HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

25 aprilie 2024(*)

„Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii Europene – Articolul 20 TFUE – Cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat niciodată libertatea de circulație – Ședere a unui membru al familiei acestui cetățean al Uniunii – Atingere adusă securității naționale – Luare de poziție a unei autorități naționale specializate – Motivare – Acces la dosar”

În cauzele conexate C‑420/22 și C‑528/22,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Szegedi Törvényszék (Curtea din Szeged, Ungaria), prin deciziile din 16 iunie 2022 și din 8 august 2022, primite de Curte la 24 iunie 2022 și, respectiv, la 8 august 2022, în procedurile

NW (C‑420/22),

PQ (C‑528/22)

împotriva

Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság,

Miniszterelnöki Kabinetirodát vezető miniszter,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Arabadjiev, președinte de cameră, domnul L. Bay Larsen (raportor), vicepreședintele Curții, domnii P. G. Xuereb și A. Kumin și doamna I. Ziemele, judecători,

avocat general: domnul J. Richard de la Tour,

grefier: doamna M. Siekierzyńska, administratoare,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 5 iulie 2023,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru NW, de B. Pohárnok, ügyvéd;

–        pentru PQ, de A. Németh și B. Pohárnok, ügyvédek;

–        pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér și R. Kissné Berta, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul francez, de R. Bénard, A. Daniel și J. Illouz, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de A. Katsimerou, E. Montaguti și A. Tokár, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 23 noiembrie 2023,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 20 TFUE, a articolului 9 alineatul (3) și a articolului 10 alineatul (1) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225), precum și a articolelor 7 și 24, a articolului 51 alineatul (1) și a articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între doi resortisanți ai unor țări terțe, NW și PQ, pe de o parte, și Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság (Direcția Generală Națională a Poliției pentru Străini, Ungaria) (denumită în continuare „Direcția Poliției pentru Străini”) și Miniszterelnöki Kabinetirodát vezető miniszter (ministrul însărcinat cu administrarea cabinetului prim‑ministrului, Ungaria), pe de altă parte, în legătură cu deciziile având ca obiect retragerea permisului de ședere permanentă al lui NW și obligarea acestuia să părăsească teritoriul Ungariei, precum și respingerea cererii lui PQ de obținere a unui permis de stabilire național.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/109 prevede:

„Statele membre acordă statutul de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care au avut reședința legală și fără întrerupere pe teritoriul lor timp de cinci ani înainte de a depune cererea în cauză.”

4        Potrivit articolului 5 din această directivă:

„(1)      Statele membre cer resortisanților țărilor terțe să facă dovada că dispun pentru ei și pentru membrii familiei lor care se află în întreținerea lor:

(a)      de resurse stabile, regulate și suficiente pentru a satisface nevoile proprii și pe cele ale membrilor familiei lor fără a recurge la sistemul de ajutor social al statului membru în cauză. Statele membre evaluează resursele respective în ceea ce privește natura și regularitatea lor, ținând seama de nivelul minim al salariilor și pensiilor înainte de depunerea cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung;

(b)      de o asigurare de sănătate pentru toate riscurile acoperite în mod obișnuit pentru propriii resortisanți în statul membru în cauză.

(2)      Statele membre pot solicita ca resortisanții țărilor terțe să îndeplinească condițiile de integrare, în conformitate cu legislația lor internă.”

5        Articolul 7 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Pentru a dobândi statutul de rezident pe termen lung, resortisantul unei țări terțe trebuie să facă o cerere către autoritățile competente ale statului membru în care are reședința. Cererea trebuie însoțită de acte justificative, stabilite de legislația internă, care să facă dovada că îndeplinește condițiile prevăzute la articolele 4 și 5, precum și, dacă este necesar, de un document de călătorie valid sau de o copie legalizată corespunzătoare a acestuia.

Pe lângă actele justificative prevăzute la primul paragraf, se pot prezenta de asemenea documente care să ateste condițiile adecvate de locuit.”

6        Articolul 9 alineatul (3) din aceeași directivă prevede:

„Statele membre pot prevedea că rezidentul pe termen lung își poate pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung dacă, prin gravitatea infracțiunilor pe care le‑a săvârșit, acesta reprezintă o amenințare pentru ordinea publică, fără ca acest lucru să justifice expulzarea […]”

7        Articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2003/109 este redactat astfel:

„Orice decizie de respingere a cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung sau de retragere a statutului respectiv trebuie să fie motivată. Decizia respectivă se notifică resortisantului țării terțe în cauză în conformitate cu procedurile de notificare prevăzute de legislația internă în materie. Notificarea precizează căile de atac pe care le poate exercita, precum și termenul în care acesta le poate formula.”

8        Articolul 13 din această directivă prevede:

„Statele membre pot elibera permise de ședere permanente sau cu durată de validitate nelimitată în condiții mai favorabile decât cele stabilite de prezenta directivă. Permisele de ședere respective nu acordă dreptul de ședere în celelalte state membre, în conformitate cu prevederile din capitolul III al prezentei directive.”

 Dreptul maghiar

9        Articolul 94 alineatele 2-5 din a szabad mozgás és tartózkodás jogával rendelkező személyek beutazásáról és tartózkodásáról szóló 2007. évi I. törvény (Legea nr. I din 2007 privind intrarea și șederea persoanelor care au dreptul la liberă circulație și ședere) din 5 ianuarie 2007 (Magyar Közlöny 2007/1.) precizează:

„(2)      Oricărui resortisant al unei țări terțe care deține un permis de ședere sau un permis de ședere permanentă ce i‑a fost eliberat în calitate de membru al familiei unui cetățean maghiar […] i se eliberează, la cererea sa depusă înainte de expirarea permisului de ședere sau a permisului de ședere permanentă, un permis de stabilire național […], cu excepția cazului în care:

[…]

c)      o cauză de refuz, astfel cum este prevăzută la articolul 33 alineatul (1) litera c) și alineatul (2) din [a harmadik országbeli állampolgárok beutazásáról és tartózkodásáról szóló 2007. évi II. törvény (Legea nr. II din 2007 privind intrarea și șederea resortisanților unor țări terțe) din 5 ianuarie 2007 (Magyar Közlöny 2007/1.)] se opune stabilirii sale.

