Language of document : ECLI:EU:T:2021:933

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a noua)

21 decembrie 2021(*)

„Răspundere extracontractuală – Acorduri de subvenționare încheiate în cadrul unor diferite programe ale Uniunii – Încălcarea prevederilor contractuale de către societatea beneficiară – Costuri eligibile – Investigație a OLAF – Lichidarea societății – Recuperarea de la asociații societății respective – Executare silită – Susțineri formulate de reprezentanții Comisiei în fața instanțelor naționale – Identificarea pârâtului – Încălcarea cerințelor de formă – Inadmisibilitate parțială – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor”

În cauzele conexate T‑721/18 și T‑81/19,

Zoï Apostolopoulou, cu domiciliul în Atena (Grecia),

Anastasia ApostolopoulouChrysanthaki, cu domiciliul în Atena,

reprezentate de D. Gkouskos, avocat,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de J. Estrada de Solà și T. Adamopoulos, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect cereri întemeiate pe articolul 268 TFUE prin care se solicită în esență repararea prejudiciului pe care reclamantele l‑ar fi suferit ca urmare a susținerilor formulate de reprezentanții Comisiei în cadrul procedurii de opoziție la executarea silită împotriva lor a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și a Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), în fața Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță din Atena, Grecia) și a Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena, Grecia),

TRIBUNALUL (Camera a noua),

compus din doamnele M. J. Costeira, președintă, M. Kancheva (raportoare) și T. Perišin, judecătoare,

grefier: domnul I. Pollalis, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 20 mai 2021,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Prima reclamantă din cauzele T‑721/18 și T‑81/19, doamna Zoï Apostolopoulou, este o avocată înscrisă în baroul din Atena (Grecia). A doua reclamantă din aceleași cauze, doamna Anastasia Apostolopoulou‑Chrysanthaki, care este, pe de altă parte, mama primei reclamante, este o fostă funcționară care se află în prezent la pensie.

 Fapte anterioare introducerii acțiunii în cauza T721/18

2        Reclamantele sunt singurele două asociate ale Koinonia Tis Pliroforias Anoichti Stis Eidikes Anagkes – Isotis (denumită în continuare „Isotis”), o societate civilă fără scop lucrativ în sensul articolului 741 din Codul civil elen, care a fost înființată la 7 ianuarie 2004.

3        Societatea civilă prevăzută la articolele 741-743 din Codul civil elen este concepută în principal ca o formă de asociere de persoane lipsită de personalitate juridică. O astfel de societate civilă poate dobândi totuși personalitate juridică, conform articolului 784 din Codul civil elen, atunci când desfășoară o activitate economică, care poate să nu fie în scop lucrativ, iar condițiile de publicitate prevăzute pentru societățile în nume colectiv sunt îndeplinite, și anume stabilirea statutului și publicarea lui. Societatea are caracter economic atunci când realizarea scopului său are drept consecință necesară sau eventuală angajarea răspunderii contractuale sau delictuale sau poate conduce la prestații care, în uzanțele în materie de tranzacții, sunt, în general, remunerate. Dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 784 din Codul civil elen și, prin urmare, în lipsa personalității juridice, fiecare asociat al societății civile răspunde pentru obligațiile care se nasc față de terți ca urmare a administrării sau a reprezentării societății, în limitele părții sale sociale, în conformitate cu articolul 759 din Codul civil elen.

4        În schimb, la data constituirii Isotis, atunci când erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 784 din Codul civil elen, iar societatea civilă beneficia, așadar, de personalitate juridică, creditorii acestei societăți nu se puteau îndrepta împotriva asociaților pentru a obține plata creanței lor decât după dizolvarea și lichidarea societății și cu condiția ca activul acesteia să nu fie suficient pentru îndestularea lor.

5        La 11 aprilie 2012, a intrat în vigoare Nómos 4072/2012 – Veltíosi epicheirimatikoú perivállontos (Legea 4072/2012 privind îmbunătățirea mediului de afaceri) (FEK A’ 86/11.4.2012), ale cărei articol 249 alineatul (1) și articol 270 alineatul (1) consacră răspunderea paralelă, nelimitată și solidară a asociaților societății civile care are personalitate juridică pentru datoriile societății.

6        În temeiul articolului 2 din statutul său constitutiv, publicat în Registrul societăților al Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță din Atena, Grecia), Isotis are ca obiect promovarea egalității de tratament și inserarea persoanelor cu nevoi specifice în societatea informațională prin intermediul informației și al difuzării normelor și a orientărilor internaționale recunoscute și pertinente în materie de accesibilitate, precum și asistența consilierilor la redactarea și aplicarea legislației relevante.

7        Potrivit articolului 5 din statutul Isotis, prima reclamantă administrează singură toate cauzele societății, o reprezintă în fața oricărei autorități și o obligă prin aplicarea semnăturii sub numele și ștampila societății.

8        În temeiul articolului 8 din același statut, Isotis, în calitate de persoană juridică fără scop lucrativ, răspunde numai pentru patrimoniul său, pentru obligațiile pe care le‑a contractat și pentru datoriile sale. Asociații nu răspund pentru datoriile sau alte obligații ale societății față de terți, dincolo de aportul pe care l‑au efectuat și care constituie un element al patrimoniului societății.

9        Isotis încheiase mai multe contracte cu Comunitatea Europeană, reprezentată de Comisia Comunităților Europene, având ca obiect realizarea anumitor proiecte. Aceste contracte fuseseră încheiate între, pe de o parte, Comunitate, reprezentată de Comisie, și, pe de altă parte, un coordonator și membrii unui consorțiu, printre care figura Isotis.

10      Printre aceste contracte, nouă au făcut obiectul unui audit financiar din partea Comisiei între 8 și 12 februarie 2010. În raportul de audit definitiv, adoptat de Comisie și transmis societății Isotis la 22 decembrie 2010, s‑au constatat următoarele:

–        timp de mai mulți ani consecutivi, Isotis nu contabilizase în special veniturile sale exacte în registrele contabile și în arhivele sale, cu încălcarea dispozițiilor relevante ale legii elene; rezulta de aici că înregistrările sale contabile nu erau fiabile și că nu putea fi efectuată nicio comparație directă între cheltuielile și veniturile legate de executarea programelor și situația generală a conturilor sale;

–        un procent important din fișele de prezență ale personalului privea sistematic corecțiile manuscrise care fuseseră efectuate a posteriori de directorul programelor, fără consimțământul personalului; acest lucru avea consecințe importante asupra timpului de lucru declarat și ridica îndoieli cu privire la înregistrarea orelor de muncă;

–        fișele de prezență ale directorului programelor indicau un număr de ore de lucru exagerat, care le includea pe cele consacrate altor activități profesionale;

–        Isotis declarase în mod fals că directorul programelor nu participase la executarea unui alt contract de finanțare încheiat cu Comisia (ETSI STF 333);

–        justificarea cheltuielilor de călătorie nu furniza o imagine fiabilă și obiectivă a condițiilor și a activităților întreprinse în cadrul acestor deplasări, în măsura în care majoritatea acestor călătorii nu aveau o legătură directă cu programele în cauză.

11      Raportul de audit concluziona că se impunea, în consecință, să se considere că toate cheltuielile efectuate de Isotis în cursul executării contractelor vizate de auditul din februarie 2010 erau neeligibile și că toate sumele relevante plătite societății Isotis trebuiau recuperate.

12      Raportul de audit recomanda de asemenea, având în vedere gravitatea încălcărilor constatate, denunțarea tuturor contractelor în curs încheiate de Isotis cu Comisia.

13      În scrisoarea din 22 decembrie 2010, Comisia indica suma care trebuia rambursată pentru fiecare dintre contractele vizate de auditul din februarie 2010, precizând că ajustările devenite necesare prin plata unor sume neeligibile în favoarea Isotis ar putea afecta plățile viitoare în temeiul contractelor menționate sau să ia forma unui ordin de recuperare. În plus, aceasta informa Isotis că, pe lângă punerea în aplicare a acestor ajustări, serviciile sale puteau calcula cuantumul indemnizației forfetare datorate Uniunii conform articolului II.30 din condițiile generale ale contractelor vizate de auditul din februarie 2010 și emite, dacă este cazul, un ordin de recuperare referitor la această indemnizație.

14      În temeiul unui acord încheiat la 28 decembrie 2010 și publicat în buletinul societăților al Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță din Atena) la 17 ianuarie 2011, Isotis a intrat în lichidare. A, care este, pe de altă parte, soțul primei reclamante și care era până la acea dată responsabil cu programele europene în cadrul Isotis, a fost desemnat cu această ocazie mandatar pentru a finaliza lichidarea acesteia din urmă.

15      La 31 ianuarie 2011, Isotis a introdus o acțiune în temeiul articolului 272 TFUE, înregistrată la grefa Tribunalului sub numărul T‑59/11, prin care solicită Tribunalului să constate că nu era obligată să ramburseze cheltuielile efectuate în cadrul contractelor vizate de auditul din februarie 2010, întrucât acestea corespundeau unor costuri eligibile, și că Comisia era obligată să îi plătească ultima parte din subvenția prevăzută de unele dintre contractele menționate, majorată cu dobânzi de întârziere.

16      La 29 aprilie 2011, Comisia a emis nouă note de debit care indicau suma care trebuia rambursată în temeiul fiecăruia dintre contractele vizate de auditul din februarie 2010 și stabileau pentru Isotis un termen de 45 de zile pentru a rambursa sumele datorate, expirând la 14 iunie 2011 și la finalul căruia aceste sume ar fi majorate cu dobânzi moratorii prevăzute în contractele menționate la rata Băncii Centrale Europene (BCE) majorată cu 3,5 puncte.

17      La 20 iunie 2011, Comisia a emis șase note de debit în temeiul contractelor vizate de auditul din februarie 2010 de stabilire a sumelor datorate de Isotis cu titlu de indemnizație forfetară în temeiul articolului II.30 din condițiile generale ale contractelor menționate la o valoare totală de 70 471,47 euro.

18      Pe de altă parte, la cererea Comisiei, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a efectuat o investigație privind posibile fraude care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii din partea Isotis, a primei reclamante și a lui A. Această investigație a condus, într‑un raport din 15 noiembrie 2011, la formularea de recomandări ale OLAF în vederea adoptării unor măsuri adecvate și a informării autorităților judiciare elene ca urmare a unor suspiciuni privind existența unei infracțiuni de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. Comisia a transmis raportul de investigație definitiv al OLAF către Eisangelia Plimmeleiodikon Athinon (Biroul procurorului pe lângă Tribunalul Corecțional din Atena).

19      Prin Hotărârea din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), Tribunalul a respins cererile formulate de Isotis și a admis cererea reconvențională a Comisiei, obligând Isotis să ramburseze Comisiei suma de 999 213,45 euro, majorată cu dobânzi începând de la 15 iunie 2011, la rata BCE majorată cu 3,5 puncte, care corespunde rambursării contribuțiilor financiare de care a beneficiat în temeiul contractelor vizate de auditul din februarie 2010, precum și suma de 70 471,47 euro începând de la 5 august 2011, majorată cu dobânzi la rata BCE majorată cu 3,5 puncte, care corespunde indemnizației forfetare datorate în temeiul a șase dintre aceste contracte.

20      La 25 septembrie 2014, Isotis a formulat recurs împotriva Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), înregistrată la grefa Curții sub numărul de cauză C‑450/14 P. Curtea a respins acest recurs prin Ordonanța din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477).

