HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra)

6 septembrie 2013(*)

„Concurență – Procedură administrativă – Decizie prin care se dispune o inspecție – Competențele de inspecție ale Comisiei – Dreptul la apărare – Proporționalitate – Obligația de motivare”

În cauzele conexate T‑289/11, T‑290/11 și T‑521/11,

Deutsche Bahn AG, cu sediul în Berlin (Germania),

DB Mobility Logistics AG, cu sediul în Berlin,

DB Energie GmbH, cu sediul în Frankfurt pe Main (Germania),

DB Netz AG, cu sediul în Frankfurt pe Main,

DB Schenker Rail GmbH, cu sediul în Mainz (Germania),

DB Schenker Rail Deutschland AG, cu sediul în Mainz,

Deutsche Umschlaggesellschaft Schiene‑Straße (DUSS) mbH, cu sediul în Bodenheim (Germania),

reprezentate de W. Deselaers, O. Mross și J. Brückner, avocați,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de L. Malferrari, N. von Lingen și R. Sauer, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

Regatul Spaniei, reprezentat inițial, în cauzele T‑289/11 și T‑290/11, de M. Muñoz Pérez, și ulterior, în cauzele T‑289/11, T‑290/11 și T‑521/11, de S. Centeno Huerta, abogados del Estado,

de

Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de M. Simm și F. Florindo Gijón, în calitate de agenți,

și de

Autoritatea de Supraveghere AELS, reprezentată de X. A. Lewis, M. Schneider și M. Moustakali, în calitate de agenți,

intervenienți,

având ca obiect cereri de anulare ale Deciziilor C (2011) 1774 din 14 martie 2011, C (2011) 2365 din 30 martie 2011 și C (2011) 5230 din 14 iulie 2011 ale Comisiei prin care se dispun inspecții conform articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului la Deutsche Bahn AG, precum și la toate filialele acesteia (cazurile COMP/39.678 și COMP/39.731),

TRIBUNALUL (Camera a patra),

compus din doamnele I. Pelikánová, președinte, K. Jürimäe și domnul M. van der Woude (raportor), judecători,

grefier: doamna K. Andová, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 9 aprilie 2013,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Deutsche Bahn AG, DB Mobility Logistics AG, DB Netz AG, DB Energie GmbH, Deutsche Umschlaggesellschaft Schiene‑Straße (DUSS) mbH, DB Schenker Rail GmbH și DB Schenker Rail Deutschland AG, reclamantele, precum și toate persoanele juridice controlate direct sau indirect de Deutsche Bahn formează o întreprindere internațională care exercită activități în sectorul transportului național și internațional de mărfuri și de călători, al logisticii și al prestării de servicii accesorii în transportul feroviar. Filialele implicate în prezentele cauze sunt deținute direct sau indirect în proporție de 100 % de Deutsche Bahn.

 Prima inspecție

 Prima decizie de inspecție

2        Prin Decizia C (2011) 1774 din 14 martie 2011 (cazurile COMP/39.678 și COMP/39.731) (denumită în continuare „prima decizie de inspecție”), Comisia Europeană a dispus ca Deutsche Bahn și toate persoanele juridice controlate direct sau indirect de aceasta să se supună unei inspecții, în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269).

3        Articolul 1 din prima decizie de inspecție are următorul cuprins:

„Deutsche Bahn AG, […] precum și toate persoanele juridice controlate direct sau indirect de aceasta, inclusiv DB Mobility Logistics AG, DB Energie GmbH, DB Schenker Rail GmbH et DB Schenker Rail Deutschland AG, sunt obligate să se supună unei inspecții privind comportamentele lor susceptibile să încalce articolul 102 din TFUE și articolul 54 din Acordul privind SEE în sectorul transportului feroviar și prestării de servicii accesorii în statele membre în care filialele vizate din grupul DB intervin în transportul feroviar de pasageri și de mărfuri, în special în Germania. Aceste comportamente au legătură cu tratamentul preferențial potențial nejustificat acordat de DB Energie GmbH altor filiale din grupul DB, în special sub forma unui sistem de reduceri privind aprovizionarea cu energie electrică de tracțiune și care permite grupului DB să creeze obstacole în calea concurenței pe piețele transportului feroviar situate în aval.

Inspecția poate avea loc în toate localurile grupului Deutsche Bahn AG (în special în localurile deținute de Deutsche Bahn AG în Potsdamer Platz 2, 10785 Berlin, Germania, [de] DB Mobility Logistics AG în Potsdamer Platz 2, 10785 Berlin, Germania, [de] DB Energie GmbH în Pfarrer‑Perabo‑Platz 2, 60326 Frankfurt pe Main, Germania, de DB Schenker Rail GmbH în Rheinstrasse 2, 55116 Mainz, Germania, [de] DB Schenker Rail Deutschland AG în Rheinstrasse 2, 55116 Mainz, Germania).

Deutsche Bahn AG, precum și toate persoanele juridice controlate direct sau indirect de aceasta, inclusiv DB Mobility Logistics AG, DB Energie GmbH, DB Schenker Rail GmbH și DB Schenker Rail Deutschland AG, permit agenților și celorlalte persoane care îi însoțesc, mandatate de Comisie pentru a efectua o inspecție, precum și agenților autorității de concurență din statul membru respectiv și agenților mandatați sau desemnați de aceasta și care acordă asistență agenților și persoanelor sus‑menționate accesul la toate localurile, terenurile și mijloacele de transport în orele obișnuite în care sunt deschise birourile. La cererea agenților și persoanelor sus‑menționate, acestea le prezintă registrele, precum și orice alt document profesional, pe orice suport s‑ar afla, în vederea controlării și le permit să controleze aceste registre și alte documente la fața locului și să ia sau să obțină o copie sau un extras, în orice formă. Acestea le permit să pună sigilii pe toate localurile comerciale și pe registre sau documente pe durata inspecției și în măsura în care acest lucru este necesar în vederea inspecției. La cererea agenților sau a persoanelor sus‑menționate, acestea furnizează imediat la fața locului explicații cu privire la fapte care au legătură cu obiectul și cu scopul inspecției și autorizează toți reprezentanții sau membrii personalului să furnizeze asemenea explicații. Acestea acceptă ca toate explicațiile furnizate să fie înregistrate, sub orice formă.”

4        La articolul 2 din decizia de inspecție, Comisia precizează că inspecția poate începe la 29 martie 2011. La articolul 3 din decizia menționată, aceasta arată că decizia de inspecție va fi notificată întreprinderii Deutsche Bahn, precum și tuturor persoanelor juridice controlate direct sau indirect de acesta, chiar anterior inspecției.

5        Prima decizie de inspecție este motivată după cum urmează:

„Comisia dispune de indicații potrivit cărora DB Energie ar avea posibilitatea de a aplica un tratament preferențial filialelor vizate din grupul DB care sunt prezente pe piețele de transport feroviar de călători și de mărfuri în statele membre în care aceste filiale intervin, în special în Germania, prin intermediul unui sistem de reduceri care privește aprovizionarea cu energie electrică de tracțiune. Acest tratament preferențial ar putea rezulta mai ales din structura reducerilor oferite de DB Energie și nu ar fi potențial justificat în mod obiectiv. Comisia dispune de elemente care indică faptul că DB Energie ar putea să fi aplicat deja în trecut sisteme de reduceri similare pentru aprovizionarea cu energie electrică de tracțiune, cel puțin din anul 2002. În plus, nu este exclus ca DB Energie să fi aplicat acest sistem de reduceri ori sisteme similare deja anterior acestei date. Se prezumă că această metodă comercială permite filialelor vizate din grupul DB să obțină un avantaj în raport cu concurenții lor pe piețele de transport feroviar situate în aval, în statele membre în care aceste filiale ale grupului DB exercită activități în sectorul transportului feroviar de călători și de mărfuri, în special în Germania, iar grupul DB poate crea astfel obstacole în calea concurenței pe aceste piețe. Comportamentele descrise anterior, dacă se verifică, reprezintă o încălcare a articolului 102 TFUE și a articolului 54 din Acordul privind SEE.

Este indispensabil pentru Comisie să realizeze inspecții în temeiul articolului 20 din Regulamentul nr. 1/2003 pentru a examina toate faptele relevante referitoare la practicile concertate prezumate și la contextul general și pentru a determina gradul exact de participare al tuturor persoanelor juridice vizate.

Deciziile referitoare la stabilirea prețurilor în cadrul grupului DB sunt luate probabil la diferite niveluri ale întreprinderii. În plus, probabil că pot fi găsite elemente de probă relevante în filialele grupului DB care beneficiază aparent de prețurile avantajoase potențial nejustificate, ceea ce permite crearea de obstacole în calea concurenței pe piețele de transport feroviar. Există, așadar, indicii că ar putea fi găsite elemente de probă în fiecare dintre locurile enumerate la articolul 1 din prezenta decizie.

Potrivit informațiilor de care dispune Comisia, sistemul de prețuri aplicat anterior de DB Energie pe piețele germane ale transportului feroviar de călători și de mărfuri a făcut deja obiectul unor litigii în Germania, în care erau părți autoritățile de reglementare și de concurență. În consecință, persoanele juridice vizate știu că autoritățile de reglementare și de concurență le controlează sistemul de tarifare. În plus, Comisia a constatat, în trecut, că practicile grupului DB în materie de stabilire a prețurilor încălcau articolul 102 TFUE, ceea ce au confirmat instanțele Uniunii Europene. În consecință, persoanele juridice vizate ar putea încerca să disimuleze, să sustragă sau să nege elemente de probă în legătură cu aceste practici pentru a împiedica descoperirea unor eventuale practici ilegale în materie de stabilire a prețurilor.

Pentru a garanta eficacitatea inspecțiilor, este esențial ca acestea să fie efectuate fără a fi avertizate în prealabil persoanele juridice prezumate că ar fi participat la încălcare și să se desfășoare simultan în mai multe locuri.

În acest scop, este necesară o decizie luată conform articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 prin care se dispune o inspecție la persoanele juridice.”

 Desfășurarea primei inspecții

6        În dimineața zilei de 29 martie 2011, 32 de agenți ai Comisiei s‑au prezentat la localurile reclamantelor din Berlin (Germania), din Frankfurt pe Main (Germania) și din Mainz (Germania) și le‑au notificat prima decizie de inspecție luată în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003.

7        Reclamantele și‑au contactat avocații, care au asistat la inspecție chiar din prima zi. Acestea nu au ridicat obiecții cu privire la inspecție și nici nu au criticat faptul că nu a fost prezentată o autorizație judiciară. Reclamantele nici nu s‑au opus inspecției, în temeiul articolului 20 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, după notificare. În consecință, Comisia nu a recurs în niciun moment la asistența autorităților statului membru în temeiul aceluiași articol 20 alineatul (6) din regulamentul menționat.

8        După notificarea primei decizii de inspecție, reprezentanți ai întreprinderii au semnat procesul‑verbal de notificare. Aceștia au remis inspectorilor organigramele și anuarele telefonice ale întreprinderii, au răspuns la întrebări privind identitatea anumitor salariați, au însoțit inspectorii în birourile persoanelor vizate astfel și nu au ridicat obiecții cu privire la percheziționarea birourilor respective. Dosarele aflate în aceste birouri au fost examinate, în anumite cazuri integral. Inspectorii au făcut și căutări de documente electronice, precum e‑mail‑uri, pe baza unor cuvinte‑cheie.

9        Între dimineața zilei de la 29 martie 2011 și ziua de 31 martie 2011 la aproximativ ora 14.00, inspectorii Comisiei au descoperit în localurile întreprinderii DB Schenker Rail Deutschland din Mainz documente în legătură cu care Comisia apreciază că lasă să se presupună existența unui alt comportament anticoncurențial. Acest comportament anticoncurențial ar avea drept obiectiv discriminarea concurenților din domeniul transportului feroviar prin intermediul infrastructurii gerate de reclamante și al anumitor servicii în legătură cu aceasta. Atunci când un document prezenta fără ambiguitate o legătură cu aceste noi bănuieli, documentul respectiv era conservat separat.

10      Comisia a considerat necesar să declanșeze o investigație în privința întreprinderii DUSS, ceea ce a determinat adoptarea unei a doua decizii de inspecție.

11      Prima inspecție s‑a încheiat la Deutsche Bahn și la DB Mobility Logistics în Berlin la 31 martie 2011.

 A doua inspecție

 A doua decizie de inspecție

12      Prin decizia C (2011) 2365 din 30 martie 2011 (cazurile COMP/39.678 și COMP/39.731) (denumită în continuare „a doua decizie de inspecție”), Comisia a dispus ca Deutsche Bahn și toate persoanele juridice controlate direct sau indirect de aceasta să se supună unei inspecții, în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003.

13      Articolul 1 din a doua decizie de inspecție are următorul cuprins:

„Deutsche Bahn AG, […] precum și toate persoanele juridice controlate direct sau indirect de aceasta, inclusiv DB Mobility Logistics AG, DB Netz AG, Deutsche Umschlaggesellschaft Schiene‑Straße (DUSS) mbH, DB Schenker Rail GmbH și DB Schenker Rail Deutschland AG, sunt obligate să se supună unei inspecții privind comportamentele lor susceptibile să încalce articolul 102 TFUE și articolul 54 din Acordul privind SEE în sectorul transportului feroviar și al prestării de servicii accesorii în statele membre în care filialele vizate ale grupului DB intervin în transportul feroviar, în special în Germania. Aceste comportamente au legătură cu discriminări potențial nejustificate aplicate de Deutsche Umschlaggesellschaft Schiene‑Straße (DUSS) mbH în privința concurenților din grupul DB pentru a permite acestuia din urmă să împiedice concurența pe piețele de transport feroviar situate în aval. Inspecția poate avea loc în toate localurile grupului Deutsche Bahn AG […]”

14      La articolul 2 din a doua decizie de inspecție, Comisia precizează că inspecția poate începe la 30 martie 2011. La articolul 3 din decizia menționată, Comisia indică faptul că această decizie de inspecție va fi notificată întreprinderii Deutsche Bahn, precum și tuturor persoanelor juridice controlate direct sau indirect de aceasta, chiar anterior inspecției.

15      A doua decizie de inspecție este motivată după cum urmează:

„Pe baza informațiilor pe care le deține deja, Comisia dispune de elemente potrivit cărora DUSS ar putea dezavantaja concurenții care intervin în Germania pe piețele de transport feroviar, complicând accesul acestora la terminalele grupului DB sau discriminându‑i, ceea ce i‑ar permite să abuzeze de poziția sa dominantă pe piață. Acest lucru ar putea rezulta în special din faptul că DUSS acordă un acces neadecvat la terminale, că furnizează servicii mai puțin eficace sau că refuză accesul la terminale. Comisia dispune de indicații potrivit cărora aceste practici sunt aplicate din 2007. Se prezumă că această metodă comercială permite filialelor vizate din grupul DB să obțină un avantaj în raport cu concurenții lor pe piețele de transport feroviar situate în aval, în statele membre în care aceste filiale ale grupului DB exercită activități în sectorul transportului feroviar, în special în Germania, iar grupul DB poate astfel crea obstacol în calea concurenței pe aceste piețe. […]

Cu ocazia inspecțiilor care au fost efectuate la 29 martie 2011 în localurile grupului DB pentru a cerceta existența unor eventuale practici de prețuri ilegale, Comisia a fost informată că în posesia unor persoane juridice ale grupului DB se aflau elemente de probă privind practicile sus‑menționate. În consecință, persoanele juridice vizate puteau încerca să disimuleze, să sustragă sau să nege aceste elemente de probă și alte elemente de probă în legătură cu aceste practici pentru a împiedica descoperirea anumitor practici ilegale.

În plus, în cursul inspecțiilor sus‑menționate, Comisia a primit informații referitoare la existența unor elemente de probă privind un comportament potențial anticoncurențial de recurgere strategică la infrastructura gestionată de societățile din grupul DB și la furnizarea de servicii feroviare. Acest comportament prezumat privește în special accesul la instalații de mentenanță și de reparație și furnizarea de servicii conexe. Astfel de comportamente par să aibă drept obiectiv să împiedice sau să creeze obstacole în calea activităților exercitate de concurenții grupului DB în sectorul transportului feroviar.