[…]

(3)      În ceea ce privește alineatul (2) litera c), organismele specializate desemnate ale statului trebuie consultate în conformitate cu normele Legii nr. II din 2007 privind intrarea și șederea resortisanților unor țări terțe referitoare la eliberarea permiselor de stabilire, pentru a se obține avizul acestora.

(4)      În cazul în care un resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean maghiar, deține un permis de ședere sau un permis de ședere permanentă valabil, acesta este retras

[…]

b)      dacă șederea resortisantului țării terțe pune în pericol ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională a Ungariei.

(5)      Pentru orice problemă specială precum cea prevăzută la alineatul (4) litera b), organismele specializate desemnate ale statului trebuie consultate în conformitate cu normele Legii nr. II din 2007 privind intrarea și șederea resortisanților unor țări terțe referitoare la eliberarea permiselor de stabilire, pentru a se obține avizul acestora cu privire la problema respectivă.”

10      Articolul 33 alineatele (1) și (2) din Legea nr. II din 2007 privind intrarea și șederea resortisanților unor țări terțe prevede:

„(1)      Poate primi un permis de stabilire temporară, un permis de stabilire național sau un permis de stabilire comunitar orice resortisant al unei țări terțe

[…]

c)      față de care nu există nicio cauză de refuz, astfel cum este prevăzută de prezenta lege.

(2)      Nu poate primi un permis de stabilire temporară, un permis de stabilire național sau un permis de stabilire comunitar un resortisant al unei țări terțe

[…]

b)      a cărui stabilire pune în pericol siguranța publică sau securitatea națională a Ungariei.”

11      Articolul 87/B alineatul (4) din această lege prevede:

„În ceea ce privește problema specială, avizul organismului specializat al statului este obligatoriu pentru autoritatea de poliție pentru străini sesizată.”

12      Articolul 11 din a minősített adat védelméről szóló 2009. évi CLV. törvény (Legea nr. CLV din 2009 privind protecția informațiilor clasificate) din 29 decembrie 2009 (Magyar Közlöny 2009/194.) prevede:

„(1)      Persoana interesată are dreptul să își acceseze datele cu caracter personal care au statutul de informații clasificate naționale pe baza autorizației de consultare eliberate de clasificator și fără a fi necesar să dispună de un certificat de securitate personal. Înainte de a accesa informațiile clasificate naționale, persoana interesată trebuie să prezinte în scris o declarație de confidențialitate și să respecte normele de protecție a informațiilor respective.

(2)      La cererea persoanei interesate, clasificatorul decide în termen de 15 zile dacă acordă autorizația de consultare. Clasificatorul refuză acordarea autorizației de consultare în cazul în care accesul la informații afectează interesul public ce stă la baza clasificării. Clasificatorul trebuie să motiveze refuzul acordării autorizației de consultare.

(3)      În cazul refuzului acordării autorizației de consultare, persoana interesată poate contesta decizia respectivă în cadrul unei proceduri în contencios administrativ. […]”

13      Articolul 12 alineatul (1) din această lege prevede:

„Serviciul responsabil de prelucrarea informațiilor clasificate poate refuza să îi acorde persoanei interesate dreptul de acces la datele sale cu caracter personal în cazul în care, prin exercitarea dreptului respectiv, s‑ar aduce atingere interesului public care stă la baza clasificării.”

 Litigiile principale și întrebările preliminare

 Cauza C‑420/22

14      NW, resortisant al unei țări terțe, s‑a căsătorit, în cursul anului 2004, cu o resortisantă maghiară. Din această căsătorie s‑a născut în anul 2005 un copil de cetățenie maghiară. NW își crește copilul împreună cu soția sa.

15      După ce NW a locuit în mod legal în Ungaria timp de mai mult de cinci ani, autoritățile maghiare i‑au eliberat acestuia un permis de ședere permanentă valabil până la 31 octombrie 2022, ținând seama de situația sa familială.

16      Printr‑un aviz nemotivat din 12 ianuarie 2021, Alkotmányvédelmi Hivatal (Oficiul pentru Protecția Constituției, Ungaria) a apreciat că șederea lui NW în Ungaria aduce atingere intereselor acestui stat membru în materie de securitate națională. Acest organism specializat a calificat drept informații clasificate datele pe care s‑a întemeiat pentru a emite acest aviz. Avizul menționat a fost confirmat la 13 aprilie 2021 de ministrul de interne, în calitate de organ specializat de gradul al doilea.

17      Printr‑o decizie din 22 ianuarie 2021, autoritatea de poliție pentru străini de gradul întâi i-a retras lui NW permisul de ședere permanentă și i‑a ordonat acestuia să părăsească teritoriul Ungariei, pentru motivul că șederea sa pe acest teritoriu pune în pericol securitatea națională a acestui stat membru.

18      Această decizie a fost confirmată, la 10 mai 2021, de Direcția Poliției pentru Străini, pentru motivul că ministrul de interne constatase că șederea lui NW pe teritoriul maghiar aduce atingere intereselor Ungariei în materie de securitate națională. În decizia sa, Direcția Poliției pentru Străini a subliniat că, în temeiul reglementării maghiare, nu se poate îndepărta de avizul emis de Ministerul de Interne și că este, așadar, obligată să îi retragă lui NW permisul de ședere permanentă, fără a ține seama de situația personală a acestuia din urmă.

