HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)
5 februarie 2018(*)
„Acces la documente – Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 – Cuprinsul dosarului Comisiei referitor la o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE – Refuzul accesului – Obligația de motivare – Obligația de a informa cu privire la căile de atac – Excepția referitoare la protecția obiectivelor activităților de anchetă – Prezumția generală de confidențialitate”
În cauza T‑611/15,
Edeka‑Handelsgesellschaft Hessenring mbH, cu sediul în Melsungen (Germania), reprezentată de E. Wagner și de H. Hoffmeyer, avocați,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată inițial de F. Clotuche‑Duvieusart, de L. Wildpanner și de A. Buchet, ulterior de F. Clotuche‑Duvieusart, de A. Buchet și de F. Erlbacher și în final de F. Clotuche‑Duvieusart și de A. Buchet, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect, pe de o parte, o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE, prin care se urmărește anularea deciziei Comisiei din 3 septembrie 2015 prin care i se refuză reclamantei accesul la versiunea neconfidențială a deciziei Comisiei din 4 decembrie 2013 referitoare la o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE [cazul AT.39914 – Euro Interest Rate Derivatives (EIRD) – Procedură de tranzacție], precum și la cuprinsul dosarului administrativ al acestei proceduri și, pe de altă parte, o cerere întemeiată pe articolul 265 TFUE, prin care se urmărește constatarea faptului că Comisia s‑a abținut în mod nelegal de la întocmirea unei versiuni neconfidențiale a Deciziei C(2013) 8512 final și a cuprinsului referitor la această procedură,
TRIBUNALUL (Camera a doua),
compus din domnii M. Prek, președinte, și F. Schalin și doamna M. J. Costeira (raportor), judecători,
grefier: domnul E. Coulon,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 Reclamanta, Edeka‑Handelsgesellschaft Hessenring mbH, este o întreprindere care își desfășoară cea mai mare parte a activității în landul Hessa (Germania), în principal în sectorul comerțului cu ridicata și cu amănuntul de produse alimentare.
2 În cadrul unei proceduri de aplicare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE), în special cu privire la o anchetă privind înțelegeri între bănci în sectorul instrumentelor financiare derivate pe rata dobânzii în euro (Euro Interest Rate Derivatives, EIRD) (denumită în continuare „procedura EIRD”), Comisia Europeană a adoptat, la 4 decembrie 2013, o decizie prin care a aplicat o amendă celor patru bănci care au colaborat cu aceasta în cadrul unei proceduri de tranzacție și au obținut din acest motiv o reducere a cuantumului amenzii lor (denumită în continuare „decizia EIRD”). Ancheta Comisiei în cadrul acestei proceduri era încă pendinte la momentul introducerii cererii în prezenta cauză.
3 Prin scrisoarea din 3 decembrie 2014, Edeka Verband kaufmännischer Genossenschaften eV (denumită în continuare „Edeka Verband”) a solicitat, pe seama reclamantei, accesul la dosarul Comisiei în procedura EIRD, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76). Această cerere a fost înregistrată de Comisie sub numărul de referință GESTDEM 2015/429 (denumită în continuare „prima procedură”).
4 Prin scrisoarea din 12 martie 2015, Edeka Verband a confirmat cererea sa de acces la toate documentele întocmite începând cu anul 2006, cuprinzând informații cu privire la modul în care membrii înțelegerii manipulaseră rata Euribor.
5 Prin scrisoarea din 31 martie 2015, Direcția Generală (DG) Concurență a Comisiei a respins cererea de acces la documente formulată de Edeka Verband (denumită în continuare „decizia inițială în prima procedură”), în temeiul articolului 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță și alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001 și al unei prezumții generale de confidențialitate legate de excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din același regulament. Aceasta a refuzat de asemenea un acces parțial la documentele solicitate.
6 Prin scrisoarea din 8 aprilie 2015, Edeka Verband a solicitat Secretariatului General al Comisiei să reexamineze decizia inițială din prima procedură. Aceasta a indicat, printre altele, că respingerea în parte a cererii de acces era disproporționată și că DG Concurență trebuia cel puțin să permită accesul la cuprinsul dosarului Comisiei din procedura EIRD (denumit în continuare „cuprinsul”).
7 Prin decizia din 27 aprilie 2015, secretarul general al Comisiei a confirmat decizia inițială din prima procedură (denumită în continuare „decizia de confirmare din prima procedură”). Respingerea cererii de acces la documentele dosarului din procedura EIRD, inclusiv la cuprins, era întemeiată, în esență, în primul rând, pe excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță și alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001, în vederea protejării intereselor comerciale ale întreprinderilor implicate, a obiectivelor activităților de anchetă și, respectiv, a procesului decizional al instituției. Astfel, divulgarea publică a acestor documente ar risca să compromită anchetele în curs și să aducă atingere normelor de confidențialitate, dreptului la apărare și intereselor comerciale ale părților care au făcut obiectul anchetei. Respingerea cererii de acces la documente era întemeiată, în al doilea rând, pe o prezumție generală de confidențialitate, întemeiată pe articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 și pe o interpretare și o aplicare coerentă a normelor și a diferitor obiective prevăzute, pe de o parte, de Regulamentul nr. 1049/2001 și, pe de altă parte, de Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), precum și de Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor [101 și 102 TFUE] (JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242). Această prezumție împiedica accesul deplin, precum și accesul parțial la documentele solicitate, inclusiv la cuprins. Respingerea cererii de acces la documente era întemeiată, în al treilea rând, pe lipsa unui interes public superior al divulgării sale, în sensul Regulamentului nr. 1049/2001, acest interes superior neputând corespunde interesului reclamantei de a formula o acțiune în despăgubiri. În ceea ce privește, în special, cuprinsul, s‑a precizat că acesta făcea parte din dosarul cauzei respective, aceasta nefiind încheiată, și că, în consecință, documentul în discuție intra sub incidența prezumției generale de confidențialitate care împiedica accesul integral, precum și accesul parțial la acesta.
8 Prin scrisoarea din 13 iulie 2015, avocatul reclamantei a solicitat, în numele și pe seama ei, accesul la decizia EIRD și la cuprins. Această cerere a fost înregistrată sub numărul de referință GESTDEM 2015/4023 (denumită în continuare „a doua procedură”).
9 Prin scrisoarea din 29 iulie 2015, DG Concurență a Comisiei a răspuns semnalând că o cerere de acces fusese deja formulată anterior de Edeka Verband pe seama reclamantei și că cele două documente solicitate, și anume decizia EIRD și cuprinsul, făceau deja obiectul primei cereri și, prin urmare, al deciziei de confirmare din prima procedură (denumită în continuare „decizia inițială din a doua procedură”). În aceeași decizie, DG Concurență a considerat în esență că cele două documente solicitate făceau parte din ansamblul documentelor la care accesul fusese deja refuzat în prima procedură și, în consecință, că argumentele pentru a respinge cererea anterioară, expuse în decizia inițială și în decizia de confirmare din prima procedură, se aplicau mutatis mutandis celei de a doua cereri.
