Language of document : ECLI:EU:T:2019:894

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a opta)

19 decembrie 2019(*)

„Marcă a Uniunii Europene – Procedură de decădere – Marca Uniunii Europene verbală Vita – Decizie adoptată în urma anulării de către Tribunal a unei decizii anterioare – Articolul 65 alineatul (6) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 [devenit articolul 72 alineatul (6) din Regulamentul (UE) 2017/1001] – Autoritate de lucru judecat”

În cauza T‑690/18,

Sony Interactive Entertainment Europe Ltd, cu sediul în Londra (Regatul Unit), reprezentată de S. Malynicz, QC,

reclamantă,

împotriva

Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), reprezentat de J. Crespo Carrillo și de H. O’Neill, în calitate de agenți,

pârât,

cealaltă parte din procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs a EUIPO,

Vieta Audio, SA, cu sediul în Barcelona (Spania),

având ca obiect o acțiune formulată împotriva Deciziei Camerei a patra de recurs a EUIPO din 10 septembrie 2018 (cauza R 695/2018‑4) privind o procedură de decădere între Vieta Audio și Sony Interactive Entertainment Europe,

TRIBUNALUL (Camera a opta),

compus din domnul A. M. Collins (raportor), președinte, doamna M. Kancheva și domnul G. De Baere, judecători,

grefier: doamna R. Ūkelytė, administratoare,

având în vedere cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 22 noiembrie 2018,

având în vedere memoriul în răspuns depus la grefa Tribunalului la 12 aprilie 2019,

în urma ședinței din 10 octombrie 2019,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        La 6 iulie 2001, Vitakraft‑Werke Wührmann & Sohn GmbH & Co. KG a prezentat o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), în temeiul Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146), cu modificările ulterioare [înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1), cu modificările ulterioare, el însuși înlocuit prin Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1)].

2        Marca a cărei înregistrare s‑a solicitat este semnul verbal Vita.

3        Produsele pentru care a fost solicitată înregistrarea fac parte, printre altele, din clasa 9 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, astfel cum a fost revizuit și modificat, și corespund următoarei descrieri: „Suporturi de date cu programe înregistrate, software; suporturi audio și/sau de imagine (nu de hârtie), în special benzi și casete magnetice, casete audio, CD‑uri audio, casete DAT (bandă audio digitală), video discuri, casete video, filme cinematografice expuse, litografii”.

4        Cererea de înregistrare a mărcii a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 56/2002 din 15 iulie 2002.

5        Marca solicitată a fost înregistrată la 27 septembrie 2005 sub numărul 2290385.

6        Prin faxul din 28 martie 2011, Forrester Ketley Ltd a informat EUIPO că, la 16 martie 2011, Vitakraft‑Werke Wührmann & Sohn i‑a transferat drepturile sale asupra mărcii Uniunii Europene verbale Vita, în măsura în care aceasta acoperea produsele menționate la punctul 3 de mai sus. Forrester Ketley este o societate de servicii care, printre altele, reprezenta Sony Computer Entertainment Europe Ltd, predecesoarea oficială a reclamantei, Sony Interactive Entertainment Europe Ltd, în ceea ce privește chestiunile referitoare la dreptul mărcilor în fața EUIPO.

7        Marca Uniunii Europene verbală Vita, astfel cum a făcut obiectul acestui transfer parțial, a fost înregistrată sub numărul 9993361.

8        Prin faxul din 28 septembrie 2011, Forrester Ketley a informat EUIPO că, la 15 septembrie 2011, aceasta a transferat marca contestată către Sony Computer Entertainment Europe.

9        La 14 octombrie 2011, cealaltă parte în procedura care s‑a aflat pe rolul EUIPO, Vieta Audio, SA, a formulat, în temeiul articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 58 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul 2017/1001], o cerere de decădere din drepturile asupra mărcii contestate pentru toate produsele acoperite de aceasta. În cererea menționată, ea susținea că marca contestată nu a făcut obiectul unei utilizări serioase în Uniunea Europeană în perioada relevantă de cinci ani, care se întindea de la 14 octombrie 2006 la 13 octombrie 2011, și că nu existau motive întemeiate pentru neutilizare.