[…]”

 Desfășurarea celei de a doua inspecții

16      În cursul primei inspecții, Comisia a notificat reclamantelor, la 31 martie 2011, în jurul orei 14.00, a doua decizie de inspecție datată 30 martie 2011.

17      Reclamantele, asistate de avocații lor, nu au ridicat obiecții cu privire la a doua decizie de inspecție și nu au contestat faptul că nu li s‑a prezentat o autorizație judiciară. Acestea nu s‑au opus nici inspecției, în temeiul articolului 20 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, după notificare. Prin urmare, Comisia nu a recurs în niciun moment la asistența autorităților statului membru în temeiul aceluiași articol 20 alineatul (6) din regulamentul menționat.

18      A doua inspecție s‑a încheiat la DB Schenker Rail Deutschland în Mainz la 1 aprilie 2011.

 A treia inspecție

 A treia decizie de inspecție

19      Prin decizia C (2011) 5230 din 14 iulie 2011 (cazurile COMP/39.678 și COMP/39.731) (denumită în continuare „a treia decizie de inspecție”), Comisia a dispus ca Deutsche Bahn și toate persoanele juridice controlate direct sau indirect de aceasta să se supună unei inspecții, în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003.

20      Articolul 1 din a treia decizie de inspecție are următorul cuprins:

„Societatea Deutsche Bahn AG, […] precum și toate persoanele juridice controlate direct sau indirect de aceasta, inclusiv Deutsche Umschlaggesellschaft Schiene‑Straße (DUSS) mbH, DB Netz AG, DB Schenker Rail GmbH și DB Schenker Rail Deutschland AG, sunt obligate să se supună unei inspecții privind comportamentele lor susceptibile să încalce articolul 102 TFUE și articolul 54 din Acordul privind SEE în domeniul transportului feroviar și al serviciilor conexe în statele membre în care filialele respective ale grupului DB intervin în transportul feroviar, în special în Germania. Practicile privesc o eventuală discriminare nejustificată a concurenților grupului DB de către Deutsche Umschlaggesellschaft Schiene‑Straße (DUSS) mbH, permițând grupului DB să creeze obstacole în calea concurenței pe piețele transportului feroviar situate în aval și să supună, așadar, concurenții unui dezavantaj concurențial.

Inspecția poate fi desfășurată în toate localurile grupului Deutsche Bahn AG […]”

21      La articolul 2 din a treia decizie de inspecție, Comisia precizează că inspecția poate începe la 26 iulie 2011. La articolul 3 din decizia menționată, Comisia indică faptul că această decizie de inspecție va fi notificată întreprinderii Deutsche Bahn, precum și tuturor persoanelor juridice controlate direct sau indirect de aceasta, chiar înainte de inspecție.

22      A treia decizie de inspecție este motivată după cum urmează:

„Comisia desfășoară o anchetă privind un sistem potențial anticoncurențial de utilizare strategică a infrastructurii gestionate de societăți din grupul DB. Sistemul prezumat menționat include practici privind accesul la terminale și formarea prețurilor referitoare la terminale, precum și la servicii conexe. Aceste practici ar putea avea drept obiectiv să împiedice, să complice sau să facă mai oneroase activitățile concurenților grupului DB în domeniul transportului feroviar pentru care este necesar accesul la infrastructura în discuție. În cadrul investigațiilor sale, de la 29 martie la 1 aprilie 2011, Comisia a desfășurat inspecții în localurile societăților DB AG, DB Mobility Logistics AG, DB Schenker Rail GmbH, DB Schenker Rail DE și DB Energie GmbH.

Pe baza informațiilor aflate deja în posesia sa, inclusiv – deși nu exclusiv – a celor obținute în cursul inspecțiilor menționate, Comisia a reunit indicii potrivit cărora DUSS ar putea dezavantaja concurenții prezenți pe piețele de transport feroviar în Germania împiedicând, complicând sau făcând mai oneros accesul la terminale, în special acordând un acces neadecvat ori mai scump la terminale, oferind servicii conexe mai puțin eficace ori mai scumpe sau refuzând accesul la terminale ori la servicii conexe. Astfel de practici ar putea să nu fie justificate în mod obiectiv. Comisia dispune de indicii care lasă să se creadă că anumite practici ar exista din anul 2007 cel puțin. Pe de altă parte, Comisia are cunoștință de un document în care se menționează o posibilă «reducere ascunsă» acordată de DUSS societății DB Schenker Rail DE. Potrivit documentului, aceasta ar fi fost menținută în anul 2010. Comisia nu dispune de indicații privind momentul în care a început să se aplice această reducere.

Se prezumă că filialele în cauză ale grupului DB, în special DB Schenker Rail DE, obțin grație acestor practici un avantaj concurențial față de concurenții lor pe piețele transportului feroviar situate în aval în statele membre în care filialele respective ale grupului DB sunt prezente pe piața transportului feroviar, în special în Germania, iar acest lucru permite grupului DB să creeze obstacole în calea concurenței pe piețele menționate.”

 Desfășurarea celei de a treia inspecții

23      La 26 iulie 2011, în jurul orei 9.30, agenții Comisiei s‑au prezentat în localurile DUSS și au înmânat reclamantelor a treia decizie de inspecție luată în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003.

24      Reclamantele, asistate de avocații lor, nu au ridicat obiecții cu privire la a treia decizie de inspecție și nu au contestat faptul că nu li s‑a prezentat o autorizație judiciară. Acestea nu s‑au opus nici inspecției, în temeiul articolului 20 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, după notificare. Prin urmare, Comisia nu a recurs în niciun moment la asistența autorităților statului membru în temeiul aceluiași articol 20 alineatul (6) din regulamentul menționat.

25      A treia inspecție s‑a încheiat a 29 iulie 2011.

 Procedura și concluziile părților

26      Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 10 iunie și la 5 octombrie 2011, reclamantele au introdus prezentele acțiuni.

27      Prin ordonanțele din 12 ianuarie, 31 ianuarie și 12 martie 2012, au fost admise cererile de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei formulate de Consiliul Uniunii Europene, de Autoritatea de Supraveghere AELS și de Regatul Spaniei, în cauzele T‑289/11, T‑290/11 și T‑521/11, iar Autoritatea de Supraveghere AELS a fost autorizată să folosească limba engleză în cadrul procedurilor scrisă și orală.

28      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a patra) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a adresat în scris întrebări părților și le‑a solicitat în două rânduri să prezinte anumite documente. Părțile au dat curs acestor solicitări în termenele stabilite.

29      Cauzele T‑289/11, T‑290/11 și T‑521/11 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii prin ordonanța președintelui Camerei a patra a Tribunalului din 22 ianuarie 2013.

30      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 9 aprilie 2013.

31      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        anularea primei, a celei de a doua și a celei de a treia decizii de inspecție ale Comisiei;

–        în subsidiar, admiterea excepției de nelegalitate a articolului 20 alineatele (4)-(8) din Regulamentul nr. 1/2003;

–        anularea tuturor măsurilor luate în temeiul inspecțiilor care au avut loc pe baza primei, a celei de a doua și a celei de a treia decizii de inspecție;

–        obligarea Comisiei să restituie totalitatea copiilor documentelor făcute în cadrul inspecției, sub sancțiunea anulării viitoarelor decizii ale Comisiei de către Tribunal;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

32      Comisia, susținută de Regatul Spaniei, solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunilor;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

33      Consiliul solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunilor, în măsura în care sunt întemeiate pe excepția de nelegalitate a articolului 20 alineatele (4)-(8) din Regulamentul nr. 1/2003;

–        pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată.

34      Autoritatea de Supraveghere AELS solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunilor.

 În drept

35      În susținerea acțiunilor în anulare, reclamantele invocă, în esență, cinci motive.

36      Primele două motive sunt întemeiate, pe de o parte, pe încălcarea dreptului fundamental al reclamantelor la inviolabilitatea domiciliului [articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (JO 2010, C 83, p. 389) și articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”)] din cauza lipsei unei autorizații judiciare prealabile și, pe de altă parte, pe încălcarea dreptului fundamental al reclamantelor la o cale de atac jurisdicțională efectivă (articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale și articolul 6 din CEDO) din cauza lipsei unei autorizații judiciare prealabile și a lipsei controlului judiciar complet al deciziilor de inspecție, atât în fapt, cât și în drept, într‑un termen rezonabil.

37      În stadiul replicii, în urma unei întrebări scrise a Tribunalului, reclamantele au ridicat, cu titlu subsidiar, în susținerea primului motiv, o excepție de nelegalitate a articolului 20 alineatele (4)-(8) din Regulamentul nr. 1/2003, în cazul în care Tribunalul ar aprecia că regulamentul menționat nu impune obținerea prealabilă a unei autorizații judiciare.

38      Al treilea motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare prin faptul că a doua și a treia inspecție ar fi întemeiate pe informații obținute ilegal cu ocazia primei inspecții. Potrivit reclamantelor, Comisia ar fi căutat în mod deliberat informații privind DUSS cu ocazia primei inspecții, în condițiile în care inspecția respectivă nu privea decât alimentarea cu energie electrică a mijloacelor de tracțiune (denumită în continuare „EET”).

39      Al patrulea motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare din cauza unei descrieri excesiv de largi a obiectului inspecțiilor în articolul 1 din fiecare dintre cele trei decizii de inspecție, în special în ceea ce privește natura comportamentelor incriminate, întinderea geografică a pieței, precum și durata încălcărilor prezumate.

40      Al cincilea motiv, parțial comun celor trei cauze, este întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității. Reclamantele susțin, în esență, că ar fi fost depășit de Comisie ceea ce era adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit.

41      Comisia consideră cele cinci motive invocate în susținerea primului capăt de cerere inadmisibile și/sau, în orice caz, nefondate. Aceasta consideră al doilea, al treilea și al patrulea capăt de cerere inadmisibile.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului fundamental al reclamantelor la inviolabilitatea domiciliului din cauza lipsei unei autorizații judiciare prealabile

42      Prin intermediul primului motiv, reclamantele susțin că, întrucât cele trei decizii de inspecție au fost luate în lipsa unei autorizații judiciare prealabile, nu respectă garanțiile aferente principiului inviolabilității domiciliului, astfel cum este consacrat la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale și la articolul 8 din CEDO.

43      În subsidiar, în stadiul replicii, în cazul în care Tribunalul ar aprecia că Regulamentul nr. 1/2003 nu impune adoptarea unei autorizații judiciare prealabile și Comisia se afla, așadar, în imposibilitatea de a depune o cerere pentru obținerea unui asemenea mandat, reclamantele ridică o excepție de nelegalitate care vizează articolul 20 alineatele (4)-(8) din Regulamentul nr. 1/2003.

44      Comisia contestă atât temeinicia, cât și admisibilitatea primului motiv și a excepției de nelegalitate.

 Cu privire la admisibilitate

45      Comisia invocă două cauze de inadmisibilitate distincte.

46      În primul rând, Comisia, susținută de Regatul Spaniei, consideră că primul motiv, invocat în susținerea primului capăt de cerere având ca obiect anularea celor trei decizii de inspecție, este, în esență, inoperant și, prin urmare, inadmisibil, având în vedere o jurisprudență constantă (Hotărârea Curții din 17 octombrie 1989, Dow Chemical Ibérica și alții/Comisia, 97/87-99/87, Rec., p. 3165, punctele 40 și 41, și Hotărârea Tribunalului din 8 martie 2007, France Télécom/Comisia, T‑339/04, Rep., p. II‑521, punctul 54). În opinia sa, presupunând că motivul reclamantelor ar fi fondat, acesta nu ar putea să afecteze decât legalitatea desfășurării inspecției, iar nu legalitatea deciziei de inspecție înseși.

47      În această privință, primo, trebuie constatat că, în documentele sale, Comisia a stabilit o legătură greșită între caracterul inoperant al unui motiv sau al unei obiecții și admisibilitatea acestora. Astfel, calificarea unui motiv sau al unei obiecții drept inoperante înseamnă a considera, fără să fie necesară examinarea temeiniciei, că nu este de natură să influențeze soluția litigiului. Dimpotrivă, un motiv sau o obiecție inadmisibilă, chiar dacă ar putea avea influență asupra soluției litigiului, nu a fost invocată în condiții care să permită instanței să aprecieze temeinicia sa. În consecință, contrar celor afirmate de Comisie, caracterul inoperant al unui argument nu este, în orice caz, de natură să determine inadmisibilitatea acestuia.

48      Secundo, argumentația în urma căreia Comisia concluzionează că argumentele reclamantelor au caracter inoperant este întemeiată pe o interpretare eronată a primului motiv.

49      În Hotărârile Dow Chemical Ibérica și alții/Comisia, punctul 46 de mai sus (punctele 40 și 41), și France Télécom/Comisia, punctul 44 de mai sus (punctul 54), citate de Comisie în susținerea argumentației sale, instanța Uniunii a amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante, legalitatea unui act trebuia apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării acestui act și că, în acest temei, modul în care a fost aplicată o decizie prin care se dispune o inspecție nu are efecte asupra legalității deciziei prin care se dispune inspecția.

50      Prin intermediul primului motiv, în schimb, reclamantele solicită identificarea, de către Tribunal, a unei noi cerințe formale care ar afecta legalitatea deciziilor de inspecție. Astfel, în măsura în care, potrivit termenilor utilizați de reclamante, o decizie de inspecție ar trebui să fie în mod necesar „legată” sau „asociată” cu obținerea unui mandat, primul motiv trebuie înțeles în sensul că numai deciziile de inspecție prin care se prevede obținerea prealabilă a unui mandat judiciar ar putea fi adoptate în mod legal de Comisie.

51      În aceste condiții, argumentele Comisiei trebuie respinse în măsura în care motivul reclamantelor nu este nici inoperant, nici inadmisibil.

52      În al doilea rând, în ceea ce privește excepția de nelegalitate avansată în stadiul replicii, Comisia, susținută de Autoritatea de Supraveghere AELS, o consideră tardivă, în sensul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

53      În opinia Consiliului, excepția de nelegalitate nu este admisibilă decât în măsura în care vizează articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, baza juridică a deciziilor de inspecție. Întrucât articolul 20 alineatul (5) din regulamentul menționat nu are nicio legătură cu faptele, iar reclamantele nu s‑au opus formal inspecției, excepția de nelegalitate a articolului 20 alineatele (5)-(8) din acest regulament ar fi, în consecință, inadmisibilă.

54      Reclamantele contestă caracterul tardiv al excepției de nelegalitate, în măsura în care aceasta nu ar face decât să precizeze cererea principală.

55      În această privință, trebuie constatat că, prin intermediul primului motiv, reclamantele contestă implicit legalitatea Regulamentului nr. 1/2003, în temeiul căruia a fost adoptată decizia. Întrucât nu prevede în mod explicit nicio obligație pentru Comisie să obțină un mandat judiciar de la Tribunal sau de la o instanță națională, Regulamentul nr. 1/2003 nu s‑ar conforma cerințelor Cartei drepturilor fundamentale și CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”). În consecință, trebuie să se considere că excepția de nelegalitate ridicată în mod expres în replică constituie, contrar celor susținute de Comisie și de Autoritatea de Supraveghere AELS, suplimentarea, la punctul 17 din replică, a unui motiv invocat implicit, însă în mod clar, în cererea introductivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 18 noiembrie 2004, Ferriere Nord/Comisia, T‑176/01, Rec., p. II‑3931, punctul 136 și jurisprudența citată).

56      Cu toate acestea, după cum amintește în mod corect Consiliul, o excepție de nelegalitate ridicată accesoriu în temeiul articolului 277 TFUE, cu ocazia contestării legalității unei decizii în litigiul principal, nu este admisibilă decât dacă există o legătură de conexitate între actul în litigiu și norma a cărei pretinsă nelegalitate se invocă. Or, în măsura în care scopul articolului 277 TFUE nu este de a permite unei părți să conteste aplicabilitatea vreunui act cu caracter general în cadrul oricărui tip de acțiune, efectul unei excepții de nelegalitate trebuie să se limiteze la ceea ce este indispensabil pentru soluționarea litigiului. Rezultă de aici că actul general a cărui nelegalitate se invocă trebuie să fie aplicabil, direct sau indirect, în speța care face obiectul acțiunii și că trebuie să existe o legătură juridică directă între decizia individuală atacată și actul general în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 1993, Reinarz/Comisia, T‑6/92 și T‑52/92, Rec., p. II‑1047, punctul 57 și jurisprudența citată).