10 Prin scrisoarea din 10 august 2015, reclamanta a solicitat Secretariatului General al Comisiei să reexamineze decizia inițială din a doua procedură.
11 Prin scrisoarea din 3 septembrie 2015, secretarul general al Comisiei a confirmat decizia inițială din a doua procedură (denumită în continuare „decizia atacată”). Mai întâi, la punctul 1 din decizia atacată, secretarul general al Comisiei a amintit că decizia inițială și decizia de confirmare din prima procedură respinseseră accesul la ansamblul documentelor referitoare la procedura EIRD în temeiul excepțiilor prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță și alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001, și anume protecția intereselor comerciale ale unei anume persoane fizice sau juridice, a obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit și, respectiv, a procesului decizional al instituției. În continuare, la punctul 2 din decizia atacată, secretarul general al Comisiei a amintit că decizia inițială din a doua procedură precizase că documentele solicitate de reclamantă, și anume versiunea neconfidențială a deciziei EIRD și cuprinsul, făceau parte din ansamblul documentelor referitoare la procedura EIRD, la care accesul îi fusese deja refuzat în cadrul primei proceduri, în care Edeka Verband acționase pe seama reclamantei. În plus, acesta a amintit că Comisia nu finalizase încă pregătirea unei versiuni neconfidențiale a deciziei EIRD și că procedura EIRD continua împotriva părților care nu erau pregătite pentru o tranzacție. În sfârșit, la punctul 3 din decizia atacată, secretarul general al Comisiei a considerat, în primul rând, că nu exista încă o versiune neconfidențială a deciziei EIRD și că era, așadar, imposibil să se admită cererea de acces la un document inexistent, în al doilea rând, că cererea de acces la cuprins făcea obiectul primei proceduri, în cadrul căreia reclamanta avusese deja o explicație detaliată a motivelor de refuz în decizia inițială și în decizia de confirmare din prima procedură, și, în al treilea rând, că decizia atacată confirmase doar respingerea cererii de acces din prima procedură, care rămăsese definitivă, întrucât nicio acțiune nu fusese introdusă în termen.
Procedura, faptele ulterioare depunerii cererii introductive și concluziile părților
12 Printr‑o cerere depusă la grefa Tribunalului la 2 noiembrie 2015, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
13 În cererea introductivă, reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea deciziei atacate;
– în subsidiar, anularea deciziei atacate în măsura în care Comisia a refuzat accesul la partea din decizia EIRD sau din cuprinsul dosarului său referitor la procedura EIRD a cărui confidențialitate nu a fost sau nu mai fusese invocată de întreprinderile vizate de respectiva decizie;
– cu titlu încă mai subsidiar, constatarea faptului că Comisia s‑a abținut în mod nelegal să întocmească și să îi comunice o versiune neconfidențială a deciziei EIRD sau a cuprinsului referitor la procedura EIRD;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
14 La 18 ianuarie 2016, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.
15 La 1 martie 2016, reclamanta a depus observații cu privire la excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie.
16 Prin Ordonanța din 26 octombrie 2016, Edeka‑Handelsgesellschaft Hessenring/Comisia (T‑611/15, nepublicată, EU:T:2016:643), cererea de constatare a abținerii de a acționa a fost respinsă ca inadmisibilă și excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie a fost respinsă în rest. S‑a dispus ca cererea privind cheltuielile de judecată să fie soluționată odată cu fondul.
17 La 28 octombrie 2016, Comisia a publicat, pe pagina sa de internet, o versiune provizorie neconfidențială a deciziei EIRD.
18 La 8 decembrie 2016, Comisia a depus la grefa Tribunalului memoriul în apărare.
19 La 23 ianuarie 2017, reclamanta a introdus, prin act separat, o cerere de nepronunțare parțială asupra fondului, în temeiul articolului 130 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.
20 La 23 ianuarie 2017, reclamanta a depus de asemenea la grefa Tribunalului replica, în care a precizat că menținea capătul de cerere privind anularea deciziei atacate în măsura în care aceasta refuza accesul la cuprins.
21 La 2 februarie 2017, președintele Tribunalului a reatribuit cauza unui alt judecător raportor.
22 La 10 martie 2017, Comisia și‑a depus observațiile cu privire la cererea de nepronunțare parțială asupra fondului introdusă de reclamantă.
23 La 10 martie 2017, Comisia a depus de asemenea la grefa Tribunalului duplica.
24 Prin Ordonanța din 22 iunie 2017, Edeka‑Handelsgesellschaft Hessenring/Comisia (T‑611/15, nepublicată, EU:T:2017:440), s‑a decis că nu mai era necesară pronunțarea cu privire la capătul de cerere privind anularea deciziei atacate în măsura în care aceasta refuzase accesul la versiunea neconfidențială a deciziei EIRD. S‑a dispus ca cererea privind cheltuielile de judecată să fie soluționată odată cu fondul.
25 Tribunalul (Camera a doua) a decis, în temeiul articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii.
În drept
26 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în urma ordonanțelor menționate la punctele 16 și 24 de mai sus, obiectul acțiunii este limitat la capătul de cerere privind anularea deciziei atacate în măsura în care aceasta a respins cererea de acces la cuprins.
27 În susținerea acțiunii, reclamanta invocă nouă motive întemeiate, în esență, primul, pe încălcarea obligației de motivare, al doilea, pe încălcarea obligației de a informa cu privire la căile de atac de care aceasta dispunea, al treilea, pe încălcarea articolului 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, al patrulea, pe încălcarea articolului 4 alineatul (2) prima liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, al cincilea, pe încălcarea articolului 4 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001, al șaselea, pe încălcarea articolului 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001, al șaptelea, pe încălcarea dreptului fundamental de acces la documente, al optulea, pe încălcarea dreptului fundamental de acces la documente și a principiului proporționalității, al nouălea, pe încălcarea articolului 101 TFUE.