19      NW a formulat o acțiune împotriva deciziei Direcției Poliției pentru Străini din 10 mai 2021 la Szegedi Törvényszék (Curtea din Szeged, Ungaria), care este instanța de trimitere.

20      Această instanță arată că decizia menționată se întemeiază numai pe avizele obligatorii și nemotivate emise de organismele specializate ale statului, și anume Oficiul pentru Protecția Constituției și ministrul de interne, avize care se întemeiază pe informații clasificate la care nici NW, nici autoritățile care se pronunță asupra șederii nu au avut acces. Aceste din urmă autorități nu au examinat astfel necesitatea și proporționalitatea deciziei menționate.

21      Instanța menționată subliniază că dintr‑o jurisprudență a Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) reiese că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, drepturile procedurale ale persoanei în cauză sunt garantate prin puterea de care dispune instanța competentă în vederea aprecierii legalității deciziei privind șederea de a consulta informațiile clasificate pe care se întemeiază avizul organismelor specializate. O asemenea instanță trebuie astfel să verifice, atunci când îi solicită reclamantul, dacă faptele și datele care stau la baza avizului respectiv justifică această decizie, fără a putea include însă în hotărârea sa informațiile clasificate de care a luat cunoștință.

22      În plus, în temeiul reglementării maghiare, nici persoana în cauză, nici reprezentantul său nu au posibilitatea concretă de a se exprima cu privire la avizul nemotivat al acestor organisme. Instanța de trimitere arată că, deși ei au, desigur, dreptul de a depune o cerere de acces la informațiile clasificate referitoare la această persoană, protecția interesului public care a justificat clasificarea informațiilor prevalează, în principiu, asupra interesului privat al persoanei în cauză, existența unui motiv de clasificare fiind în esență o rațiune suficientă pentru a respinge o cerere de autorizare a consultării formulată de persoana în cauză.

23      În orice caz, chiar presupunând că o atare cerere ar fi admisă, nici persoana în cauză, nici reprezentantul său nu ar putea utiliza în cadrul procedurilor administrative sau jurisdicționale informațiile clasificate la care li s‑ar fi acordat accesul, fiindu‑le refuzată în practică autorizarea de a redacta un înscris care să cuprindă conținutul esențial al acestor informații. Instanța sesizată cu o acțiune referitoare la o decizie privind șederea nu dispune, în temeiul reglementării maghiare, de nicio putere în această privință.

24      În aceste condiții, Szegedi Törvényszék (Curtea din Szeged) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 10 alineatul (1) din [Directiva 2003/109] coroborat cu articolul 47 din [cartă], precum și, dacă este cazul, cu articolele 7 și 24 din cartă trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, autoritatea națională care, pentru motive de securitate națională, ordine publică și/sau siguranță publică, a adoptat o decizie de retragere a unui permis de ședere de rezident pe termen lung acordat anterior resortisantului unei țări terțe și, pe de altă parte, organismele specializate ale statului care se pronunță cu privire la confidențialitatea informațiilor trebuie, în cazul în care autoritatea responsabilă indică faptul că divulgarea datelor și a informațiilor ar aduce atingere securității naționale, să se asigure că resortisantul unei țări terțe în cauză, precum și reprezentantul său beneficiază în toate cazurile de dreptul de acces la cel puțin elementele esențiale ale datelor și informațiilor confidențiale sau clasificate care stau la baza deciziei adoptate pentru motivele indicate, precum și de dreptul de a utiliza aceste elemente în cadrul procedurii care conduce la adoptarea acestei decizii?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ, ce trebuie să se înțeleagă exact prin «conținutul esențial» al motivelor confidențiale pe care se întemeiază decizia respectivă, atunci când aplică articolele 41 și 47 din cartă?

3)      Articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2003/109, în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că o instanță națională care controlează legalitatea unui aviz al unui organism specializat al statului întemeiat pe date confidențiale sau clasificate și a deciziei de fond privind regimul străinilor întemeiate pe acest aviz trebuie să aibă competența necesară pentru a verifica legalitatea (necesitatea și proporționalitatea) clasificării și pentru a adopta o decizie proprie care, în ipoteza în care clasificarea este ilegală, să îi permită persoanei în cauză și reprezentantului său să cunoască și să utilizeze toate datele pe care se întemeiază avizul sau decizia autorităților administrative și, în ipoteza în care clasificarea este legală, să îi dea persoanei în cauză posibilitatea de a cunoaște și de a utiliza cel puțin conținutul esențial al datelor confidențiale în cadrul procedurii privind regimul străinilor care o vizează?

4)      Articolul 9 alineatul (3) și articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2003/109 coroborate cu articolele 7 și 24, cu articolul 51 alineatul (1) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia o decizie privind regimul străinilor prin care se dispune retragerea unui permis de ședere de rezident pe termen lung eliberat anterior a fost adoptată pe baza unei aprecieri nemotivate

a)      care se bazează exclusiv pe trimiterea automată la un aviz obligatoriu și care nu admite nicio derogare, emis de organisme specializate ale statului, prin care se constată un pericol sau o atingere adusă securității naționale, siguranței publice sau ordinii publice, aviz care este el însuși nemotivat și

b)      care a fost efectuată fără o analiză riguroasă a existenței, într‑un caz individual, a unor motive de securitate națională, de siguranță publică sau de ordine publică și fără a lua în considerare circumstanțele individuale și cerințele privind necesitatea și proporționalitatea?”

25      Printr‑o ordonanță din 8 august 2022, primită de Curte în aceeași zi, instanța de trimitere a completat cererea de decizie preliminară.

26      Instanța de trimitere a precizat că, în această cerere, s‑a întemeiat pe premisa potrivit căreia NW intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/109. Cu toate acestea, dat fiind că între NW și copilul său minor există o relație de dependență, în cazul în care Curtea ar considera că această premisă este eronată, ar fi necesar să se stabilească dacă NW trebuie să beneficieze de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE.