57      În prezenta cauză, prima, a doua și a treia decizie de inspecție au fost adoptate numai în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003. Articolul 20 alineatul (5) din regulamentul menționat nu are legătură cu prezentul litigiu, iar lipsa unei opoziții din partea reclamantelor a făcut ca recurgerea la mecanismul prevăzut la alineatele (6)-(8) ale articolului 20 din Regulamentul nr. 1/2003 să fie inutilă.

58      În aceste condiții, trebuie să se considere că excepția de nelegalitate nu este admisibilă decât în ceea ce privește articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003.

 Cu privire la fond

59      În primul rând, reclamantele se întemeiază pe evoluția jurisprudenței Curții EDO, în special în Hotărârile Société Colas Est și alții împotriva Franței (16 aprilie 2002, Recueil des arrêts et décisions, 2002-III), Société Canal Plus și alții împotriva Franței (21 decembrie 2010, req. 29408/08) și Société Métallurgique Liotard Frères împotriva Franței (5 mai 2011, req. 29598/08), pentru a considera că o decizie de inspecție care nu are legătură sau nu este asociată cu o ordonanță judiciară de autorizație prealabilă le încalcă drepturile prevăzute la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale. Curtea EDO ar fi indicat de asemenea că inspecțiile fără autorizație judiciară prealabilă erau disproporționate în raport cu obiectivele urmărite.

60      În opinia reclamantelor, o autorizație judiciară prealabilă ar fi deja necesară în majoritatea statelor membre, printre care și Germania. Acestea subliniază, în plus, că o astfel de autorizație este deja necesară în ceea ce privește localurile vizate la articolul 21 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003. În prezent, Comisia ar acționa în afara oricărui control în cazul inspecțiilor în localurile întreprinderilor.

61      În al doilea rând, reclamantele susțin că necesitatea de a prezenta o autorizație judiciară prealabilă nu poate fi limitată la cazul în care întreprinderea se opune inspecției, în sensul articolului 20 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003. Astfel, acestea consideră, primo, că încălcarea drepturilor fundamentale are loc în momentul în care agenții Comisiei intră în întreprindere, secundo, că întreprinderea nu are nici timpul, nici mijloacele ca, la sosirea agenților Comisiei, să verifice caracterul proporționat al inspecției, tertio, că Comisia are puterea de a lua măsuri coercitive directe precum sigilarea încăperilor sau amenzi și, quarto, că posibilitatea de a se opune inspecției sau comportamentelor neadecvate ale agenților Comisiei rămâne teoretică, având în vedere riscul de amendă, aplicată în temeiul articolului 23 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003, existent într‑un asemenea caz, după cum arată, pe de o parte, procedura pe care Comisia ar fi inițiat‑o în mod nelegal împotriva întreprinderii Sanofi Aventis (documentul Comisiei cu referința MEMO/08/357 din 2 iunie 2008) pentru a o sancționa, întrucât a vrut să se opună inspecției și, pe de altă parte, desfășurarea primei inspecții în cadrul căreia agenții Comisiei ar fi amenințat că vor închide sistemul informatic al reclamantelor dacă nu obțin parolele conturilor de mesagerie ale anumitor angajați ai reclamantelor.

62      În stadiul replicii, reclamantele au considerat, pe de o parte, că din jurisprudența Curții EDO reieșea că numai o situație de pericol iminent, în domeniul penal, putea justifica lipsa unei autorizații judiciare prealabile și, pe de altă parte, că Regulamentul nr. 1/2003 ar fi nelegal dacă nu ar permite obținerea prealabilă a unui mandat.

63      Comisia contestă toate argumentele reclamantelor.

64      Cu titlu introductiv, trebuie constatat că este necesar, pentru a aprecia temeinicia primului motiv, să se analizeze, în esență, problema dacă sistemul introdus de Regulamentul nr. 1/2003 este conform drepturilor fundamentale. În consecință, Tribunalul consideră că trebuie apreciată temeinicia excepției de nelegalitate, în măsura în care privește articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, în cadrul examinării temeiniciei primului motiv.

65      În această privință, trebuie constatat că exercitarea competențelor de inspecție, la o întreprindere, conferite Comisiei de articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 constituie o ingerință evidentă în dreptul acesteia la respectarea vieții sale private, a domiciliului său și a corespondenței sale. Acest lucru nu este contestat de Comisie sau de intervenienți în prezentele cauze. Problema care se pune în speță este, așadar, dacă lipsa unui mandat judiciar prealabil determină în mod necesar nelegalitatea ingerinței administrative și, dacă este cazul, dacă sistemul introdus de Regulamentul nr. 1/2003 oferă garanții suficient de protectoare în lipsa unei autorizații judiciare prealabile.

66      În jurisprudența recentă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Harju împotriva Finlandei din 15 februarie 2011, req. 56716/09, punctele 40 și 44, și Hotărârea Heino împotriva Finlandei din 15 februarie 2011, req. 56715/09, punctele 40 și 44), Curtea EDO a subliniat importanța unei examinări a garanțiilor cu atât mai serioasă cu cât inspecțiile pot interveni în lipsa unei autorizații judiciare prealabile. Aceasta a stabilit în continuare în mod clar principiul potrivit căruia lipsa unei autorizații judiciare prealabile putea fi compensată de un control complet care intervine după inspecție.

67      În consecință, trebuie să se constate, având în vedere jurisprudența recentă a Curții EDO, că lipsa unui mandat judiciar prealabil nu este de natură să determine, ca atare, nelegalitatea unei ingerințe în sensul articolului 8 din CEDO.

68      Argumentele reclamantelor având ca obiect relativizarea efectelor Hotărârilor Curții EDO Heino împotriva Finlandei și Harju împotriva Finlandei, punctul 66 de mai sus, nu sunt apte să repună în discuție această constatare.

69      În opinia reclamantelor, ar rezulta din aceste hotărâri că numai o situație de pericol iminent, în vederea evitării perpetuării unei încălcări, ar putea justifica lipsa unei autorizații judiciare prealabile.

70      Or, trebuie subliniat, precum Comisia, pe de o parte, că punctul 31 din Hotărârea Curții EDO Harju împotriva Finlandei, punctul 66 de mai sus, pe care se întemeiază reclamantele pentru a demonstra importanța existenței unui pericol iminent, se află în acea parte a hotărârii în care este rezumată argumentația pârâtei, iar nu în cea care include aprecierea Curții EDO. Pe de altă parte, trebuie să se constate că aprecierea Curții EDO nu se întemeiază în niciun mod pe existența unui pericol iminent, contrar celor susținute de reclamante. Existența unui pericol iminent nu este de altfel un element determinant nici în Hotărârile Curții EDO, Mastepan împotriva Rusiei (14 ianuarie 2012, req. 3708/03) și Varga împotriva României (1 aprilie 2008, req. 73957/01). În sfârșit, după cum subliniază în mod întemeiat Comisia, faptul că Hotărârea Curții EDO, Harju împotriva Finlandei și Heino împotriva Finlandei, punctul 66 de mai sus, intră în domeniul dreptului penal crește pertinența acestora pentru prezentele cauze.

71      Nici argumentele reclamantelor prin care se urmărește să se stabilească faptul că soluția degajată în Hotărârea Curții EDO, Société Colas Est și alții împotriva Franței, punctul 59 de mai sus, ar fi integral aplicabilă în prezenta cauză nu pot fi acceptate.

72      Astfel, din această hotărâre, în special de la punctul 49, reiese că lipsa unui mandat prealabil nu este decât unul dintre elementele luate în considerare de Curtea EDO pentru a concluziona că există o încălcare a articolului 8 din CEDO. În special, Curtea EDO a ținut seama de amploarea puterilor deținute de autoritatea competentă, de împrejurările ingerinței și de faptul că sistemul de la momentul respectiv nu prevedea decât un număr limitat de garanții. Această situație este diferită de situația care prevalează în dreptul Uniunii (a se vedea punctele 74-99 de mai jos).

73      Deși lipsa unui mandat judiciar prealabil nu ar fi de natură să determine, ca atare, nelegalitatea unei ingerințe, contrar celor afirmate de reclamante, trebuie examinat dacă sistemul introdus de Regulamentul nr. 1/2003, în special articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 și modul în care acesta a fost pus în aplicare prin adoptarea celor trei decizii de inspecție, prezenta garanțiile adecvate și suficiente care corespund unei încadrări suficient de stricte a competențelor Comisiei. Astfel, Curtea EDO a amintit în mod constant că un grad acceptabil de protecție împotriva ingerințelor care vizează articolul 8 din CEDO implică un cadru legal și limite stricte (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârile Harju împotriva Finlandei, punctul 66 de mai sus, punctul 39, Heino împotriva Finlandei, punctul 66 de mai sus, punctul 40, Varga împotriva României, punctul 70 de mai sus, punctul 70, și Société Canal Plus și alții împotriva Franței, punctul 59 de mai sus, punctul 54).

74      În această privință, este necesar să se sublinieze existența a cinci categorii de garanții care privesc, primo, motivarea deciziilor de inspecție, secundo, limitele impuse Comisiei cu ocazia desfășurării inspecției, tertio, imposibilitatea Comisiei de a impune inspecția cu forța, quarto, intervenția instanțelor naționale și, quinto, existența unor căi de atac a posteriori.

75      În primul rând, în ceea ce privește motivarea deciziei de inspecție, reiese din jurisprudență că aceasta din urmă are drept obiect punerea în evidență a caracterului justificat al intervenției preconizate în interiorul întreprinderilor avute în vedere (a se vedea Hotărârea France Télécom/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctul 57 și jurisprudența citată). În continuare, această decizie trebuie să respecte cerințele care figurează la articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003. Decizia trebuie astfel să indice obiectul și scopul inspecției, să stabilească data la care aceasta începe și să indice sancțiunile prevăzute la articolele 23 și 24 din regulamentul menționat, precum și dreptul de a ataca această decizie la Curte. Reiese din jurisprudență că motivarea trebuie să indice și ipotezele și prezumțiile pe care Comisia dorește să le verifice (Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2007, CB/Comisia, T‑266/03, nepublicată în Repertoriu, punctele 36 și 37).

76      Astfel, Comisia nu trebuie nici să realizeze o calificare juridică precisă a încălcărilor prezumate, nici să aducă la cunoștința întreprinderii toate informațiile de care dispune, nici să indice perioada în care ar fi avut loc încălcarea suspectată (Hotărârea France Télécom/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctul 58).

77      Cu toate acestea, pentru a asigura întreprinderii posibilitatea de a utiliza dreptul său la opoziție, trebuie ca decizia de inspecție să conțină, în afară de elementele formale enumerate la articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, o descriere a caracteristicilor încălcării suspectate, indicând piața prezumată în cauză și natura restrângerilor suspectate ale concurenței, precum și sectoarele acoperite de pretinsa încălcare vizată de investigație, explicații referitoare la modul în care întreprinderea este prezumată a fi implicată în încălcare, ce anume se caută și la ce elemente trebuie să se refere verificarea (a se vedea Hotărârea France Télécom/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctul 59 și jurisprudența citată).

78      Controlul motivării unei decizii permite instanței să se asigure de respectarea principiului protecției împotriva intervențiilor arbitrare și disproporționate și a dreptului la apărare (Hotărârea France Télécom/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctul 57), ținându‑se în același timp seama de necesitatea de a păstra o anumită marjă de manevră a Comisiei, fără de care dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003 ar fi lipsite de orice efect util (Ordonanța Curții din 17 noiembrie 2005, Minoan lines/Comisia, C‑121/04 P, nepublicată în Recueil, punctul 36).

79      În al doilea rând, sunt impuse Comisiei limite la desfășurarea unei inspecții.

80      Mai întâi, documentele care nu ar fi de natură profesională, cu alte cuvinte, cele care nu ar avea legătură cu activitatea întreprinderii pe piață, sunt excluse din domeniul de investigație accesibil Comisiei (Hotărârea Curții din 18 mai 1982, AM & S/Comisia, 155/79, Rec., p. 1575, punctul 16, și Hotărârea Curții din 22 octombrie 2002, Roquette Frères, C‑94/00, Rec., p. I‑9011, punctul 45).

81      În continuare, întreprinderile care fac obiectul unei inspecții dispuse printr‑o decizie de inspecție au posibilitatea de a beneficia de asistență juridică sau de a proteja confidențialitatea corespondenței dintre avocați și clienți, această din urmă garanție fiind exclusă în ceea ce privește informațiile schimbate de un avocat legat de întreprinderea în cauză printr‑un raport de muncă cu această întreprindere (Hotărârea Curții din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia, C‑550/07 P, Rep., p. I‑8301, punctele 40-44).

82      Apoi, deși Regulamentul nr. 1/2003 impune întreprinderii supuse inspecției o obligație de cooperare activă, Comisia nu poate impune întreprinderii respective obligația de a da răspunsuri prin care aceasta ar fi determinată să admită existența încălcării în privința căreia sarcina probei îi revine Comisiei (Hotărârea Curții din 18 octombrie 1989, Orkem/Comisia, 374/87, Rec., p. 3283, punctul 35). Acest principiu, stabilit în cadrul aplicării articolului 11 din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), se aplică și întrebărilor pe care inspectorii le pot adresa în cadrul unei inspecții efectuate în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003.

83      De asemenea, trebuie menționată existența notelor explicative notificate întreprinderilor împreună cu deciziile de inspecție. Aceste note explicative determină metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o pentru a efectua o inspecție. Acestea precizează, așadar, în mod util conținutul principiului respectării dreptului la apărare și al principiului bunei administrări, astfel cum sunt percepute de Comisie.

84      Aceste note explicative precizează modul în care trebuie dirijate anumite faze ale inspecției. Obligația de a cita numele agenților abilitați de Comisie sau de autoritatea națională de concurență adecvată (punctul 1), obligația de a notifica decizia de autorizare a inspecției (punctul 3), expunerea limitativă a prerogativelor agenților (punctul 4), dreptul de a recurge la serviciile unui avocat (punctul 6), condițiile înregistrării explicațiilor orale furnizate de salariații întreprinderii (punctele 7 și 8), modalitățile de consultare, de căutare și de copiere a anumitor documente informatice (punctele 10 și 11), soluțiile pentru gestionarea unei consultări decalate a anumitor informații stocate pe suport informatic (punctele 11 și 12), posibilitatea de a obține un inventar semnat al elementelor copiate (punctul 12) și condițiile gestionării confidențiale a anumitor informații sau a anumitor secrete de afaceri în urma investigației (punctele 13 și 14) sunt elemente precizate în nota explicativă menționată. Aceste elemente constituie de asemenea informații utile pentru întreprindere atunci când reprezentanții acesteia trebuie să aprecieze întinderea obligației lor de cooperare.

85      În al treilea rând, Comisia nu dispune de mijloace coercitive excesive care lipsesc de rațiune posibilitatea, în fapt, de a se opune inspecției în temeiul articolului 20 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, contrar celor afirmate de reclamante.

86      Astfel, primo, reiese din jurisprudență că, în cadrul unei inspecții, agenții Comisiei au, printre altele, dreptul de a li se prezenta documentele pe care le solicită, de a intra în localurile pe care le desemnează și de a li se arăta conținutul mobilierului pe care îl indică. În schimb, nu pot forța accesul în localuri sau la mobilier ori constrânge personalul întreprinderii să le furnizeze un asemenea acces, nici să realizeze percheziții fără autorizația responsabililor întreprinderii (Hotărârea Curții din 21 septembrie 1989, Hoechst/Comisia, 46/87 și 227/88, Rec., p. 2859, punctul 31).

87      Secundo, toate normele care încadrează, pe de o parte, motivarea deciziilor de inspecție (a se vedea punctele 75-78 de mai sus) și, pe de altă parte, desfășurarea inspecțiilor (a se vedea punctele 79-84 de mai sus) permit întreprinderilor să utilizeze efectiv dreptul lor de opoziție, conform articolului 20 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, la sosirea inspectorilor, la momentul notificării deciziei de inspecție sau la orice alt moment, cu ocazia desfășurării inspecției.