28 Având în vedere motivele și argumentele invocate de reclamantă, Tribunalul consideră oportun să le regrupeze și să le reorganizeze.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare
29 În cadrul primului motiv, reclamanta susține în esență că decizia atacată încalcă obligația de motivare consacrată la articolul 296 al doilea paragraf TFUE și la articolul 8 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1049/2001. Potrivit reclamantei, decizia atacată nu conține motivele de refuz al accesului la documentul solicitat, ci face referire numai la faptul că reclamanta ar fi primit deja o explicație detaliată cu privire la aceste motive în decizia inițială din prima procedură, în decizia de confirmare din prima procedură și în decizia inițială din a doua procedură. Trimiterea la motivele prezentate în aceste decizii ar fi insuficientă. Pe de o parte, cele două proceduri erau distincte și adresate unor persoane juridice diferite și, prin urmare, ar trebui să fie luate în considerare în mod izolat, astfel cum ar reieși deja din Ordonanța din 26 octombrie 2016, Edeka‑Handelsgesellschaft Hessenring/Comisia (T‑611/15, nepublicată, EU:T:2016:643). Pe de altă parte, motivele refuzului ar fi trebuit să fie expuse în însăși decizia atacată, având în vedere dreptul fundamental pe care îl constituie obligația de motivare ca parte a dreptului fundamental la o bună administrare și a dreptului fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă, în conformitate cu dispozițiile coroborate ale articolului 6 alineatul (1) TUE cu cele ale articolului 41 alineatul (2) litera (c) și ale articolului 47 primul paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în caz contrar, nu s‑ar permite nici reclamantei să își exercite dreptul la o cale de atac jurisdicțională în cele mai bune condiții, nici instanței Uniunii Europene să își exercite controlul. În plus, decizia atacată nu ar conține niciun motiv de refuz autonom privind cererea de acces la cuprins.
30 Comisia contestă argumentele reclamantei.
31 Potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă de articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie să fie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii sau alte persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă cerințele impuse de respectivul articol 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare a acestuia, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea Hotărârea din 7 iulie 2011, Valero Jordana/Comisia, T‑161/04, nepublicată, EU:T:2011:337, punctul 48 și jurisprudența citată).
32 Din jurisprudență reiese de asemenea că o motivare prin trimitere poate fi admisă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 1998, Parlamentul/Gaspari, C‑316/97 P, EU:C:1998:558, punctul 27, Hotărârea din 11 mai 2000, Pipeaux/Parlamentul, T‑34/99, EU:T:2000:125, punctul 18, și Hotărârea din 12 mai 2016, Zuffa/EUIPO (ULTIMATE FIGHTING CHAMPIONSHIP), T‑590/14, nepublicată, EU:T:2016:295, punctul 43 și jurisprudența citată]. În plus, jurisprudența a considerat deja că trimiterea făcută într‑un act la un act distinct trebuie să fie examinată în raport cu articolul 296 TFUE și nu încalcă obligația de motivare care incumbă instituțiilor Uniunii Europene (Hotărârea din 30 martie 2000, Kish Glass/Comisia, T‑65/96, EU:T:2000:93, punctul 51).
33 În speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 11 de mai sus, în primul rând, trebuie să se constate că decizia atacată susține că cererea de acces la cuprins făcea deja obiectul primei proceduri, în care „[Edeka Verband] acționa pe seama reclamantei”, și că, în consecință, decizia atacată era de confirmare doar în ceea ce privește respingerea cererii de acces în prima procedură. În al doilea rând, decizia atacată consideră că refuzul accesului în prima procedură se întemeia pe excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță și alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001. În al treilea rând, decizia atacată subliniază că era necesar să se facă o trimitere la decizia inițială și decizia de confirmare din prima procedură, precizând că în aceste decizii reclamanta avusese deja o explicație detaliată a motivelor de refuz.
34 În plus, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 7 de mai sus, în primul rând, decizia de confirmare din prima procedură la care face trimitere decizia atacată precizează că respingerea cererii de acces la documentele dosarului din procedura EIRD, inclusiv cuprinsul, se întemeia pe excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță și alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001. În al doilea rând, decizia de confirmare din prima procedură arată că accesul deplin, precum și accesul parțial la documente fuseseră refuzate în temeiul unei prezumții generale de confidențialitate, întemeiate pe articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 și pe baza unei interpretări și a unei aplicări coerente a normelor și a obiectivelor diferite prevăzute, pe de o parte, de Regulamentul nr. 1049/2001 și, pe de altă parte, de Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004. În al treilea rând, decizia de confirmare din prima procedură susține că respingerea cererii de acces la documente se întemeia pe lipsa unui interes public superior al divulgării sale, în sensul Regulamentului nr. 1049/2001, care nu poate să corespundă interesului reclamantei de a introduce o acțiune în despăgubiri.
35 Rezultă din aceasta că decizia atacată, pe de o parte, prezintă ea însăși motivele menționate la punctul 33 de mai sus și, pe de altă parte, trimite la motivele, amintite la punctul 34 de mai sus, care figurează în decizia de confirmare din prima procedură.
36 În ceea ce privește trimiterea la motivele deciziei de confirmare din prima procedură, trebuie să se arate că, în speță, desigur, decizia atacată nu constituie în privința reclamantei un act pur confirmativ al acestei decizii de confirmare, astfel cum s‑a precizat deja la punctul 61 din Ordonanța din 26 octombrie 2016, Edeka‑Handelsgesellschaft Hessenring/Comisia (T‑611/15, nepublicată, EU:T:2016:643).
37 Cu toate acestea, din dosar reiese că decizia inițială și decizia de confirmare din prima procedură au intervenit într‑un context cunoscut al reclamantei. Astfel, reclamanta a amintit, în cererea sa de acces, desfășurarea acestei prime proceduri. În plus, nu se contestă, în speță, că decizia de confirmare din prima procedură fusese adusă la cunoștință reclamantei înainte de introducerea cererii sale de acces din a doua procedură (a se vedea în acest sens Ordonanța din 26 octombrie 2016, Edeka‑Handelsgesellschaft Hessenring/Comisia, T‑611/15, nepublicată, EU:T:2016:643, punctul 52).
38 Prin urmare, indiferent de caracterul autonom al primei și al celei de a doua proceduri, trimiterea pe care decizia atacată o face la motivele cuprinse în decizia de confirmare din prima procedură nu poate fi, în împrejurările speței, de natură să încalce obligația de motivare.
39 În plus, caracterul suficient al acestei motivări prin trimitere este confirmat de conținutul cererii introductive. Astfel, argumentele reclamantei în cadrul prezentei acțiuni privesc motivele deciziei atacate, precum și motivele deciziei de confirmare din prima procedură, la care trimite decizia atacată.