21      În paralel cu contractele vizate de auditul din februarie 2010, Comunitatea încheiase cu Intelligence for Environment and Security – IES Solutions Srl, precum și alți 21 de cocontractanți stabiliți în diferite state membre ale Uniunii, printre care și Isotis, contractul nr. 238940 „REsponding to All Citizens needing Help (REACH112)”. Contractul menționat avea ca obiect realizarea proiectului REACH112, care se înscria în cadrul realizării programului de sprijin strategic în materie de TIC care intra sub incidența Programului‑cadru CIP. Obiectivul acestui proiect era de a propune aplicații alternative telefoniei vocale tradiționale care să fie accesibile tuturor.

22      La 13 septembrie 2013, Comisia a emis nota de debit nr. 3241310346 privind recuperarea unei sume de 47 197,93 euro ca urmare a încetării participării Isotis la proiectul REACH112 începând de la 1 iulie 2010. În nota de debit se preciza că această sumă corespundea prefinanțării primite de Isotis din partea coordonatorului proiectului menționat și că costurile acceptate de Comisie în urma auditului din februarie 2010 se ridicau la 0 euro.

23      La 24 octombrie 2013, Isotis a introdus la Tribunal o nouă acțiune în temeiul articolului 272 TFUE, prin care solicita Tribunalului să constate că nu era obligată să ramburseze Comisiei suma de 47 197,93 euro menționată mai sus și că, în orice caz, cererea de rambursare a Comisiei era lipsită de temei în ceea ce privește cheltuielile declarate pentru prima perioadă de referință a proiectului REACH112, în cuantum de 13 821,12 euro. În apărare, Comisia a solicitat Tribunalului, cu titlu reconvențional, obligarea reclamantei la plata sumei de 47 197,93 euro, majorată cu dobânzi de întârziere.

24      Prin Hotărârea din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), Tribunalul a admis acțiunea formulată de Isotis în ceea ce privește costurile pe care le declarase pentru prima perioadă de referință a proiectului REACH112 și a respins‑o în rest. În consecință, Tribunalul a respins cererea reconvențională a Comisiei în ceea ce privește costurile declarate de Isotis pentru prima perioadă de referință a proiectului REACH112 și a obligat Isotis să plătească Comisiei suma de 33 376,81 euro, majorată cu dobânzi moratorii de 4 % pe an începând cu 29 octombrie 2013 și până la plata integrală a acestei sume.

25      La 23 mai 2016, procurorul de pe lângă Tribunalul Corecțional din Atena, întrucât a considerat că nu existau indicii că prima reclamantă sau A s‑a făcut vinovat de săvârșirea unei infracțiuni de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, a clasat ancheta deschisă împotriva lor. În acest raport se preciza că niciun element din dosar nu permitea să se constate o implicare substanțială a primei reclamante într‑o anumită activitate desfășurată de soțul său legată de finanțarea contractelor în cauză, fapt confirmat în mod expres de raportul OLAF.

26      La 7 septembrie 2017, Comisia a notificat reclamantelor titlurile executorii nr. 692/2016 și nr. 693/2016, întocmite de Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena, Grecia) în temeiul Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), și al Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), precum și al unei somații din 20 iulie 2017 de plată a sumei totale de 1 090 055,42 euro înainte de 22 februarie 2017, majorată cu dobânzi datorate pentru fiecare zi de întârziere până la rambursarea completă a sumei respective.

27      În aceeași zi, Comisia a notificat de asemenea reclamantelor titlul executoriu nr. 553/2016, întocmit de Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) în temeiul Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), precum și o somație din 20 iulie 2017 de plată a sumei de 33 376,81 euro, majorată cu dobânzi de întârziere la rata de 4 % pe an începând de la 29 octombrie 2013 până la plata integrală a acestei sume.

28      La 11 septembrie 2017, reclamantele au formulat opoziție la executarea silită și au solicitat suspendarea executării silite în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena).

29      La 1 noiembrie 2017, reclamantele au depus în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) o cerere prin care se urmărea, din nou, suspendarea executării silite, precum și obținerea protecției personalității lor juridice, până la pronunțarea unei decizii definitive cu privire la opoziție.

30      La 12 decembrie 2017, Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) i‑a audiat, în ședință publică, pe reprezentanții Comisiei, precum și pe reclamante cu privire la cererile de suspendare a executării silite și de protecție a personalității lor depuse de acestea din urmă. În cadrul ședinței respective, un agent al OLAF a depus mărturie în susținerea Comisiei.

31      La 14 decembrie 2017, Comisia a depus la Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) două „note de deliberări” privind cererea de suspendare a executării silite și, respectiv, cererea de măsuri provizorii.

32      Cererile reclamantelor de suspendare a executării silite, precum și de protecție a personalității au fost respinse prin deciziile pronunțate de Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) la 11 ianuarie 2018 și, respectiv, la 18 ianuarie 2018.

33      La 17 aprilie 2018, reprezentanții Comisiei au depus concluziile lor scrise privind opoziția la executarea silită formulată de reclamante la 11 septembrie 2017 la Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena).

34      La 20 aprilie 2018, reprezentanții Comisiei au depus un memoriu suplimentar la Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena).

35      La 4 iulie 2018, Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) a admis în parte opoziția formulată de reclamante împotriva cererii de executare silită lansate de Comisie și a anulat somația de plată din 20 iulie 2017, care figurează în partea de jos a copiilor titlurilor executorii nr. 692/2016 și nr. 693/2016 întocmite în urma Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), și a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679). Opoziția a fost respinsă în rest.

36      La 12 septembrie 2018, reclamantele au formulat apel împotriva deciziei Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) la Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena, Grecia).

37      La 20 septembrie 2018, Comisia a solicitat, în temeiul dispozițiilor din Codul de procedură civilă elen aplicabil, să se procedeze la două popriri ale fondurilor deținute de reclamante la cinci instituții bancare elene în valoare de 1 222 233,91 euro și, respectiv, 217 407,61 euro. Instituțiile bancare solicitate au declarat că reclamantele nu dețineau un cont bancar sau că conturile existente nu conțineau depozite sau, pentru unul dintre ele, numai un depozit care nu putea face obiectul unei popriri. În urma investigației, Comisia a constatat, în plus, că reclamantele nu erau proprietare de bunuri imobile în nume propriu.

 Fapte ulterioare introducerii acțiunii în cauza T721/18

38      La 12 decembrie 2018, reprezentanții Comisiei au depus la Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) concluziile lor privind apelul formulat de reclamante împotriva Hotărârii Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) din 4 iulie 2018.

39      La 18 decembrie 2018, reprezentanții Comisiei au depus un memoriu suplimentar la Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena).

40      Prin hotărârea din 31 iulie 2019, Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) a infirmat hotărârea Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) din 4 iulie 2018 și a admis opoziția formulată de reclamante împotriva cererii de executare silită lansate de Comisie. În esență, decizia Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) era motivată de împrejurarea că dreptul elen aplicabil nu permitea continuarea executării silite a Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și a Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), numai împotriva reclamantelor, întrucât o asemenea executare nu putea fi examinată decât împotriva persoanei juridice Isotis, deși reclamantele erau singurele două asociate ale Isotis, iar această societate se afla în fază de lichidare la momentul introducerii cererii de executare silită. Prin aceeași hotărâre, Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) a anulat somația de plată din 20 iulie 2017 care figura în titlul executoriu întocmit în urma Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), și a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), precum și somația de plată din aceeași zi care figurează în titlul executoriu întocmit în urma Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63).

41      La 6 august 2019, Comisia a notificat instituțiilor bancare în cauză ridicarea popririlor din 20 septembrie 2018.

 Procedura și concluziile părților

42      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 7 decembrie 2018, reclamantele au introdus o acțiune având ca obiect, printre altele, obținerea despăgubirii pentru prejudiciul pe care pretind că l‑au suferit ca urmare a atingerii aduse reputației și demnității lor de către reprezentanții Comisiei și de către un agent al OLAF în cadrul procedurii de opoziție la executarea silită a Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și a Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena). Această acțiune a fost înregistrată sub numărul de cauză T‑721/18.

43      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 12 februarie 2019, reclamantele au introdus o acțiune având ca obiect, printre altele, obținerea reparării prejudiciului pe care pretind că l‑au suferit ca urmare a atingerii aduse reputației și demnității lor de către reprezentanții Comisiei în cadrul procedurii de apel în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) împotriva Hotărârii Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) din 4 iulie 2018, care a admis în parte opoziția lor la executarea silită a Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și a Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63). Această acțiune a fost înregistrată sub numărul de cauză T‑81/19. În cererea lor introductivă, reclamantele au solicitat ca această cauză să fie conexată cu cauza T‑721/18 în temeiul articolului 68 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

44      La 1 august 2019, prin intermediul unei măsuri de organizare a procedurii adoptate în temeiul articolului 89 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul de procedură, Tribunalul a invitat părțile să își prezinte observațiile cu privire la situația de litispendență care putea rezulta din introducerea acțiunii în cauza T‑81/19, ținând seama de acțiunea deja introdusă în cauza T‑721/18. Comisia și reclamantele au dat curs măsurii de organizare a procedurii la 30 august 2019 și, respectiv, la 3 septembrie 2019.

45      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată în temeiul articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, judecătoarea raportoare a fost repartizată Camerei a noua, căreia, în consecință, i‑au fost atribuite prezentele cauze.

46      În cauza T‑721/18, nicio parte nu a introdus o cerere de organizare a unei ședințe de audiere a pledoariilor în termenul de trei săptămâni de la comunicarea închiderii fazei scrise a procedurii. În cauza T‑81/19, reclamantele au solicitat, la 20 februarie 2020, organizarea unei ședințe conform articolului 106 din Regulamentul de procedură.

47      La 11 mai 2020, prin intermediul unor măsuri de organizare a procedurii, Tribunalul a adresat întrebări reclamantelor în cauza T‑721/18 și în cauza T‑81/19, precum și Comisiei în cauza T‑81/19. Comisia și reclamantele au răspuns la întrebările Tribunalului la 8 iunie 2020 și, respectiv, la 15 iunie 2020.

48      Prin decizia președintei Camerei a noua a Tribunalului din 26 iunie 2020, cauzele T‑721/18 și T‑81/19 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise și a fazei orale a procedurii, precum și în vederea pronunțării deciziei prin care se finalizează judecata, conform articolului 68 din Regulamentul de procedură.

49      La propunerea judecătoarei raportoare, Tribunalul (Camera a noua) a decis deschiderea fazei orale a procedurii în cauzele conexate T‑721/18 și T‑81/19. La 28 septembrie 2020, reclamantele au solicitat, în temeiul articolului 107 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, ca urmare a situației sanitare legate de criza COVID-19, amânarea ședinței stabilite inițial la 9 octombrie 2020, la care acestea fuseseră legal convocate. La 18 noiembrie 2020, reclamantele au solicitat, pentru aceleași motive, amânarea ședinței stabilite la 4 decembrie 2020. Tot pentru aceleași motive, reclamantele au solicitat din nou, la 28 ianuarie 2021, amânarea ședinței, care fusese stabilită pentru 4 februarie 2021. În plus, reclamantele au precizat că nu doreau să facă uz de posibilitatea de a participa în ședință prin videoconferință. La 4 februarie 2021, grefa Tribunalului a comunicat părților că ședința de audiere a pledoariilor va avea loc la 20 mai 2021.

50      Prin scrisorile din 29 aprilie 2021, reclamantele au solicitat, pe de o parte, ca judecătoarea raportoare să nu participe la soluționarea prezentelor cauze în temeiul articolului 18 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și al articolului 16 din Regulamentul de procedură și, pe de altă parte, o nouă amânare a ședinței de audiere a pledoariilor în așteptarea desemnării unui nou judecător raportor.

51      Prin decizia din 12 mai 2021, președintele Tribunalului, după ascultarea judecătoarei raportoare, a decis să respingă cererea reclamantelor prin care solicită ca aceasta să nu participe la soluționarea prezentelor cauze.

52      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 20 mai 2021.

