al cărui punct de plecare este data la care rămâne definitivă decizia prin care se constată caracterul abuziv al unei clauze contractuale și prin care aceasta este anulată pentru acest motiv este compatibil cu principiul efectivității, întrucât consumatorul are posibilitatea să își cunoască drepturile înainte ca acest termen să înceapă să curgă sau să expire (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 46 și jurisprudența citată).
38 Cu toate acestea, este necesar să se precizeze că, deși, după cum rezultă din jurisprudența amintită la punctul 34 din prezenta hotărâre, Directiva 93/13 se opune ca termenul de prescripție al acțiunii în restituire a sumelor plătite de un consumator în temeiul unei clauze contractuale abuzive să poată începe să curgă independent de aspectul dacă acest consumator cunoștea sau putea în mod rezonabil să cunoască caracterul abuziv al acestei clauze, această directivă nu se opune ca profesionistul să aibă posibilitatea de a dovedi că respectivul consumator avea sau putea în mod rezonabil să aibă cunoștință de acest fapt înainte de pronunțarea unei hotărâri de constatare a nulității clauzei menționate.
39 În sfârșit, în măsura în care instanța de trimitere ridică problema dacă faptul de a stabili punctul de plecare al acestui termen de prescripție la un astfel de moment nu este susceptibil să încalce principiul securității juridice, din moment ce îl plasează pe profesionist într‑o situație de incertitudine cu privire la data de la care începe să curgă termenul menționat, trebuie amintit că termenele de prescripție urmăresc efectiv să garanteze securitatea juridică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Société Générale, C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537, punctul 81 și jurisprudența citată).
40 Cu toate acestea, după cum a subliniat în esență guvernul polonez în observațiile sale scrise, prin inserarea unei clauze abuzive într‑un contract încheiat cu un consumator, profesionistul creează el însuși o situație pe care Directiva 93/13 o interzice și urmărește să o evite, profitând de poziția sa de superioritate pentru a impune în mod unilateral consumatorilor obligații contractuale neconforme cu cerințele de bună‑credință impuse de această directivă și pentru a crea astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile contractuale ale părților în detrimentul consumatorilor.
41 În orice caz, după cum rezultă din cuprinsul punctului 38 din prezenta hotărâre, profesionistul are posibilitatea de a dovedi că consumatorul cunoștea sau putea în mod rezonabil să cunoască caracterul abuziv al clauzei în discuție înainte de pronunțarea unei hotărâri de constatare a nulității acesteia, prezentând elemente de probă specifice referitoare la relațiile sale cu acest consumator în conformitate cu regimul probatoriu național aplicabil.
42 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiul securității juridice trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca termenul de prescripție al unei acțiuni în restituire a unor costuri care au fost achitate de consumator în temeiul unei clauze contractuale al cărei caracter abuziv a fost constatat printr‑o decizie judecătorească definitivă pronunțată ulterior plății acestor costuri să înceapă să curgă de la data la care această decizie a rămas definitivă, sub rezerva posibilității profesionistului de a dovedi că acest consumator avea sau putea în mod rezonabil să aibă cunoștință de caracterul abuziv al clauzei în discuție înainte de a interveni decizia menționată.
Cu privire la a doua întrebare
43 Prin intermediul celei de a doua întrebări, citită în lumina indicațiilor care figurează în cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun ca termenul de prescripție al unei acțiuni în restituire a unor costuri care au fost achitate de consumator în temeiul unei clauze dintr‑un contract încheiat cu un profesionist al cărei caracter abuziv a fost constatat printr‑o decizie judecătorească definitivă pronunțată ulterior plății acestor costuri să înceapă să curgă de la data anterioară la care instanța supremă națională a pronunțat, în cauze distincte, hotărâri prin care au fost declarate abuzive clauze standard care corespund clauzei în discuție din acest contract.