40 În plus, contrar celor susținute de reclamantă, decizia atacată conține motive de refuz privind în mod specific cererea de acces la cuprins. În această privință, pe de o parte, trebuie să se constate că, la punctele 2 și 3 din decizia atacată, Comisia susține că cuprinsul făcea parte din ansamblul documentelor referitoare la procedura EIRD, la care accesul fusese deja refuzat în cadrul primei proceduri, în care Edeka Verband acționa, potrivit Comisiei, pe seama reclamantei. Pe de altă parte, reclamanta avusese deja o explicație detaliată a motivelor de respingere a cererii de acces la cuprins în decizia de confirmare din prima procedură (a se vedea punctele 7 și 11 de mai sus).
41 În orice caz, motivarea deciziei atacate, inclusiv motivarea sa prin trimitere, este suficientă pentru ca reclamanta să fi fost în măsură să cunoască motivele de respingere a cererii de acces care îi fuseseră opuse și să le conteste în mod util în fața instanței Uniunii. Astfel, întrucât motivarea deciziei atacate nu a fost de natură să aducă atingere dreptului la o cale de atac jurisdicțională al reclamantei și controlului pe care Tribunalul trebuie să îl exercite cu privire la decizia atacată, aceasta nu a putut fi adoptată cu încălcarea dreptului fundamental pe care îl constituie obligația de motivare ca parte a dreptului fundamental la o bună administrare și a dreptului fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă.
42 Din cele ce precedă rezultă că decizia atacată îndeplinește cerințele de motivare ale articolului 296 al doilea paragraf TFUE și ale articolului 8 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 1049/2001.
43 Primul motiv trebuie, așadar, să fie înlăturat ca nefondat.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de a informa reclamanta cu privire la căile de atac de care dispunea
44 Reclamanta susține că decizia atacată nu conține nicio informație cu privire la căile de atac de care dispunea, ceea ce ar încălca dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, consacrat de dispozițiile coroborate ale articolului 6 alineatul (1) TUE cu cele ale articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale, și dreptul la informare cu privire la căile de atac jurisdicționale prevăzut la articolul 8 alineatul (1) a treia teză din Regulamentul nr. 1049/2001. În plus, informațiile oferite în această privință în prima procedură nu ar putea fi luate în considerare pentru analiza legalității deciziei atacate, având în vedere că solicitanții și beneficiarii erau diferiți în ambele proceduri.
45 Comisia contestă argumentele reclamantei.
46 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001 impune în mod explicit instituției în cauză care refuză în tot sau în parte accesul la documentul solicitat „[să] informe[ze] solicitantul cu privire la căile de atac de care dispune, și anume introducerea unei acțiuni în justiție împotriva instituției și/sau formularea unei plângeri adresate Ombudsmanului, în conformitate cu condițiile prevăzute la articolele [263 și 228 TFUE]”.
47 În speță, trebuie să se constate că, spre deosebire de decizia de confirmare din prima procedură, decizia atacată nu conține nicio informație cu privire la căile de atac de care dispunea reclamanta. Astfel, Comisia a interpretat decizia atacată ca fiind confirmativă doar în ceea ce privește respingerea cererii de acces din prima procedură, o interpretare potrivit căreia, așadar, nicio cale de atac nu era astfel disponibilă (a se vedea punctul 11 de mai sus).
48 Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 61 din Ordonanța din 26 octombrie 2016, Edeka‑Handelsgesellschaft Hessenring/Comisia (T‑611/15, nepublicată, EU:T:2016:643), decizia atacată nu constituie, în privința reclamantei, un act pur confirmativ al deciziei de confirmare din prima procedură și, prin urmare, poate să facă obiectul unei acțiuni în temeiul articolului 263 TFUE.
49 Cu toate acestea, în împrejurările speței și ținând seama în special de trimiterea făcută în decizia atacată la motivarea cuprinsă în decizia de confirmare din prima procedură, nu se poate considera că încălcarea obligației impuse Comisiei de a aminti căile de atac în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001 în decizia atacată a constituit o nelegalitate de natură să determine anularea deciziei respective cu privire la acest aspect. Astfel, în orice ipoteză, trebuie să se constate că, în pofida lipsei informării cu privire la căile de atac disponibile împotriva deciziei atacate, reclamanta a putut să aibă cunoștință de acestea și să introducă prezenta acțiune în anulare.
50 Rezultă din aceasta că, în speță, omisiunea de a informa reclamanta cu privire la căile de atac de care dispunea nu poate să constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură de natură să determine anularea deciziei atacate, o astfel de omisiune neavând niciun impact asupra situației juridice a reclamantei.
51 Prin urmare, al doilea motiv trebuie înlăturat ca inoperant.
Cu privire la al treilea, la al patrulea și la al nouălea motiv, întemeiate pe încălcarea articolului 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 și a articolului 101 TFUE
52 Având în vedere argumentele invocate de reclamantă, trebuie să se regrupeze al treilea, al patrulea și al nouălea motiv și să fie împărțite în două aspecte. Primul aspect este întemeiat pe lipsa unei prezumții generale de confidențialitate și pe încălcarea articolului 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001. Al doilea aspect este întemeiat pe existența unui interes public superior al divulgării documentului solicitat și pe încălcarea articolului 101 TFUE.
Cu privire la primul aspect al celui de al treilea, al patrulea și al nouălea motiv, întemeiat pe lipsa unei prezumții generale de confidențialitate și pe încălcarea articolului 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001
53 Reclamanta susține în esență că decizia atacată, întrucât a respins în tot cererea sa de acces la cuprins, a încălcat excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, aceste excepții trebuind să fie interpretate în mod strict . În această privință, mai întâi, o prezumție generală de confidențialitate nu ar fi aplicabilă în speță, având în vedere că cererea de acces nu viza ansamblul documentelor din dosar, ci un singur document desemnat în mod concret. Apoi, cuprinsul nu ar face parte, prin natura sa, din documentele dosarului unei proceduri în materie de înțelegeri pentru care prezumția generală de confidențialitate fusese stabilită, ci, dimpotrivă, acesta ar fi un document pentru care ar trebui „să se evalueze comparativ, în fiecare caz în parte, diferitele interese care justifică comunicarea sau protecția documentelor în cauză”. Astfel, în măsura în care cuprinsul nu ar face decât să enumere documentele cuprinse în dosar, accesul la acest document nu ar putea să aducă atingere intereselor protejate de articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001. În sfârșit, Comisia nu ar fi expus motivele pentru care respingerea cererii de acces la cuprins era necesară pentru protejarea intereselor vizate de excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.
54 Comisia contestă argumentele reclamantei.
55 Cu titlu introductiv, trebuie să se amintească reglementarea aplicabilă în speță, precum și principiile jurisprudențiale elaborate în materie de acces la documente.
56 În temeiul articolului 15 alineatul (3) TFUE și al articolului 42 din Carta drepturilor fundamentale, orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul statutar într‑un stat membru are drept de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, sub rezerva principiilor și condițiilor care vor fi stabilite prin regulamente, în conformitate cu articolul 15 alineatul (3) al doilea paragraf TFUE.