53      În cauza T‑721/18, reclamantele solicită Tribunalului:

–        obligarea Comisiei și a Uniunii, în solidar, la plata către fiecare dintre acestea a sumei de 500 000 de euro, și anume, pentru fiecare dintre categoriile de prejudicii care urmează:

–        100 000 de euro pentru atingerea adusă personalității fiecăreia dintre reclamante săvârșită în „nota” Comisiei depusă la 14 decembrie 2017 la Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena), la finalul dezbaterilor, la 12 decembrie 2017, privind cererea introductivă din 11 septembrie 2017 a reclamantelor având ca obiect suspendarea executării silite urmărite împotriva lor;

–        100 000 de euro pentru atingerea adusă personalității fiecăreia dintre reclamante săvârșită în „nota” Comisiei depusă la 14 decembrie 2017 la Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena), la finalul dezbaterilor, la 12 decembrie 2017, privind cererea introductivă din 1 noiembrie 2017 a reclamantelor, privind cererea de suspendare a executării silite și de protecție a personalității lor;

–        100 000 de euro pentru atingerea adusă personalității fiecăreia dintre reclamante, săvârșită în ședința din 12 decembrie 2017 prin declarația martorului propusă și examinată în dezbaterile în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena), în cadrul procedurii măsurilor provizorii referitoare la cererea introductivă din 11 septembrie 2017 a reclamantelor având ca obiect suspendarea executării silite desfășurate împotriva lor și cererea din 1 noiembrie 2017 privind cererea de suspendare a executării silite și de protecție a personalității lor;

–        100 000 de euro pentru atingerea adusă personalității fiecăreia dintre reclamante, săvârșită în concluziile din 17 aprilie 2018 depuse de Comisie la Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena), în cadrul dezbaterilor privind opoziția din 11 septembrie 2017 depusă de reclamante în fața instanței menționate mai sus;

–        100 000 de euro pentru atingerea adusă personalității fiecăreia dintre reclamante, săvârșită în memoriul suplimentar din 20 aprilie 2018, formulată de Comisie în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena), în urma dezbaterilor cu privire la opoziția din 11 septembrie 2017 depusă de reclamante în fața aceleiași instanțe;

–        obligarea Comisiei și a Uniunii să se abțină în viitor de la orice atingere adusă personalității reclamantelor;

–        obligarea Comisiei să le restabilească onoarea și reputația printr‑o declarație în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena), în fața căreia este pendinte procedura de opoziție la executarea silită;

–        obligarea Comisiei și a Uniunii la plata cheltuielilor de judecată.

54      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă;

–        în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

55      În cauza T‑81/19, reclamantele solicită Tribunalului:

–        obligarea Comisiei și a Uniunii, în solidar, la plata către fiecare dintre acestea a sumei de 1 100 000 de euro cu titlu de reparare a prejudiciului moral pe care l‑au suferit ca urmare a atingerii aduse personalității lor din cauza susținerilor false prezentate de Comisie în concluziile și în memoriul în completare – memoriu în apărare pe care l‑a depus la Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena), și anume, mai precis:

–        50 000 de euro ca urmare a mențiunii potrivit căreia „singurul mijloc de acoperire a fondurilor europene este de a desfășura o măsură de executare silită împotriva bunurilor pârâtelor (care erau și persoanele fizice ce operau în spatele [Isotis] – asociatele sale)”, în măsura în care din această mențiune se subînțelege în mod clar și direct că reclamantele gestionau singure programele europene, că acționau în mod opac, că și‑au însușit fondurile europene și că Isotis era – potrivit acestor insinuări – o persoană juridică fictivă;

–        50 000 de euro ca urmare a mențiunii potrivit căreia „pârâtele încearcă în mod total nelegal și abuziv să se sustragă de la orice răspundere și să se distanțeze de o afacere pe care o conduceau și o gestionau direct ele însele de zece ani și prin intermediul unei persoane din anturajul lor familial imediat”;

–        50 000 de euro ca urmare a mențiunii potrivit căreia „s‑a dovedit de asemenea în drept că aceasta din urmă a suferit un prejudiciu important care era consecința directă a actelor și a încălcărilor săvârșite timp de mulți ani de organele de conducere ale societății civile parte adversă”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia este vorba despre o datorie „care nu a fost contractată de o entitate juridică străină, ci de societatea lor civilă fără scop lucrativ, în spatele căreia operau exclusiv pârâtele, încă din primul moment, precum și o persoană din anturajul lor familial imediat”, în măsura în care din această mențiune se subînțelege în mod clar și direct că reclamantele administrau singure programele europene, că acționau în mod opac, că și‑au însușit fondurile europene și că Isotis era – potrivit acestor insinuări – o persoană juridică fictivă”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia „pârâtele au rămas singurele asociate ale societății civile și, de la început până la sfârșit, au fost la curent cu administrarea, sub controlul lor, a fondurilor publice europene de care beneficia societatea lor”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia, „dacă este cazul, [ele] și‑au dat seama în prezent că nu mai pot fugi la nesfârșit de responsabilitățile lor și să ascundă în spatele caracterului «autonom», în opinia lor, al persoanei juridice a societății lor civile”, în măsura în care din această mențiune se subînțelege în mod clar și direct faptul că reclamantele gestionau singure programele europene, că acționau în mod opac, că și‑au însușit fondurile europene și că Isotis era – potrivit acestor insinuări – o persoană juridică fictivă;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia „pârâtele încearcă, prin intermediul acestei susțineri, să evite încă o dată responsabilitățile lor, ascunzându‑se în spatele pretinsei «personalități juridice» a societății lor civile fără scop lucrativ”, în măsura în care din această mențiune se subînțelege în mod clar și direct faptul că reclamantele gestionau singure programele europene, că acționau în mod opac, că și‑au însușit fondurile europene și că Isotis era – potrivit acestor insinuări – o persoană juridică fictivă;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia „subliniem în mod categoric, respingând argumentul referitor la părțile adverse, că Comisia Europeană nu a recunoscut niciodată «Koinonia Tis Pliroforias Anoichti Stis Eidikes Anagkes – Isotis» ca persoană juridică autonomă”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia „era vorba, cu alte cuvinte, despre o societate civilă al cărei obiect era caritabil și de solidaritate socială și umanitară față de persoanele care aveau nevoi specifice și față de care s‑a angajat să promoveze egalitatea de tratament în domeniul societății informaționale[;] scopul său nu era economic[; î]nsuși statutul său prevede în mod expres că, «[î]n orice caz, societatea acționează ca persoană juridică fără scop lucrativ» (articolul 2 ultimul paragraf)”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia „o societate cu un astfel de obiect statutar nu are personalitate juridică, întrucât serviciile furnizate de o societate civilă fără scop lucrativ care are un caracter «ideologic», «moral» […] nu pot fi considerate ca fiind de natură economică[; d]e altfel, dat fiind tocmai obiectul respectiv, aceasta a fost subvenționată de Comisie[; î]n consecință, potrivit articolului 759 din Codul civil elen, obligațiile societății civile față de Comisia Europeană revin celor două pârâte asociate acesteia”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia „[prima reclamantă] era tocmai una dintre cele două asociate ale societății civile Isotis, unicul administrator, reprezentant legal și trezorier, în timp ce [a doua reclamantă] era cealaltă dintre cele două asociate ale societății civile”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia „[e]ra vorba despre o societate civilă, de natură personală, al cărei sediu social era domiciliul pârâtelor”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia „pârâtele (chiar și cu contribuția altor persoane, precum soțul primei [reclamante], [A]), prin definiție, erau singurele persoane competente să ia toate deciziile pentru societatea lor, să administreze toate cauzele societății, să negocieze și să încheie contracte cu terți[; d]oar aceste două asociate […] puteau decide în mod suveran[; e]xistența societății lor era pur formală”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia „[t]ot ceea ce precedă conduce în mod rezonabil la concluzia că lichidarea care se desfășoară pe o durată îndelungată a societății civile fără scop lucrativ [Isotis] este realizată în mod abuziv, cu scopul vădit de a eluda consecințele legii privind răspunderea acesteia și a asociaților săi față de creditorii societății”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia „[Isotis] este o societate civilă mică, fără scop lucrativ și fără scop economic, fără personal”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea că Isotis este o societate „care nu a efectuat tranzacții cu mai mulți terți”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea că Isotis este o societate „care nu avea obligația să respecte norme contabile și să țină registre comerciale complexe”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia „funcționarea și organizarea societății civile în cauză nu prezintă o complexitate care ar implica, dacă este cazul, întârzieri în lichidare și care se întâlnește în mod obișnuit în marile societăți comerciale cu o activitate cotidiană și variată[; n]umai în acest caz, s‑ar justifica lichidarea îndelungată care a urmat dizolvării societății în cauză”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia, „[p]e de altă parte, [Isotis] avea un obiect social caritabil specific”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia „munca sa fusese finalizată integral la momentul dizolvării”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia reclamantele „sunt, bineînțeles, răspunzătoare, întrucât, în calitate de asociate unice ale unei societăți civile fără scop lucrativ și fără personalitate juridică, acestea sunt, ex lege, implicate în mod substanțial în administrarea și funcționarea societății lor civile” și „sunt, bineînțeles, răspunzătoare, întrucât, în calitate de asociate ale unei societăți civile fără scop lucrativ și fără personalitate juridică, sunt, prin lege, implicate în mod substanțial în administrarea și în funcționarea societății lor civile”;

–        50 000 de euro pentru mențiunea potrivit căreia, „întrucât reclamantele au calitatea de asociate ale societății civile fără scop lucrativ [Isotis], se prezumă că acestea exercită și administrarea societății, iar nu un terț, oricare ar fi acesta”;

–        obligarea Comisiei și a Uniunii să se abțină în viitor de la orice atingere adusă personalității lor;

–        obligarea Comisiei să le restabilească onoarea și reputația prin intermediul unei declarații;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

56      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă și, în orice caz, ca neîntemeiată;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

 Cu privire la admisibilitate

57      Comisia invocă mai multe motive de inadmisibilitate împotriva acțiunilor din prezentele cauze. Comisia invocă inadmisibilitatea acțiunilor în cauzele T‑721/18 și T‑81/19 din cauza impreciziei cererilor introductive, atât în ceea ce privește obiectul acțiunilor și argumentele invocate de reclamante, cât și în ceea ce privește identitatea pârâtelor și domeniul de aplicare al celui de al doilea și al celui de al treilea capăt de cerere. Pe de altă parte, Comisia arată că acțiunea din cauza T‑81/19 este inadmisibilă din cauza unei situații de litispendență care rezultă din introducerea de către aceleași reclamante a acțiunii în cauza T‑721/18.

 Cu privire la imprecizia cererilor introductive

58      Fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate în sensul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Comisia arată că cererile introductive în cauzele T‑721/18 și T‑81/19 nu îndeplinesc cerințele de claritate și de precizie ale articolului 76 din Regulamentul de procedură cu privire la obiectul litigiului, la argumentele invocate, precum și la al doilea și la al treilea capăt de cerere și la identitatea pârâtelor.