88      În această privință, trebuie evidențiată posibilitatea reprezentanților întreprinderilor vizate de inspecții de a dispune înregistrarea într‑un proces‑verbal a oricărei neregularități prezumate survenite cu ocazia desfășurării inspecției sau a oricărei obiecții pe care ar putea să o aibă, fără a se opune însă formal inspecției, în sensul articolului 20 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și de a utiliza orice mijloc pe care îl au la dispoziție de a conserva probe tangibile ale respectivelor neregularități.

89      Tertio, trebuie amintit că, la sosirea în localurile întreprinderii, Comisia trebuie să îi acorde acesteia un termen rezonabil, dar scurt, pentru a examina decizia de inspecție cu ajutorul avocaților săi. Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul reclamantelor potrivit căruia încălcarea drepturilor fundamentale ar avea loc la momentul la care agenții Comisiei intră în întreprindere, Tribunalul apreciază, precum Comisia, că inspecția nu începe în niciun caz înainte de notificarea deciziei și că simpla intrare în întreprindere cu scopul de a efectua notificarea nu constituie o încălcare a unui drept fundamental. În continuare, în cursul inspecției, Comisia trebuie de asemenea să acorde un termen scurt întreprinderii pentru a‑și consulta avocații înainte de a efectua copii, de a pune sigilii sau de a solicita explicații orale.

90      Quarto, în acest context, trebuie amintit că numai în caz de obstrucționare evidentă sau de utilizare abuzivă a dreptului de opoziție Comisia poate utiliza mecanismul de sancționare prevăzut la articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003. Comisia nu poate, așadar, utiliza acest mecanism ca o amenințare de sancționare în vederea obținerii de concesii din partea întreprinderii care depășesc limitele stricte ale obligației acestora de colaborare. În această privință, trebuie amintit că orice decizie luată în temeiul articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003 este susceptibilă să facă obiectul unui control din partea instanței Uniunii.

91      În al patrulea rând, în ceea ce privește garanțiile oferite de procedura de opoziție prevăzută la articolul 20 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, trebuie constatat că îi revine Comisiei obligația de a recurge la asistența autorităților naționale ale statului pe teritoriul căruia trebuie efectuată inspecția. Această procedură declanșează aplicarea mecanismelor de control, dacă este cazul judiciar, specifice statului membru respectiv.

92      În cazul în care se solicită concursul autorității naționale competente, statul membru respectiv trebuie să asigure eficacitatea acțiunii Comisiei și să respecte diferitele principii generale ale dreptului Uniunii, în special protecția persoanelor fizice și juridice împotriva intervențiilor arbitrare și disproporționate ale puterii publice în sfera privată (Hotărârile Hoechst/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 33, și Roquette Frères, punctul 80 de mai sus, punctul 35).

93      Instanța națională competentă, fie că este sau nu judiciară, trebuie să examineze dacă măsurile coercitive preconizate nu sunt arbitrare sau excesive în raport cu obiectul verificării. Comisia trebuie să se asigure că instanța națională vizată dispune de toate elementele necesare care să îi permită să se achite de acest control și să se asigure de respectarea normelor de drept național în desfășurarea procedurilor coercitive (Hotărârile Hoechst/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctele 34 și 35, și Roquette Frères, punctul 80 de mai sus, punctele 36 și 37).

94      Trebuie adăugat că, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia, instanța națională competentă pentru a autoriza măsurile coercitive poate adresa Curții o întrebare preliminară. În plus, articolele 95 și 105 din Regulamentul de procedură al Curții permit instanței naționale să adreseze o întrebare preliminară accelerată și anonimă. În sfârșit, în anumite condiții, instanța națională poate decide să suspende procedura de acordare a mandatului în așteptarea răspunsului Curții la întrebarea preliminară (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 9 noiembrie 1995, Atlanta Fruchthandelsgesellschaft și alții, C‑465/93, Rec., p. I‑3761, punctul 23).

95      În al cincilea rând, încadrarea ingerinței pe care o constituie o inspecție se întemeiază și pe controlul a posteriori, realizat de instanța Uniunii, al legalității deciziei prin care se dispune inspecția.

96      În această privință, articolul 20 alineatul (8) ultima teză din Regulamentul nr. 1/2003 prevede:

„Legalitatea deciziei Comisiei poate fi revizuită exclusiv de Curtea de Justiție.”

97      Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 66 de mai sus, existența unui control jurisdicțional complet a posteriori este deosebit de importantă, întrucât acesta este susceptibil să compenseze lipsa unui mandat judiciar prealabil. În speță, instanța Uniunii exercită un control complet, în fapt și în drept, al deciziilor de inspecție (a se vedea de asemenea în această privință punctul 112 de mai jos).

98      În plus, după cum subliniază în mod întemeiat Comisia, reclamantele pot obține suspendarea aplicării unei decizii de inspecție introducând, în același timp cu o acțiune în anulare, o cerere de măsuri provizorii, în temeiul articolului 278 TFUE, eventual însoțită de o cerere în sensul articolului 105 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

99      În sfârșit, articolul 340 al doilea paragraf TFUE oferă un temei unei acțiuni având ca obiect angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii.

100    Tribunalul consideră că toate cele cinci categorii de garanții menționate mai sus erau asigurate în speță. În special, cele trei decizii de inspecție includ elementele prevăzute la articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003. Comisia a avut grijă să specifice numele destinatarilor, motivele care au determinat‑o să suspecteze existența unei practici delictuale, tipul practicilor suspectate, în măsura în care s‑ar putea dovedi anticoncurențiale, piața de bunuri și de servicii vizată, piața geografică în care se presupune că au fost puse în aplicare practicile invocate, raportul dintre aceste practici presupuse și comportamentul întreprinderii destinatare a deciziilor, agenții abilitați să efectueze inspecția, mijloacele la dispoziția lor și obligațiile care revin personalului competent al întreprinderii, data și locurile inspecției, sancțiunile prevăzute în caz de obstrucție, posibilitatea și condițiile unei acțiuni. După cum reiese din examinarea celui de al patrulea motiv, trebuie să se constate că aceste elemente au fost incluse în mod corect în cele trei decizii de inspecție (a se vedea punctul 184 de mai jos).

101    În ceea ce privește desfășurarea primei inspecții și, pe de o parte, argumentul reclamantelor potrivit căruia un agent al Comisiei ar fi amenințat că le închide sistemul informatic dacă nu îi dădeau parolele conturilor de mesagerie ale anumitor colaboratori, trebuie să se constate, în afară de faptul că Comisia s‑a opus acestei afirmații, că avocații reclamantelor nu au solicitat înregistrarea formală a acestui pretins incident, astfel încât nu este disponibilă nicio probă care să permită dovedirea acestuia. În plus, reclamantele nu au contestat versiunea Comisiei din memoriul în apărare potrivit căreia, în pofida injoncțiunilor, reclamantele ar fi blocat accesul la calculatoare și la conturile de mesagerie pentru o perioadă deosebit de lungă, până în a doua zi a inspecției, fără ca Comisia să fi făcut apel la autoritățile naționale pentru a pune în aplicare măsuri coercitive. Pe de altă parte, în ceea ce privește cauza Sanofi Aventis, reiese din elementele din dosar, în special din documentul Comisiei cu referința MEMO/08/357 din 2 iunie 2008, că nu a fost preconizată de Comisie sancționarea opunerii la o inspecție în general, ci a opunerii, în acest caz precis, a efectuării de către Comisie a unor copii ale anumitor documente. De altfel, procedura a fost clasată.

102    Având în vedere considerațiile formulate la punctele 65-101 de mai sus, este necesar să se respingă ca nefondate primul motiv și excepția de nelegalitate, în măsura în care privește articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă

103    Reclamantele se întemeiază în principal pe Hotărârile Curții EDO, Société Métallurgique Liotard Frères împotriva Franței și Société Canal Plus și alții împotriva Franței, punctul 59 de mai sus, pentru a susține că ar trebui să beneficieze de posibilitățile de a formula o cale de atac în fapt și în drept, în sensul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale și al articolului 6 alineatul (1) din CEDO, prealabil intruziunii pe care o constituie inspecția.

104    Reclamantele afirmă, în special, că nici procedura prevăzută la articolul 20 alineatul (8) din Regulamentul nr. 1/2003, care dă autorității naționale competente puterea de a aprecia caracterul nearbitrar și proporționat al măsurilor coercitive necesare pentru a pune în aplicare decizia de inspecție a Comisiei în caz de opoziție, nici controlul instanței Uniunii nu îndeplinesc condițiile stabilite în jurisprudența Curții EDO.

105    Ca răspuns la o întrebare scrisă a Tribunalului, reclamantele au precizat că ele consideră, pe de o parte, că articolul 6 alineatul (1) din CEDO impunea obținerea de către Comisie a unui mandat judiciar prealabil, în cadrul căruia instanța națională controla necesitatea și proporționalitatea, în fapt și în drept, a inspecției. Pe de altă parte, articolul 6 alineatul (1) din CEDO ar impune un control jurisdicțional complet al deciziei de inspecție într‑un termen rezonabil după începerea inspecției.

106    Comisia, pe de o parte, apreciază că motivul reclamantelor este inoperant și, așadar, inadmisibil și, pe de altă parte, contestă interpretarea Hotărârii Curții EDO, Société Métallurgique Liotard Frères împotriva Franței, punctul 59 de mai sus, propusă de reclamante. Aceasta apreciază că un control jurisdicțional efectiv a posteriori este suficient și că Tribunalul este apt să exercite un asemenea control.

107    Cu titlu preliminar, în ceea ce privește admisibilitatea, s‑a amintit deja la punctul 47 de mai sus că, în orice caz, caracterul inoperant al unui argument nu era de natură să determine inadmisibilitatea acestuia.

108    În ceea ce privește necesitatea de a obține un mandat judiciar prealabil, reclamantele, prin prezentul motiv, precum și prin primul motiv (a se vedea în această privință punctele 49-51 de mai sus), solicită identificarea de către Tribunal a unei noi cerințe formale care ar afecta legalitatea deciziilor de inspecție. Prezentul motiv trebuie înțeles în sensul că adoptarea unei decizii de inspecție trebuie condiționată de obținerea de către Comisie a unui mandat judiciar prealabil eliberat în urma unui control complet, atât în fapt, cât și în drept, în sensul articolului 6 alineatul (1) din CEDO. În măsura în care privește necesitatea de a obține un mandat judiciar prealabil, al doilea motiv nu poate fi, așadar, considerat inoperant.

109    Referitor la argumentele reclamantelor în această privință, în primul rând, trebuie constatat că interpretarea Hotărârilor Curții EDO, Société Métallurgique Liotard Frères împotriva Franței și Société Canal Plus și alții împotriva Franței, punctul 59 de mai sus, propusă de reclamante, este greșită.

110    Astfel, trebuie constatat, precum Comisia, că din aceste hotărâri reiese că intensitatea controlului este cea vizată, iar nu momentul la care acesta este exercitat. Acest control trebuie să se exercite cu privire la toate elementele de fapt și de drept și să permită o redresare adecvată în ipoteza în care a avut deja loc o operațiune considerată nelegală (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Société Canal Plus și alții împotriva Franței, punctul 59 de mai sus, punctul 36).

111    În al doilea rând, o decizie de inspecție este susceptibilă să facă obiectul unei acțiuni în temeiul articolului 263 TFUE. În consecință, lipsa unui control complet exercitat ex ante de o autoritate națională care ar elibera un mandat este, în orice caz, lipsită de efecte, contrar celor susținute de reclamante. Articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede un asemenea control din partea instanței Uniunii și impune menționarea acestuia în decizia prin care se dispune efectuarea unei inspecții în localurile întreprinderii. În prezenta cauză, Comisia a respectat această formalitate cu ocazia adoptării primei, a celei de a doua și a celei de a treia decizii de inspecție, iar reclamantele știau că erau în măsură să introducă o acțiune care să permită contestarea necesității inspecției, după cum atestă prezentele cauze.

112    În al treilea rând, nu se poate contesta în mod serios că Tribunalul este apt să exercite un control al faptelor și nu funcționează numai ca o „curte de casație”, după cum susțin reclamantele. Astfel, instanța Uniunii, statuând cu privire la o acțiune în anulare formulată în temeiul articolului 263 TFUE referitor la o decizie de inspecție, exercită un control atât de drept, cât și de fapt și are puterea de a aprecia probele și de a anula decizia atacată. Reiese din jurisprudență că, în cadrul controlului deciziilor de inspecție, instanța Uniunii poate fi determinată să se asigure de existența unor indicii suficient de serioase care să permită suspectarea unei încălcări a normelor de concurență de către întreprinderile vizate (a se vedea Hotărârea Roquette Frère, punctul 80 de mai sus, punctele 54 și 55 și jurisprudența citată). Din aceste considerații rezultă, pe de altă parte, că trebuie respins al doilea argument al reclamantelor (a se vedea punctul 105 de mai sus), potrivit căruia pretinsa lipsă a unui control jurisdicțional complet al deciziilor de inspecție, după începerea inspecțiilor respective, ar încălca articolul 6 alineatul (1) din CEDO.

113    În al patrulea rând, trebuie subliniat, după cum amintește în mod întemeiat Comisia, că anularea eventuală a deciziei de inspecție ori constatarea unei neregularități în desfășurarea măsurilor realizate de agenții mandatați determină imposibilitatea instituției de a utiliza informațiile obținute în cursul operațiunilor litigioase în vederea procedurii privind încălcarea (Hotărârea Roquette Frères, punctul 80 de mai sus, punctul 49).

114    În consecință, se impune respingerea ca nefondat a celui de al doilea motiv în ansamblu.

 Cu privire la al treilea motiv, privind încălcarea dreptului la apărare al reclamantelor ținând seama de neregularitățile din cadrul desfășurării primei inspecții

115    Reclamantele susțin, în esență, că a doua și a treia decizie de inspecție sunt întemeiate pe informații obținute nelegal cu ocazia primei inspecții. Comisia ar fi căutat astfel în mod deliberat informații privind DUSS cu ocazia primei inspecții, deși această inspecție nu privea decât alimentarea cu EET. Comisia ar fi încălcat astfel dreptul la apărare al reclamantelor.

116    În special, reclamantele susțin, primo, că Comisia a percheziționat sistematic biroul domnului M., responsabil al „Departamentului juridic” al DB Schenker Rail Deutschland din Mainz, fapt care a inclus, așadar, examinarea sistematică a documentelor care în mod evident nu au nicio legătură cu EET. În acest birou, Comisia ar fi găsit, printre altele, anumite mesaje electronice privind DUSS, care în mod evident nu au nicio legătură cu obiectul primei inspecții și care ar fi fost examinate și semnalate de agenții V. G. și T. B., în pofida protestelor avocatului M. Agentul V. G. ar fi examinat în continuare în același birou o serie de alte documente privind DUSS.

117    Secundo, în cadrul căutării electronice, agenții Comisiei ar fi utilizat anumite cuvinte‑cheie referitoare exclusiv la DUSS, și anume „NBS”, „[S.]”, „[T.]” și „[G.]”. În ceea ce privește cuvântul‑cheie „[T.]”, reclamantele subliniază că singura clientă a DB Energie pentru EET, așadar, singura concurentă a grupului DB este întreprinderea TXL, o filială a întreprinderii T., care a făcut obiectul unei căutări separate. În ceea ce privește cuvântul‑cheie „NBS”, reclamantele contestă faptul că agenții Comisiei ignorau semnificația acestuia, mai ales având în vedere prezența domnului N., un agent al Bundesnetzagentur (denumită în continuare „BNetzA”), expert în domeniu, care sigur cunoștea această abreviere utilizată curent în acest sector. În plus, ar fi improbabil ca agenții Comisiei să fi efectuat o căutare aprofundată fără să se fi întrebat anterior care este semnificația acestui cuvânt‑cheie.

118    Tertio, un agent al Comisiei ar fi inspectat arhivele societății DB Schenker Rail Deutschland în Mainz și ar fi fotocopiat un document intitulat „Strategia europeană pentru terminalele Stinnes Intermodal din 17 ianuarie 2006”, care, la rândul său, în mod evident nu avea nicio legătură cu obiectul inspecției.

119    Quarto, chiar agenții Comisiei ar fi recunoscut, cu ocazia inspecției, existența unei probleme legate de faptul că prima decizie de inspecție nu menționa comportamentele societății DUSS.