44 Deși instanța de trimitere adresează această întrebare în ipoteza în care stabilirea punctului de plecare a acestui termen de prescripție la data deciziei judecătorești definitive de constatare a caracterului abuziv al clauzei contractuale în discuție și de anulare a acesteia în acest temei nu ar fi fost conformă cu articolul 6 alineatul (1) și cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, trebuie totuși să se răspundă la aceasta, în lumina răspunsului la prima întrebare. Astfel, din moment ce acesta rezervă profesionistului posibilitatea de a dovedi că consumatorul avea sau putea în mod rezonabil avea cunoștință de caracterul abuziv al acestei clauze înainte de pronunțarea acestei decizii, este necesar să se furnizeze instanței de trimitere anumite elemente de interpretare în această privință, care par utile pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată.
45 În lumina jurisprudenței citate cu titlu introductiv și în cadrul răspunsului Curții la prima întrebare, stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție al unei acțiuni în restituire a unor costuri plătite în temeiul unei clauze contractuale al cărei caracter abuziv a fost stabilit ulterior pe cale judiciară la data la care instanța supremă națională a pronunțat hotărâri prin care a declarat abuzive clauze standard care corespund acestei clauze contractuale nu poate, în principiu, să fie compatibilă cu principiul efectivității.
46 Astfel, după cum reiese din jurisprudența amintită la punctele 18 și 23 din prezenta hotărâre, Directiva 93/13 urmărește să permită restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar găsi consumatorul în lipsa unei clauze contractuale abuzive, mai concret prin instituirea unui drept la restituirea avantajelor dobândite în mod nejustificat, în detrimentul său, de către profesionist în temeiul acestei clauze.
47 Or, stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție al unei acțiuni în restituire a costurilor plătite de un consumator în temeiul unei clauze contractuale abuzive la data la care instanța supremă națională a pronunțat hotărâri prin care a declarat abuzive clauze standard care corespund clauzei preluate în contractul în litigiu ar permite în numeroase cazuri profesionistului să păstreze sumele dobândite în mod nejustificat în detrimentul consumatorului menționat în temeiul clauzei abuzive, ceea ce ar fi incompatibil cu cerința care decurge din jurisprudența amintită la punctul 34 din prezenta hotărâre, potrivit căreia acest punct de plecare nu poate fi stabilit independent de aspectul dacă același consumator avea sau putea în mod rezonabil să aibă cunoștință de caracterul abuziv al acestei din urmă clauze pe care se întemeiază dreptul la restituire și fără a impune profesionistului o obligație de diligență și de informare în privința consumatorului, accentuând astfel situația de inferioritate a acestuia din urmă pe care Directiva 93/13 urmărește să o atenueze.
48 În plus, în lipsa unei obligații de informare în această privință în sarcina profesionistului, nu se poate prezuma că un consumator poate în mod rezonabil să aibă cunoștință de faptul că o clauză cuprinsă în contractul său are o sferă de aplicare echivalentă cu o clauză standard al cărei caracter abuziv a fost constatat de instanța supremă națională.
49 Astfel, deși jurisprudența unei instanțe supreme a unui stat membru poate permite, cu condiția unei publicități suficiente, unui consumator mediu să ia cunoștință de caracterul abuziv al unei clauze‑tip inserate în contractul său cu un profesionist, nu se poate aștepta totuși din partea acestui consumator, pe care Directiva 93/13 urmărește să îl protejeze având în vedere situația sa de inferioritate în raport cu profesionistul, să efectueze demersuri care țin de cercetarea juridică [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2023, Banco Santander (Trimitere la un indice oficial), C‑265/22, EU:C:2023:578, punctul 60].
50 În plus, trebuie subliniat în această privință că o astfel de jurisprudență națională nu este în mod necesar de natură să permită ipso facto să declare abuzive toate clauzele de acest tip incluse în toate contractele dintre un profesionist și un consumator în acest stat membru. Atunci când o clauză standard a fost declarată abuzivă de instanța supremă națională, este de asemenea necesar, în principiu, să se stabilească de la caz la caz în ce măsură o clauză inclusă într‑un contract specific este echivalentă cu această clauză standard și trebuie, în același temei ca și aceasta din urmă, să fie considerată abuzivă.