57 Pe acest temei, Regulamentul nr. 1049/2001 vizează conferirea către public a unui drept de acces cât mai larg posibil, fiind în același timp condiționat, după cum reiese în special din sistemul de excepții prevăzut la articolul 4, de anumite limite întemeiate pe considerente de interes public sau privat (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 61 și jurisprudența citată).
58 Mai precis, Regulamentul nr. 1049/2001 prevede la articolul 4 un regim de excepții care permite instituțiilor să respingă cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului acestuia din urmă ar putea aduce atingere unuia dintre interesele protejate prin acest articol (Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia și alții/API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, EU:C:2010:541, punctul 71).
59 Cu toate acestea, din moment ce astfel de excepții derogă de la principiul accesului cât mai larg posibil al publicului la documente, ele trebuie interpretate și aplicate în mod strict (a se vedea Hotărârea din 21 iulie 2011, Suedia/MyTravel și Comisia, C‑506/08 P, EU:C:2011:496, punctul 75 și jurisprudența citată).
60 Astfel, pentru a justifica respingerea cererii de acces la un document a cărui divulgare este solicitată, nu este suficient, în principiu, ca acest document să intre sub incidența unei activități menționate la articolul 4 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1049/2001. Instituția în cauză trebuie deopotrivă să furnizeze explicații cu privire la modul în care accesul la documentul respectiv ar putea aduce atingere în mod concret și efectiv interesului protejat printr‑o excepție prevăzută la acest articol (Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P și C‑52/05 P, EU:C:2008:374, punctul 49, și Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 64).
61 Totuși, Curtea a recunoscut că instituției în cauză îi era permis să se întemeieze în această privință pe prezumții generale aplicate anumitor categorii de documente, considerații similare fiind susceptibile să se aplice cererilor de divulgare cu privire la documente de aceeași natură (a se vedea Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P și C‑52/05 P, EU:C:2008:374, punctul 50).
62 În ceea ce privește, în special, accesul la documentele cuprinse în dosarul administrativ referitor la o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE, instanța Uniunii a considerat că Comisia era îndreptățită să prezume, fără a efectua o examinare individuală și concretă a fiecăruia dintre aceste documente, că divulgarea lor ar aduce, în principiu, atingere atât protecției obiectivelor activităților de inspecție și de anchetă, cât și protecției intereselor comerciale ale întreprinderilor părți la procedură, care sunt strâns legate într‑un astfel de context (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctele 79 și 93 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 13 septembrie 2013, Țările de Jos/Comisia, T‑380/08, EU:T:2013:480, punctul 42 și jurisprudența citată).
63 Totuși, recunoașterea unei astfel de prezumții generale nu exclude posibilitatea de a dovedi că un anumit document, a cărui divulgare este solicitată, nu face obiectul prezumției menționate sau că există, în temeiul articolului 4 alineatul (2) in fine din Regulamentul nr. 1049/2001, un interes public superior care justifică divulgarea acestui document (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 100 și jurisprudența citată).
64 Trebuie, de asemenea, să se arate cu titlu introductiv că, în speță, documentul la care a fost refuzat accesul este cuprinsul din dosarul administrativ al Comisiei în procedura EIRD, aceasta fiind o procedură referitoare la aplicarea articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE.
65 În plus, din dosar reiese că, în momentul introducerii cererii de acces de către reclamantă, procedura EIRD nu era încă încheiată (a se vedea punctele 2, 8 și 11 de mai sus).
66 Pe de altă parte, decizia atacată s‑a întemeiat efectiv pe prezumția că divulgarea cuprinsului ar aduce, în principiu, atingere obiectivelor activităților de anchetă, protejate de excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 (a se vedea punctele 7 și 11 de mai sus).
67 În lumina acestor considerații introductive trebuie să se examineze temeinicia argumentelor reclamantei.
68 În primul rând, este necesar să se înlăture argumentul reclamantei potrivit căruia prezumția generală de confidențialitate nu ar fi aplicabilă în speță, având în vedere că cererea de acces viza un singur document.
69 În această privință, trebuie să se arate că cauza în care Curtea a recunoscut existența unei prezumții generale de confidențialitate privind documentele din dosarul administrativ aferent unei proceduri de aplicare a articolului 101 TFUE era efectiv caracterizată de faptul că cererea de acces în discuție nu viza un singur document, ci un ansamblu de documente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12P, EU:C:2014:112, punctul 69). De asemenea, o mare parte din cauzele în care jurisprudența a admis aplicarea prezumțiilor generale de confidențialitate aveau ca obiect cereri de acces care vizau un ansamblu de documente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12P, EU:C:2014:112, punctul 67 și jurisprudența citată).
70 Cu toate acestea, contrar celor susținute de reclamantă, întemeindu‑se pe Hotărârea din 7 iulie 2015, Axa Versicherung/Comisia (T‑677/13, EU:T:2015:473), din jurisprudența Curții nu reiese că o prezumție generală de refuz al accesului s‑ar aplica numai în cazul în care cererea de acces privește întregul dosar, astfel cum a arătat Curtea la punctul 41 din Hotărârea din 14 iulie 2016, Sea Handling/Comisia (C‑271/15 P, nepublicată, EU:C:2016:557).
71 În plus, Curtea și Tribunalul au admis deja aplicarea unor prezumții generale de confidențialitate, indiferent de numărul de documente vizate de cererea de acces și chiar atunci când un singur document făcuse obiectul cererii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2016, Sea Handling/Comisia, C‑271/15 P, nepublicată, EU:C:2016:557, punctul 41, Hotărârea din 25 septembrie 2014, Spirlea/Comisia, T‑306/12, EU:T:2014:816, punctele 74 și 75, și Hotărârea din 25 octombrie 2013, Beninca/Comisia, T‑561/12, nepublicată, EU:T:2013:558, punctele 1, 24 și 32).
72 Astfel, este un criteriu calitativ, și anume faptul că documentele se raportează la aceeași procedură, cel care determină aplicarea prezumției generale de refuz, iar nu un criteriu cantitativ, și anume numărul mai mult sau mai puțin ridicat al documentelor vizate de cererea de acces (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 septembrie 2014, Spirlea/Comisia, T‑306/12, EU:T:2014:816, punctul 75 și jurisprudența citată).
73 Desigur, jurisprudența menționată la punctele 70-72 de mai sus privea cererile de acces la documente aferente unor proceduri diferite de cea din speță. Cu toate acestea, principiul care rezultă din această jurisprudență, și anume că o prezumție generală de confidențialitate se poate aplica indiferent de numărul de documente vizate de cererea de acces, și chiar și atunci când un singur document face obiectul cererii, poate fi transpus în speță prin analogie.