27      Pentru acest motiv, instanța de trimitere a adăugat la întrebările deja adresate Curții următoarea întrebare preliminară:

„a)      Articolul 20 [TFUE] coroborat cu articolele 7 și 24 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că se opune practicii unui stat membru constând în adoptarea unei decizii prin care se dispune retragerea unui permis de ședere eliberat anterior în favoarea unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unor cetățeni ai Uniunii (copil minor, soție) care au reședința în statul membru a cărui cetățenie o au, fără a se examina în prealabil dacă membrul de familie în cauză, resortisant al unei țări terțe, beneficiază de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE?

b)      Articolul 20 TFUE coroborat cu articolele 7 și 24, cu articolul 51 alineatul (1) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care există un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, dreptul Uniunii trebuie aplicat de plin drept de către autoritățile administrative și de către instanțele statului membru atunci când se adoptă o decizie privind regimul străinilor prin care se retrage permisul de ședere permanentă, atunci când se iau în considerare excepțiile referitoare la securitatea națională, la ordinea publică și la siguranța publică pentru justificarea acesteia și atunci când, în cazul în care se poate stabili că o astfel de excepție este aplicabilă, se examinează necesitatea și proporționalitatea pentru a se justifica restrângerea dreptului de ședere?

c)      În cazul în care reclamantul [din litigiul principal] este inclus în domeniul de aplicare al articolului 20 TFUE, instanța de trimitere solicită Curții să răspundă de asemenea în lumina articolului respectiv la primele patru întrebări preliminare formulate în decizia de trimitere […]”

 Cauza C‑528/22

28      PQ, resortisant al unei țări terțe, a intrat în Ungaria în mod legal în luna iunie a anului 2005 ca jucător de fotbal profesionist și are de atunci reședința legală pe teritoriul acestui stat membru. El trăiește din anul 2011 împreună cu partenera sa de cetățenie maghiară. Din această relație s‑au născut doi copii de cetățenie maghiară în anii 2012 și 2021.

29      PQ exercită, împreună cu partenera sa, autoritatea părintească asupra copiilor lor. El locuiește în permanență cu aceștia din urmă și asigură îngrijirea lor efectivă în cea mai mare parte a timpului. Copiii săi au o legătură afectivă strânsă și o relație de dependență cu PQ, care se ocupă în mod constant de ei încă de la nașterea lor.

30      Printr‑un aviz nemotivat din 9 septembrie 2020, Oficiul pentru Protecția Constituției a apreciat că șederea lui PQ în Ungaria aduce atingere intereselor acestui stat membru în materie de securitate națională. Acest organism specializat a calificat drept informații clasificate datele pe care s‑a întemeiat pentru a emite acest aviz. Avizul menționat a fost confirmat, la 12 februarie 2021, de ministrul de interne, în calitate de organ specializat de gradul al doilea.

31      Printr‑o decizie din 27 octombrie 2020, autoritatea de poliție pentru străini de gradul întâi a respins o cerere de permis de stabilire național depusă de PQ.

32      Această decizie a fost confirmată, la 25 martie 2021, de Direcția Poliției pentru Străini, pentru motivul că ministrul de interne constatase că șederea lui PQ pe teritoriul maghiar aduce atingere intereselor Ungariei în materie de securitate națională. În decizia sa, Direcția Poliției pentru Străini a subliniat că, în temeiul reglementării maghiare, nu se poate îndepărta de avizul emis de Ministerul de Interne și că este, așadar, obligată să respingă cererea lui PQ, fără a ține seama de situația sa personală.

33      PQ a formulat o acțiune împotriva deciziei Direcției Poliției pentru Străini din 25 martie 2021 la Szegedi Törvényszék (Curtea din Szeged), care este instanța de trimitere.

34      Această instanță dezvoltă considerații analoage celor expuse la punctele 20-23 din prezenta hotărâre.

35      În aceste condiții, Szegedi Törvényszék (Curtea din Szeged) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      a)      Articolul 20 [TFUE] coroborat cu articolele 7 și 24 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că se opune practicii unui stat membru de a adopta o decizie prin care se dispune retragerea unui permis de ședere eliberat anterior resortisantului unei țări terțe – sau prin care se respinge cererea acestuia de prelungire a dreptului de ședere (în speță, cererea acestuia de permis de stabilire național) – membru al familiei unor cetățeni ai Uniunii (copii minori, parteneră) care au reședința în statul membru a cărui cetățenie o au, fără a examina în prealabil dacă membrul de familie în cauză, resortisant al unei țări terțe, poate beneficia de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE?

b)      Articolul 20 TFUE coroborat cu articolele 7 și 24, cu articolul 51 alineatul (1) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care există un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, dreptul Uniunii trebuie aplicat de plin drept de către autoritățile administrative și de către instanțele statului membru atunci când se adoptă o decizie privind regimul străinilor prin care se statuează asupra unei cereri de prelungire a dreptului de ședere (în speță, o cerere de permis național de stabilire), atunci când se iau în considerare excepțiile referitoare la securitatea națională, la ordinea publică și la siguranța publică pentru justificarea acesteia și atunci când, în cazul în care se poate stabili că o astfel de excepție este aplicabilă, se examinează necesitatea și proporționalitatea pentru a se justifica restrângerea dreptului de ședere?

2)      Articolul 20 TFUE coroborat cu articolul 47 din cartă – precum și, în speță, cu articolele 7 și 24 din cartă – trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, autoritatea națională care, pentru motive de securitate națională, ordine publică și/sau siguranță publică, a adoptat o decizie prin care se retrage un permis de ședere de rezident pe termen lung acordat anterior sau se statuează asupra unei cereri de prelungire a dreptului de ședere și, pe de altă parte, organismele specializate ale statului care se pronunță cu privire la confidențialitatea informațiilor trebuie, în cazul în care autoritatea responsabilă indică faptul că divulgarea datelor și a informațiilor ar aduce atingere securității naționale, să se asigure că resortisantul unei țări terțe în cauză, precum și reprezentantul său beneficiază în toate cazurile de dreptul de acces la cel puțin elementele esențiale ale datelor și informațiilor confidențiale sau clasificate care stau la baza deciziei adoptate pentru motivele indicate, precum și de dreptul de a utiliza aceste elemente în cadrul procedurii care conduce la adoptarea deciziei?