51 Astfel, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) și cu articolul 4 alineatul (1) Directiva 93/13, examinarea caracterului eventual abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, care implică să se determine dacă aceasta provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților la contract în detrimentul consumatorului, trebuie efectuată în raport cu toate circumstanțele care însoțesc încheierea acestuia. O asemenea examinare de la caz la caz se dovedește cu atât mai importantă cu cât caracterul abuziv al unei clauze poate rezulta dintr‑o lipsă de transparență a acesteia. Așadar, în principiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale specifice nu poate fi prezumat, întrucât o astfel de calificare este susceptibilă să depindă de circumstanțele specifice încheierii fiecărui contract și în special de informațiile specifice furnizate de fiecare profesionist fiecărui consumator.
52 Din aceste considerații rezultă că nu se poate impune unui consumator mediu suficient de atent și de avizat nu numai să se informeze în mod regulat, din proprie inițiativă, cu privire la deciziile instanței supreme naționale referitoare la clauzele standard conținute în contracte de aceeași natură cu cele pe care le‑a putut încheia cu profesioniști, ci și să stabilească, în temeiul unei hotărâri a unei instanțe supreme naționale, dacă unele clauze precum cea inserată într‑un contract specific sunt abuzive.
53 În plus, ar fi contrar Directivei 93/13 ca profesionistul să beneficieze de pasivitatea sa în fața acestei nelegalități constatate de instanța supremă națională. Astfel, în împrejurări precum cele din cauza principală, profesionistul, în calitatea sa de instituție bancară, dispune, în principiu, de un serviciu juridic specializat în materie, care a redactat contractul în discuție în această cauză și care este apt să urmărească evoluția jurisprudenței acestei instanțe și să tragă de aici concluziile privind contractele deja încheiate de această instituție. O atare instituție bancară dispune totodată, în principiu, de un serviciu „Clienți” care are toate informațiile necesare pentru a contacta cu ușurință clienții în cauză.
54 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun ca termenul de prescripție al unei acțiuni în restituire a unor costuri care au fost achitate de consumator în temeiul unei clauze dintr‑un contract încheiat cu un profesionist al cărei caracter abuziv a fost constatat printr‑o decizie judecătorească definitivă pronunțată ulterior plății acestor costuri să înceapă să curgă de la data anterioară la care instanța supremă națională a pronunțat, în cauze distincte, hotărâri prin care au fost declarate abuzive clauze standard care corespund clauzei în discuție din acest contract.
Cu privire la a treia întrebare
55 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun ca termenul de prescripție al unei acțiuni în restituire a unor costuri care au fost achitate de consumator în temeiul unei clauze dintr‑un contract încheiat cu un profesionist al cărei caracter abuziv a fost constatat printr‑o decizie judecătorească definitivă să înceapă să curgă de la data anumitor hotărâri ale Curții care au confirmat, în principiu, conformitatea cu dreptul Uniunii a unor termene de prescripție pentru acțiunile în restituire, în măsura în care acestea respectă principiile echivalenței și efectivității.
56 Asemenea celei de a doua întrebări, a treia întrebare trebuie să primească un răspuns afirmativ, în măsura în care punctul de plecare avut în vedere în aceasta este asemănător cu cel menționat în a doua întrebare.
57 Astfel, motivele, expuse la punctele 47 și 48 din prezenta hotărâre, care conduc la concluzia că apariția unor hotărâri ale unei instanțe supreme naționale care stabilesc caracterul abuziv al anumitor clauze standard nu poate implica, în sine, că un consumator are sau poate în mod rezonabil avea cunoștință de caracterul abuziv al unei clauze similare dintr‑un contract pe care l‑a încheiat cu un profesionist se aplică mutatis mutandis în ceea ce privește deciziile Curții prin care se statuează cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii.
58 În plus, trebuie arătat că, deși deciziile Curții care se pronunță cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii beneficiază de o publicitate de natură să faciliteze accesul la acestea, inclusiv pentru consumatori, Curtea nu se pronunță în ele cu privire la caracterul abuziv al unor clauze speciale și lasă în mod sistematic examinarea concretă a acestora la aprecierea instanței naționale întrucât această examinare nu este, în principiu, de competența Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus, C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 57 și jurisprudența citată).