10      Ca răspuns la cererea de decădere din drepturile asupra mărcii contestate, la 4 mai 2012, Sony Computer Entertainment Europe a afirmat că marca contestată a făcut obiectul unei utilizări serioase în Uniune în perioada relevantă pentru produsele vizate. Ea a arătat că utilizase marca menționată pentru consola sa de jocuri video portabilă, denumită PlayStation Vita, precum și pentru jocuri și accesorii ale sale. Ea a precizat că numele acestei noi console fusese anunțat în mod oficial în luna iunie 2011 și făcuse ulterior obiectul unei vaste campanii de promovare până în luna octombrie 2011. Ea ar fi efectuat lansarea europeană oficială a consolei PlayStation Vita în cadrul conferinței Gamescom care a avut loc la Köln (Germania) în august 2011, iar consola menționată ar fi fost introdusă pe piața Uniunii la 22 februarie 2012.

11      În susținerea afirmațiilor sale, Sony Computer Entertainment Europe a prezentat o declarație scrisă, din 4 mai 2012, făcută de unul dintre directorii săi, la care erau anexate următoarele elemente:

–        un comunicat de presă, din 7 iunie 2011, care anunța numele noii sale console de jocuri video portabilă, și anume PlayStation Vita;

–        o captură de ecran, din 7 iunie 2011, a site‑ului internet „www.pcmag.com”, care menționa acest anunț;

–        o copie a unei broșuri promoționale care ar fi fost distribuită vizitatorilor și jurnaliștilor în cadrul conferinței Gamescom și care conținea, printre altele, informații privind consola PlayStation Vita, precum și jocuri video destinate utilizării pe aceasta;

–        o copie a copertei acestei broșuri, pe care apărea consola PlayStation Vita;

–        o dischetă care conținea materiale video promoționale pentru consola PlayStation Vita, care ar fi fost difuzate în cadrul conferinței Gamescom;

–        diferite articole de presă referitoare la consola PlayStation Vita, precum și la jocuri destinate utilizării pe aceasta, publicate pe site‑ul internet oficial PlayStation din Regatul Unit și din perioada 7 iunie-22 septembrie 2011;

–        o captură de ecran a unui material video publicată pe site‑ul de găzduire video YouTube;

–        un comunicat de presă din 28 februarie 2012 referitor la vânzările mondiale ale consolei PlayStation Vita;

–        capturi de ecran, din anul 2012, de pe site‑ul internet oficial PlayStation din Regatul Unit, referitoare la accesorii – printre care carduri de memorie – și la periferice pentru consola PlayStation Vita.

12      La 2 ianuarie 2013, Sony Computer Entertainment Europe a răspuns la observațiile prezentate de cealaltă parte din procedura care s‑a aflat pe rolul EUIPO la 31 iulie 2012 și a furnizat următoarele elemente de probă suplimentare pentru a dovedi utilizarea serioasă a mărcii contestate pentru toate produsele vizate:

–        capturi de ecran, din 12 decembrie 2012, de pe site‑ul internet oficial PlayStation din Regatul Unit, care detaliau caracteristicile tehnice și specificațiile consolei PlayStation Vita;

–        capturi de ecran, din 12 decembrie 2012, de pe site‑ul internet oficial PlayStation din Regatul Unit, care conțineau informații referitoare la actualizarea software‑ului pentru sistem al consolei PlayStation Vita;

–        capturi de ecran, din 2 ianuarie 2013, de pe site‑ul internet Wikipedia, referitoare la societatea‑mamă a acesteia și la Naughty Dog, Inc., o societate americană de dezvoltare a jocurilor video pe deplin controlată de societatea‑mamă menționată;

–        capturi de ecran, din 12 decembrie 2012, de pe site‑ul internet oficial PlayStation din Regatul Unit, care oferă exemple de pachete alcătuite din console PlayStation Vita, jocuri, accesorii și alte produse.

13      În observațiile complementare din 24 aprilie 2013, Sony Computer Entertainment Europe a adăugat că, la 25 octombrie 2007, a lansat pe piața Uniunii, sub denumirea Aqua Vita, un joc video interactiv constând într‑un acvariu virtual. Ea a precizat că jocul video menționat era disponibil spre vânzare de la această din urmă dată în magazinele sale online prezente pe piața Uniunii și a indicat cifra de afaceri realizată de acestea din vânzările jocului respectiv, pentru fiecare an de la lansarea sa până în anul 2013. Ea a anexat la observațiile sale, pe de o parte, capturi de ecran, din 24 aprilie 2013, de pe site‑ul internet oficial PlayStation din Spania, din Germania și din Regatul Unit, arătând că jocul menționat era disponibil în magazinele sale online, și, pe de altă parte, copii ale diferitor articole cu privire la jocul respectiv.