3)      În cazul unui răspuns afirmativ, ce trebuie să se înțeleagă exact prin «conținutul esențial» al motivelor confidențiale pe care se întemeiază decizia respectivă, atunci când aplică articolele 41 și 47 din cartă?

4)      Articolul 20 TFUE, în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că o instanță națională care controlează legalitatea unui aviz al unui organism specializat al statului întemeiat pe date confidențiale sau clasificate și a deciziei de fond privind regimul străinilor întemeiate pe acest aviz trebuie să aibă competența necesară pentru a verifica legalitatea (necesitatea și proporționalitatea) clasificării și pentru a adopta o decizie proprie care, în ipoteza în care clasificarea este ilegală, să permită persoanei în cauză și reprezentantului său să cunoască și să utilizeze toate datele pe care se întemeiază avizul sau decizia autorităților administrative și, în ipoteza în care clasificarea este legală, să dea persoanei în cauză posibilitatea de a cunoaște și de a utiliza cel puțin conținutul esențial al datelor confidențiale în cadrul procedurii privind regimul străinilor care o vizează?

5)      Articolul 20 TFUE coroborat cu articolele 7 și 24, cu articolul 51 alineatul (1) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia o decizie privind regimul străinilor prin care se dispune retragerea unui permis de ședere de rezident pe termen lung eliberat anterior sau prin care se decide cu privire la o cerere de prelungire a dreptului de ședere a fost adoptată pe baza unei aprecieri nemotivate

a)      care se bazează exclusiv pe trimiterea automată la un aviz obligatoriu și care nu admite nicio derogare, emis de organisme specializate ale statului, prin care se constată un pericol sau o atingere adusă securității naționale, siguranței publice sau ordinii publice, aviz care este el însuși nemotivat și

b)      care a fost efectuată fără o analiză riguroasă a existenței, într‑un caz individual, a unor motive de securitate națională, de siguranță publică sau de ordine publică și fără a lua în considerare circumstanțele individuale și cerințele privind necesitatea și proporționalitatea?”

36      Având în vedere conexitatea dintre cauzele C‑420/22 și C‑528/22, acestea trebuie reunite în vederea pronunțării hotărârii.

 Cu privire la competența Curții și la admisibilitatea cererilor de decizie preliminară

37      Guvernul maghiar, fără a pune în mod formal la îndoială competența Curții sau admisibilitatea cererilor de decizie preliminară, susține că Directiva 2003/109 nu este aplicabilă litigiului principal în cauza C‑420/22 și că articolul 20 TFUE nu este aplicabil niciunuia dintre litigiile principale, ceea ce ar însemna că nici carta nu este aplicabilă acestor litigii.

38      În ceea ce privește, în primul rând, aplicabilitatea Directivei 2003/109 litigiului principal din cauza C‑420/22, acest guvern arată că NW a beneficiat de un permis de ședere în temeiul unei reglementări naționale care nu are ca obiect transpunerea acestei directive și care prevede acordarea unui asemenea permis fără să fie îndeplinite toate condițiile enunțate de directiva menționată.

39      În această privință, este necesar să se arate că instanța de trimitere s‑a întemeiat, într‑adevăr, în decizia de trimitere respectivă, pe premisa potrivit căreia directiva amintită este aplicabilă acestui litigiu. Cu toate acestea, în ordonanța din 8 august 2022 menționată la punctul 25 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere a avut în vedere că această premisă ar putea fi eronată și a invitat Curtea ca, în ipoteza în care ar aprecia că aceasta este într‑adevăr situația, să răspundă la întrebările adresate întemeindu‑se pe articolul 20 TFUE.

40      În acest context, trebuie amintit că Curtea a statuat că sistemul instituit prin Directiva 2003/109 indică în mod clar că dobândirea statutului de rezident pe termen lung în temeiul acestei directive este subordonată unei proceduri speciale și obligației de îndeplinire a condițiilor prevăzute în capitolul II din directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2014, Tahir, C‑469/13, EU:C:2014:2094, punctul 27 și jurisprudența citată).

41      Astfel, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2003/109, statele membre acordă statutul de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care au avut reședința legală și fără întrerupere în ultimii cinci ani pe teritoriul lor. Cu toate acestea, dobândirea acestui statut nu este automată. Într‑adevăr, conform articolului 7 alineatul (1) din această directivă, resortisantul în cauză al unei țări terțe trebuie, în acest scop, să facă o cerere către autoritățile competente ale statului membru în care are reședința, cerere ce trebuie însoțită de acte justificative care să facă dovada că îndeplinește condițiile prevăzute la articolele 4 și 5 din directiva menționată [Hotărârea din 20 ianuarie 2022, Landeshauptmann von Wien (Pierderea statutului de rezident pe termen lung), C‑432/20, EU:C:2022:39, punctul 24 și jurisprudența citată în aceasta].

42      În consecință, prevederile referitoare la retragerea statutului de rezident pe termen lung enunțate la articolele 9 și 10 din Directiva 2003/109 nu sunt aplicabile unei decizii de retragere a unui permis de ședere permanentă decât în măsura în care acest statut a fost dobândit de resortisantul în cauză al unei țări terțe în temeiul acestei directive.