74 Astfel, indiferent de numărul documentelor care fac obiectul cererii de acces, accesul la documentele unei proceduri de aplicare a articolului 101 TFUE nu poate fi acordat fără a se ține seama de aceleași norme stricte în ceea ce privește prelucrarea informațiilor obținute sau stabilite în cadrul unei astfel de proceduri, prevăzute de Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004.
75 În al doilea rând, trebuie să se respingă argumentul reclamantei potrivit căruia cuprinsul nu ar putea intra sub incidența unei prezumții generale de confidențialitate, din cauza naturii speciale a acestui document.
76 Desigur, cuprinsul este un document care prezintă caracteristici specifice, în sensul că nu are un conținut propriu, în măsura în care nu face decât un rezumat al conținutului dosarului. Cu toate acestea, în primul rând, acesta este un document organizator din dosarul referitor la procedura în cauză care, astfel, face parte din ansamblul documentelor aferente acesteia. În al doilea rând, acesta este un document care enumeră toate documentele care figurează în dosar, indică titlul acestora și le identifică. În al treilea rând, în măsura în care cuprinsul face o trimitere la fiecare document din dosar, acesta constituie un document care reflectă ansamblul documentelor din dosar, precum și anumite informații referitoare la conținutul documentelor respective. În al patrulea rând, astfel cum arată Comisia, cuprinsul permite să se vadă toate demersurile efectuate de Comisie în procedura în materie de înțelegeri. Astfel, cuprinsul dosarului în materie de înțelegeri poate conține informații relevante și precise referitoare la conținutul dosarului.
77 Rezultă din aceasta că, contrar celor susținute de reclamantă, comunicarea elementelor care figurează în cuprins ar putea, la fel ca divulgarea documentelor în sine, să aducă atingere intereselor protejate prin excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, în măsura în care aceasta are ca rezultat aducerea la cunoștința unui terț a unor informații comerciale sensibile sau a unor informații privind ancheta în curs de desfășurare. În plus, argumentul reclamantei întemeiat pe Hotărârea din 15 decembrie 2011, CDC Hydrogene Peroxide/Comisia (T‑437/08, EU:T:2011:752), nu poate fi admis, având în vedere că această hotărâre este anterioară Hotărârii din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW (C‑365/12 P, EU:C:2014:112), care a recunoscut o prezumție generală de confidențialitate aplicabilă documentelor care figurează în dosarul administrativ referitor la o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE (a se vedea punctul 62 de mai sus).
78 Cu atât mai mult, trebuie să se arate că motivele care au determinat Curtea, în Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW (C‑365/12 P, EU:C:2014:112), să recunoască o astfel de prezumție generală de confidențialitate sunt aplicabile și cuprinsului unui astfel de dosar.
79 În această privință, mai întâi, trebuie amintit că Curtea a arătat că excepțiile de la dreptul de acces la documente care figurează în special la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 nu pot, atunci când documentele avute în vedere în cererea de acces fac parte dintr‑un domeniu specific al dreptului Uniunii, precum în cazul unei proceduri de aplicare a articolului 101 TFUE, să fie interpretate fără a ține cont de normele specifice care reglementează accesul la aceste documente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 83).
80 În continuare, Curtea a considerat că, în cadrul unei proceduri de aplicare a articolului 101 TFUE, anumite dispoziții ale Regulamentelor nr. 1/2003 și nr. 773/2004 reglementau în mod restrictiv utilizarea documentelor care figurează în dosarul privind procedura respectivă, întrucât acestea prevedeau că părțile la o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE nu beneficiau de un drept de acces nelimitat la documentele care figurează în dosarul Comisiei și că terții, cu excepția autorilor unei plângeri, nu dispuneau în cadrul unei astfel de proceduri de dreptul de acces la documentele din dosarul Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctele 86 și 87).
81 În plus, Curtea a considerat că a permite un acces generalizat, în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, la documentele care figurează într‑un dosar privind aplicarea articolului 101 TFUE ar fi fost de natură să pună în pericol echilibrul pe care legiuitorul Uniunii dorise să îl asigure în Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004 între obligația întreprinderilor în cauză de a comunica Comisiei informații eventual sensibile din punct de vedere comercial, cu scopul de a permite acesteia să determine existența unei înțelegeri și să aprecieze compatibilitatea înțelegerii respective cu articolul menționat, pe de o parte, și garanția unei protecții întărite acordate, în temeiul secretului profesional și al secretului comercial, informațiilor astfel transmise Comisiei, pe de altă parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 90 și jurisprudența citată).
82 În sfârșit, Curtea a subliniat că, desigur, dreptul de a consulta dosarul administrativ în cadrul unei proceduri de aplicare a articolului 101 TFUE și dreptul de acces la documente în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 sunt diferite din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, nu este însă mai puțin adevărat că ele conduceau la o situație comparabilă din punct de vedere funcțional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 89 și jurisprudența citată).
83 Din această jurisprudență rezultă că prezumția generală de confidențialitate aplicabilă în cazul documentelor care figurează în dosarul administrativ privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE este întemeiată, în esență, pe o interpretare a excepțiilor de la dreptul de acces la documente prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 care să țină seama de norme stricte în ceea ce privește prelucrarea informațiilor obținute sau stabilite în cadrul unei astfel de proceduri, prevăzute de Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004.
84 Cu alte cuvinte, această prezumție se întemeiază pe premisa că procedura în discuție stabilește un regim specific pentru accesul la documente. Existența acestui regim permite să se prezume că, în principiu, divulgarea acestor documente ar putea aduce atingere obiectivului procedurii din care fac parte acestea (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate în cauza Consiliul/Access Info Europe, C‑280/11 P, EU:C:2013:325, punctul 75).
85 Astfel cum susține Comisia, faptul că documentul a cărui divulgare este solicitată face parte din dosarul administrativ aferent unei proceduri de aplicare a articolului 101 TFUE este suficient, în speță, pentru a justifica aplicarea unei prezumții generale de confidențialitate a documentelor privind o astfel de procedură, indiferent de numărul de documente vizate de cerere (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 14 iulie 2016, Sea Handling/Comisia, C‑271/15 P, nepublicată, EU:C:2016:557, punctul 41).
86 În consecință, decizia atacată a susținut în mod întemeiat că cuprinsul intra sub incidența prezumției generale de confidențialitate aplicabil documentelor care figurează în dosarul administrativ referitor la o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE.
87 În al treilea rând, trebuie să se respingă argumentul reclamantei potrivit căruia, în speță, Comisia nu ar fi expus motivele pentru care divulgarea documentului solicitat putea aduce atingere intereselor protejate prin excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.