14      Prin Decizia din 30 iunie 2014, divizia de anulare a declarat decăderea din drepturile asupra mărcii contestate pentru toate produsele pentru care fusese înregistrată, cu efect de la data cererii de decădere.

15      La 28 august 2014, Sony Computer Entertainment Europe a formulat o cale de atac la EUIPO, în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenite articolele 66-71 din Regulamentul 2017/1001), împotriva deciziei diviziei de anulare.

16      La 29 octombrie 2014, Sony Computer Entertainment Europe a depus memoriul de expunere a motivelor căii de atac, anexând la aceasta elemente de probă suplimentare, printre care fotografii ale unor carcase de jocuri video pe care apărea, pe lângă numele jocului video vizat, semnul PSVita (care este o versiune prescurtată pentru PlayStation Vita).

17      Prin Decizia din 12 noiembrie 2015 (cauza R 2232/2014-5) (denumită în continuare „decizia anterioară”), Camera a cincea de recurs a EUIPO a confirmat decizia diviziei de anulare și a respins calea de atac.

18      În primul rând, după ce a amintit principiile aplicabile (punctele 19-24 din decizia anterioară), Camera a cincea de recurs a examinat problema perioadei utilizării serioase a mărcii contestate (punctele 25-38 din decizia anterioară). Mai întâi, ea a arătat că perioada relevantă se întindea de la 14 octombrie 2006 la 13 octombrie 2011. În continuare, ea a considerat că prima utilizare concretă în Uniune a mărcii contestate avusese loc în cadrul conferinței Gamescom care s‑a desfășurat la Köln între 17 și 21 august 2011 și în cursul căreia ar fi fost distribuit material promoțional (printre altele, sub formă de broșuri și de CD‑ROM), însă abia la 22 februarie 2012, adică în afara perioadei relevante, consola PlayStation Vita fusese comercializată, printre altele, pe piața Uniunii. Aceasta a apreciat că o utilizare de patru luni în perioada relevantă (și anume de la 7 iunie la 13 octombrie 2011) putea constitui o utilizare din punctul de vedere al duratei, sub rezerva îndeplinirii tuturor celorlalte condiții. În sfârșit, ea a arătat că, cu toate acestea, niciun element de probă concret nu atesta că, în cadrul conferinței Gamescom, le‑a fost distribuit participanților material promoțional.

19      În al doilea rând, Camera a cincea de recurs a examinat problema locului utilizării (punctele 39-42 din decizia anterioară). În special, ea a considerat că, dacă s‑ar stabili că a fost distribuit material publicitar în cadrul conferinței Gamescom din Köln, o utilizare a termenului „vita” ar fi avut în mod clar loc în Uniune. Ea a concluzionat de aici că o utilizare a termenului „vita” avusese loc în Uniune în perioada relevantă.

20      În al treilea rând, Camera a cincea de recurs a examinat problema naturii și a importanței utilizării (punctele 43-52 din decizia anterioară). După ce a arătat că cea mai mare parte a elementelor de probă prezentate de Sony Computer Entertainment Europe, care intră în perioada relevantă, corespundea unui material promoțional și publicitar, ea a apreciat în ce măsură utilizarea unei mărci în reclame putea constitui o utilizare serioasă. În această privință, ea a precizat, printre altele, că publicitatea efectuată înainte de comercializarea efectivă a produselor și a serviciilor era în general asimilată unei utilizări serioase, din moment ce urmărea să creeze oportunități pentru acestea. Ea a constatat că, în speță, „așteptările suscitate în întreaga lume în legătură cu lansarea noii console PlayStation [au] generat o veritabilă putere comercială cu ocazia anunțării numelui [acestei] noi console de jocuri video” (punctul 49 din decizia anterioară), înainte de a concluziona că „faptul că elementele de probă a utilizării prezentate de [Sony Computer Entertainment Europe atestau] reclamele și pregătirile în vederea introducerii pe piață a noii console, [îndeplinea] condițiile utilizării serioase” (punctul 50 din decizia anterioară). În sfârșit, ea a constatat, la punctul 52 din decizia anterioară, că din elementele de probă prezentate de Sony Computer Entertainment Europe reieșea că lansarea consolei PlayStation Vita era bine pregătită și planificată cu grijă și că aceasta din urmă era anunțată ca nouă consolă de jocuri portabilă pentru care au fost dezvoltate noi jocuri specifice.