43      Prin urmare, atunci când unui resortisant al unei țări terțe i s‑a acordat un permis de ședere permanentă sau cu o durată de validitate nelimitată în condiții mai favorabile decât cele stabilite în directiva menționată, astfel cum permite articolul 13 din aceasta din urmă, retragerea acestui permis de ședere nu este reglementată de dispozițiile directivei amintite.

44      În speță, din răspunsul dat de instanța de trimitere la o cerere de lămuriri adresată de Curte reiese, pe de o parte, că permisul de ședere permanentă la care se referă litigiul principal din cauza C‑420/22 i‑a fost acordat lui NW nu în temeiul reglementării maghiare de transpunere a Directivei 2003/109, ci în temeiul unei alte reglementări maghiare, și, pe de altă parte, că NW nu a solicitat eliberarea unui permis de ședere întemeiată pe această primă reglementare.

45      Prin urmare, trebuie să se considere că retragerea permisului de ședere care constituie obiectul litigiului principal din cauza C‑420/22 nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/109.

46      Această constatare este de altfel confirmată de afirmația lui NW din ședință potrivit căreia a introdus, la 22 iunie 2023, o cerere de eliberare a unui permis de ședere întemeiat pe această directivă, cerere cu privire la care autoritatea competentă nu s‑a pronunțat încă.

47      Prin urmare, cererea de decizie preliminară din cauza C‑420/22 este inadmisibilă în măsura în care privește Directiva 2003/109.

48      În ceea ce privește, în al doilea rând, aplicabilitatea articolului 20 TFUE în litigiile principale, guvernul maghiar susține mai întâi că, în cauza C‑420/22, instanța de trimitere și‑a depășit competența prin invocarea din oficiu a unei argumentații întemeiate pe încălcarea acestui articol. El arată, în continuare, că, în cauza C‑528/22, nu există o legătură de dependență între PQ și membrii maghiari ai familiei sale, iar aplicabilitatea articolului menționat ar fi condiționată de existența unei astfel de legături. În sfârșit, acest guvern susține că aplicarea articolului 20 TFUE ar trebui înlăturată în ambele cauze din moment ce, pe de o parte, sunt în discuție decizii care nu implică obligația de a părăsi teritoriul maghiar și, pe de altă parte, nici NW, nici PQ nu s‑au prevalat de acest articol în fața autorităților maghiare competente.

49      În această privință, mai întâi, dat fiind că nu este de competența Curții să verifice dacă decizia de trimitere a fost luată în conformitate cu normele naționale de organizare judecătorească și de procedură jurisdicțională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman și alții, C‑621/18, EU:C:2018:999, punctul 30, precum și jurisprudența citată), împrejurarea că instanța de trimitere și‑ar fi depășit competențele pe care i le conferă reglementarea maghiară invocând din oficiu o argumentație întemeiată pe nerespectarea articolului 20 TFUE, presupunând că ar fi dovedită, nu ar fi de natură să conducă la inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară în cauza C‑420/22 în măsura în care aceasta privește interpretarea articolului menționat.

50      În continuare, afirmația potrivit căreia nu există o legătură de dependență între PQ și membrii maghiari ai familiei sale contrazice în mod direct constatările efectuate de instanța de trimitere, de care Curtea nu se poate îndepărta.

51      Într‑adevăr, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, numai instanța națională este competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul principal (Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 61, precum și jurisprudența citată).

52      În sfârșit, celelalte argumente invocate de guvernul maghiar sunt indisociabil legate de răspunsurile care trebuie date la întrebarea suplimentară din cauza C‑420/22, precum și la prima întrebare din cauza C‑528/22.

53      Or, trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru decizia ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 61 și jurisprudența citată).

54      Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin, C‑107/23 PPU, EU:C:2023:606, punctul 62 și jurisprudența citată).

55      Ținând seama de această prezumție de pertinență, este necesar să se considere că, atunci când, precum în speță, nu este evident că interpretarea sau aprecierea validității unei dispoziții de drept al Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, obiecția întemeiată pe inaplicabilitatea acestei dispoziții în cauza principală nu are legătură cu admisibilitatea cererii de decizie preliminară, ci ține de fondul întrebării adresate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2023, BMW Bank și alții, C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21, EU:C:2023:1014, punctul 114, precum și jurisprudența citată).

56      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, Curtea este competentă să răspundă la cererile de decizie preliminară, iar acestea din urmă sunt admisibile în măsura în care privesc articolul 20 TFUE.

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima parte a întrebării suplimentare din cauza C‑420/22 și cu privire la prima parte a primei întrebări din cauza C‑528/22

57      Prin intermediul primei părți a întrebării suplimentare din cauza C‑420/22 și al primei părți a primei întrebări din cauza C‑528/22, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritățile unui stat membru să retragă sau să refuze să elibereze un permis de ședere resortisantului unei țări terțe membru al familiei unor cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai acestui stat membru care nu și‑au exercitat niciodată libertatea de circulație, fără să fi examinat în prealabil dacă există între acest resortisant al unei țări terțe și acești cetățeni ai Uniunii o relație de dependență care i-ar constrânge, în fapt, pe respectivii cetățeni ai Uniunii să părăsească teritoriul Uniunii Europene, considerat în ansamblul său, pentru a‑l însoți pe acest membru al familiei lor.

58      Reiese din jurisprudența constantă a Curții că articolul 20 TFUE se opune unor măsuri naționale care au efectul de a‑i priva pe cetățenii Uniunii de beneficiul efectiv al drepturilor conferite de statutul lor de cetățeni ai Uniunii [Hotărârea din 27 aprilie 2023, M. D. (Interdicție de intrare în Ungaria), C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 57 și jurisprudența citată].