–       Cu privire la respectarea cerințelor de claritate și de precizie în ceea ce privește obiectul litigiului și argumentele invocate de reclamante

59      Comisia susține că este imposibil să se determine obiectul litigiului din moment ce toate motivele și argumentele invocate de reclamante ar fi legate fie de obiectul unor litigii asupra cărora instanța Uniunii s‑a pronunțat în mod definitiv, fie de obiectul unor litigii cu privire la care instanța elenă este singura competentă să se pronunțe în temeiul articolului 299 TFUE. Comisia susține de asemenea că cererile introductive nu îi permit să înțeleagă care este comportamentul pretins nelegal care îi este reproșat în cele două cauze și, prin urmare, să înțeleagă dacă și în ce măsură există o legătură de cauzalitate între actele sale și prejudiciile invocate de reclamante. Potrivit Comisiei, cererile introductive sunt de asemenea imprecise, întrucât nu ar conține nicio indicație cu privire la modalitățile sau la parametrii potrivit cărora reclamantele apreciază prejudiciile lor și determină cuantumul despăgubirilor. Comisia mai arată că este imposibil să se determine care este instituția Uniunii împotriva căreia sunt formulate anumite argumente care vizează Tribunalul Uniunii Europene sau Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena). Cererile introductive ar fi lipsite de claritate și pentru că nu ar preciza raportul dintre dispozițiile și principiile de drept invocate de reclamante și faptele la originea acțiunii. Toate aceste imprecizii ar împiedica Comisia să își prezinte apărarea în mod eficient în prezentele cauze.

60      Pe de altă parte, în cauza T‑721/18, Comisia susține că, prin acțiunea lor, reclamantele încearcă, pe de o parte, să redeschidă dezbaterea privind datoria al cărei cuantum a fost stabilit în mod definitiv și a cărui recuperare a continuat în mod legal și, pe de altă parte, să compenseze datoria lor prin despăgubirea pentru prejudiciul moral pe care acestea o solicită în temeiul celui de al doilea capăt de cerere. Potrivit Comisiei, acțiunea reclamantelor încalcă principiul autorității de lucru judecat.

61      Reclamantele contestă argumentele Comisiei.

62      În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil procedurii în fața Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din același statut și al articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, orice cerere introductivă trebuie să indice obiectul litigiului, motivele și argumentele invocate, precum și o expunere sumară a motivelor menționate. Potrivit unei jurisprudențe constante, aceste mențiuni trebuie să fie suficient de clare și de precise pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Tribunalului să se pronunțe cu privire la acțiune, dacă este cazul, fără să se bazeze pe alte informații. În vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, este necesar, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil, din textul cererii introductive înseși (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2019, Tàpias/Consiliul, T‑527/16, EU:T:2019:856, punctul 64 și jurisprudența citată).

63      În speță, în primul rând, în ceea ce privește cauza T‑721/18, trebuie să se arate că punctele 1-9 din cererea introductivă conțin o apreciere critică privind atitudinea Comisiei în cadrul litigiilor dintre aceasta și Isotis și în care s‑au pronunțat Ordonanța din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), Hotărârea din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și Hotărârea din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63). Trebuie arătat de asemenea că cererea introductivă conține numeroase referiri la derularea procedurii de opoziție formulate de reclamante împotriva executării silite a deciziilor menționate mai sus lansate de Comisie în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena). Cu toate acestea, contrar celor susținute de Comisie, reiese într‑un mod suficient de clar din cererea introductivă că prezenta acțiune nu are ca obiect repunerea în discuție a autorității de lucru judecat de către Curte în Ordonanța din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), și de către Tribunal în Hotărârea din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și în Hotărârea din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), și nici contestarea deciziilor adoptate de Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) în cadrul procedurii de executare silită a acestor decizii. Reiese astfel din cererea introductivă că această acțiune urmărește obținerea reparării prejudiciilor morale pretins cauzate fiecăreia dintre reclamante prin acțiunea avocaților care reprezintă Comisia și a unui agent al OLAF, în cadrul procedurii de opoziție formulate împotriva executării silite în discuție.

64      În ceea ce privește faptele reproșate Comisiei în cadrul procedurii de opoziție la executarea silită, trebuie să se arate că acestea sunt expuse într‑un mod suficient de precis la punctele 15-30 din cererea introductivă, în care reclamantele reproșează avocaților Comisiei, precum și unui agent al OLAF audiat ca martor că au afirmat cu bună știință și în mod eronat în înscrisurile lor în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena), precum și în ședința din 12 decembrie 2017 că, pe de o parte, ele însele interveniseră în gestionarea programelor europene care beneficiază de o cofinanțare la care participa Isotis, precum și în litigiul privind aceste programe și, pe de altă parte, cauzaseră un prejudiciu important Uniunii.

65      În același mod, reclamantele prezintă suficient de precis, la punctele 41-84 din cererea introductivă, motivele pentru care consideră că faptele reproșate Comisiei țin de un comportament nelegal. Reiese astfel din cererea introductivă că reclamantele consideră că comportamentul reproșat Comisiei este nelegal în măsura în care a adus atingere în special dreptului lor la demnitate în sensul articolului 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, al articolului 2 TUE și al preambulului Declarației Universale a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948, principiului bunei administrări, principiilor legalității, bunei‑credințe și protecției încrederii legitime, precum și dreptului lor la o cale de atac efectivă și de acces la o instanță judecătorească imparțială și în măsura în care a constituit, în orice caz, un abuz de drept.

66      Trebuie respins de asemenea argumentul Comisiei privind pretinsa lipsă de claritate a cererii introductive în ceea ce privește modul în care reclamantele au calculat cuantumul prejudiciului moral a cărui reparare o solicită. Astfel, independent de problema temeiniciei cererii de despăgubire a reclamantelor și de aprecierea sa ex aequo et bono de către Tribunal, trebuie să se constate că primul capăt de cerere din cererea introductivă precizează suficient modul în care reclamantele au calculat cuantumul de 500 000 de euro al prejudiciului pentru fiecare dintre ele. Astfel, se arată că cuantumul menționat reprezintă suma prejudiciilor cauzate de cinci susțineri formulate de reprezentanții Comisiei în înscrisurile depuse în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) în cadrul procedurii de opoziție la executarea silită și în cadrul procedurii măsurilor provizorii în fața aceleiași instanțe, pentru fiecare dintre acestea reclamantele solicitând să fie despăgubite în limita sumei de 100 000 de euro.

67      În al doilea rând, în ceea ce privește cauza T‑81/19, trebuie să se arate că, precum în cauza T‑721/18, punctele 1-9 din cererea introductivă conțin o apreciere critică privind atitudinea Comisiei în cadrul litigiilor dintre aceasta și Isotis și în care s‑au pronunțat Ordonanța din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), Hotărârea din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și Hotărârea din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63). Trebuie arătat de asemenea că cererea introductivă conține numeroase referiri la derularea procedurii de opoziție la executarea silită a deciziilor menționate mai sus lansată de Comisie în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena), precum și în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena). Cu toate acestea, contrar celor susținute de Comisie, reiese în mod suficient de clar din cererea introductivă că prezenta acțiune nu are ca obiect repunerea în discuție a autorității de lucru judecat de către Curte în Ordonanța din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), și de către Tribunal în Hotărârea din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și în Hotărârea din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), și nici contestarea deciziilor adoptate de Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) în cadrul procedurii de executare silită.

68      Reiese astfel din cererea introductivă că această acțiune urmărește să obțină repararea prejudiciilor morale pretins cauzate fiecăreia dintre reclamante prin acțiunea avocaților care reprezintă Comisia în cadrul procedurii de apel împotriva Hotărârii pronunțate de Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) la 4 iulie 2018 privind posibilitatea Comisiei de a obține, împotriva reclamantelor, executarea silită a Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, nepublicată, EU:T:2014:679), și a Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63).

69      În ceea ce privește faptele reproșate Comisiei cu privire la desfășurarea procedurii în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena), trebuie să se arate că acestea sunt expuse într‑un mod suficient de precis la punctele 34-62 din cererea introductivă, în care reclamantele reproșează avocaților Comisiei nu numai că au repetat în înscrisurile depuse la Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) susținerile eronate formulate în înscrisurile depuse în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță din Atena), care fac obiectul acțiunii în cauza T‑721/18, ci și că au formulat în mod voluntar numeroase noi susțineri eronate pentru a induce în eroare Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) cu privire la un anumit număr de fapte și pentru a permite astfel să se stabilească răspunderea personală a reclamantelor pentru datoriile Isotis față de Comisie.

70      În același mod, reclamantele prezintă în mod suficient de precis, la punctele 63-92 din cererea introductivă, motivele pentru care consideră că faptele care ar fi fost săvârșite de avocații Comisiei reprezintă un comportament nelegal. Reiese astfel din cererea introductivă că reclamantele consideră că comportamentul reproșat Comisiei este nelegal în măsura în care a adus atingere, în primul rând, obligației de onestitate și de loialitate care revine părților, principiului general fundamental al administrării echitabile a justiției, precum și dreptului la un proces echitabil, în al doilea rând, dreptului la demnitate umană și principiului bunei administrări și, în al treilea rând, principiilor legalității, bunei‑credințe și protecției încrederii legitime.

71      Pe de altă parte, trebuie arătat că cererea introductivă este suficient de clară în ceea ce privește modul în care reclamantele au calculat cuantumul prejudiciului moral a cărui despăgubire o solicită. Astfel, independent de problema temeiniciei cererii de despăgubire a reclamantelor și de aprecierea sa ex aequo et bono de către Tribunal, trebuie să se constate că primul capăt de cerere din cererea introductivă precizează suficient modul în care reclamantele au calculat cuantumul de 1 100 000 de euro al prejudiciului pentru fiecare dintre ele.

72      Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se considere că conținutul cererilor introductive de instanță nu a făcut imposibilă și nici măcar excesiv de dificilă exercitarea de către Comisie a dreptului său la apărare și îndeplinește, în consecință, condiția de claritate impusă de articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură, în sensul jurisprudenței citate la punctul 62 de mai sus.

73      Cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie și întemeiată pe caracterul imprecis al cererilor introductive în ceea ce privește obiectul litigiului și argumentele invocate de reclamante în prezentele cauze trebuie, prin urmare, să fie respinsă.

–       Cu privire la identitatea pârâtelor

74      Comisia susține că acțiunile sunt inadmisibile, întrucât nu reiese cu claritate din cererile introductive care sunt pârâtele vizate de acțiunile respective.

75      Reclamantele contestă argumentele Comisiei. În răspunsul lor la măsurile de organizare a procedurii din 11 mai 2020, acestea arată că acțiunile din cauzele T‑721/18 și T‑81/19 sunt îndreptate împotriva Comisiei în calitate de instituție ce are personalitate juridică proprie și împotriva Comisiei în măsura în care aceasta reprezintă în mod legal Uniunea. Reclamantele precizează în același răspuns că și fraza utilizată în cererile introductive, potrivit căreia acțiunile sunt îndreptate împotriva „Uniunii Europene, reprezentată legal”, trebuie să fie considerată ca însemnând că acțiunile sunt îndreptate nu numai împotriva Comisiei în calitate de instituție, ci și împotriva Uniunii reprezentate în mod legal de Comisie.

76      Trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 76 litera (c) din Regulamentul de procedură, cererea introductivă trebuie să conțină desemnarea părții principale împotriva căreia se formulează calea de atac.

77      În speță, din cererile introductive în cauzele T‑721/18 și T‑81/19, precum și din răspunsurile reclamantelor la măsurile de organizare a procedurii din 11 mai 2020 reiese că prezentele acțiuni sunt, ambele, întemeiate pe articolul 268 TFUE și pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE și îndreptate, pe de o parte, împotriva Uniunii „legal reprezentată” de Comisie și, pe de altă parte, împotriva Comisiei „ca persoană juridică distinctă”.

78      Astfel cum s‑a constatat la punctele 63 și 68 de mai sus, reiese de asemenea din cererile introductive din prezentele cauze că, prin acțiunile formulate, reclamantele urmăresc să obțină repararea prejudiciilor pe care le‑ar fi suferit ca urmare a pretinsului comportament al reprezentanților legali ai Comisiei, precum și al unui agent al OLAF.

79      În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 340 al doilea paragraf TFUE, „[î]n materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor”.