21      În al patrulea rând, Camera a cincea de recurs a examinat dacă marca contestată a făcut obiectul unei utilizări serioase în raport cu produsele vizate (punctele 53-69 din decizia anterioară).

22      În această privință, mai întâi, Camera a cincea de recurs a arătat că a șaptea ediție a clasificării de la Nisa era cea în vigoare la momentul depunerii mărcii originale, în anul 2001, și că, în consecință, ea era cea care trebuia luată în considerare. Or, în opinia sa, la acel moment, „consolele de jocuri” erau deja clasificate în categoria „jocurilor automate, altele decât cele cu plată în avans și cele concepute pentru a fi utilizate numai împreună cu un receptor de televiziune” sau în cea a „jocurilor”, care, ambele, fac parte din clasa 28, și nu erau, așadar, calificate drept „suporturi de date” cuprinse în clasa 9 sau drept „programe informatice” (punctul 53 din decizia anterioară). Ea a adăugat că, deși era adevărat că „aparatele de divertisment concepute pentru a fi utilizate numai împreună cu un receptor de televiziune” făceau parte din clasa 9, produsele menționate erau totuși diferite de cele pentru care fusese înregistrată marca contestată (punctul 54 din decizia anterioară).

23      În continuare, Camera a cincea de recurs a constatat că Sony Computer Entertainment Europe furnizase elemente de probă care arătau că campaniile publicitare efectuate înainte de lansarea consolei PlayStation Vita aveau ca obiectiv să facă cunoscută consola menționată, precum și noile jocuri destinate utilizării pe aceasta, însă nu se făcea referire în niciun fel la „suporturi de date” sau la „programe informatice” (punctele 55 și 56 din decizia anterioară). Ea a considerat că era important să se stabilească dacă „produsele utilizate [trebuiau] să fie înțelese în sensul literal al produselor enumerate (în special suporturile de date și software‑urile)” (punctul 58 din decizia anterioară), înainte de a arăta că „suporturile de date cu programe înregistrate” erau dispozitive a căror funcție era să stocheze date, cum ar fi „carduri de memorie, memorii USB, CD‑ROM‑uri, hard disk‑uri etc.” și că, deși consolele de jocuri puteau să stocheze date, nu era vorba despre funcția lor principală (punctul 59 din decizia anterioară).

24      Din ceea ce precedă, Camera a cincea de recurs a dedus că divizia de anulare concluzionase în mod întemeiat că ansamblul elementelor de probă prezentate de Sony Computer Entertainment Europe, precum și declarația unuia dintre directorii săi din 4 mai 2012 atestau o utilizare pentru produse care fac parte din clasa 28, iar nu pentru produsele desemnate de marca contestată (punctul 60 din decizia anterioară).

25      În ceea ce privește jocul video Aqua Vita, Camera a cincea de recurs a arătat în special că cifrele de vânzare invocate de Sony Computer Entertainment Europe nu erau confirmate de nicio factură sau de alt element, că, în plus, aceste cifre nu atestau o utilizare importantă a jocului menționat ținând seama de piața relevantă, și anume întreaga Uniune, și că faptul că jocul respectiv era disponibil în magazine online pe piața Uniunii nu era suficient pentru a se stabili utilizarea mărcii contestate (punctele 66 și 68 din decizia anterioară).

26      La 21 ianuarie 2016, Sony Computer Entertainment Europe a formulat o acțiune la Tribunal împotriva deciziei anterioare, înregistrată sub numărul de cauză T‑35/16, invocând un motiv unic, întemeiat pe încălcarea articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009.