88 Astfel, după cum arată Comisia, în cazul în care se aplică o prezumție generală de respingere a cererii de acces, instituția vizată trebuie să precizeze pe ce considerații de ordin general își întemeiază prezumția că divulgarea documentelor ar aduce atingere unuia dintre interesele protejate prin excepțiile prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001, iar aceasta fără a fi obligată să efectueze o apreciere concretă a conținutului fiecăruia dintre aceste documente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia și alții/API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, EU:C:2010:541, punctul 76).
89 În speță, trebuie să se constate că decizia atacată a precizat că prezumția generală de confidențialitate invocată a fost întemeiată, pe de o parte, pe protecția obiectivelor activităților de anchetă desfășurate în cadrul procedurii EIRD, în conformitate cu excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, și, pe de altă parte, pe o interpretare a normelor din acest regulament în concordanță cu normele speciale prevăzute de Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004. În plus, Comisia a precizat că cuprinsul făcea parte din dosarul administrativ în procedura EIRD, care nu era încă finalizată, și că divulgarea publică a documentelor solicitate, inclusiv a cuprinsului, risca să compromită anchetele în curs de desfășurare și să aducă atingere normelor de confidențialitate, dreptului la apărare și intereselor comerciale ale părților care fac obiectul anchetei (a se vedea punctele 7 și 11 de mai sus).
90 Din cele ce precedă reiese că, întemeindu‑se pe prezumția că divulgarea cuprinsului aducea atingere, în principiu, obiectivelor activităților de anchetă protejate prin excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, decizia atacată nu a încălcat dispozițiile acestui articol.
91 Rezultă că primul aspect al celui de al treilea, de al patrulea și de al nouălea motiv trebuie înlăturat ca nefondat.
Cu privire la al doilea aspect al celui de al treilea, al patrulea și al nouălea motiv, întemeiat pe existența unui interes public superior care justifică divulgarea documentului solicitat și pe încălcarea articolului 101 TFUE
92 În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al treilea, al patrulea și al nouălea motiv, în primul rând, reclamanta susține în esență existența unui interes public superior de a avea acces la cuprins pentru a examina „posibilitatea unei acțiuni în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de înțelegere”. Pe de o parte, acțiunile în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de înțelegere ar reprezenta un interes public superior, având în vedere că acestea ar întări „caracterul operațional al normelor Uniunii referitoare la concurență” și că ar contribui „astfel la menținerea unei concurențe reale în Uniune”. Pe de altă parte, numai consultarea cuprinsului ar permite reclamantei să își facă o opinie cu privire la problema dacă documentele care sunt enumerate în acesta pot fi necesare în sprijinul unei eventuale acțiuni în despăgubire. În al doilea rând, reclamanta susține că decizia atacată încalcă articolul 101 TFUE, în măsura în care respingerea cererii de acces la cuprins o împiedică, în practică, să își exercite efectiv dreptul la repararea prejudiciului pe care îl are în temeiul acestui articol.
93 Comisia contestă argumentele reclamantei.
94 Cu titlu introductiv, trebuie amintit, astfel cum rezultă din jurisprudența menționată la punctul 63 de mai sus, că recunoașterea unei prezumții generale de confidențialitate nu exclude posibilitatea de a demonstra că un anumit document, a cărui divulgare se solicită, nu intră sub incidența prezumției respective sau că există, în temeiul articolului 4 alineatul (2) ultima teză din Regulamentul nr. 1049/2001, un interes public superior care justifică divulgarea documentului vizat.
95 În această privință, este necesar să se arate că orice persoană este îndreptățită să solicite repararea prejudiciului pe care i l‑ar fi cauzat o încălcare a articolului 101 TFUE. Un asemenea drept consolidează caracterul operațional al normelor Uniunii în materie de concurență, contribuind astfel la menținerea unei concurențe reale în Uniunea Europeană (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 104 și jurisprudența citată).
96 Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței, revine celui care susține existența unui interes public superior obligația de a invoca în mod concret împrejurările care justifică divulgarea documentelor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Technische Glaswerke Ilmenau, C‑139/07 P, EU:C:2010:376, punctul 62). Expunerea unor considerații de ordin pur general nu poate fi suficientă pentru a demonstra că un interes public superior primează în raport cu motivele care justifică refuzul divulgării documentelor în cauză (a se vedea Hotărârea din 25 septembrie 2014, Spirlea/Comisia, T‑669/11, EU:T:2014:814, punctul 92 și jurisprudența citată).
97 Mai precis, revine oricărei persoane care dorește repararea prejudiciului suferit ca urmare a unei încălcări a articolului 101 TFUE sarcina să stabilească necesitatea acesteia de a avea acces la unul sau la altul dintre documentele care figurează în dosarul Comisiei pentru ca aceasta să poată evalua comparativ, de la caz la caz, interesele care justifică comunicarea unor astfel de documente și protecția acestora, luând în considerare toate elementele relevante ale cauzei (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 107 și jurisprudența citată).
98 În lipsa unei asemenea necesități, interesul care există pentru a obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a unei încălcări a articolului 101 TFUE nu poate constitui un interes public superior, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2014, Comisia/EnBW, C‑365/12 P, EU:C:2014:112, punctul 108 și jurisprudența citată).
99 În plus, interesul care este reprezentat doar de un prejudiciu suferit de o întreprindere privată în contextul unei încălcări a articolului 101 TFUE nu poate fi calificat ca fiind „public” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2016, Sea Handling/Comisia, C‑271/15 P, nepublicată, EU:C:2016:557, punctele 97 și 98, și Hotărârea din 20 martie 2014, Reagens/Comisia, T‑181/10, nepublicată, EU:T:2014:139, punctul 142).
100 În speță, trebuie să se arate că, în decizia atacată, pe de o parte, Comisia a considerat că trebuia să se prezume că divulgarea cuprinsului putea să aducă atingere protecției activităților de anchetă, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001. Pe de altă parte, Comisia a apreciat că niciun interes public superior, în sensul articolului 4 alineatul (2) ultima teză din acest regulament, nu justifica divulgarea cuprinsului, întrucât acest interes nu putea să corespundă interesului reclamantei de a introduce o acțiune în despăgubire (a se vedea punctele 7 și 11 de mai sus).
101 Argumentele reclamantei nu pot repune în discuție această apreciere.
102 În primul rând, trebuie să se arate că reclamanta s‑a limitat la a invoca faptul că accesul la cuprins i‑ar permite „să își facă o opinie cu privire la aspectul dacă documentele care [erau] enumerate în acesta p[u]t[eau] fi necesare în sprijinul unei eventuale acțiuni în despăgubire”. Or, acest argument, foarte general, nu este suficient pentru a demonstra în ce mod respingerea cererii de acces la cuprins ar împiedica reclamanta să își exercite efectiv dreptul la repararea prejudiciului. Astfel, reclamanta nu își susține deloc concluzia potrivit căreia accesul la cuprins ar fi indispensabilă pentru a‑i permite să introducă o astfel de acțiune în despăgubire.