80      Trebuie amintit de asemenea că articolul 47 TUE conferă personalitate juridică Uniunii, iar nu Comisiei.

81      Astfel, conform jurisprudenței Curții și a Tribunalului, o reclamantă dintr‑o acțiune în despăgubire întemeiată pe articolul 268 TFUE și pe articolul 340 al doilea paragraf TFUE este îndreptățită să își îndrepte acțiunea împotriva Uniunii, care are personalitate juridică (a se vedea Ordonanța din 2 februarie 2015, Gascogne Sack Deutschland și Gascogne/Uniunea Europeană, T‑577/14, nepublicată, EU:T:2015:80, punctul 16 și jurisprudența citată).

82      Cu toate acestea, reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă, atât a Curții, cât și a Tribunalului, că, atunci când răspunderea Uniunii este angajată de actul uneia dintre instituțiile sale, aceasta este reprezentată în fața Tribunalului de instituția sau de instituțiile cărora li se impută faptul generator al răspunderii (a se vedea Ordonanța din 2 februarie 2015, Gascogne Sack Deutschland și Gascogne/Uniunea Europeană, T‑577/14, nepublicată, EU:T:2015:80, punctul 23 și jurisprudența citată).

83      Rezultă că prezentele acțiuni sunt inadmisibile în măsura în care sunt îndreptate împotriva Comisiei „în calitate de personalitate juridică distinctă”.

–       Cu privire la domeniul de aplicare al celui de al doilea și al celui de al treilea capăt de cerere

84      Comisia arată că al doilea capăt de cerere al fiecărei cereri introductive din cauzele T‑721/18 și T‑81/19 este inadmisibil pentru motivul că ar depăși în mod vădit obiectul litigiului al acestor două cauze. Al treilea capăt de cerere al fiecărei cereri introductive din cauzele T‑721/18 și T‑81/19 ar fi de asemenea inadmisibil din cauza caracterului său imprecis, întrucât reclamantele nu au indicat ce tip de declarație ar putea face Comisia și potrivit cărei proceduri.

85      Reclamantele contestă argumentele Comisiei.

86      În primul rând, în ceea ce privește al doilea capăt de cerere al fiecărei cereri introductive din cauzele T‑721/18 și T‑81/19, prin care reclamantele solicită Tribunalului obligarea Comisiei să se abțină pe viitor de la orice atingere adusă personalității lor, este necesar să se arate că acesta trebuie considerat o cerere de somație de a nu face.

87      În această privință, trebuie amintit că din articolul 268 TFUE și din articolul 340 al doilea paragraf TFUE, referitoare la răspunderea extracontractuală a Uniunii, reiese că o reparație în natură poate fi eventual acordată de instanța Uniunii, în conformitate cu principiile generale comune statelor membre în materie de răspundere extracontractuală, și că această reparație poate lua forma unei somații de a face sau de a nu face, putând determina Comisia să adopte un anumit comportament (a se vedea în acest sens Ordonanța din 3 septembrie 2013, Idromacchine și alții/Comisia, C‑34/12 P, nepublicată, EU:C:2013:552, punctul 29, și Ordonanța din 20 decembrie 2019, Dragomir/Comisia, T‑297/19, nepublicată, EU:T:2019:902, punctul 66).

88      În plus, este necesar să se arate că al doilea capăt de cerere din fiecare dintre cererile introductive din cauzele T‑721/18 și T‑81/19 este legat direct de obiectul litigiului acestor două cauze, în măsura în care reclamantele urmăresc prin prezentele acțiuni să obțină repararea prejudiciilor morale, reprezentate de o atingere adusă reputației lor, pentru care apreciază că sunt răspunzătoare.

89      În consecință, contrar celor susținute de Comisie, trebuie să se considere că al doilea capăt de cerere al fiecărei cereri introductive din cauzele T‑721/18 și T‑81/19 este admisibil. Cu toate acestea, trebuie amintit că o asemenea somație s‑ar putea eventual concretiza, cu excepția dispunerii de măsuri provizorii în temeiul articolelor 278 și 279 TFUE, numai dacă răspunderea extracontractuală a Uniunii este deja stabilită (Ordonanța din 20 decembrie 2019, Dragomir/Comisia, T‑297/19, nepublicată, EU:T:2019:902, punctul 66).

90      În al doilea rând, în ceea ce privește al treilea capăt de cerere al fiecărei cereri introductive din cauzele T‑721/18 și T‑81/19, prin care reclamantele solicită Tribunalului în esență să oblige Comisia să facă o declarație publică pentru a le restabili reputația, este necesar să se arate că acesta trebuie considerat o cerere de somație de a face.

91      În această privință, trebuie să se arate că, deși, conform jurisprudenței citate la punctul 87 de mai sus, nu se poate exclude ca o reparație în natură să poată lua forma unei somații de a face adresate Comisiei de instanța Uniunii, este necesar și ca această cerere de somație să îndeplinească cerințele de claritate și de precizie impuse de articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură.

92      Cu toate acestea, în speță, trebuie să se constate că reclamantele nu au precizat în cererile lor introductive nici forma, nici modalitățile pe care declarația prin care se urmărește restabilirea reputației lor trebuia să le prezinte. În plus, trebuie arătat că explicațiile furnizate de reclamante în răspunsurile lor la măsurile de organizare a procedurii din 11 mai 2020 cu privire la conținutul exact al celui de al treilea capăt de cerere nu sunt suficiente în această privință. Astfel, reclamantele au precizat, în mod cert, forma pe care trebuia să o ia această declarație arătând că era vorba despre o declarație extrajudiciară adresată fiecăreia dintre ele, prin care Comisia trebuia să declare în mod clar și necondiționat că niciuna dintre reclamante nu fusese implicată într‑o finanțare acordată de Uniune și nu participase la gestiunea efectivă a proiectelor finanțate, după cum a recunoscut OLAF. Cu toate acestea, reclamantele au indicat de asemenea că această declarație trebuia nu numai să le fie comunicată, ci și să fie comunicată fiecărei autorități, bănci și persoane fizice care, direct sau indirect, a avut cunoștință despre susținerile inexacte și calomnioase prezentate de Comisie și de reprezentanții săi, astfel cum sunt acestea descrise în prezentele acțiuni. Or, trebuie să se constate că o astfel de cerere este, în sine, prea imprecisă pentru a se considera că îndeplinește cerințele de precizie și de claritate impuse de articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură.

93      Rezultă că trebuie respins ca inadmisibil al treilea capăt de cerere al fiecărei cereri introductive din cauzele T‑721/18 și T‑81/19.

 Cu privire la litispendență

94      Comisia arată că susținerile formulate de reclamantele din cauza T‑81/19 sunt identice cu cele formulate în cauza T‑721/18 și că, în măsura în care aceste susțineri privesc procedura de opoziție la executarea silită și argumentele invocate de Comisie în cadrul acestei proceduri înainte de introducerea acțiunii în cauza T‑721/18, introducerea unei a doua acțiuni nu era justificată.

95      Invitată de Tribunal să ia poziție cu privire la o eventuală situație de litispendență cu cauza T‑721/18, Comisia precizează în răspunsul său la măsura de organizare a procedurii din 1 august 2019 că sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea unei situații de litispendență. Comisia arată în această privință că, în cele două cauze, reclamantele solicită repararea aceluiași prejudiciu, și anume o pretinsă atingere adusă personalității lor, ca urmare a aceleiași fapte prejudiciabile, care constă în susținerile prezentate de Comisie în memoriile sale în primă instanță și în a doua instanță în fața instanțelor elene în cadrul aceluiași litigiu. Comisia subliniază că reclamantele au reluat, la punctele 15-33 din cererea introductivă în cauza T‑81/19, argumente referitoare la susținerile pe care le‑a formulat în cadrul procedurii măsurilor provizorii și în primă instanță, pe care le contestaseră deja în cadrul acțiunii în cauza T‑721/18. Comisia subliniază de asemenea că s‑a limitat să repete în apel susținerile deja formulate în cadrul procedurii măsurilor provizorii și în primă instanță, prezentarea unor susțineri noi nefiind permisă în apel. Repetarea acestor susțineri nu ar constitui o practică distinctă susceptibilă să cauzeze reclamantelor un prejudiciu diferit de cel pretins cauzat prin formularea acelorași susțineri în primă instanță. Situația ar fi aceeași în ceea ce privește pretinsa nelegalitate a comportamentului său, reclamantele invocând în cauza T‑81/19 o încălcare a principiilor legalității, bunei‑credințe, protecției încrederii legitime, demnității umane și bunei administrări, pe care o invocau deja în cererea introductivă din cauza Τ‑721/18. În încheiere, Comisia arată că și concluziile sunt identice, reclamantele solicitând despăgubiri pentru un prejudiciu moral în ambele cauze și obligarea acesteia să se abțină de la orice atingere adusă personalității lor în viitor și să le restabilească onoarea și reputația printr‑o declarație. În plus, suma cuantumurilor forfetare individuale pretinse de reclamante în cele două cauze s‑ar ridica aproximativ la aceeași valoare precum creanța sa. În consecință, Comisia apreciază că acțiunea din cauza T‑81/19 trebuie respinsă ca inadmisibilă, din motive de litispendență cu acțiunea introdusă în cauza T‑721/18.

96      Reclamantele susțin că cele două acțiuni nu privesc aceleași fapte. Astfel, acestea arată că, deși acțiunea în cauza T‑721/18 urmărește să obțină repararea prejudiciilor morale care le‑au fost cauzate de susținerile „mincinoase și defăimătoare” formulate de Comisie în cadrul procedurii măsurilor provizorii și de primă instanță, acțiunea în cauza T‑81/19 urmărește, în schimb, repararea prejudiciilor morale care le‑au fost cauzate de reiterarea acestor susțineri și de adăugarea unor noi susțineri „mincinoase și defăimătoare” în memoriile depuse de avocații Comisiei la 13 și la 18 decembrie 2018 la Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena), în fața căreia au declarat apel împotriva hotărârii Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) din 4 iulie 2018.

97      Reclamantele susțin de asemenea că nici temeiul juridic al celor două acțiuni nu este identic. Reclamantele arată în această privință că, în cererea introductivă din cauza T‑721/18, ele susțin că comportamentul reproșat Comisiei este nelegal în special prin faptul că aduce atingere dreptului la o cale de atac efectivă și de acces la o instanță judecătorească imparțială și constituie un abuz de drept, deși aceste motive de nelegalitate nu sunt invocate în cererea introductivă din cauza T‑81/19. În același mod, reclamantele arată că cererea introductivă din cauza T‑81/19 conține un motiv de nelegalitate, și anume încălcarea obligației de onestitate și de loialitate care revine părților, care nu figurează în cererea introductivă din cauza T‑721/18. În plus, reclamantele subliniază că motivele de nelegalitate comune celor două acțiuni nu susțin capete de cerere identice. În plus, reclamantele susțin că argumentul Comisiei potrivit căruia repararea prejudiciului moral invocat în cauza T‑721/18 nu ar putea fi din nou urmărită în cadrul cauzei T‑81/19 nu vizează o situație de litispendență, ci situația în care un reclamant ar urmări să repună în discuție autoritatea de lucru judecat, ceea ce nu ar fi cazul în speță.

98      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, o acțiune care opune aceleași părți și urmărește aceleași scopuri, în temeiul acelorași motive, ca o acțiune formulată anterior trebuie respinsă ca inadmisibilă (Ordonanța din 14 iunie 2007, Landtag Schleswig‑Holstein/Comisia, T‑68/07, nepublicată, EU:T:2007:180, punctul 16; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 1985, Hoogovens Groep/Comisia, 172/83 și 226/83, EU:C:1985:355, punctul 9, și Hotărârea din 22 septembrie 1988, Franța/Parlamentul, 358/85 și 51/86, EU:C:1988:431, punctul 12).