27      Prin Hotărârea din 12 decembrie 2017, Sony Computer Entertainment Europe/EUIPO – Vieta Audio (Vita) (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886), Tribunalul a anulat în întregime decizia anterioară, pe baza unui motiv de ordine publică, invocat din oficiu, și anume insuficiența motivării. În special, la punctul 43 din această hotărâre, Tribunalul a decis că decizia anterioară nu permitea să se determine cu suficientă claritate motivele pentru care Camera a cincea de recurs apreciase că Sony Computer Entertainment Europe nu dovedise utilizarea serioasă a mărcii contestate pentru anumite categorii de produse vizate.

28      Ca urmare a Hotărârii din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886), prezidiul camerelor de recurs a trimis cauza spre reexaminare Camerei a patra de recurs, sub numărul de referință R 695/2018-4.

29      Prin Decizia din 10 septembrie 2018 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a patra de recurs a respins calea de atac. Aceasta a examinat și a reevaluat dacă elementele de probă furnizate de Sony Computer Entertainment Europe permiteau să se ateste utilizarea serioasă a mărcii contestate. Cu toate acestea, ea a observat în mai multe rânduri că, în Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886), Tribunalul a confirmat anumite concluzii ale Camerei a cincea de recurs.

30      În primul rând, Camera a patra de recurs a considerat, la punctul 25 din decizia atacată, că, în Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886), Tribunalul confirmase decizia anterioară în ceea ce privește concluziile Camerei a cincea de recurs referitoare la durata, la locul și la natura utilizării.

31      În al doilea rând, cu privire la „suporturile de date cu programe înregistrate”, la punctul 41 din decizia atacată, Camera a patra de recurs a considerat că, prin Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886), la punctele 59 și 60 din decizia anterioară, concluziile Camerei a cincea de recurs au fost confirmate de Tribunal și au rămas definitive, în ceea ce privește motivele pentru care elementele de probă referitoare la consola PlayStation Vita nu dovedeau o utilizare serioasă a mărcii contestate pentru aceste produse.

32      În al treilea rând, având în vedere „suporturile audio și/sau de imagine (nu de hârtie)”, Camera a patra de recurs a considerat, la punctele 55 și 56 din decizia atacată, că cardurile de memorie se încadrează de asemenea în această definiție, însă elementele de probă prezentate nu erau, nici ele, în măsură să dovedească utilizarea serioasă pentru produsele menționate. Din motive de exhaustivitate, la punctul 57 din decizia atacată, ea a adăugat că, în măsura în care reclamanta susținea că consola PlayStation Vita aparținea de asemenea acestei categorii de produse, raționamentul dezvoltat la punctul 59 din decizia anterioară referitor la „suporturile de date cu programe înregistrate” putea fi aplicat prin analogie, ținând seama de faptul că funcția principală a consolelor respective nu este să stocheze fișiere audio și imagini. Potrivit Camerei a patra de recurs, acest raționament a fost confirmat de Tribunal la punctul 50 din Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886).

33      În al patrulea rând, în ceea ce prive ște elementele de probă referitoare la jocul video Aqua Vita, la punctul 59 din decizia atacată, Camera a patra de recurs a considerat că, la punctul 54 din Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886), Tribunalul a concluzionat că Camera a cincea de recurs a expus corespunzător cerințelor legale, la punctele 61-69 din decizia anterioară, motivele pentru care ea apreciase că elementele de probă referitoare la jocul video Aqua Vita nu permiteau să se stabilească o utilizare serioasă a mărcii contestate.

 Concluziile părților

34      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată.

35      EUIPO solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

36      În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă două motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 65 alineatul (6) din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 72 alineatul (6) din Regulamentul 2017/1001] și a obligației de motivare, iar al doilea, pe încălcarea articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009.

37      Potrivit reclamantei, Camera a patra de recurs a încălcat articolul 65 alineatul (6) din Regulamentul nr. 207/2009, întrucât nu a adoptat măsurile necesare pentru a se conforma Hotărârii din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886). Procedând astfel, ea și‑ar fi încălcat obligația de motivare.

38      Reclamanta afirmă că, la punctele 41, 57 și 59 din decizia atacată, Camera a patra de recurs a considerat în mod eronat că Tribunalul confirmase anumite concluzii ale Camerei a cincea de recurs. Aceasta arată că, în Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886), Tribunalul a concluzionat doar că decizia anterioară era afectată de lipsa motivării și că, prin urmare, trebuia să fie anulată în întregime. În schimb, Tribunalul nu ar fi examinat motivele invocate în fața sa de Sony Computer Entertainment Europe și, prin urmare, nu ar fi confirmat temeinicia motivării vreunui argument al părților.