59 Rezultă că un consumator, chiar dacă este vizat în mod direct de procedura principală, nu poate deduce dintr‑o astfel de decizie a Curții nicio certitudine cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale cuprinse într‑un contract pe care l‑a încheiat cu un profesionist, astfel încât hotărârile Curții citate de instanța de trimitere nu pot fi considerate o sursă de informare pentru consumatorul mediu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale specifice.
60 În orice caz, în Hotărârea din 9 iulie 2020, Raiffeisen Bank și BRD Groupe Société Générale (C‑698/18 și C‑699/18, EU:C:2020:537), și în Hotărârea din 16 iulie 2020, Caixabank și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria (C‑224/19 și C‑259/19, EU:C:2020:578), vizate mai precis de instanța de trimitere în cea de a treia întrebare, Curtea s‑a limitat să constate că Directiva 93/13 nu se opunea în principiu ca introducerea acțiunii prin care se urmărește invocarea efectelor restitutorii ale constatării nulității unei clauze contractuale abuzive să fie supusă unui termen de prescripție cu condiția ca acest termen să nu fie mai puțin favorabil decât cel aplicabil unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii, în special de Directiva 93/13 (principiul efectivității). În plus, în prima dintre aceste hotărâri Curtea a statuat că această directivă se opune unui termen de prescripție de trei ani care curge de la data executării integrale a unui contract încheiat de un profesionist cu un consumator atunci când se prezumă, fără a fi nevoie de verificare, că la acea dată consumatorul trebuia să aibă cunoștință de caracterul abuziv al clauzei în discuție sau atunci când, pentru acțiuni similare întemeiate pe anumite dispoziții ale dreptului intern, acest termen nu începe să curgă decât de la constatarea judiciară a cauzei acestor acțiuni.
61 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun ca termenul de prescripție al unei acțiuni în restituire a unor costuri care au fost achitate de consumator în temeiul unei clauze dintr‑un contract încheiat cu un profesionist al cărei caracter abuziv a fost constatat printr‑o decizie judecătorească definitivă să înceapă să curgă de la data anumitor hotărâri ale Curții care au confirmat, în principiu, conformitatea cu dreptul Uniunii a unor termene de prescripție pentru acțiunile în restituire, în măsura în care acestea respectă principiile echivalenței și efectivității.
Cu privire la cheltuielile de judecată
62 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară:
1) Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, precum și principiul securității juridice
trebuie interpretate în sensul că
nu se opun ca termenul de prescripție al unei acțiuni în restituire a unor costuri care au fost achitate de consumator în temeiul unei clauze contractuale al cărei caracter abuziv a fost constatat printr‑o decizie judecătorească definitivă pronunțată ulterior plății acestor costuri să înceapă să curgă de la data la care această decizie a rămas definitivă, sub rezerva posibilității profesionistului de a dovedi că acest consumator avea sau putea în mod rezonabil să aibă cunoștință de caracterul abuziv al clauzei în discuție înainte de a interveni decizia menționată.
2) Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13
trebuie interpretate în sensul că
se opun ca termenul de prescripție al unei acțiuni în restituire a unor costuri care au fost achitate de consumator în temeiul unei clauze dintr‑un contract încheiat cu un profesionist al cărei caracter abuziv a fost constatat printr‑o decizie judecătorească definitivă pronunțată ulterior plății acestor costuri să înceapă să curgă de la data anterioară la care instanța supremă națională a pronunțat, în cauze distincte, hotărâri prin care au fost declarate abuzive clauze standard care corespund clauzei în discuție din acest contract.
3) Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13
trebuie interpretate în sensul că
se opun ca termenul de prescripție al unei acțiuni în restituire a unor costuri care au fost achitate de consumator în temeiul unei clauze dintr‑un contract încheiat cu un profesionist al cărei caracter abuziv a fost constatat printr‑o decizie judecătorească definitivă să înceapă să curgă de la data anumitor hotărâri ale Curții care au confirmat, în principiu, conformitatea cu dreptul Uniunii a unor termene de prescripție pentru acțiunile în restituire, în măsura în care acestea respectă principiile echivalenței și efectivității.
Semnături