59      În schimb, dispozițiile Tratatului FUE privind cetățenia Uniunii nu conferă niciun drept autonom resortisanților țărilor terțe. Astfel, eventualele drepturi conferite unor asemenea resortisanți nu sunt drepturi proprii ale resortisanților menționați, ci drepturi derivate din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii. Finalitatea și justificarea acestor drepturi derivate se întemeiază pe constatarea că refuzul recunoașterii lor este de natură să aducă atingere printre altele libertății de circulație a cetățeanului Uniunii pe teritoriul Uniunii [Hotărârea din 7 septembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Natura dreptului de ședere în temeiul articolului 20 TFUE), C‑624/20, EU:C:2022:639, punctul 51 și jurisprudența citată].

60      În această privință, Curtea a constatat că există situații foarte particulare în care, în pofida faptului că dreptul derivat al Uniunii referitor la dreptul de ședere al resortisanților țărilor terțe nu este aplicabil și că cetățeanul Uniunii vizat nu și‑a exercitat libertatea de circulație, un drept de ședere trebuie totuși să îi fie acordat resortisantului unei țări terțe membru de familie al acestui cetățean al Uniunii, în caz contrar încălcându‑se efectul util al cetățeniei Uniunii dacă, drept consecință a refuzului unui asemenea drept, cetățeanul respectiv al Uniunii ar fi obligat, în fapt, să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblul său, privându‑l astfel de beneficiul efectiv al conținutului esențial al drepturilor conferite de acest statut [Hotărârea din 27 aprilie 2023, M. D. (Interdicție de intrare în Ungaria), C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 58, și Hotărârea din 22 iunie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Mamă thailandeză a unui copil minor neerlandez), C‑459/20, EU:C:2023:499, punctul 24, precum și jurisprudența citată].

61      Refuzul de a acorda un drept de ședere resortisantului unei țări terțe nu este însă susceptibil să repună în discuție efectul util al cetățeniei Uniunii decât dacă între acest resortisant al unei țări terțe și cetățeanul Uniunii în cauză, membru al familiei acestuia, există o asemenea relație de dependență, încât ar conduce la constrângerea acestuia din urmă să îl însoțească pe resortisantul țării terțe în cauză și să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblul său [Hotărârea din 27 aprilie 2023, M. D. (Interdicție de intrare în Ungaria), C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 59, și Hotărârea din 22 iunie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Mamă thailandeză a unui copil minor neerlandez), C‑459/20, EU:C:2023:499, punctul 26, precum și jurisprudența citată].

62      Dreptul de ședere recunoscut, în temeiul articolului 20 TFUE, resortisantului unei țări terțe, în calitatea sa de membru al familiei unui cetățean al Uniunii, este astfel justificat pentru motivul că o asemenea ședere este necesară pentru ca acest cetățean al Uniunii să poată beneficia în mod efectiv de conținutul esențial al drepturilor conferite de acest statut atât timp cât continuă relația de dependență cu resortisantul menționat [Hotărârea din 22 iunie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Mamă thailandeză a unui copil minor neerlandez), C‑459/20, EU:C:2023:499, punctul 33, precum și jurisprudența citată].

63      După cum rezultă din jurisprudența Curții, recunoașterea unui drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE trebuie să fie apreciată în raport cu intensitatea relației de dependență dintre resortisantul țării terțe în cauză și cetățeanul Uniunii, membru al familiei acestuia, o asemenea apreciere trebuind să țină seama de toate împrejurările speței [Hotărârea din 7 septembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Natura dreptului de ședere în temeiul articolului 20 TFUE), C‑624/20, EU:C:2022:639, punctul 38 și jurisprudența citată].

64      În acest context, trebuie subliniat, în primul rând, că din cele ce precedă rezultă că, în situațiile foarte particulare menționate la punctul 60 din prezenta hotărâre, articolul 20 TFUE nu numai că se opune îndepărtării resortisantului țării terțe, ci impune ca acestuia să i se acorde un drept de ședere.

65      Rezultă că acest articol poate fi invocat nu numai împotriva deciziilor prin care se impune resortisantului unei țări terțe obligația de a părăsi teritoriul statului membru în cauză, ci și împotriva deciziilor prin care se retrage sau se refuză să se elibereze un permis de ședere resortisantului unei țări terțe [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín, C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 78; Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 65, precum și Hotărârea din 22 iunie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Mamă thailandeză a unui copil minor neerlandez), C‑459/20, EU:C:2023:499, punctul 22].

66      Cu toate acestea, din moment ce un resortisant al unei țări terțe nu poate pretinde acordarea unui drept de ședere derivat, în temeiul articolului 20 TFUE, decât dacă, în lipsa unui astfel de drept de ședere, atât acesta din urmă, cât și cetățeanul Uniunii membru al familiei sale ar fi constrânși, ca urmare a relației de dependență existente între ei, să părăsească teritoriul Uniunii, acordarea acestui drept de ședere nu trebuie avută în vedere decât atunci când un resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, nu îndeplinește condițiile impuse pentru a obține, în temeiul altor dispoziții, în special al celor ale reglementării naționale aplicabile, un drept de ședere în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean al Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2022, Subdelegación del Gobierno en Toledo (Ședere a unui membru al familiei – Resurse insuficiente), C‑451/19 și C‑532/19, EU:C:2022:354, punctul 47, precum și jurisprudența citată].

67      Prin urmare, deși împrejurarea că o cauză privește o decizie care nu are în mod direct efectul de a-l obliga pe resortisantul vizat al unei țări terțe să părăsească teritoriul statului membru respectiv nu este suficientă pentru a înlătura aplicarea articolului 20 TFUE, acest articol nu poate fi totuși invocat în mod valabil atunci când acestui resortisant al unei țări terțe i se poate acorda un drept de ședere în temeiul altei dispoziții aplicabile în acest stat membru.