120    Quinto, reclamantele afirmă că, potrivit elementelor din dosar, Comisia a solicitat întreprinderii T., cu câteva zile înainte de începerea primei inspecții, să îi confirme dacă plângerea sa din 16 martie 2011 era în continuare de actualitate, ceea ce ar tinde să demonstreze intenția Comisiei de a căuta informații privind DUSS cu ocazia primei inspecții. Cei 32 de agenți ai Comisiei ar fi fost de altfel informați cu privire la existența plângerii care viza DUSS chiar înainte de inspecție. În plus, faptul că, în obiectul scrisorii din 16 martie 2011 referitoare la dosarul DUSS, întreprinderea T. a menționat explicit numărul de referință utilizat de Comisie în decizia de inspecție EET din 14 martie 2011 („COMP/39.678”), ar tinde de asemenea să demonstreze același lucru.

121    Sexto, reclamantele solicită audierea avocaților M. și P., conform articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

122    Comisia susține, pe de o parte, că argumentele reclamantelor sunt inoperante și, astfel, inadmisibile, întrucât deținea suficiente elemente, înainte de prima inspecție, pentru a justifica a doua și a treia inspecție. În ceea ce privește în mod precis a treia decizie de inspecție, aceasta subliniază că se întemeia numai pe informații deținute înainte de prima inspecție și pe informații colectate cu ocazia celei de a doua inspecții. Comisia respinge, pe de altă parte, toate argumentele reclamantelor ca nefondate.

123    Mai întâi, în ceea ce privește argumentele Comisiei privind admisibilitatea, este suficient să se amintească faptul că caracterul inoperant al unui argument nu poate determina inadmisibilitatea acestuia (a se vedea punctul 47 de mai sus).

124    În continuare, trebuie amintit că s‑a stabilit deja de către Curte că informațiile obținute în cursul investigațiilor nu trebuie utilizate în alte scopuri decât cele indicate în decizia de inspecție. Această cerință urmărește, astfel, păstrarea, pe lângă secretul profesional, a dreptului la apărare al întreprinderilor. Acest drept ar fi grav compromis în cazul în care Comisia ar putea invoca împotriva întreprinderilor probe care, obținute în cursul unei investigații, nu ar face parte din obiectul și din scopul acesteia (a se vedea, în ceea ce privește Regulamentul nr. 17, Hotărârea Curții din 17 octombrie 1989, Dow Benelux/Comisia, 85/87, Rec., p. 3137, punctul 18).

125    Cu toate acestea, nu s‑ar putea concluziona de aici că ar fi interzis Comisiei să inițieze o procedură de investigație pentru a verifica exactitudinea sau pentru a completa informații de care ar fi luat cunoștință întâmplător în cursul unei investigații anterioare, în cazul în care aceste informații ar indica existența unor comportamente contrare normelor de concurență din tratat (a se vedea, în ceea ce privește Regulamentul nr. 17, Hotărârea Dow Benelux/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 19).

126    Întrucât Comisia a obținut din nou aceste documente în temeiul unor mandate sau al unor decizii și le‑a utilizat în scopul care era indicat în aceste mandate sau decizii, a respectat dreptul la apărare al întreprinderilor, astfel cum decurge din articolul 20 din Regulamentul nr. 1/2003 (Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctul 476).

127    Faptul că, prima dată, Comisia a obținut documente într‑o cauză determinată nu conferă o protecție absolută într‑o asemenea măsură încât aceste documente nu ar putea fi solicitate în mod legal într‑o altă cauză și utilizate ca probă. În caz contrar, întreprinderile ar fi incitate, cu ocazia unei investigații într‑o primă cauză, să dea toate documentele care permit dovedirea unei alte încălcări și să se protejeze astfel de orice urmărire în această privință. O asemenea soluție ar depăși ceea ce este necesar pentru a proteja secretul profesional și dreptul la apărare și ar constitui, așadar, un obstacol nejustificat în calea îndeplinirii, de către Comisie, a misiunii de a asigura respectarea normelor de concurență în piața comună (Hotărârea din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij/Comisia, punctul 126 de mai sus, punctul 477).

128    În plus, trebuie amintit că posibilitățile de investigație ale Comisiei ar fi lipsite de utilitate dacă aceasta ar trebui să se limiteze la a solicita prezentarea de documente pe care ea însăși ar fi capabilă să le identifice în mod precis în prealabil. Un asemenea drept implică, dimpotrivă, posibilitatea de a căuta informații diverse care nu sunt încă cunoscute sau identificate pe deplin (Hotărârea Hoechst/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 27, și Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 2003, Ventouris/Comisia, T‑59/99, Rec., p. II‑5257, punctul 122).

129    În lumina acestor principii trebuie examinate argumentele invocate de reclamante.

130    Înainte de a efectua această examinare, se impun două observații prealabile. Prima dintre aceste observații privește argumentul Comisiei potrivit căruia al treilea motiv al reclamantelor ar fi inoperant, întrucât deținea suficiente elemente înainte de prima inspecție pentru a justifica a doua și a treia inspecție. În această privință, trebuie să se arate că, după cum reiese din elementele din dosar, Comisia s‑a întemeiat de asemenea pe informațiile colectate cu ocazia primei inspecții.

131    Astfel, dacă a treia decizie de inspecție este clară în această privință [considerentul (7)], a doua decizie de inspecție nu specifică în mod clar de unde provin informațiile în temeiul cărora a fost decisă [considerentul (6)].

132    În memoriul în apărare, Comisia a arătat că, înainte de prima inspecție, avea bănuieli privind posibile comportamente anticoncurențiale din partea DUSS. În cadrul măsurilor de organizare a procedurii, Tribunalul a solicitat Comisiei să probeze existența acestor bănuieli. Comisia a comunicat astfel Tribunalului o plângere a întreprinderii T. Din plângerea întreprinderii T. reiese că DUSS i‑ar fi refuzat accesul în condiții satisfăcătoare la terminalul Munchen‑Riem.

133    Comisia dispunea, așadar, de informații, anterior primei inspecții, susceptibile să alimenteze existența unor bănuieli serioase privind posibile comportamente anticoncurențiale ale DUSS.

134    Cu toate acestea, contrar celor susținute de Comisie, acest lucru nu este de natură să facă inoperant motivul reclamantelor. Astfel, faptul că a doua decizie de inspecție a fost adoptată în timpul desfășurării primei inspecții arată importanța informațiilor colectate cu această ocazie pentru declanșarea celei de a doua inspecții. A treia inspecție fiind întemeiată fără ambiguitate, în parte, pe informațiile colectate cu ocazia primelor două inspecții, după cum reiese din considerentul (7) al deciziei privind inspecția respectivă, trebuie să se concluzioneze că condițiile în care au fost colectate cu ocazia primei inspecții informațiile privind DUSS sunt de natură să afecteze legalitatea celei de a doua și a celei de a treia decizii de inspecție. În consecință, argumentul Comisiei privind caracterul inoperant al celui de al treilea motiv al reclamantelor trebuie respins.

135    A doua remarcă prealabilă privește valoarea probatorie a notițelor reclamantelor. În această privință, trebuie să se constate că, după cum subliniază în mod întemeiat Comisia, aceste notițe au fost scrise cel puțin la o lună după sfârșitul primei inspecții, cu excepția notiței avocatului U. P. din 4 aprilie 2011. Notița citată cel mai frecvent, cea a avocatului M., a fost scrisă la două luni după fapte. În plus, afirmațiile reprezentanților reclamantelor sunt bazate în mare măsură pe aprecieri ipotetice privind intențiile investigatorilor, fără a fi susținute de fapte.

136    Trebuie de asemenea să se arate că aceste fapte constituie singurele elemente de probă prezentate de reclamante. În niciun moment reprezentanții reclamantelor nu s‑au opus în mod formal în sensul articolului 20 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003 sau nu au înregistrat vreo nemulțumire într‑un proces‑verbal controlabil în cadrul prezentei proceduri. Le revenea reprezentanților reclamantelor obligația de a înregistra formal toate obiecțiile lor chiar la momentul la care abuzurile ar fi fost săvârșite și de a utiliza orice mijloc pe care îl aveau la dispoziție pentru a conserva elemente tangibile. Afirmația reclamantelor potrivit căreia anumiți agenți ar fi confirmat oral, cu ocazia primei inspecții, caracterul nelegal al căutărilor privind DUSS, afirmație contestată de Comisie, nu se bazează, așadar, nici pe un proces‑verbal scris la acel moment, nici pe alt document pe care reclamantele l‑ar fi putut întocmi la producerea faptelor în litigiu. În lipsa unor asemenea probe formale, dovedirea existenței unei căutări dirijate în afara obiectului primei decizii de inspecție este în mod necesar mai dificilă. În plus, trebuie observat că avocații M. și P. sunt autorii unora dintre notițele în discuție, ceea ce implică faptul că dosarul Tribunalului conține deja descrierea acestora privind împrejurările în care s‑a desfășurat prima inspecție. În aceste condiții, nu pare utilă audierea acestora, după cum au solicitat reclamantele.

137    Cu titlu principal, trebuie analizate succesiv argumentele reclamantelor privind, primo, percheziționarea exhaustivă a biroului domnului M., secundo, anumite documente și cuvinte‑cheie în litigiu și, tertio, comportamentul Comisiei înainte de începerea primei inspecții.

 Cu privire la percheziționarea exhaustivă a biroului domnului M.

138    Reclamantele susțin că biroul domnului M. a fost percheziționat sistematic de Comisie, fiind examinate, așadar, sistematic inclusiv documente care nu au nicio legătură cu EET. În acest birou, Comisia ar fi găsit, printre altele, două mesaje electronice privind DUSS, care în mod evident nu au nicio legătură cu obiectul inspecției și care ar fi fost examinate și semnalate de agenții V. G. și T. B., în pofida protestelor avocatului M. Agentul V. G. ar fi examinat în continuare în același birou o serie de alte documente privind DUSS.

139    În această privință, trebuie subliniat de la bun început că, chiar dacă nu există nicio indicație clară că se găsesc informații privind obiectul investigației în anumite birouri sau clasoare, însă anumite elemente sugerează acest lucru, Comisia poate percheziționa în mod exhaustiv conținutul acestora. Astfel, după cum subliniază în mod întemeiat Comisia, a se limita la intrarea în localuri sau la examinarea clasoarelor care au o legătură clară cu obiectul investigației riscă să nu îi permită să găsească anumite elemente de probă importante. Aceste elemente de probă, de exemplu, ar putea fi disimulate sau indexate în mod incorect.

140    În plus, legătura cu obiectul investigației nu este în mod necesar identificabilă cu ușurință de la bun început și este posibil ca numai o examinare minuțioasă să permită identificarea acesteia. După cum subliniază Comisia, întrucât agenții săi nu au întotdeauna o cunoaștere tehnică perfectă privind toate sectoarele vizate de investigație, nu pot întotdeauna să determine imediat relevanța unui document, astfel încât efectuează în mod necesar o căutare relativ largă.

141    În prezenta cauză, în ceea ce privește biroul domnului M., existau motive valabile care să justifice o căutare aprofundată. Astfel, din elementele din dosar reiese că domnul M. era director al gestiunii, controlului și achizițiilor la DB Schenker Rail Deutschland și era competent pentru achiziționarea de servicii. În acest temei, negocia contractele de furnizare de EET cu DB Energie. DB Schenker Rail Deutschland aparține întreprinderii DB Schenker Rail, care este, ca filială de transport de mărfuri a DB Group, unul dintre cei mai mari clienți ai DB Energie. Aceste informații, care nu au fost contestate de reclamante, justificau, așadar, o căutare aprofundată a biroului domnului M.

142    În această privință, trebuie precizat că prima inspecție a avut loc la trei situri și că incidentele relatate la punctele 116-118 de mai sus de reclamante nu ar fi avut loc decât la unul dintre ele (Mainz). Aceste incidente nu privesc de altfel, în esență, decât un singur birou și trei agenți dintr‑un total de 32 de agenți mandatați de Comisie. În continuare, trebuie să se constate că numărul de documente în litigiu, și anume unsprezece, este foarte mic în raport cu numărul total de documente vizate, și anume, aproximativ 1 000 de documente copiate și un număr mult mai mare de documente examinate. În sfârșit, Comisia nu ar fi luat în final decât copiile a patru documente privind DUSS.

143    În aceste condiții, trebuie respinse ca nefondate argumentele reclamantelor referitoare la percheziționarea sistematică a biroului domnului M.

 Cu privire la documentele și la cuvintele‑cheie în litigiu

144    Reclamantele susțin, pe de o parte, că, cu ocazia primei inspecții, Comisia a examinat și, parțial, a fotocopiat documente care în mod evident nu au nicio legătură cu obiectul inspecției. Pe de altă parte, cu ocazia căutării electronice, agenții Comisiei ar fi utilizat de asemenea anumite cuvinte‑cheie referitoare exclusiv la DUSS, iar nu la EET.

145    În această privință, trebuie subliniat din nou că, deși din notițe rezultă că reprezentanții reclamantelor au semnalat faptul că anumite documente examinate de Comisie nu aveau, în opinia lor, nicio legătură cu obiectul primei inspecții, aceștia nu au făcut opoziție sau nu au înregistrat formal nicio obiecție.

146    Primo, în ceea ce privește cele unsprezece documente în litigiu, acestea sunt compuse, mai întâi, din două mesaje electronice descoperite în biroul domnului M. în după‑amiaza zilei de 29 martie 2011. Aceste mesaje electronice, după ce au fost examinate în detaliu, ar fi fost semnalate cu un „fanion” de agenții V. G. și T. B. În dimineața zilei de 30 martie 2011, șapte alte documente au fost descoperite în birourile domnului M., dintre care cinci mesaje electronice. În dimineața zilei de 31 martie 2011, un agent al Comisiei a găsit un document intitulat „Strategia europeană pentru terminalele Stinnes Intermodal din 17 ianuarie 2006” în arhivele societății DB Schenker Rail Deutschland în Mainz. În sfârșit, în stadiul replicii, reclamantele menționează un alt mesaj electronic al domnului M., datat 2 noiembrie 2006, având ca obiect un „proiect‑pilot privind gara de descărcare de la Munchen‑Riem”.

147    Astfel cum reiese din înscrisurile părților, Comisia a luat copii privind patru dintre aceste unsprezece documente, și anume, un mesaj electronic al domnului L. pentru domnul F., datat 6 noiembrie 2006, având ca obiect „prestațiile de triaj la terminalul Munchen‑Riem”, un mesaj electronic al domnului S. pentru domnul M., datat 15 septembrie 2006, având ca obiect „deplasări în gara de încărcare Munchen‑Riem”, mesajul electronic al domnului M., datat 2 noiembrie 2006, având ca obiect „proiect‑pilot privind gara de descărcare de la Munchen Riem” și documentul „Strategia europeană pentru terminalele Stinnes Intermodal din 17 ianuarie 2006”.

148    Trebuie, așadar, să se diferențieze cele patru documente copiate și cele șapte documente necopiate.

149    În ceea ce privește documentul „Strategia europeană pentru terminalele Stinnes Intermodal din 17 ianuarie 2006”, descoperit în arhivele din Mainz, agentul Comisiei afirmă că l‑a găsit în jurul orei 12.30 la 31 martie 2011. Acesta ar fi scos originalul în clasor pentru a discuta cu colegii săi despre conținutul documentului. După ce are fi făcut o copie, ar fi pus înapoi originalul în clasorul în care îl găsise. Reclamantele nu au contestat acest lucru. Din notița avocatului D. reiese că „[domnul M.] a intrat în sala unde se află arhiva […: e]l era în mod evident depășit de numărul de documente care erau stocate acolo în diverse cutii și dulapuri, astfel încât a ales pur și simplu câteva cutii la întâmplare”. Potrivit reprezentantului reclamantelor, alegerea sa a fost, așadar, „aleatorie” cu privire la anumite documente, ceea ce nu este coerent cu afirmația privind o căutare dirijată nelegală. Mai multe alte declarații din notițe, precum cele listate de Comisie în memoriul în apărare, tind de asemenea să confirme caracterul aleatoriu al căutării agenților.