99      În speță, trebuie arătat că ambele acțiuni în cauzele T‑721/18 și T‑81/19 au fost introduse în temeiul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE și se opun aceleași părți.

100    Cu toate acestea, trebuie să se constate că, deși cele două acțiuni vizează despăgubirea pentru prejudiciile morale pretins cauzate fiecăreia dintre reclamante de către Comisie, prejudiciile a căror reparare este solicitată nu sunt identice în măsura în care își au originea în fapte diferite.

101    Astfel, pe de o parte, nu se poate exclude a priori posibilitatea ca reiterarea unor susțineri pretins mincinoase și defăimătoare să dea naștere prin ea însăși unui prejudiciu distinct de cel cauzat inițial pentru simplul motiv că această repetare a avut loc în cadrul procedurii de apel.

102    Pe de altă parte, trebuie arătat că, contrar celor susținute de Comisie, aceasta din urmă nu s‑a limitat să repete în apel susținerile deja formulate în cadrul procedurii măsurilor provizorii și în primă instanță. Reclamantele au identificat astfel 17 susțineri noi la punctele 40-56 din cererea introductivă. În această privință, Comisia se limitează să arate că nu a formulat noi susțineri în cadrul procedurii de apel. Totuși, prezintă relevanță faptul că aceasta nu explică unde în procedura măsurilor provizorii sau în procedura de opoziție în primă instanță ar fi fost deja formulate susținerile identificate ca fiind noi de către reclamante.

103    Prin urmare, nu se poate exclude posibilitatea ca aceste susțineri noi, presupunând că sunt prejudiciabile, să provoace un prejudiciu moral distinct de cel de care reclamantele se prevalează în cauza T‑721/18.

104    Pe de altă parte, este necesar să se arate că motivul întemeiat pe încălcarea obligației de onestitate și de loialitate care revine părților, invocat de reclamantele din cauza T‑81/19, nu a fost invocat ca atare în cererea introductivă formulată în cauza T‑721/18.

105    Întrucât cele două acțiuni nu au un obiect strict identic, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 98 de mai sus, nu se poate concluziona în sensul litispendenței și, în consecință, acțiunea în cauza T‑81/19 trebuie considerată admisibilă în ceea ce privește cererea de despăgubire pentru prejudiciul moral pretins cauzat fiecăreia dintre reclamante prin susținerile cuprinse în înscrisurile depuse de avocații Comisiei în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena).

 Cu privire la fond

106    În temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, în materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor.

107    Potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, pentru conduita ilicită a organelor sale este supusă întrunirii mai multor condiții cumulative, și anume nelegalitatea conduitei reproșate instituției, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între conduita respectivă și prejudiciul invocat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 septembrie 1982, Oleifici Mediterranei/CEE, 26/81, EU:C:1982:318, punctul 16, și Hotărârea din 14 decembrie 2005, Beamglow/Parlamentul și alții, T‑383/00, EU:T:2005:453, punctul 95).

108    În cazul în care una dintre cele trei condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii nu este îndeplinită, pretențiile de despăgubire trebuie să fie respinse, fără a fi necesar să se examineze dacă celelalte două condiții sunt îndeplinite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 1994, KYDEP/Consiliul și Comisia, C‑146/91, EU:C:1994:329, punctul 81, și Hotărârea din 20 februarie 2002, Förde‑Reederei/Consiliul și Comisia, T‑170/00, EU:T:2002:34, punctul 37). De altfel, instanța comunitară nu este obligată să examineze aceste condiții într‑o ordine determinată (Hotărârea din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, EU:C:1999:402, punctul 13).

 Cu privire la comportamentul reproșat Comisiei

109    În cauza T‑721/18, reclamantele reproșează Comisiei că le‑a prezentat, în cadrul procedurii de opoziție la executarea silită a Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și a Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena), prin intermediul unor susțineri cuprinse în înscrisurile sale și al mărturiei unui agent al OLAF, despre care Comisia știa că sunt eronate, ca fiind persoane ce au fost implicate în mod direct în gestionarea fondurilor Uniunii pe care Isotis fusese obligată să le ramburseze Comisiei prin hotărârile respective. Comisia ar fi prezentat astfel reclamantele în fața terților drept persoane insolvabile și puțin fiabile, care efectuează acte frauduloase, ceea ce ar fi adus o atingere gravă reputației lor. Această atingere gravă adusă reputației lor s‑ar fi tradus printr‑un prejudiciu moral în cuantum de 500 000 de euro pentru fiecare dintre ele.

110    În cauza T‑81/19, reclamantele reproșează Comisiei formularea de către reprezentanții acesteia din urmă în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) a unor susțineri eronate cu bună știință, dintre care unele fuseseră deja formulate în primă instanță de aceiași reprezentanți, care urmăreau, în esență, să inducă în eroare instanța menționată în ceea ce privește implicarea primei reclamante în gestiunea programelor europene de către Isotis și caracterul fictiv al personalității juridice a Isotis. Potrivit reclamantelor, obiectivul acestui comportament era de a convinge Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) că trebuia înlăturată aplicarea dispozițiilor de drept național care se opun ca reclamantele să poată fi considerate personal răspunzătoare, în calitatea lor de asociate, pentru datoriile Isotis față de Comisie, ceea ce ar fi justificat executarea silită a hotărârilor împotriva reclamantelor.

111    Comisia contestă realitatea comportamentului care îi este reproșat, întrucât nu ar fi prezentat reclamantele în fața instanțelor elene ca fiind persoane ce comit fraude, ci ar fi invocat pur și simplu argumente de fapt pentru a demonstra că erau întrunite în speță condițiile prevăzute de legislația elenă pentru a obține executarea silită a Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și a Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), împotriva reclamantelor.

112    În această privință, în primul rând, în ceea ce privește comportamentul reproșat Comisiei în cauza T‑721/18, trebuie arătat că reclamantele se referă la pasaje specifice ale notelor de deliberări din 14 decembrie 2017, ale concluziilor din 17 aprilie 2018 și ale memoriului suplimentar din 20 aprilie 2018, depuse de avocații Comisiei la Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena), precum și la mărturia unui agent al OLAF în fața aceleiași instanțe, la 12 decembrie 2017, reprodusă în una dintre notele de deliberări din 14 decembrie 2017.

113    Este necesar să se observe că nota de deliberări din 14 decembrie 2017, depusă ca răspuns la cererea reclamantelor din 11 septembrie 2017 de suspendare a executării silite, conținea următoarea afirmație:

„În cele două acțiuni în justiție, pârâtele încearcă în mod total nelegal și abuziv să se sustragă oricărei răspunderi și să se distanțeze de o afacere pe care o conduceau și o gestionau ele însele direct de zece ani și prin intermediul unei persoane din anturajul lor familial imediat.”

114    Aceeași notă de deliberări conținea de asemenea următoarea afirmație:

„[…] prima pârâtă a fost numită administratoare, reprezentantă legală și trezorier al societății și gestiona singură toate afacerile societății în temeiul articolului 748 și următoarele din Codul civil.”

115    Se preciza de asemenea în nota în discuție cu privire la datoria Isotis constatată în Hotărârea din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și în Hotărârea din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), că „este vorba despre o datorie care nu [fusese] contractată de o entitate juridică ce [era] străină de acestea, ci în temeiul contractului unei societăți cu o personalitate juridică contestată în spatele căreia operau pârâtele, precum și o persoană din anturajul lor familial imediat”.

116    În plus, avocații Comisiei au afirmat în aceeași notă „[…] că [s‑a dovedit] de asemenea în drept că [Comisia] a suferit un prejudiciu important care era consecința directă a actelor și a încălcărilor săvârșite timp de mulți ani de organele de conducere ale societății civile parte adversă”.

117    Pe de altă parte, tot în aceeași notă, avocații Comisiei au menționat declarațiile făcute de agentul OLAF în ședința din 12 decembrie 2017, după cum urmează:

„[…] singurul mijloc de a recupera fondurile europene este de a lua o măsură de executare silită împotriva bunurilor pârâtelor (care erau și persoanele fizice care operau în spatele e‑Isotis). […] În special, prima pârâtă controla e‑Isotis, o organiza și o conducea (împreună cu soțul său).”

118    Trebuie arătat că pasajele citate la punctele 113-117 de mai sus au fost preluate în a doua notă de deliberări din 14 decembrie 2017 a avocaților Comisiei, referitoare la cererea reclamantelor din 1 noiembrie 2017 prin care se solicita obținerea suspendării executării silite, precum și protecția personalității lor, și în concluziile avocaților menționați din 17 aprilie 2018.

119    Trebuie arătat de asemenea că memoriul suplimentar depus de avocații Comisiei în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) la 20 aprilie 2018 conținea următoarea afirmație:

„[…] pârâtele au rămas singurele asociate ale societății civile și, contrar susținerilor martorilor lor, au fost, de la început până la sfârșit, la curent cu gestionarea, sub controlul lor, a fondurilor publice europene de care beneficia societatea lor.”

120    Din pasajele înscrisurilor reprezentanților Comisiei citate mai sus, a căror autenticitate nu este contestată de Comisie, reiese că reprezentanții menționați au susținut în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) că reclamantele avuseseră un rol foarte activ în administrarea Isotis, inclusiv în ceea ce privește finanțările Uniunii de care beneficia Isotis în temeiul programelor conduse de A, soțul primei reclamante și ginerele celei de a doua reclamante.

121    Or, trebuie arătat că raportul OLAF din 15 noiembrie 2011 privind investigația solicitată de Comisie cu privire la eventuale fraude care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii din partea Isotis, a primei reclamante și a A arăta următoarele:

„[Prima reclamantă] nu a fost implicată în finanțarea acordată de Comisie, dat fiind că, în practică, aceasta nu a participat niciodată la gestionarea proiectelor [și] era reprezentanta legală a societății, în timp ce [A] era responsabil de administrarea și în special de punerea în aplicare a programelor europene. [Prima reclamantă] participa în calitate de consilier juridic/colaborator la unele dintre proiectele europene pentru care [A] a exercitat funcții de coordonare și de administrare. Principala ocupație a [primei reclamante] consta în supravegherea și în garantarea legalității procedurilor specifice necesare pentru punerea în aplicare a proiectelor europene precum protecția datelor cu caracter personal, natura utilizatorilor finali/piloți care participă la proiect, aspecte de proprietate intelectuală și utilizarea rezultatelor livrate.”

122    Trebuie arătat de asemenea că, în raportul său din 23 mai 2016, procurorul de pe lângă Tribunalul Corecțional din Atena, căruia Comisia îi transmisese raportul de investigație al OLAF din 15 septembrie 2011, a concluzionat în sensul inexistenței unei fraude privind interesele financiare ale Uniunii, arătând, în legătură cu prima reclamantă, următoarele:

„În ultimul rând, în ceea ce privește [prima reclamantă], niciun element din dosar nu permite să se constate implicarea sa substanțială în vreo activitate desfășurată de soțul său în raport cu finanțarea contractelor în cauză, fapt confirmat, de altfel, în mod expres de OLAF în raportul său în discuție, și chiar remunerația sa pentru prestarea de servicii juridice corespundea onorariilor sale legale pentru care aceasta fusese impusă în mod periodic și care nu i‑au fost plătite sub formă de dividende și nu era interzisă de statutul [Isotis].”

123    Din constatările efectuate de OLAF, precum și de Ministerul Public elen reiese că prima reclamantă nu a jucat un rol determinant în ceea ce privește gestionarea finanțărilor Uniunii de care beneficiase Isotis.