39      În consecință, Camera a patra de recurs ar fi omis în mod eronat să examineze argumentele reclamantei în ceea ce privește problema dacă elementele de probă referitoare la consola PlayStation Vita pe care le prezentase puteau să demonstreze utilizarea serioasă a mărcii contestate pentru categoria „suporturilor de date cu programe înregistrate” și cea a „suporturilor audio și/sau de imagine (nu de hârtie)”.

40      Referitor la categoria „suporturilor audio și/sau de imagine (nu de hârtie)”, reclamanta arată că în mod greșit Camera a patra de recurs a considerat că Tribunalul confirmase concluzia potrivit căreia consola PlayStation Vita aparținea acestei categorii de produse numai în cazul în care funcția sa principală era stocarea de fișiere audio și de imagini. Potrivit reclamantei, Tribunalul s‑a mulțumit să afirme că, în această privință, decizia anterioară expunea corespunzător cerințelor legale motivele care permit înțelegerea sa.

41      În legătură cu „software‑urile”, reclamanta arată că în mod greșit Camera a patra de recurs a apreciat că Tribunalul confirmase decizia anterioară în ceea ce privește evaluarea elementelor de probă referitoare la jocul video Aqua Vita. Potrivit reclamantei, Tribunalul a amintit doar că raționamentul Camerei a cincea de recurs în această privință era suficient de clar.

42      EUIPO afirmă că Tribunalul a anulat decizia anterioară pentru motivul că Camera a cincea de recurs își încălcase obligația de motivare privitor la elementele raționamentului care erau esențiale pentru susținerea concluziei finale a deciziei anterioare. Elementele raționamentului identificate de Tribunal ca fiind afectate de lipsa motivării nu le‑ar include pe cele referitoare la utilizarea PlayStation Vita ca „suport de date cu programe înregistrate” și ca „suport audio și/sau de imagine”. Astfel cum a constatat Camera a patra de recurs la punctele 41 și 59 din decizia atacată (a se vedea punctul 31 de mai sus), concluziile Camerei a cincea de recurs ar fi rămas, așadar, definitive în această privință. În legătură cu constatarea din cuprinsul punctului 57 din decizia atacată (a se vedea punctul 32 de mai sus), EUIPO adaugă că este vorba despre un raționament „din motive de exhaustivitate”, la care el se alătură.

43      În subsidiar, EUIPO arată că, în ipoteza în care Tribunalul ar considera că concluziile Camerei a cincea de recurs nu rămăseseră definitive, decizia atacată nu ar fi în continuare afectată de lipsa motivării, întrucât este evident că poziția Camerei a patra de recurs cu privire la punctele în discuție este identică cu cea a Camerei a cincea de recurs referitor la aceleași puncte în decizia anterioară.

44      Mai întâi, trebuie amintit că, întrucât Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886), nu a făcut obiectul unui recurs, aceasta a rămas definitivă.

45      În continuare, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, o hotărâre de anulare operează ex tunc și, prin urmare, are efectul de a elimina retroactiv actul anulat din cadrul ordinii juridice [a se vedea Hotărârea din 25 martie 2009, Kaul/OAPI – Bayer (ARCOL), T‑402/07, EU:T:2009:85, punctul 21 și jurisprudența citată]. Din aceeași jurisprudență reiese că, pentru a se conforma hotărârii de anulare și pentru a‑i asigura executarea integrală, instituția autoare a actului anulat este obligată să respecte nu doar dispozitivul, ci și motivele pe baza cărora a fost pronunțat acesta și care constituie temeiul necesar al hotărârii, acestea fiind indispensabile pentru a determina sensul exact a ceea ce s‑a hotărât în dispozitiv. Motivele menționate sunt, în realitate, cele care, pe de o parte, identifică dispoziția exactă considerată nelegală și, pe de altă parte, relevă motivele exacte ale nelegalității constatate în dispozitiv și pe care instituția vizată trebuie să le ia în considerare atunci când înlocuiește actul anulat [Hotărârea din 25 martie 2009, ARCOL, T‑402/07, EU:T:2009:85, punctul 22, și Hotărârea din 13 aprilie 2011, Safariland/OAPI – DEF‑TEC Defense Technology (FIRST DEFENSE AEROSOL PEPPER PROJECTOR), T‑262/09, EU:T:2011:171, punctul 41].