150    În ceea ce privește celelalte trei documente, găsite toate în biroul domnului M., acestea privesc terminalul Munchen‑Riem și DUSS și este efectiv vorba despre subiecte evocate în plângerea întreprinderii T.

151    În această privință, mai întâi, s‑a stabilit că Comisia avea motive valabile să efectueze o căutare aprofundată în acest birou (a se vedea punctul 141 de mai sus). În continuare, este necesar să se considere că titlul și conținutul unui document nu sunt în mod necesar decisive pentru a determina dacă documentul a fost efectiv găsit din întâmplare, după cum a subliniat în mod întemeiat Comisia. În sfârșit, niciun element din notițe nu este de natură să stabilească faptul că, în cadrul căutării aprofundate, agenții Comisiei ar fi efectuat o căutare dirijată a celor trei documente.

152    În ceea ce privește celelalte șapte documente, trebuie constatat că, spre deosebire de cele patru documente fotocopiate, acestea nu conțin vreo referire la DUSS și la terminalul Munchen‑Riem. Este, în esență, vorba despre documente referitoare la formarea de trenuri în condiții nediscriminatorii.

153    În aceste condiții, trebuie constatată lipsa unor elemente probatorii apte să constituie temei pentru existența unei căutări dirijate nelegale, în urma analizei celor unsprezece documente în litigiu.

154    Secundo, în ceea ce privește cuvintele‑cheie utilizate de agenții Comisiei în după‑amiaza zilei de 29 martie 2011 la notificarea celei de a doua decizii de inspecție la 31 martie 2011 în jurul orei 14.00, reclamantele dau patru exemple de asemenea cuvinte‑cheie: „NBS”, „[S.]”, „[T.]” și „[G.]”.

155    Din notițe reiese că agenții Comisiei au utilizat în cursul celor trei zile și în cele trei situri un număr foarte mare de cuvinte‑cheie. În urma unei cereri a Tribunalului, Comisia a transmis lista de cuvinte‑cheie comunicată inspectorilor la începutul primei inspecții. Această listă conține aproximativ 90 de cuvinte‑cheie. Cuvintele‑cheie în litigiu nu reprezintă, așadar, decât un mic procent din totalul cuvintelor‑cheie utilizate. Trebuie subliniat de asemenea, pe de altă parte, că o listă de cuvinte‑cheie utilizate cu ocazia unei inspecții poate evolua în funcție de cunoștințele dobândite în cursul acestei inspecții.

156    În ceea ce privește cuvântul‑cheie „NBS”, este adevărat că nu a fost utilizat decât la finalul primei inspecții, la 31 martie în jurul orei 11.30. Potrivit Comisiei, agenții nu cunoșteau semnificația acestei sigle și nu ar fi utilizat‑o, în cadrul unei căutări rapide, decât pentru a stabili existența unei legături cu EET. În această privință, mai întâi, trebuie subliniat că „NBS” înseamnă „Nutzungsbedingungen für Serviceeinrichtungen”, cu alte cuvinte, „condițiile de utilizare a infrastructurilor de serviciu”. Furnizarea de EET fiind o condiție sine qua non pentru a accesul la rețeaua electrificată, existența unei legături cu condițiile de utilizare ale infrastructurilor de serviciu nu poate fi eliminată de la bun început. În continuare, reiese din notița avocatului D. că apreciase că acest cuvânt‑cheie nu îi permitea să concluzioneze că nu exista o legătură cu prețurile pentru EET. Prin urmare, nu emisese obiecții cu privire la această căutare. În sfârșit, în orice caz, nu pare incoerentă, contrar celor afirmate de reclamante, utilizarea unui cuvânt‑cheie necunoscut pentru a verifica, plecând de la contextul rezultatelor obținute, dacă este sau nu este legat de o problematică determinată.

157    În ceea ce privește cuvântul‑cheie „[S.]”, nu se contestă faptul că face trimitere la domnul S., un administrator al DUSS. Acesta din urmă lucra înainte de sfârșitul lunii mai 2009 la DB Schenker Rail, și anume, la una dintre filialele grupului DB care fusese potențial avantajată de comportamentul avut de DB Energie. Este, așadar, posibil ca, după cum susține Comisia, căutările agenților să nu fi privit decât perioada anterioară a activității sale.

158    În ceea ce privește cuvântul‑cheie „[T.]”, explicația Comisiei este convingătoare. Potrivit Comisiei, întrucât întreprinderea T. era un concurent al Deutsche Bahn, așadar, un consumator potențial discriminat de DB Energie, căutarea de informații în privința sa era legitimă în cadrul primei inspecții. Afirmația reclamantelor potrivit căreia singura clientă a DB Energie pentru EET, așadar, singura concurentă a grupului DB, era întreprinderea TXL, și anume o filială a întreprinderii T. care de altfel a făcut obiectul unei căutări separate, nu poate repune în discuție această concluzie. Astfel, potrivit Comisiei, întreprinderea T. depusese de asemenea o plângere privind EET. În plus, este foarte posibil ca salariații grupului DB să se refere, ocazional, la societatea‑mamă mai degrabă decât la filială pentru a o desemna pe aceasta din urmă, ceea ce face legitimă utilizarea de către investigatorii Comisiei a cuvântului‑cheie „[T.]”.

159    În ceea ce privește cuvântul‑cheie „[G.]”, acesta face trimitere la domnul G. S., responsabil cu infrastructura căilor și instalațiilor întreprinderii DB Schenker Rail Deutschland. Investigatorii au găsit un mesaj electronic provenit din cutia sa poștală în biroul domnului M. în după‑amiaza zilei de 29 martie 2011. Potrivit notiței avocatului M., acest mesaj electronic privea măsuri în materie de prețuri pentru instalațiile de formare de trenuri. Potrivit notiței avocatului S., agenții Comisiei au utilizat acest cuvânt‑cheie în după‑amiaza zilei de 30 martie 2011, întrucât agenții nu mai găseau mesajul electronic pe care îl identificaseră în ziua anterioară, ceea ce confirmă Comisia. Potrivit Comisiei, agenții, care nu avuseseră posibilitatea de a studia acest mesaj electronic în detaliu la 29 martie 2011, doreau să determine dacă acest mesaj electronic, care privea un sistem de prețuri, avea legătură cu sistemele de prețuri în EET și să afle mai multe cu privire la domeniul de activitate al domnului G. S. Alegerea acestui cuvânt‑cheie era, așadar, justificată.

160    În aceste condiții, argumentele reclamantelor privind documentele și cuvintele‑cheie în litigiu trebuie respinse ca nefondate.

 În ceea ce privește comportamentul Comisiei înainte de începutul primei inspecții

161    Reclamantele au subliniat că, potrivit elementelor din dosar, Comisia ar fi cerut întreprinderii T., cu câteva zile înainte de începutul primei inspecții, să îi confirme dacă plângerea din 16 martie 2011 era în continuare de actualitate, ceea ce ar tinde să demonstreze intenția Comisiei de a căuta informații privind DUSS cu ocazia primei inspecții. Cei 32 de agenți ai Comisiei ar fi fost de altfel informați referitor la existența plângerii privind societatea DUSS chiar înainte de inspecție. În plus, faptul că, în obiectul scrisorii din 16 martie 2011 referitoare la dosarul societății DUSS, întreprinderea T. a menționat explicit numărul de referință utilizat de Comisie în decizia de inspecție EET din 14 martie 2011 („COMP/39.678”), ar tinde de asemenea să demonstreze același lucru.

162    În ceea ce privește, în primul rând, întrebările reclamantelor referitoare la faptul că Comisia menționase agenților săi existența unor bănuieli cu privire la DUSS înainte de prima decizie de inspecție, este necesar să se considere că informarea agenților cu privire la contextul general al cauzei era legitimă.

163    În continuare, în ceea ce privește relațiile dintre întreprinderea T. și Comisie în lunile anterioare inspecției, aceasta din urmă a clarificat, ca răspuns la o întrebare scrisă a Tribunalului, că, prin scrisoarea din 26 ianuarie 2011 și deci din proprie inițiativă, întreprinderea T. solicitase o întâlnire pentru a se informa cu privire la starea procedurii, în urma plângerii sale din mai 2009. Cu ocazia întâlnirii din 23 februarie 2011, Comisia a precizat că trata cu prioritate plângerea privind EET. Reprezentantul întreprinderii T. ar fi comunicat atunci Comisiei că, dacă este cazul, va transmite Comisiei informații privind DUSS, ceea ce ar fi făcut printr‑o scrisoare complementară din 16 martie 2011. În aceste condiții, trebuie să se constate că contactele stabilite între întreprinderea T. și Comisie în lunile anterioare primei inspecții nu sunt apte să dovedească existența unei căutări dirijate nelegale.

164    Argumentele reclamantelor privind comportamentul Comisiei înainte de începutul primei inspecții trebuie, așadar, respinse ca nefondate.

165    Având în vedere considerațiile formulate la punctele 123-164 de mai sus, este necesar să se respingă al treilea motiv ca nefundat.

 Cu privire la al patrulea motiv, privind descrierea obiectului inspecțiilor în prima, în a doua și în a treia decizie de inspecție

166    Reclamantele consideră, în esență, că prima, a doua și a treia decizie de inspecție încălcă dreptul lor la apărare din cauza unei descrieri excesiv de largi a obiectului inspecțiilor, având în vedere elementele pe care Comisia pretindea că le deține, în ceea ce privește, primo, comportamentele vizate, care ar include cvasitotalitatea comportamentelor posibile ale societăților DB Energie și DUSS, secundo, întinderea geografică a pieței, care ar include toate statele membre în care își desfășoară activitatea filiale ale grupului DB, și, tertio, durata încălcării prezumate, în măsura în care prima, a doua și a treia decizie de inspecție nu ar specifica nicio limitare în această privință.

167    Comisia contestă toate argumentele reclamantelor ca nefondate.

168    În această privință, trebuie amintit că articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 definește elementele esențiale care trebuie să figureze în cuprinsul unei decizii prin care se dispune o inspecție și impune Comisiei obligația de a indica obiectul și scopul inspecției, data la care aceasta începe, sancțiunile prevăzute la articolele 23 și 24 din regulamentul menționat și dreptul de a ataca decizia în fața instanței Uniunii.

169    Motivarea deciziilor prin care se dispune o inspecție are astfel ca obiect punerea în evidență a caracterului justificat al intervenției preconizate în interiorul întreprinderilor avute în vedere, dar și posibilitatea acordată acestora din urmă de a înțelege întinderea datoriei de colaborare ce le revine, concomitent cu garantarea drepturilor lor la apărare (a se vedea, cu privire la Regulamentul nr. 17, Hotărârile Hoechst/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 29, și Roquette Frères, punctul 80 de mai sus, punctul 47).

170    Într‑adevăr, obligația Comisiei de a arăta obiectul și scopul unei inspecții constituie o garanție fundamentală a dreptului la apărare al întreprinderilor respective și, în consecință, întinderea obligației de motivare a deciziilor de inspecție nu poate fi restrânsă din rațiuni care țin de eficiența investigației. În această privință, deși este adevărat că nu este obligată nici să comunice destinatarului unei asemenea decizii toate informațiile de care dispune în legătură cu încălcările prezumate, nici să delimiteze cu precizie piața în cauză, nici să realizeze o calificare juridică exactă a acestor încălcări, nici să indice perioada în care aceste încălcări ar fi fost săvârșite, Comisia trebuie în schimb să indice, cât mai precis posibil, prezumțiile pe care intenționează să le verifice, și anume, ce se caută și ce elemente trebuie să privească inspecția (a se vedea, cu privire la Regulamentul nr. 17, Hotărârile Dow Benelux/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 10, Hoechst/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 41, și Roquette Frères, punctul 80 de mai sus, punctul 48).

171    În acest scop, Comisia este obligată, de asemenea, să includă, într‑o decizie prin care se dispune o inspecție, o descriere a caracteristicilor esențiale ale încălcării suspectate, indicând piața prezumată în cauză și natura restrângerilor suspectate ale concurenței, explicații referitoare la modul în care întreprinderea care face obiectul inspecției este prezumată a fi implicată în încălcarea respectivă, precum și atribuțiile conferite investigatorilor Uniunii (a se vedea, cu privire la Regulamentul nr. 17, Hotărârea Curții din 26 iunie 1980, National Panasonic/Comisia, 136/79, Rec., p. 2033, punctul 26, și Hotărârea Roquette Frères, punctul 80 de mai sus, punctele 81, 83 și 99).

172    Pentru a dovedi caracterul justificat al inspecției, Comisia este obligată să precizeze în mod detaliat în cuprinsul deciziei prin care se dispune o inspecție că este în posesia unor elemente și indicii materiale serioase care o determină să suspecteze încălcarea de care întreprinderea care face obiectul inspecției este suspectată (a se vedea, cu privire la Regulamentul nr. 17, Hotărârea Roquette Frères, punctul 80 de mai sus, punctele 55, 61 și 99).

 Prima decizie de inspecție

173    În opinia reclamantelor, obiectul primei decizii de inspecție descris la articolul 1 din decizia menționată trebuie considerat excesiv de larg, în măsura în care comportamente menționate au legătură cu un „tratament preferențial potențial nejustificat acordat de DB Energie altor filiale din grupul DB, în special sub forma unui sistem de reduceri” privind aprovizionarea cu EET pusă în aplicare în Germania.

174    Articolul 1 din prima decizie de inspecție definește obiectul inspecției ca fiind comportamente discriminatorii, fără a fi exclusă posibilitatea ca acestea să se prezinte sub o altă formă decât cea a unui sistem de reduceri. Or, reiese din jurisprudența citată la punctul 171 de mai sus că în obligația Comisiei este doar o descriere a caracteristicilor esențiale ale încălcării suspectate, în special a naturii restrângerilor concurenței suspectate. Precizând că restrângerea concurenței suspectate este un comportament discriminatoriu care ia în principal forma unei practici de prețuri discriminatorii, este necesar să se considere că această cerință a fost respectată de Comisie.

175    În plus, dispozitivul unei decizii trebuie în mod necesar să fie interpretat în lumina motivelor acesteia. Or, rezultă că, deși comportamentele vizate nu se limitează exclusiv la sistemul de reduceri pus în aplicare după 2002, sistemul de prețuri privind EET (16,7 Hz) este într‑adevăr obiectul cvasi‑exclusiv al inspecției. Reiese de asemenea din considerentul (6) al primei decizii de inspecție că indicațiile de care dispune Comisia nu privesc decât practicile tarifare.

176    În consecință, deși nu se poate exclude că pot fi vizate de inspecție un număr important de comportamente ale societății DB Energie, totuși, pe de o parte, nu pot fi vizate „potențial aproape toate” comportamentele posibile ale societății DB Energie, contrar celor susținute de reclamante, și, pe de altă parte, prezumțiile pe care Comisia intenționează să le verifice sunt specificate în mod clar, în temeiul jurisprudenței citate la punctele 170 și 171 de mai sus. Pe de altă parte, în orice caz, nu trebuie respinsă de la bun început posibilitatea ca o inspecție să privească toate comportamentele unei întreprinderi, în special dacă aceasta are un număr limitat de activități. Argumentele reclamantelor privind comportamentele vizate de prima decizie de inspecție trebuie, așadar, respinse ca nefondate.

177    În al doilea rând, în ceea ce privește aspectul geografic, trebuie amintit, mai întâi că, potrivit jurisprudenței, Comisia nu are obligația să delimiteze piața în cauză (a se vedea punctul 170 de mai sus). În continuare, este necesar să se constate că un sistem de reduceri discriminatoriu, chiar limitat la Germania, ar putea fi de natură să confere un avantaj concurențial incorect celorlalte filiale ale grupului DB pe toate piețele în aval în care își desfășoară activitatea. Or, după cum subliniază Comisia fără ca acest lucru să fie contestat de reclamante, pe de o parte, anumite filiale ale grupului DB au sediul în afara Germaniei și, pe de altă parte, piața transportului de mărfuri pe căi ferate este o activitate cu caracter internațional în cadrul căreia grupul DB este în concurență cu operatori străini. Comisia nu avea, așadar, obligația de a limita la Germania obiectul primei inspecții.