124    Se impune, așadar, constatarea că descrierea de către Comisie a rolului activ pretins jucat de reclamante în administrarea Isotis în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) este contrazisă, în ceea ce privește prima reclamantă, de constatările cuprinse în raportul OLAF din 15 septembrie 2011, precum și de raportul procurorului din Atena din 23 mai 2016.

125    Cu toate acestea, nu se poate deduce din această simplă constatare că Comisia le‑a prezentat cu bună știință și în mod eronat pe reclamante ca fiind persoane care au săvârșit fraude ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena).

126    Astfel, trebuie arătat că, în înscrisurile depuse în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena), reprezentanții Comisiei nu au reproșat reclamantelor că s‑au făcut vinovate de acte frauduloase, ci că au jucat un rol activ în administrarea Isotis și, prin urmare, în încălcarea obligațiilor contractuale ale acesteia din urmă față de Comisie, care au determinat Tribunalul să oblige Isotis la rambursarea integrală a prefinanțărilor percepute în temeiul a nouă contracte de subvenționare însoțită de dobânzi de întârziere și de o indemnizație forfetară prin Hotărârea din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și la rambursarea unei părți din prefinanțarea percepută în temeiul celui de al zecelea contract de subvenționare însoțită de dobânzi de întârziere prin Hotărârea din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63).

127    În plus, trebuie amintit că, în raportul din 23 mai 2016, procurorul din Atena a considerat că nu exista niciun indiciu că A, care era însărcinat în mod direct cu gestionarea programelor europene la care participa Isotis, inclusiv a celor care făceau obiectul contractelor de subvenționare vizate de auditul din februarie 2010, s‑a făcut vinovat de săvârșirea unei infracțiuni de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii. În aceste condiții, simpla susținere că reclamantele avuseseră un rol activ în administrarea Isotis, inclusiv în ceea ce privește gestionarea finanțărilor Uniunii, nu poate fi considerată o acuzație de fraudă care le‑a fost adusă.

128    În al doilea rând, în ceea ce privește comportamentul reproșat Comisiei în cauza T‑81/19, trebuie arătat că reclamantele fac trimitere la pasaje specifice din concluziile și din memoriul suplimentar depuse de reprezentanții Comisiei în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena), reluate la punctul 55 de mai sus, care, pentru o parte dintre acestea, reiau susținerile deja formulate în primă instanță cu privire la rolul activ jucat de reclamante în administrarea Isotis și, în cazul celeilalte părți, pun în discuție realitatea activității Isotis și, prin urmare, existența personalității sale juridice.

129    În această privință, este necesar să se arate că considerațiile expuse la punctele 126 și 127 de mai sus cu privire la comportamentul reproșat Comisiei în cauza T‑721/18 sunt valabile mutatis mutandis în ceea ce privește comportamentul care îi este reproșat în cauza T‑81/19.

130    Pe de altă parte, trebuie arătat că, independent de temeinicia lor, susținerile conținute în înscrisurile depuse de reprezentanții Comisiei în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) și care urmăreau să repună în discuție realitatea activității Isotis și, prin urmare, existența personalității sale juridice nu implică, în sine, o acuzație de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii împotriva reclamantelor.

131    În aceste condiții, trebuie să se verifice dacă împrejurarea că reprezentanții Comisiei au susținut în mod eronat că reclamantele avuseseră un rol activ în administrarea Isotis și au formulat un anumit număr de susțineri factuale care urmăreau să repună în discuție realitatea activității Isotis și, prin urmare, existența personalității sale juridice în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) sau în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) constituie un comportament nelegal susceptibil să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii.

 Cu privire la nelegalitatea comportamentului reproșat Comisiei

132    Trebuie amintit că, în ceea ce privește condiția referitoare la comportamentul nelegal reproșat instituției sau organului în cauză, menționată la punctul 107 de mai sus, jurisprudența impune să fie dovedită o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept al Uniunii care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul, C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 36). O astfel de încălcare este dovedită atunci când implică o nerespectare vădită și gravă de către instituția vizată a limitelor impuse puterii sale de apreciere, elementele care trebuie luate în considerare în această privință fiind în special complexitatea situațiilor care trebuie soluționate, gradul de claritate și de precizie ale normei încălcate, precum și întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă instituției Uniunii (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul, C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 33 și jurisprudența citată).

133    În speță, în cauza T‑721/18, reclamantele susțin că comportamentul reproșat Comisiei în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) constituia o încălcare gravă și vădită a normelor care conferă drepturi particularilor. Reclamantele au susținut astfel în cererea introductivă că Comisia le‑a încălcat dreptul la demnitate umană, consacrat de articolul 1 din Carta drepturilor fundamentale, de articolul 2 TUE, de preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Acestea au susținut de asemenea că comportamentul respectiv era contrar principiului bunei administrări consacrat de articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale, de Codul de bună conduită administrativă pentru personalul Comisiei Europene în relațiile sale cu publicul (JO 2000, L 267, p. 63), precum și de articolele 4, 7 și 11 din Codul european al bunei conduite administrative.

134    Trebuie subliniat că, în cererea introductivă, reclamantele susțineau de asemenea că, prin încercarea de a obține executarea silită a Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și a Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), împotriva lor, Comisia a încălcat principiul legalității, care includea principiul pacta sunt servanda, consacrat de articolul 216 alineatul (2) TFUE, principiul bunei‑credințe, principiul protecției încrederii legitime, dreptul lor la protecție jurisdicțională efectivă, precum și dreptul lor de a fi ascultate și dreptul lor la un proces echitabil, consacrate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale. În plus, reclamantele susțineau, „cu titlu subsidiar”, că, presupunând că Comisia ar fi avut dreptul de a desfășura o executare silită împotriva lor, aceasta o făcuse în mod abuziv și nelegal.

135    Astfel, în primul rând, în ceea ce privește atingerea care ar fi fost adusă prin comportamentul Comisiei principiului bunei‑credințe și principiului protecției încrederii legitime, reclamantele au atras atenția, pe de o parte, că Comisia era obligată, în conformitate cu dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2321/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind normele de participare a întreprinderilor, a centrelor de cercetare și a universităților și normele de difuzare a rezultatelor cercetării pentru punerea în aplicare a celui de Al șaselea program‑cadru al Comunității Europene (2002-2006) (JO 2002, L 355, p. 23), să verifice dacă organismele cu care intenționa să încheie un contract de finanțare în cadrul celui de Al șaselea program‑cadru aveau personalitate juridică și, pe de altă parte, că încheierea contractelor de finanțare între Comisie și Isotis fusese precedată, în cazul fiecărui contract respectiv, de acceptarea de către Comisie a statutului Isotis, care excludea în mod explicit răspunderea asociatelor sale dincolo de aportul lor de capital în cazul unei încălcări de către Isotis a obligațiilor sale contractuale. Reclamantele subliniau de asemenea că Comisia avea cunoștință de articolul 784 din Codul civil elen, care excludea răspunderea asociaților unei societăți civile precum Isotis în ceea ce privește încălcarea obligațiilor contractuale ale acesteia din urmă și că, până la începutul procedurii de executare silită, Comisia nu introdusese niciodată o acțiune împotriva reclamantelor urmărind obținerea din partea acestora a plății sumelor solicitate societății Isotis și nici nu a făcut aluzie în această privință în vreun stadiu al procedurii în fața Tribunalului, apoi în fața Curții în cadrul litigiilor dintre aceasta și Isotis.

136    Reclamantele susțineau că, în aceste condiții, prin încheierea în mai multe rânduri a unor contracte de finanțare cu Isotis în cadrul celui de Al șaselea program‑cadru și prin participarea ulterioară la executarea lor, Comisia le dăduse, în mod repetat și constant, confirmarea precisă și fără rezerve, de fiecare dată, că recunoștea personalitatea juridică a Isotis. În consecință, prin afirmarea în înscrisurile depuse de avocații săi în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) că personalitatea juridică a Isotis era contestată, că aceasta nu urmărea un scop economic și că, prin urmare, condițiile pentru aplicarea articolului 784 din Codul civil elen nu erau îndeplinite, Comisia ar fi adus atingere principiului protecției încrederii legitime și principiului executării cu bună‑credință a convențiilor.

137    În al doilea rând, în ceea ce privește atingerea adusă de Comisie principiului legalității, reclamantele susțineau că Comisia lansase executarea silită împotriva lor fără să fi respectat procedura precontencioasă prevăzută la articolul 80 din Regulamentul delegat (UE) nr. 1268/2012 al Comisiei din 29 octombrie 2012 privind normele de aplicare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii (JO 2012, L 362, p. 1). Reclamantele susțineau de asemenea că Comisia încălcase principiul legalității prin faptul că a urmărit să obțină recuperarea unei datorii care, în lipsa unei note de debit care să le fi fost notificată, expirase din anul 2016, conform articolului 93 alineatul (1) din Regulamentul delegat nr. 1268/2012 și articolului 252 din Codul civil elen.

138    În al treilea rând, în ceea ce privește încălcarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, a dreptului de a fi ascultat și a dreptului la un proces echitabil, consacrate de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, reclamantele subliniau că, ținând seama de caracterul exclusiv al clauzelor compromisorii cuprinse în contractele de subvenționare care au făcut obiectul auditului din 10 februarie 2010, acestea nu au avut posibilitatea de a invoca în fața Curții sau a Tribunalului, în cadrul cauzelor în care s‑au pronunțat Ordonanța din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), Hotărârea din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și Hotărârea din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), nici în fața unei instanțe naționale, că nu li se poate atribui răspunderea personală pentru datoriile Isotis, în calitate de asociate.

139    În sfârșit, în al patrulea rând, în ceea ce privește argumentația întemeiată pe un abuz de drept, reclamantele susțineau că, în esență, Comisia a beneficiat de rezultatele proiectelor pentru care plătise o cofinanțare și pe care aceasta le utiliza în scopul său, că a realizat economii în ceea ce privește cofinanțarea proiectelor ASK‑IT și EU4ALL, care nu fusese niciodată plătită societății Isotis, că a beneficiat de patrimoniul personal al reclamantelor în cuantum de 200 600 de euro, pe care acestea din urmă îl puseseră la dispoziție pentru executarea proiectelor, că aceasta știa că cofinanțările pe care le plătise Isotis fuseseră, ulterior, plătite din nou în procent de mai bine de 85 %, sub forma unor impozite către statul elen, a unor contribuții sociale și a unor salarii către angajații Isotis, și că aceasta nu a încercat să își limiteze creanța prin reținerea din fondurile consorțiului însărcinat cu proiectele a sumelor care, în opinia acesteia, îi erau datorate de către Isotis, după cum avea dreptul. În aceste condiții, reclamantele apreciau că, prin faptul că le‑a solicitat să îi restituie toate sumele pe care le plătise către Isotis, majorate cu dobânzile corespunzătoare, Comisia urmărește să obțină un beneficiu excesiv, abuziv și, prin urmare, nelegal.

140    În cauza T‑81/19, reclamantele susțin că comportamentul reproșat Comisiei a adus atingere dreptului lor la demnitate umană și principiului bunei administrări, precum și principiilor legalității, bunei‑credințe și protecției încrederii legitime, în termeni identici cu cei din cauza T‑721/18.

141    În plus, reclamantele susțin că comportamentul reproșat Comisiei în cauza T‑81/19 a adus atingere obligației de onestitate și de loialitate care revine părților și principiului general fundamental al administrației echitabile a justiției.

