Cauzele conexate C‑226/13, C‑245/13, C‑247/13 și C‑578/13

Stefan Fahnenbrock și alții

împotriva

Hellenische Republik

(cereri de decizie preliminară

formulate de Landgericht Wiesbaden și de Landgericht Kiel)

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare – Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 – Articolul 1 alineatul (1) – Noțiunea «materie civilă sau comercială» – Răspunderea statului pentru «acta iure imperii»”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera întâi) din 11 iunie 2015

1.        Întrebări preliminare – Competența Curții – Limite – Competența instanței naționale – Stabilirea și aprecierea faptelor deduse judecății – Necesitatea unei întrebări preliminare și pertinența întrebărilor adresate – Apreciere de către instanța națională

(art. 267 TFUE)

2.        Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Necesitatea unei decizii preliminare, pentru ca instanța națională să fie în măsură să pronunțe propria hotărâre – Noțiune – Interpretarea dispozițiilor procedurale ale dreptului Uniunii aplicabile – Includere

(art. 267 al doilea paragraf TFUE)

3.        Cooperare judiciară în materie civilă – Notificarea și comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare – Regulamentul nr. 1393/2007 – Domeniu de aplicare – Materie civilă și comercială – Noțiune – Interpretare autonomă

[Regulamentul nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 1 alin. (1)]

4.        Cooperare judiciară în materie civilă – Notificarea și comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare – Regulamentul nr. 1393/2007 – Obiective

(Regulamentul nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului)

5.        Cooperare judiciară în materie civilă – Notificarea și comunicarea actelor judiciare și extrajudiciare – Regulamentul nr. 1393/2007 – Domeniu de aplicare – Materie civilă și comercială – Noțiune – Acțiuni în despăgubire introduse de persoane private, titulare ale unor obligațiuni de stat, împotriva statului emitent – Includere

[Regulamentul nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 1 alin. (1)]

1.        A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 25-29)

2.        Noțiunea „a pronunța o hotărâre” în sensul articolului 267 al doilea paragraf TFUE trebuie interpretată în sens larg, pentru a evita ca numeroase întrebări procedurale să fie considerate inadmisibile și să nu poată face obiectul unei interpretări de către Curte. Această noțiune trebuie înțeleasă, așadar, în sensul că înglobează întreaga procedură care conduce la pronunțarea hotărârii instanței de trimitere, astfel încât Curtea să fie în măsură să interpreteze toate dispozițiile procedurale ale dreptului Uniunii pe care instanța de trimitere este obligată să le aplice pentru a pronunța o hotărâre.

(a se vedea punctul 30)

3.        Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1393/2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială și abrogarea Regulamentului nr. 1348/2000 prevede că acest regulament se aplică în materie civilă sau comercială. Totuși, acest regulament nu definește nici conținutul, nici domeniul de aplicare al noțiunii „materie civilă sau comercială”, nici pe al celei de „acta iure imperii” în sensul dispoziției menționate. Prin urmare, noțiunea „materie civilă sau comercială” trebuie să fie considerată ca fiind o noțiune autonomă, care trebuie interpretată prin referire îndeosebi la obiectivele și la sistemul acestui regulament.

(a se vedea punctele 37-39)

4.        A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 40)

5.        Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1393/2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială și abrogarea Regulamentului nr. 1348/2000 trebuie interpretat în sensul că acțiuni jurisdicționale în despăgubire pentru tulburarea posesiei și încălcarea dreptului de proprietate, în executarea contractului și în daune interese, introduse de persoane private, titulare ale unor obligațiuni de stat, împotriva statului emitent, intră în domeniul de aplicare al regulamentului menționat în măsura în care nu rezultă că nu intră în mod vădit sub incidența materiei civile sau comerciale.

Astfel, pentru a stabili dacă Regulamentul nr. 1393/2007 este aplicabil, este suficient ca instanța sesizată să concluzioneze că nu este evident că acțiunea intentată în fața sa nu intră sub incidența materiei civile sau comerciale. Aspectul dacă un act introductiv de instanță se referă la materia civilă sau comercială în sensul acestui regulament trebuie în mod necesar să fie rezolvată chiar înainte ca părțile la procedură, altele decât reclamantul, să fi primit comunicarea actului respectiv, dat fiind că modalitățile de comunicare a aceluiași act depind tocmai de soluționarea chestiunii respective. În aceste condiții, instanța în cauză trebuie să se limiteze la o primă examinare a elementelor în mod necesar parțiale de care dispune, pentru a aprecia dacă această acțiune intră sub incidența materiei civile sau comerciale ori a unei alte materii care nu este cuprinsă în acest regulament, conform articolului 1 alineatul (1) din acesta, iar rezultatul acestei examinări nu poate, bineînțeles, să prefigureze deciziile ulterioare pe care instanța sesizată va trebui să le ia în ceea ce privește, printre altele, propria competență și fondul cauzei respective.

În ceea ce privește acțiuni jurisdicționale în despăgubire introduse de persoane private, titulare ale unor obligațiuni de stat, împotriva statului emitent, trebuie să se verifice dacă raportul juridic dintre părți este în mod vădit marcat de o manifestare a autorității publice din partea statului debitor în măsura în care ar corespunde exercitării unor puteri exorbitante în raport cu normele de drept comun aplicabile în relațiile dintre particulari. Cu toate acestea, emiterea de obligațiuni nu presupune în mod necesar exercitarea unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari. În plus, în ceea ce privește posibilitatea unui schimb al obligațiunilor de stat, pe de o parte, împrejurarea că această posibilitate a fost introdusă printr‑o lege nu este determinantă în sine pentru a concluziona că statul și‑a exercitat autoritatea publică și, pe de altă parte, nu rezultă în mod vădit că adoptarea acestei legi ar fi determinat în mod direct și imediat modificări în ceea ce privește condițiile financiare ale obligațiunilor în cauză și ar fi cauzat, așadar, prejudiciul invocat de persoanele interesate.

(a se vedea punctele 44-46, 49, 51, 53, 55-57 și 59 și dispozitivul)