178    În al treilea rând, în ceea ce privește aspectul temporal, este necesar să se arate, pe de o parte, că, potrivit jurisprudenței, Comisia nu are obligația de a indica perioada în care ar fi fost săvârșite încălcările (a se vedea punctul 170 de mai sus) și, pe de altă parte, din considerentul (6) al primei decizii de inspecție reiese, după cum arată Comisia, că comportamentele vizate este posibil să fi avut loc chiar înainte de anul 2002. Contrar celor susținute de reclamante, nu era, așadar, necesară limitarea obiectului inspecției la perioada ulterioară anului 2002.

179    Prin urmare, argumentele reclamantelor privind obiectul despre care se pretinde că ar fi excesiv de larg trebuie respinse ca nefondate.

 A doua și a treia decizie de inspecție

180    În ceea ce privește a doua și a treia decizie de inspecție, în primul rând, trebuie constatat că dispozitivul și motivele, referitor la comportamentele în cauză și la aspectele geografice și temporale, sunt identice, în esență, în cele două decizii. Argumentele reclamantelor privind un obiect excesiv de larg al celor două decizii pot fi, așadar, examinate împreună.

181    În al doilea rând, în ceea ce privește comportamentele vizate, este necesar să se considere că sunt descrise suficient de precis în a doua și în a treia decizie de inspecție, având în vedere cerințele din jurisprudența citată la punctele 170 și 171 de mai sus. Mai întâi, reiese, pe de o parte, din articolul 1 din a doua decizie de inspecție și din considerentul (6) al acesteia și, pe de altă parte, din articolul 1 din a treia decizie de inspecție și din considerentele (6)-(8) ale acesteia, că comportamentele vizate au legătură cu diverse practici cu caracter discriminatoriu ale societății DUSS în privința concurenților, în special acordarea unui acces neadecvat la terminale, furnizarea de servicii mai puțin eficace și refuzul accesului la terminale. Se precizează de asemenea că piața în aval vizată este piața transportului feroviar. În sfârșit, este necesar să se arate, precum Comisia, că din al cincilea motiv, în cauza T‑290/11 și în cauza T‑521/11, reiese că reclamantele au înțeles ce comportamente privea inspecția. Descrierea caracteristicilor esențiale ale încălcării suspectate în a doua și în a treia decizie de inspecție era, așadar, insuficientă.

182    În al treilea rând, în ceea ce privește aspectul geografic, Comisia nu avea obligația de a limita la Germania obiectul celei de a doua și al celei de a treia decizii de inspecție, ci îl putea extinde la toate statele membre. Astfel, încălcarea care face obiectul acestor inspecții este de asemenea susceptibilă să producă efecte în aval pe piața internațională a serviciilor de transport feroviar de pasageri și de mărfuri. După cum subliniază Comisia, deși ar fi luată în considerare numai utilizarea de către DUSS a echipamentelor infrastructurilor în Germania, efectele se pot extinde la alte state membre. Astfel, reiese în special din plângerea întreprinderii T. comunicată Tribunalului în cadrul măsurilor de organizare a procedurii că utilizarea terminalelor în Germania poate avea efecte asupra concurenților care doresc să furnizeze servicii de transport către sau din alte state membre. În plus, trebuie subliniat, precum Comisia, că deciziile de inspecție sunt adresate întregului grup DB, iar nu numai societății DUSS, și anume anumitor organizații al căror sediu se află în afara Germaniei și care au activități internaționale.

183    În al patrulea rând, în ceea ce privește aspectul temporal, este necesar să se amintească din nou că, în temeiul jurisprudenței, Comisia nu era obligată să definească perioada în care ar fi fost săvârșite încălcările. Pe de o parte, în plus, Comisia subliniază în mod întemeiat că faptul că dispunea de informații care indicau că cel puțin din anul 2007 erau puse în aplicare comportamentele vizate nu poate exclude că au fost puse în aplicare și anterior. Pe de altă parte, Comisia afirmă că a dispus de indicii privind o reducere ascunsă acordată de DUSS societății DB Schenker Rail Deutschland, fără ca data intrării în vigoare să fie cunoscută. Comisia nu trebuia, așadar, să limiteze aspectul temporal la a doua și la a treia decizie de inspecție.

184    Având în vedere cele de mai sus, al patrulea motiv trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității

185    Reclamantele susțin, în esență, că prima, a doua și a treia decizie de inspecție sunt disproporționate. Comisia ar fi depășit, așadar, ceea ce era adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit.

186    În ceea ce privește prima decizie de inspecție, reclamantele subliniază, primo, că sistemul de reduceri în cauză era practicat în mod transparent din anul 2003. Contractul de aprovizionare cu EET încheiat de fiecare client, în care apar atât sistemul tarifar, cât și structura sistemului de reduceri, ar fi disponibil pe internet. Nu ar exista, așadar, niciun motiv de a suspecta existența unor modalități secrete care justifică o inspecție. Secundo, acest sistem de reduceri ar fi fost controlat în mai multe rânduri de autorități și de instanțe naționale și ar fi fost apreciat conform „dreptului înțelegerilor”. Comisia, care era informată cu privire la aceste proceduri, și‑ar fi putut procura toate informațiile relevante în cadrul cooperării sale, prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, cu Bundeskartellamt (denumit în continuare „BKartA”). Tertio, invocarea în cadrul primei decizii de inspecție a unei decizii vechi de 15 ani (a se vedea punctul 221 de mai jos), în care de altfel reclamantele nu disimulaseră elemente de probă, pentru a justifica necesitatea inspecției nu ar fi pertinentă și ar implica o „prezumție de rea‑credință” incompatibilă cu prezumția de nevinovăție garantată de articolul 6 alineatul (2) din CEDO. Quarto, efectuarea unei inspecții ar fi inadecvată având în vedere natura informațiilor căutate. Quinto, prima decizie de inspecție nu ar preciza de ce Comisia, care cunoștea existența acestui sistem de reduceri din anul 2006, a așteptat mai mult de 5 ani pentru a efectua această inspecție. Sexto, documentele interne precum aprecierile subiective ale colaboratorilor ar fi lipsite de relevanță pentru a justifica un comportament sancționat în temeiul articolului 102 TFUE.

187    Având în vedere toate aceste împrejurări, pe de o parte, nu ar fi existat niciun motiv de a crede că reclamantele, în prezenta cauză, ar fi tentate să disimuleze elemente de probă și, pe de altă parte, o solicitare de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003, precum cea din 4 august 2011, ar fi fost suficientă în raport cu principiul proporționalității.

188    În stadiul replicii, reclamantele susțin că un control al necesității și al proporționalității deciziei de inspecție nu poate fi exercitat fără a verifica natura indiciilor de care dispunea Comisia. Acestea sugerează, așadar, Tribunalului să solicite Comisiei să prezinte indiciile respective.

189    În ședință, reclamantele au arătat că documentele privind a doua inspecție, reținute cu titlu provizoriu cu ocazia primei inspecții, nu puteau fi luate și depozitate într‑un birou sigilat urmând să fie copiate mai târziu.

190    În ceea ce privește a doua și a treia decizie de inspecție, reclamantele, primo, invocă necompetența Comisiei, în măsura în care accesul la infrastructurile feroviare ar fi reglementat exhaustiv de norme sectoriale naționale. În orice caz, o inspecție a Comisiei nu poate fi considerată necesară, având în vedere puterile extinse ale autorității de reglementare sectoriale germane, la BNetzA. Secundo, Comisia ar fi trebuit să se pună de acord cu BNetzA pentru a obține informații și pentru a evita proceduri paralele. Tertio, Comisia ar fi putut obține informațiile necesare printr‑o solicitare de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003, în special în ceea ce privește a treia decizie de inspecție. Astfel, în cazul unor inspecții succesive, trebuie să existe motive deosebit de grave care să le justifice.

191    Comisia susține că toate argumentele reclamantelor trebuie respinse ca nefondate.

192    În această privință, trebuie amintit că principiul proporționalității, care se numără printre principiile generale ale dreptului Uniunii, impune ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru atingerea scopului urmărit, fiind stabilit că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 13 noiembrie 1990, Fedesa și alții, C‑331/88, Rec., p. I‑4023, punctul 13, și Hotărârea Curții din 14 iulie 2005, Țările de Jos/Comisia, C‑180/00, Rec., p. I‑6603, punctul 103).

193    În ceea ce privește o decizie prin care se dispune o inspecție, respectarea principiului proporționalității presupune ca măsurile preconizate să nu cauzeze inconveniente disproporționate și inacceptabile în raport cu scopurile urmărite de inspecția în cauză (a se vedea, cu privire la Regulamentul nr. 17, Hotărârea Roquette Frères, punctul 80 de mai sus, punctul 76). Cu toate acestea, alegerea pe care Comisia trebuie să o facă între o inspecție efectuată pe baza unui simplu mandat și o inspecție dispusă printr‑o decizie nu depinde de împrejurări precum gravitatea deosebită a situației, extrema urgență sau nevoia de discreție absolută, ci de necesitățile unei cercetări adecvate, având în vedere particularitățile cauzei. Prin urmare, atunci când o decizie de inspecție urmărește numai să permită Comisiei reunirea elementelor necesare pentru aprecierea eventualei existențe a unei încălcări a tratatului, o astfel de decizie nu încalcă principiul proporționalității (a se vedea, cu privire la Regulamentul nr. 17, Hotărârile National Panasonic/Comisia, punctul 171 de mai sus, punctele 28-30, și Roquette Frères, punctul 80 de mai sus, punctul 77).

194    Este de datoria Comisiei să aprecieze, în principiu, dacă o anumită informație este necesară pentru a se putea detecta o încălcare a normelor de concurență și, chiar dacă aceasta dispune deja de indicii sau chiar de elemente de probă referitoare la existența unei încălcări, Comisia poate considera în mod legitim că este necesar să dispună verificări suplimentare care să îi permită să înțeleagă mai bine încălcarea sau durata acesteia (a se vedea, cu privire la Regulamentul nr. 17, Hotărârile Orkem/Comisia, punctul 81 de mai sus, punctul 15, și Roquette Frères, punctul 80 de mai sus, punctul 78).

195    În lumina acestor principii trebuie apreciate argumentele invocate de reclamante.

196    Cu titlu introductiv, trebuie respinse ca tardive, conform articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, obiecțiile reclamantelor prezentate în stadiul replicii și în cursul ședinței privind, pe de o parte, faptul că un control al necesității și al proporționalității primei decizii de inspecție nu poate fi exercitat fără a verifica natura indiciilor de care dispunea Comisia și, pe de altă parte, faptul că documentele privind a doua inspecție, luate cu ocazia primei inspecții, nu puteau fi depozitate într‑un birou sigilat.

197    Astfel, este necesar să se arate că, în conformitate cu articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, invocarea de motive noi în cursul procedurii este interzisă, cu excepția cazului în care acestea se bazează pe elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii. În prezenta cauză, după cum a arătat în mod întemeiat Comisia, nu se poate considera că obiecțiile prezentate de reclamante reprezintă suplimentarea motivelor enunțate anterior, direct sau implicit, în cererea introductivă și că au o legătură strânsă cu acestea. În consecință, aceste obiecții trebuie declarate inadmisibile.

198    În consecință, în special, nu este necesar să se admită cererea reclamantelor privind prezentarea indiciilor deținute de Comisie înaintea primei inspecții.

199    În ceea ce privește celelalte obiecții prezentate de reclamante, în primul rând, trebuie constatat că reclamantele aduc o serie de argumente care urmăresc stabilirea faptului că, pe de o parte, Comisia nu era competentă să realizeze o inspecție în localurile lor, din cauza existenței unor norme sectoriale care reglementează sectorul transporturilor la nivel național. Pe de altă parte, inspecțiile nu ar fi proporționate, întrucât Comisia și‑ar fi putut procura toate informațiile necesare prin intermediul autorităților naționale care, în trecut, ar fi pronunțat o serie de decizii și de hotărâri privind aceleași practici.

200    În această privință, trebuie amintit, primo, că dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, pentru a îndeplini rolul care îi este conferit de tratat, Comisia nu poate fi legată printr‑o decizie pronunțată de o instanță națională potrivit articolului 101 alineatul (1) TFUE și articolului 102 TFUE. Comisia este, așadar, îndreptățită să ia la orice moment decizii individuale pentru aplicarea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE, chiar și atunci când un acord sau o practică face deja obiectul unei decizii a unei instanțe naționale, iar decizia preconizată de Comisie este în contradicție cu decizia jurisdicțională respectivă (a se vedea Hotărârea Tribunalului France Télécom/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctul 79, și Hotărârea Tribunalului din 10 aprilie 2008, Deutsche Telekom/Comisia, T‑271/03, Rep., p. II‑1747, punctul 120 și jurisprudența citată).

201    La punctul 263 din Hotărârea Deutsche Telekom/Comisia, punctul 200 de mai sus, Tribunalul a confirmat de asemenea că existența unor norme sectoriale nu prezenta importanță pentru aprecierea proporționalității unei decizii a Comisiei în materie de concurență. Acest principiu este valabil atât pentru o decizie finală, cât și pentru o decizie de inspecție.

202    În sfârșit, în Hotărârile France Télécom/Comisia, punctul 44 de mai sus (punctele 79, 80 și 86), și CB/Comisia, punctul 75 de mai sus (punctul 48), Tribunalul a amintit că organizarea de întâlniri anterioare între Comisie și reclamante ori faptul că o autoritate națională s‑a sesizat cu o cauză nu ar fi de natură să afecteze competențele de investigație cu care era învestită Comisia în temeiul Regulamentului nr. 1/2003.

203    Secundo, trebuie subliniat, precum procedează Comisia, că nu există niciun motiv de a prezuma că autoritățile naționale au examinat toate aspectele relevante și au colectat toate elementele de fapt cu ocazia procedurilor administrative și judiciare citate de reclamante. Reiese de altfel din elementele din dosar, fără ca acest lucru să fie contestat de reclamante, că au avut loc între reclamante și autoritățile naționale numai întâlniri privind sistemul de alimentare cu EET. În consecință, BKartA și BNetzA nu au inițiat niciodată o procedură oficială de investigare în această privință.

204    Tertio, trebuie constatat că au fost prezentate de Comisie o serie de elemente de fapt pe care reclamantele nu le‑au contestat. Potrivit Comisiei, hotărârea pronunțată de Oberlandesgericht Frankfurt‑am‑Main (Tribunalul regional superior din Frankfurt pe Main, Germania) prin care a fost respinsă obiecția referitoare la încălcarea normelor de concurență naționale în ceea ce privește sistemul de reduceri, de care se prevalează reclamantele, nu ar privi decât dreptul național al concurenței, iar nu dreptul Uniunii. În continuare, motivul pentru care această hotărâre ar fi devenit definitivă ar fi că ar fi fost încheiată în cadrul recursului o tranzacție extrajudiciară între reclamanții din cauza respectivă și reclamantele din prezenta cauză. Pe de altă parte, în cadrul recursului respectiv, BKartA ar fi invocat în mod explicit caracterul anticoncurențial al sistemului de reduceri vizat, ceea ce ar repune în discuție afirmația reclamantelor potrivit căreia autoritățile naționale au validat sistemul de reduceri. Comisia arată de asemenea că această hotărâre a fost pronunțată în anul 2006 și privea evenimente care datau din anul 2003, iar propria sa investigație privește de asemenea perioada recentă. În sfârșit, hotărârea pronunțată de Oberlandesgericht Frankfurt‑am‑Main ar fi contrazisă de o hotărâre imediat ulterioară a aceleiași instanțe, aceste lucru explicând probabil tranzacția extrajudiciară din prima cauză.

205    Prin urmare, având în vedere punctele 199-204 de mai sus, toate argumentele care urmăresc să demonstreze necompetența Comisiei ori caracterul neproporționat al inspecțiilor din cauza existenței unor decizii naționale anterioare trebuie respinse ca nefondate.

206    În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantelor potrivit căruia o solicitare de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 ar fi fost suficientă în prezenta cauză, în raport cu principiul proporționalității, este necesar să se constate că cele trei inspecții dispuse nu apar disproporționate în raport cu contextul lor.