142    Reclamantele susțin în această privință că, prin comportamentul său, Comisia a încălcat în mod flagrant obligația de onestitate și de loialitate pe care avea obligația să o respecte pe durata litigiului dintre aceasta și ele, în conformitate cu dispozițiile articolelor 116 și 261 din Codul de procedură civilă elen, precum și principiul general fundamental care impune reprezentanților și mandatarilor ad litem ai Comisiei, în temeiul Codului deontologic al avocaților elen, să contribuie la procedura de administrare echitabilă a justiției prin respectarea obligației de onestitate, aplicabile procedurii de opoziție la executarea silită în temeiul articolului 299 TFUE. Potrivit reclamantelor, aceste principii sunt reluate în Carta principiilor esențiale ale avocatului european, adoptată în cadrul sesiunii plenare a Consiliului barourilor europene (CCBE) la Bruxelles (Belgia) la 24 noiembrie 2006, care cuprinde principii de drept ce reglementează profesia de avocat comune în statele membre.

143    Comisia contestă admisibilitatea argumentelor reclamantelor, în măsura în care acestea ar avea legătură cu aspecte care au fost deja apreciate definitiv de instanța elenă, a cărei competență în această privință decurge din articolul 299 TFUE.

144    Pe de altă parte, Comisia arată că comportamentul său în cadrul procedurii de opoziție la executarea silită în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) și în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) nu este afectat de nicio nelegalitate de natură să angajeze răspunderea Uniunii.

145    În această privință, în primul rând, trebuie arătat că argumentele reclamantelor expuse la punctele 135-139 de mai sus nu se raportează la susținerile cuprinse în înscrisurile depuse de reprezentanții Comisiei în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena), în cadrul procedurii de opoziție la executarea silită a Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și a Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), nici la mărturia unui agent al OLAF în cadrul aceleiași proceduri, prin care s‑ar fi adus atingere reputației reclamantelor, ci la însăși împrejurarea că Comisia a lansat o procedură de executare silită a deciziilor respective împotriva reclamantelor.

146    Trebuie să se arate de asemenea că, în răspunsul la o întrebare adresată de Tribunal, reclamantele au indicat în ședință că cererile lor de despăgubire urmăreau numai repararea prejudiciilor care le fuseseră cauzate prin susținerile cuprinse în înscrisurile depuse de reprezentanții Comisiei și mărturia unui agent al OLAF în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena), apoi în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena), în cadrul procedurii de opoziție la executare silită a Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și a Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63). Reclamantele au precizat că critică Comisia nu pentru că a încercat să obțină executarea silită a acestor decizii împotriva lor, ci pentru că, în acest scop, a formulat cu bună știință în fața instanțelor elene susțineri eronate în vederea contestării personalității juridice a Isotis.

147    Pe de altă parte, reclamantele au precizat de asemenea în ședință că cererile lor de despăgubire nu erau întemeiate pe încălcarea principiului pacta sunt servanda și că considerau că dreptul lor la un proces echitabil fusese respectat de instanțele elene în cadrul procedurii de opoziție la executarea silită a Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și a Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), și că nici nu invocau o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil în cadrul prezentei proceduri.

148    În consecință, este necesar să se considere că argumentele reclamantelor întemeiate pe încălcarea principiului bunei‑credințe, a principiului protecției încrederii legitime, a principiului legalității, a dreptului la un proces echitabil, a principiului pacta sunt servanda, a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă și a dreptului de a fi ascultat, precum și pe abuzul de drept, expuse la punctele 135-139 de mai sus, trebuie respinse ca inoperante în măsura în care, potrivit înseși reclamantelor, acestea nu susțin concluziile în despăgubire ale acestora din urmă.

149    În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului bunei administrări, consacrat în ordinea juridică a Uniunii prin articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale, trebuie să se constate că reclamantele se limitează la a afirma, într‑un mod foarte general, că comportamentul reproșat Comisiei în cauza T‑721/18 și în cauza T‑81/19 ar fi adus atingere principiului bunei administrări, fără a‑și susține în niciun mod argumentația. Prin urmare, este necesar să se considere că această argumentație trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât simpla invocare a principiului dreptului Uniunii a cărui încălcare este invocată, fără a indica elementele de fapt și de drept pe care se întemeiază această susținere, nu îndeplinește cerințele articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 2018, Deza/Comisia, T‑400/17, nepublicată, EU:T:2018:712, punctul 102).

150    În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantelor întemeiat pe încălcarea dreptului la demnitate umană, trebuie amintit că articolul 1 din Carta drepturilor fundamentale, care prevede că demnitatea umană este inviolabilă și că trebuie respectată și protejată, constituie o normă de drept al Uniunii care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2017, Sotiropoulou și alții/Consiliul, T‑531/14, nepublicată, EU:T:2017:297, punctele 75 și 76). Prin urmare, este necesar să se verifice dacă eventuala sa încălcare este, în speță, de natură să angajeze răspunderea Uniunii.

151    Este necesar să se observe că reclamantele au precizat în ședință că Comisia a adus atingere demnității lor, prezentându‑le în fața Monomeles Protodikeio Athinon (Tribunalul de Primă Instanță în complet de judecător unic din Atena) și în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) ca persoane ce comit fraude față de Comisie și de Uniune.

152    În această privință, trebuie amintit că, astfel cum s‑a constatat la punctele 126 și 127 de mai sus, argumentația reclamantelor se întemeiază pe premisa eronată potrivit căreia Comisia le‑ar fi prezentat ca persoane care au săvârșit fraude care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

153    În orice caz, trebuie amintit că faptul de a‑și putea valorifica drepturile pe calea jurisdicțională și controlul jurisdicțional pe care îl implică este expresia unui principiu general de drept care stă la baza tradițiilor constituționale comune statelor membre și care a fost de asemenea consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (Hotărârea din 15 mai 1986, Johnston, 222/84, EU:C:1986:206, punctele 17 și 18, și Hotărârea din 17 iulie 1998, ITT Promedia/Comisia, T‑111/96, EU:T:1998:183, punctul 60), și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale (Hotărârea din 4 aprilie 2019, Rodriguez Prieto/Comisia, T‑61/18, EU:T:2019:217, punctul 75).

154    Or, trebuie arătat că argumentația reclamantelor echivalează cu a considera că prezentarea de către Comisie a oricărui argument care urmărește să demonstreze un comportament fraudulos din partea lor în cadrul procedurii de opoziție la executarea silită a Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și a Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), ar determina în mod necesar o încălcare a dreptului lor la demnitate susceptibil să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii în măsura în care argumentul în discuție ar fi fost respins de instanțele elene.

155    În consecință, dacă ar fi admisă, argumentația reclamantelor ar echivala cu limitarea dreptului Comisiei de a acționa în fața instanțelor naționale pentru a obține, în temeiul articolului 299 TFUE, executarea silită a unei hotărâri a Tribunalului prin care i se recunoaște o creanță, în conformitate cu obligațiile pe care i le impune articolul 317 TFUE de a asigura buna gestiune a resurselor Uniunii și articolul 325 TFUE de a combate frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

156    Prin urmare, trebuie înlăturată argumentația reclamantelor întemeiată pe încălcarea dreptului lor la demnitate umană.

157    În al patrulea rând, în ceea ce privește argumentul formulat de reclamantele din cauza T‑81/19 potrivit căruia Comisia ar fi adus atingere, în speță, principiului loialității procedurale, trebuie arătat că reclamantele nu invocă în această privință încălcarea unei norme de drept al Uniunii care conferă drepturi particularilor, care este una dintre condițiile de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii impuse de jurisprudența amintită la punctul 132 de mai sus, ci încălcarea articolului 116 alineatul (1) și a articolului 261 din Codul de procedură civilă elen, precum și a dispozițiilor Codului deontologic al avocaților elen. În plus, trebuie arătat că, în măsura în care principiul loialității procedurale poate fi considerat un principiu comun drepturilor mai multor state membre, un astfel de principiu nu a făcut obiectul unei consacrări în dreptul Uniunii până în prezent.

158    Pe de altă parte, trebuie amintit că, pe de o parte, potrivit articolului 299 al doilea paragraf TFUE, „[e]xecutarea silită este reglementată de normele de procedură civilă în vigoare în statul pe teritoriul căruia are loc această procedură” și, pe de altă parte, în conformitate cu articolul 299 al patrulea paragraf TFUE, controlul legalității măsurilor de executare este de competența instanțelor naționale.

159    Trebuie subliniat, în această privință, că competența instanțelor naționale de a controla legalitatea măsurilor de executare se extinde nu numai la litigiile legate de executarea silită a actelor Consiliului Uniunii Europene, ale Comisiei sau ale BCE, care impun în sarcina altor persoane decât statele membre o obligație pecuniară ce constituie titlu executoriu, ci și la litigiile legate de executarea silită a hotărârilor Tribunalului, în conformitate cu articolul 280 TFUE și cu articolul 60 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

160    În consecință, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, este necesar să se constate că tocmai Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena) trebuia, în speță, să se asigure că comportamentul reprezentanților Comisiei în cadrul procedurii de opoziție la executarea silită a Ordonanței din 31 mai 2016, Isotis/Comisia (C‑450/14 P, nepublicată, EU:C:2016:477), a Hotărârii din 16 iulie 2014, Isotis/Comisia (T‑59/11, EU:T:2014:679), și a Hotărârii din 4 februarie 2016, Isotis/Comisia (T‑562/13, nepublicată, EU:T:2016:63), era în conformitate cu principiul loialității procedurale și, în special, cu articolul 116 alineatul (1) și cu articolul 261 din Codul de procedură civil elen, precum și cu dispozițiile Codului deontologic al avocaților elen.

161    Această constatare nu poate fi repusă în discuție de argumentul invocat de reclamante în ședință, potrivit căruia revine Tribunalului sarcina de a aprecia încălcarea principiului loialității procedurale de către Comisie în fața Efeteio Athinon (Curtea de Apel din Atena), în măsura în care, în speță, Tribunalul este singurul competent să judece acțiuni în răspundere extracontractuală împotriva Uniunii sau a agenților săi.

162    Astfel, desigur, Tribunalul este competent, în conformitate cu articolul 268 TFUE, să soluționeze litigiile referitoare la repararea prejudiciilor menționate la articolul 340 al doilea paragraf TFUE, potrivit căruia, „[î]n materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor”.

163    Cu toate acestea, Tribunalul nu se poate pronunța, în cadrul unei acțiuni introduse în temeiul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE, cu privire la pretinsa încălcare de către Comisie a unei norme naționale de drept procedural, în cadrul unui litigiu legat de executarea silită a unei hotărâri a Tribunalului în fața unei instanțe naționale, fără a aduce atingere prerogativelor expres rezervate acesteia din urmă prin articolul 299 TFUE și, prin urmare, repartizării competențelor între instanța Uniunii și instanțele naționale stabilită de Tratatul FUE.

164    Rezultă că argumentul reclamantelor potrivit căruia comportamentul reproșat Comisiei în speță ar fi nelegal în măsura în care ar fi adus atingere principiului loialității procedurale trebuie respins ca neîntemeiat.

165    Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se constate că reclamantele nu au reușit să demonstreze că comportamentul reproșat Comisiei în cauza T‑721/18 și în cauza T‑81/19 constituia o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept având ca obiect conferirea de drepturi particularilor în sensul jurisprudenței citate la punctul 132 de mai sus.

166    În aceste condiții, conform jurisprudenței citate la punctul 108 de mai sus, primul capăt de cerere privind despăgubirile și al doilea capăt de cerere privind despăgubirile prezentate de reclamante în fiecare dintre cauzele T‑721/18 și T‑81/19 trebuie respinse, fără a fi necesar să se examineze celelalte condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii.

167    Rezultă că acțiunile trebuie respinse în parte ca inadmisibile și în parte ca neîntemeiate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

168    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunile.

2)      Le obligă pe doamna Zoï Apostolopoulou și pe doamna Anastasia ApostolopoulouChrysanthaki la plata cheltuielilor de judecată.

Costeira

Kancheva

Perišin

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 21 decembrie 2021.

Semnături


*      Limba de procedură: greaca.