46      De asemenea, trebuie să se arate că, prin Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886, punctele 43-59 și jurisprudența citată), Tribunalul a anulat decizia anterioară pe baza unui motiv de ordine publică, invocat din oficiu, și anume insuficiența motivării.

47      În această privință, este necesar să se amintească, pe de o parte, că potrivit articolului 75, prima teză din Regulamentul nr. 207/2009 [devenit articolul 94 alineatul (1) prima teză din Regulamentul 2017/1001], deciziile EUIPO trebuie să fie motivate. Obligația de motivare, astfel stabilită, are același conținut precum cea consacrată de articolul 296 TFUE. Potrivit jurisprudenței, motivarea impusă de articolul 296 TFUE trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției autoare a actului, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 296 TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în funcție de contextul său, precum și de ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 2004, KWS Saat/OAPI, C‑447/02 P, EU:C:2004:649, punctele 63-65).

48      Este necesar să se amintească, pe de altă parte, că obligația de motivare constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie distinsă de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă fiind o componentă a legalității pe fond a actului în litigiu. Astfel, motivarea unei decizii constă în exprimarea formală a motivelor pe care se întemeiază decizia menționată. Dacă aceste motive sunt viciate de erori, ele afectează legalitatea pe fond a deciziei, iar nu motivarea acesteia, care poate fi suficientă chiar dacă cuprinde motive eronate (a se vedea Hotărârea din 22 septembrie 2016, Pensa Pharma/EUIPO, C‑442/15 P, nepublicată, EU:C:2016:720, punctul 35 și jurisprudența citată).

49      Lipsa motivării constatată de Tribunal în Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886), privea trei aspecte ale deciziei anterioare. În primul rând, Camera a cincea de recurs nu explicase motivul pentru care reproducerile unor carduri de memorie care purtau semnul PSVita nu puteau să stabilească o utilizare serioasă a mărcii contestate pentru „suporturile de date cu programe înregistrate” (Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita, T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886, punctul 51). În al doilea rând, aceasta nu precizase, în mod suficient de clar și de neechivoc, motivele pentru care considera că nu se demonstrase o utilizare serioasă a mărcii contestate pentru „suporturile audio și/sau de imagine (nu de hârtie), în special benzi și casete magnetice, casete audio, CD‑uri audio, casete DAT (bandă audio digitală), video discuri, casete video, filme cinematografice expuse, litografii” (Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita, T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886, punctul 53). În al treilea rând, ea nu a explicat motivul pentru care nu reținuse elementele de probă care dovedesc prezența semnului PSVita pe jocurile video destinate a fi utilizate pe consola PlayStation Vita (Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita, T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886, punctul 55).

50      În cadrul examinării acestui motiv de ordine publică, Tribunalul a observat de asemenea că Camera a cincea de recurs a expus corespunzător cerințelor legale motivele pentru care ea considera că elementele de probă referitoare la consola PlayStation Vita nu puteau să demonstreze o utilizare serioasă a mărcii contestate pentru „suporturile de date cu programe înregistrate” (Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita, T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886, punctul 50). Situația era aceeași cu privire la motivele pentru care Camera a cincea de recurs apreciase că elementele de probă referitoare la jocul video Aqua Vita nu permiteau să se stabilească o utilizare serioasă a mărcii contestate pentru „software‑uri” (Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita, T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886, punctul 54).

51      Trebuie arătat că, la punctele 50 și 54 din Hotărârea din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886), Tribunalul a constatat doar că Camera a cincea de recurs a exprimat, corespunzător cerințelor legale, motivele pe care se întemeia decizia anterioară. În schimb, din hotărârea menționată reiese în mod clar că Tribunalul nu a examinat argumentele Sony Computer Entertainment Europe evocate în cadrul motivului său unic, întemeiat pe faptul că Camera a cincea de recurs ar fi încălcat articolul 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, și că, prin urmare, Tribunalul nu s‑a pronunțat cu privire la legalitatea pe fond a deciziei anterioare. Rezultă că autoritatea de lucru judecat privește numai motivarea, ca normă fundamentală, a deciziei anterioare, iar nu legalitatea pe fond a acesteia.