207    Astfel, primo, trebuie amintit că, în temeiul jurisprudenței citate la punctele 193 și 194 de mai sus, pe de o parte, alegerea făcută de Comisie între o inspecție dispusă printr‑o decizie și o altă măsură mai puțin constrângătoare depinde de necesitățile unei cercetări adecvate, în funcție de particularitățile cauzei. Pe de altă parte, este într‑adevăr de datoria Comisiei să aprecieze dacă o informație este necesară pentru a se putea detecta o încălcare a normelor de concurență. În plus, este necesar să se arate că competențele de investigație ale Comisiei ar fi lipsite de utilitate în cazul în care aceasta ar trebui să se limiteze la a solicita prezentarea unor documente pe care ar fi în măsură să le identifice cu precizie în prealabil. Dimpotrivă, un asemenea drept implică facultatea de a căuta diferite informații care încă nu sunt cunoscute sau pe deplin identificate (Hotărârea Hoechst/Comisia, punctul 86 de mai sus, punctul 27, și Hotărârea Ventouris/Comisia, punctul 128 de mai sus, punctul 122). În consecință, Comisia dispune în mod necesar de o marjă de apreciere în ceea ce privește măsura aleasă pentru investigație.

208    Secundo, în prezenta cauză, în ceea ce privește prima decizie de inspecție, este necesar să se considere, mai întâi, precum Comisia, că, în măsura în care informațiile căutate cuprindeau elemente care să indice o eventuală intenție de eliminare a concurenților, prin intermediul unui tratament preferențial nejustificat acordat societăților din același grup printr‑un sistem de reduceri pentru furnizarea de EET, Comisia putea, în vederea unei cercetări adecvate în cauză, să efectueze această inspecție. Astfel, este dificil de imaginat că aceste informații ar fi putut, după caz, să intre în posesia Comisiei altfel decât prin intermediul unei inspecții. După cum subliniază în mod corect Comisia, o solicitare de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 nu garantează că întreprinderile îi transmit documente, precum mesaje electronice, care le acuză.

209    În continuare, trebuie constatat că elementele despre care se pretinde că sunt disponibile public, și anume contractul de aprovizionare cu EET, nu erau suficiente pentru a stabili cu precizie existența și contururile unei încălcări prezumate la articolul 102 TFUE. Astfel, după cum subliniază Comisia, informațiile disponibile pe internet nu permiteau să se afle, printre altele, care întreprinderi beneficiau efectiv de reduceri și care erau cuantumurile acestora. Informațiile respective nu permiteau nici definirea strategiei comerciale a întreprinderii și repercusiunile acesteia. Or, dovedirea existenței unei strategii anticoncurențiale active a întreprinderii este importantă, deoarece existența unei asemenea strategii, pe de o parte, permite să se clarifice diverse elemente de fapt, care pot fi în aceste condiții calificate drept abuzive, și, pe de altă parte, poate constitui o circumstanță agravantă, după cum arată Comisia. Reclamantele confirmă de altfel această stare de lucruri atunci când explică în cuprinsul replicii faptul că informațiile căutate nu existau ca atare, întrucât era necesară sinteza documentelor existente, iar nu disponibile.

210    În această privință, trebuie de asemenea să se respingă argumentul reclamantelor potrivit căruia necesitatea de a colecta informații implică o solicitare de informații mai degrabă decât o inspecție. Astfel, în măsura în care aceste informații nu erau disponibile, exista în continuare riscul de a fi distruse probe. Pe de altă parte, faptul că, după cum susțin reclamantele, Comisia a procedat diferit în cauzele anterioare pentru a înțelege strategia comercială a întreprinderilor vizate nu este ca atare de natură să limiteze posibilitatea Comisiei de a efectua o inspecție în prezentele cauze. Trebuie să se constate în această privință că, în orice caz, reclamantele nici nu au specificat cauzele anterioare la care fac trimitere, nici nu au avansat vreun element concret care permite să se compare circumstanțele cauzelor respective cu circumstanțele din prezentele cauze.

211    În plus, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia documentele interne, precum aprecierile subiective ale colaboratorilor, sunt lipsite de relevanță pentru a stabili caracterul obiectiv nejustificat al unui comportament în raport cu articolul 102 TFUE, este necesar să se constate că inspecția nu avea a priori drept scop principal să recolteze depoziții ale colaboratorilor. În orice caz, în funcție de împrejurările cauzei, poate fi indispensabilă recoltarea de depoziții ale colaboratorilor în vederea obținerii unor aprecieri privind elemente de fapt aferente activității sau strategiei întreprinderii.

212    În sfârșit, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia o solicitare de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 ar fi fost suficientă, în măsura în care Comisia a introdus la 4 august 2011 o asemenea solicitare, și anume în măsura în care Comisia a putut obține în cursul procedurii informații de la reclamante prin intermediul altor mijloace decât o inspecție, este necesar să se considere, după cum a subliniat în mod întemeiat Comisia, că faptul că aceasta a formulat o solicitare de informații ulterior celei de a doua și celei de a treia decizii de inspecție nu este relevant pentru a defini dacă inspecțiile respective erau justificate, în raport cu principiul proporționalității, pentru a stabili existența unei încălcări a articolului 102 TFUE.

213    Tertio, în ceea ce privește a doua și a treia decizie de inspecție, trebuie constatat că reclamantele nu aduc niciun argument nou, în raport cu argumentele prezentate cu privire la prima inspecție, în susținerea obiecției lor potrivit căreia o solicitare de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 ar fi fost suficientă. Cel mult, acestea arată că, în ceea ce privește a treia decizie de inspecție, în cazul unor inspecții succesive, trebuie să existe motive deosebit de grave care să le justifice.

214    În orice caz, trebuie să se constate, mai întâi, că cel puțin o parte din elementele căutate în cadrul celei de a doua și al celei de treia decizii de inspecție erau potențial revelatoare ale unei intenții de a săvârși o încălcare și se puteau afla în localurile reclamantelor. Din aceste decizii reiese că este vorba despre elemente referitoare la diferite practici ale DUSS cu caracter discriminatoriu în privința concurenților, în special acordarea unui acces inadecvat la terminale, furnizarea de servicii mai puțin eficace și refuzarea accesului la terminale. Or, este dificil de imaginat că, în speță, asemenea elemente vor fi comunicate în mod deliberat Comisiei în cadrul unei solicitări de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003, în special având în vedere riscurile la care se expune întreprinderea în cazul constatării unei încălcări a articolului 102 TFUE.

215    În continuare, motivele expuse la punctele 209 și 211 de mai sus, referitoare la importanța de a susține existența unei strategii anticoncurențiale active a întreprinderii și la aprecierile subiective ale colaboratorilor, sunt de asemenea valabile în ceea ce privește a doua și a treia decizie de inspecție. Pe de altă parte, trebuie amintit că, spre deosebire de ce afirmă reclamantele, Comisia era competentă să efectueze o inspecție și nu era obligată să se coordoneze cu autoritățile naționale (a se vedea punctele 199-205 de mai sus).

216    În sfârșit, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia trebuie să existe motive deosebit de grave pentru a justifica inspecții succesive, este adevărat că, în cazul unor inspecții succesive, Comisia deține anumite informații, obținute în cursul inspecțiilor anterioare, înainte de a efectua inspecțiile menționate. Cu toate acestea, contrar celor afirmate de reclamante, acest lucru nu implică obligația Comisiei de a obține informațiile adiționale pe care le consideră necesare printr‑o solicitare de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 sau că numai motive deosebit de grave pot justifica o nouă inspecție. Astfel, reiese din jurisprudența citată la punctele 193 și 194 de mai sus că alegerea pe care Comisia trebuie să o facă între o inspecție dispusă printr‑o decizie și o altă măsură de investigație nu depinde în mod necesar de împrejurări precum gravitatea deosebită a situației, extrema urgență sau nevoia de discreție absolută, ci de necesitățile unei cercetări adecvate, având în vedere particularitățile cauzei. Astfel, Comisia poate considera în mod legitim că este necesar să dispună verificări suplimentare în vederea dovedirii existenței unei încălcări suspectate, chiar dacă ar dispune deja de indicii sau chiar de elemente de probă referitoare la existența unei încălcări pe care le‑ar fi obținut cu ocazia unor inspecții anterioare.

217    Având în vedere considerațiile formulate la punctele 206-216 de mai sus, trebuie respinse toate argumentele reclamantelor privind faptul că o solicitare de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 ar fi fost suficientă în prezenta cauză și că, prin urmare, deciziile de inspecție ar fi disproporționate.

218    În al treilea rând, nu poate fi admis argumentul reclamantelor referitor la lipsa unui element care să ateste existența unui risc real de distrugere sau de disimulare a unei probe în cazul unei solicitări de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003.

219    Primo, nici Regulamentul nr. 1/2003, nici jurisprudența nu introduc o asemenea restricție. Secundo, nu este vorba despre simplul motiv care a stat la baza deciziei Comisiei de a efectua inspecții, contrar celor afirmate de reclamante, motivul esențial fiind căutarea de elemente care s‑ar putea afla în posesia reclamantelor, care ar putea indica, printre altele, o strategie de eliminare a concurenților. Tertio, pentru motivele evocate la punctele 208-214 de mai sus, argumentul întemeiat pe pretinsa lipsă a unor elemente care atestă existența unui risc de distrugere trebuie respins având în vedere împrejurările din speță. Quarto, existența unei hotărâri pronunțate de Oberlandesgericht Frankfurt‑am‑Main (a se vedea punctul 204 de mai sus) nu poate permite să se concluzioneze, după cum procedează reclamantele, că nu exista un risc de distrugere a datelor.

220    În al patrulea rând, în ceea ce privește argumentul privind o pretinsă încălcare a prezumției de nevinovăție, trebuie amintit că prezumția de nevinovăție, astfel cum rezultă aceasta în special din articolul 6 alineatul (2) din CEDO, face parte dintre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, sunt protejate în ordinea juridică a Uniunii.

221    În prezenta cauză, din considerentul (10) al primei decizii de inspecție rezultă că Comisia face efectiv referire la Ordonanța Curții din 27 aprilie 1999, Deutsche Bahn/Comisia (C‑436/97 P, Rec., p. I‑2387), și la Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 1997, Deutsche Bahn/Comisia (T‑229/94, Rec., p. II‑1689), în care este confirmată încălcarea articolului 102 TFUE de către reclamante ca urmare a practicilor lor tarifare coroborate cu alte elemente pentru a justifica riscul ca întreprinderile vizate să încerce să disimuleze sau să distrugă elemente de probă. Explicația Comisiei potrivit căreia s‑a făcut trimitere la aceste cauze numai în scopul de a sublinia că reclamantele erau în mod necesar conștiente de consecințele posibile ale constatării unei încălcări și că, prin urmare, puteau fi puse în situația de a distruge elemente de probă în cazul unei solicitări de informații în temeiul articolului 18 din Regulamentul nr. 1/2003 este plauzibilă. În plus, acest element poate fi relevant în ceea ce privește alegerea care trebuie efectuată între diferitele măsuri de investigație. În sfârșit, trebuie amintit că prima, a doua și a treia decizie de inspecție sunt decizii prin care se dispune o inspecție și că, în consecință, nu conțin nici sancțiuni, nici vreun element care din care să rezulte vreo vinovăție. În aceste condiții, este necesar să se considere că obiecția întemeiată pe o încălcare a prezumției de nevinovăție trebuie respinsă ca nefondată.

222    În al cincilea rând, în ceea ce privește afirmația reclamantelor potrivit căreia acestea nu înțeleg de ce, în condițiile în care Comisia, deși cunoștea existența acestui sistem de reduceri din anul 2006, a așteptat mai mult de 5 ani pentru a efectua această inspecție, pe de o parte, este suficient să se constate că, deși Comisia ar fi dispus de informații care să îi permită să efectueze inspecții începând cu anul 2006, după cum arată reclamantele, o asemenea constatare nu are influență asupra caracterului disproporționat al inspecțiilor respective. Pe de altă parte, trebuie amintit că revine Comisiei obligația de a aprecia oportunitatea inițierii unei investigații și că normele referitoare la prescripție există pentru a proteja întreprinderile.

223    Având în vedere toate aceste elemente, nu rezultă că, în prezenta cauză, Comisia a acționat disproporționat în raport cu scopul urmărit și că, astfel, a încălcat principiul proporționalității, recurgerea la inspecții dispuse în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 fiind adecvată în raport cu particularitățile speței.

224    În aceste condiții, trebuie respins al cincilea motiv ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

 Cu privire la al treilea și la al patrulea capăt de cerere

225    Prin al treilea și al patrulea capăt de cerere, reclamantele solicită Tribunalului, pe de o parte, anularea tuturor măsurilor luate în temeiul inspecțiilor care sunt în discuție în prezenta cauză și, pe de altă parte, obligarea Comisiei să restituie totalitatea copiilor documentelor făcute în cadrul inspecțiilor respective.

226    În ceea ce privește al treilea capăt de cerere, trebuie să se constate că, în acest stadiu, nu se poate determina cu suficientă precizie obiectul cererii reclamantelor. În special, nu se poate determina dacă aceasta vizează acte atacabile în sensul articolului 263 TFUE. Al treilea capăt de cerere trebuie, așadar, declarat inadmisibil, în măsura în care nu poate fi considerat suficient de precis, în temeiul articolului 21 din Statutul Curții și al articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură.

227    În ceea ce privește al patrulea capăt de cerere, trebuie observat că, astfel cum susține Comisia, prin faptul că solicită Tribunalului să se pronunțe asupra consecințelor anulării deciziilor de inspecție, reclamantele urmăresc să obțină o declarație privind efectele unei eventuale hotărâri de anulare, care ar constitui și o somare a Comisiei cu privire la executarea hotărârii. Or, întrucât, în cadrul controlului legalității întemeiat pe articolul 263 TFUE, Tribunalul nu este competent să pronunțe hotărâri declarative (a se vedea în acest sens Ordonanța Curții din 9 decembrie 2003, Italia/Comisia, C‑224/03, Rec., p. I‑14751, punctele 20-22) sau somații, chiar dacă acestea au legătură cu modurile de executare a hotărârilor sale (Ordonanța președintelui Curții din 26 octombrie 1995, Pevasa și Inpesca/Comisia, C‑199/94 P și C‑200/94 P, Rec., p. I‑3709, punctul 24), al patrulea capăt de cerere al reclamantelor trebuie declarat inadmisibil (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 4 februarie 2009, Omya/Comisia, T‑145/06, Rep., p. II‑145, punctul 23).

228    Din toate cele de mai sus rezultă că prezentele motive trebuie respinse în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

229    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții în cauzele T‑289/11, T‑290/11 și T‑521/11, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în fiecare dintre aceste cauze, conform concluziilor Comisiei în acest sens.

230    Consiliul, Autoritatea de Supraveghere AELS și Regatul Spaniei suportă propriile cheltuieli de judecată, în conformitate cu dispozițiile articolului 87 alineatul (4) primul și al doilea paragraf din Regulamentul de procedură.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a patra)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunile.

2)      Deutsche Bahn AG, DB Mobility Logistics AG, DB Energie GmbH, DB Netz AG, DB Schenker Rail GmbH, DB Schenker Rail Deutschland AG și Deutsche Umschlaggesellschaft Schiene‑Straße (DUSS) mbH suportă cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană, precum și propriile cheltuieli de judecată.

3)      Consiliul Uniunii Europene, Autoritatea de Supraveghere AELS și Regatul Spaniei suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pelikánová Jürimäe Van der Woude

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 6 septembrie 2013.

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei

Prima inspecție

Prima decizie de inspecție

Desfășurarea primei inspecții

A doua inspecție

A doua decizie de inspecție

Desfășurarea celei de a doua inspecții

A treia inspecție

A treia decizie de inspecție

Desfășurarea celei de a treia inspecții

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului fundamental al reclamantelor la inviolabilitatea domiciliului din cauza lipsei unei autorizații judiciare prealabile

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă

Cu privire la al treilea motiv, privind încălcarea dreptului la apărare al reclamantelor ținând seama de neregularitățile din cadrul desfășurării primei inspecții

Cu privire la percheziționarea exhaustivă a biroului domnului M.

Cu privire la documentele și la cuvintele‑cheie în litigiu

În ceea ce privește comportamentul Comisiei înainte de începutul primei inspecții

Cu privire la al patrulea motiv, privind descrierea obiectului inspecțiilor în prima, în a doua și în a treia decizie de inspecție

Prima decizie de inspecție

A doua și a treia decizie de inspecție

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității

Cu privire la al treilea și la al patrulea capăt de cerere

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: germana.