103 În aceste împrejurări, interesul de a obține repararea prejudiciului eventual suferit ca urmare a unei încălcări a articolului 101 TFUE nu poate constitui un interes public superior, în sensul articolului 4 alineatul (2) ultima teză din Regulamentul nr. 1049/2001.
104 În al doilea rând, astfel cum susține Comisia, decizia atacată nu poate reprezenta o încălcare a articolului 101 TFUE, ținând seama că această decizie nu se întemeiază pe această dispoziție, ci pe dispozițiile Regulamentului nr. 1049/2001.
105 Astfel, reclamanta nu a reușit să demonstreze nici că documentul a cărui divulgare se solicita nu intra în domeniul de aplicare al prezumției generale de confidențialitate, nici că exista un interes public superior care să justifice divulgarea acestui document.
106 Rezultă că cel de al doilea aspect al celui de al treilea, al patrulea și al nouălea motiv trebuie să fie înlăturat. În consecință, al treilea, al patrulea și al nouălea motiv trebuie înlăturate în ansamblul lor.
Cu privire la al șaptelea și la al optulea motiv, întemeiate pe încălcarea dreptului fundamental de acces la documente și a principiului proporționalității
107 Pe de o parte, reclamanta susține că excepțiile prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 nu se aplică în speță și că, în consecință, decizia atacată a încălcat dreptul fundamental de acces la documente, prevăzut la articolul 6 alineatul (1) TUE, coroborat cu articolul 42 din Carta drepturilor fundamentale, cu articolul 15 alineatul (3) TFUE și cu articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001. Pe de altă parte, reclamanta invocă o încălcare a dispozițiilor dreptului fundamental de acces la documente și a principiului proporționalității, având în vedere că Comisia chiar a refuzat accesul la o parte din cuprins care nu făcea obiectul niciunei cereri de confidențialitate.
108 Comisia contestă argumentele reclamantei.
109 În ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului fundamental de acces la documente, este suficient să se arate, astfel cum a fost amintit la punctele 57 și 58 de mai sus, că acest drept este supus unor limite întemeiate pe rațiuni de interes public sau privat, după cum reiese, în special, din regimul de excepții prevăzut la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001. Or, în speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 90 de mai sus, accesul la documentul solicitat era supus unor limite întemeiate pe rațiuni de interes public care intră sub incidența unei prezumții generale de confidențialitate, întemeiată în special pe excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.
110 În ceea ce privește argumentul întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității care rezultă din respingerea în parte a cererii de acces la documentul solicitat, este suficient să se amintească că documentele care fac parte din dosarul EIRD ies din sfera obligației de a se divulga, integral sau parțial, conținutul lor, având în vedere că le este aplicabilă prezumția generală de confidențialitate menționată la punctul 78 de mai sus (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Éditions Odile Jacob, C‑404/10 P, EU:C:2012:393, punctul 133, și Hotărârea din 14 iulie 2016, Sea Handling/Comisia, C‑271/15 P, nepublicată, EU:C:2016:557, punctul 63).
111 Rezultă că decizia atacată nu poate fi considerată ca fiind adoptată cu încălcarea dreptului fundamental de acces la documente și a principiului proporționalității.
112 În consecință, al șaptelea și al optulea motiv trebuie înlăturate ca nefondate.
Cu privire la al cincilea și la al șaselea motiv, întemeiate pe încălcarea articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001
113 Prin intermediul celui de al cincilea și al celui de al șaselea motiv, reclamanta susține în esență că cuprinsul nu ar fi un document vizat de excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (3) primul și al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001 și, prin urmare, că decizia atacată încalcă aceste norme de excepție.
114 Comisia contestă argumentele reclamantei.
115 În această privință, în primul rând, este suficient să se constate că decizia atacată nu este întemeiată pe excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001. Prin urmare, argumentul reclamantei întemeiat pe încălcarea acestei dispoziții este inoperant.
116 În al doilea rând, astfel cum susține Comisia, reclamanta se limitează la a invoca circumstanța că documentul în cauză nu este vizat de excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 1049/2001, fără a preciza însă în niciun fel această afirmație. Astfel, reclamanta nu demonstrează în ce mod cuprinsul nu poate fi considerat un „document întocmit de o instituție pentru uzul său intern”.
117 În orice caz, eventuale erori de drept sau de apreciere săvârșite de Comisie în cadrul punerii în aplicare a excepțiilor prevăzute la articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001 nu ar avea, în speță, nicio consecință asupra legalității deciziei atacate, din moment ce s‑a considerat că Comisia era îndreptățită să prezume că cuprinsul intra sub incidența excepției prevăzute la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din același regulament.
118 Rezultă că decizia atacată nu poate, în niciun caz, să fie considerată ca fiind adoptată cu încălcarea articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1049/2001.
119 Prin urmare, al cincilea și al șaselea motiv trebuie înlăturate, întrucât acesta este inoperant, iar celălalt nefondat.
120 Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că acțiunea trebuie respinsă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
121 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 137 din același regulament, cheltuielile de judecată rămân la aprecierea Tribunalului în cazul în care acesta nu se pronunță asupra fondului.
122 În speță, nepronunțarea parțială asupra fondului este consecința publicării de către Comisie, pe pagina sa de internet, a versiunii provizorii neconfidențiale a deciziei EIRD, ulterior introducerii acțiunii. Totuși, această publicare nu este un răspuns la cererea de acces a reclamantei, ci corespunde executării obligației de publicare a Comisiei, în temeiul articolului 30 din Regulamentul nr. 1/2003. În plus, astfel cum reiese din dosar, această versiune neconfidențială a deciziei EIRD nu exista încă la data deciziei atacate.
123 Prin urmare, având în vedere aceste împrejurări, faptul că acțiunea în constatarea abținerii de a acționa a fost respinsă ca inadmisibilă și că reclamanta a căzut în pretenții în ceea ce privește celelalte capete de cerere, trebuie ca aceasta să fie obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată ale Comisiei, inclusiv pe cele cu privire la care Curtea a dispus să fie soluționate odată cu fondul prin ordonanțele menționate la punctele 16 și 24 de mai sus, conform concluziilor acesteia.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a doua)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă Edeka‑Handelsgesellschaft Hessenring mbH la plata cheltuielilor de judecată.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 5 februarie 2018.
Semnături