52      În plus, trebuie arătat că autoritatea de lucru judecat se extinde doar asupra motivelor unei hotărâri care constituie suportul necesar pentru dispozitivul acesteia și, din această cauză, nu pot fi disociate de el (a se vedea Hotărârea din 25 iulie 2018, Société des produits Nestlé și alții/Mondelez UK Holdings & Services, C‑84/17 P, C‑85/17 P și C‑95/17 P, EU:C:2018:596, punctul 52 și jurisprudența citată). În consecință, elementele deciziei anterioare despre care Tribunalul observase că erau motivate în mod corect nu pot fi considerate că au dobândit autoritate de lucru judecat (a se vedea în acest sens și prin analogie, Hotărârea din 25 iulie 2018, Société des produits Nestlé și alții/Mondelez UK Holdings & Services, C‑84/17 P, C‑85/17 P și C‑95/17 P, EU:C:2018:596, punctul 53). În speță, Camera a patra de recurs nu putea, așadar, să fie ținută de respectivele elemente ale deciziei anterioare și nu le putea confirma în decizia atacată.

53      Prin urmare, Camera a patra de recurs a apreciat în mod eronat, la punctele 41 și 59 din decizia atacată, că concluziile Camerei a cincea de recurs privind consola PlayStation Vita și jocul video Aqua Vita au rămas definitive ca urmare a Hotărârii din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886), și, la punctul 57 din decizia atacată, că Tribunalul confirmase constatarea Camerei a cincea de recurs potrivit căreia consola PlayStation Vita nu făcea parte din categoria „suporturilor audio și/sau de imagini (nu de hârtie)”, întrucât funcția sa principală nu era stocarea de fișiere audio și de imagini.

54      Ca urmare a anulării deciziei anterioare pentru lipsa motivării și pentru a se conforma obligației care decurge din articolul 65 alineatul (6) din Regulamentul nr. 207/2009, de a lua măsurile pe care le presupune executarea Hotărârii din 12 decembrie 2017, Vita (T‑35/16, nepublicată, EU:T:2017:886), Camera a patra de recurs era obligată, așadar, să se pronunțe din nou asupra tuturor aspectelor relevante pentru aplicarea articolului 51 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009.

55      În sfârșit, din ceea ce precedă reiese că nici argumentul invocat de EUIPO în subsidiar, potrivit căruia decizia atacată nu ar fi afectată de lipsa motivării, întrucât ar fi evident că poziția Camerei a patra de recurs cu privire la punctele în discuție este identică cu cea a Camerei a cincea de recurs referitor la aceleași puncte în decizia anterioară, nu poate fi admis. Astfel, din decizia atacată (a se vedea punctele 29-33 de mai sus) nu reiese că poziția Camerei a patra de recurs cu privire la punctele în discuție este identică cu cea a Camerei a cincea de recurs referitor la aceleași puncte în decizia anterioară. În decizia atacată, Camera a patra de recurs a constatat în mod eronat că Tribunalul confirmase anumite concluzii ale Camerei a cincea de recurs. În consecință, ea se considera ținută de aceste concluzii, fără să fi examinat și să fi luat poziție cu privire la argumentele relevante ale părților. În plus, după cum s‑a observat deja la punctul 52 de mai sus, Camera a patra de recurs nu putea fi ținută de concluziile Camerei a cincea de recurs și nu putea să le confirme în decizia atacată.

56      Întrucât Camera a patra de recurs nu și‑a îndeplinit obligația de a se pronunța din nou cu privire la toate aspectele relevante, este necesar să se admită primul motiv în această privință și să se anuleze în întregime decizia atacată, fără a fi necesar să se statueze cu privire la celelalte aspecte și motiv.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

57      Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât EUIPO a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a opta)

declară și hotărăște:

1)      Anulează Decizia Camerei a patra de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 10 septembrie 2018 (cauza R 695/20184) privind o procedură de decădere între Vieta Audio, SA și Sony Interactive Entertainment Europe Ltd.

2)      EUIPO suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Sony Interactive Entertainment Europe.

Collins

Kancheva

De Baere

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 19 decembrie 2019.

Semnături


*      Limba de procedură: engleza.