68      În al doilea rând, în ceea ce privește cercetarea care trebuie efectuată de autoritățile naționale competente înainte de adoptarea unor decizii precum cele în discuție în litigiile principale, deși revine, desigur, statelor membre sarcina de a determina modalitățile de punere în aplicare a dreptului de ședere derivat care trebuie, în situațiile foarte particulare vizate la punctul 60 din prezenta hotărâre, să îi fie recunoscut resortisantului unei țări terțe în temeiul articolului 20 TFUE, nu este mai puțin adevărat că aceste modalități procedurale nu trebuie totuși să compromită efectul util al acestui articol [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii), C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 51 și jurisprudența citată].

69      Curtea a considerat, în această privință, că autoritățile naționale nu au obligația de a examina în mod sistematic și din proprie inițiativă existența unei relații de dependență, în sensul articolului 20 TFUE, persoana vizată trebuind să prezinte elementele care permit să se aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestui articol [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii), C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 52 și jurisprudența citată].

70      Cu toate acestea, pentru a asigura efectul util al articolului 20 TFUE, revine autorităților naționale chemate să se pronunțe cu privire la dreptul de ședere al resortisantului unei țări terțe membru al familiei unui cetățean al Uniunii sarcina de a aprecia – în special pe baza elementelor pe care resortisantul unei țări terțe și cetățeanul Uniunii în cauză trebuie să li le poată furniza în mod liber și procedând, dacă este nevoie, la cercetările necesare – dacă există între aceste două persoane o relație de dependență precum cea descrisă la punctul 60 din prezenta hotărâre [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii), C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 53, și Hotărârea din 27 aprilie 2023, M. D. (Interdicție de intrare în Ungaria), C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 65].

71      În consecință, este necesar să se constate că, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 77 din concluzii, autoritățile naționale trebuie, atunci când intenționează, în aplicarea reglementării naționale aplicabile, să retragă sau să refuze să elibereze un permis de ședere resortisantului unei țări terțe ale cărui legături de familie cu un cetățean al Uniunii le cunoaște, să se asigure, eventual prin obținerea informațiilor necesare în acest scop, că decizia pe care o vor adopta nu are ca efect faptul că acest cetățean al Uniunii este obligat, în fapt, să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblul său.

72      În acest scop, autoritățile menționate trebuie în special să verifice eventuala existență între persoanele în cauză a unei relații de dependență, astfel cum este descrisă la punctul 60 din prezenta hotărâre.

73      Având în vedere principiul amintit la punctul 70 din prezenta hotărâre, atunci când autoritățile menționate dispun de informații cu privire la existența unor legături de familie între resortisantul în cauză al unei țări terțe și un cetățean al Uniunii, împrejurarea că acest resortisant al unei țări terțe nu a introdus o cerere de permis de ședere întemeiată în mod explicit pe articolul 20 TFUE și că nu s‑a prevalat în mod specific de acest articol în fața acelorași autorități nu este de natură să le scutească pe acestea de obligația de a efectua o asemenea verificare.

74      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima parte a întrebării suplimentare din cauza C‑420/22 și la prima parte a primei întrebări din cauza C‑528/22 că articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritățile unui stat membru să retragă sau să refuze să elibereze un permis de ședere resortisantului unei țări terțe membru al familiei unor cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai acestui stat membru care nu și‑au exercitat niciodată libertatea de circulație, fără să fi examinat în prealabil dacă există între acest resortisant al unei țări terțe și acești cetățeni ai Uniunii o relație de dependență care i-ar constrânge, în fapt, pe respectivii cetățeni ai Uniunii să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblul său, pentru a‑l însoți pe acest membru al familiei lor, atunci când, pe de o parte, respectivului resortisant al unei țări terțe nu i se poate acorda un drept de ședere în temeiul altei dispoziții aplicabile în statul membru menționat și, pe de altă parte, aceste autorități dispun de informații cu privire la existența unor legături de familie între același resortisant al unei țări terțe și aceiași cetățeni ai Uniunii.

 Cu privire la a doua parte a întrebării suplimentare și la a patra întrebare din cauza C‑420/22, precum și cu privire la a doua parte a primei întrebări și la a cincea întrebare din cauza C‑528/22

75      Prin intermediul celei de a doua părți a întrebării suplimentare și al celei de a patra întrebări din cauza C‑420/22, precum și prin intermediul celei de a doua părți a primei întrebări și al celei de a cincea întrebări din cauza C‑528/22, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune autorităților naționale să retragă sau să refuze să elibereze un permis de ședere, pentru un motiv de securitate națională, resortisantului unei țări terțe care poate beneficia de un drept de ședere derivat în temeiul acestui articol, pe baza doar a unui aviz obligatoriu nemotivat adoptat de un organ cu atribuții specializate în domeniul securității naționale, fără o examinare riguroasă a tuturor împrejurărilor individuale și a proporționalității acestei decizii de retragere sau de refuz.

76      În primul rând, reiese din jurisprudența constantă a Curții că statele membre pot deroga, în anumite condiții, de la dreptul de ședere derivat care decurge din articolul 20 TFUE pentru un membru al familiei unui cetățean al Uniunii, precum cel menționat la punctul 60 din prezenta hotărâre, pentru a garanta menținerea ordinii publice sau protejarea siguranței publice. Aceasta poate fi situația atunci când acest resortisant al unei țări terțe constituie o amenințare reală, actuală și suficient de gravă la adresa ordinii publice sau a siguranței publice ori naționale [Hotărârea din 27 aprilie 2023, M. D. (Interdicție de intrare în Ungaria), C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 67 și jurisprudența citată].

77      Cu toate acestea, un refuz al dreptului de ședere întemeiat pe acest motiv nu poate decurge decât dintr‑o apreciere concretă a tuturor împrejurărilor relevante ale speței, în lumina principiului proporționalității, a drepturilor fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte și, dacă este cazul, a interesului superior al copilului resortisantului în cauză al unei țări terțe [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2022, Subdelegación del Gobierno en Toledo (Ședere a unui membru al familiei – Resurse insuficiente), C‑451/19 și C‑532/19, EU:C:2022:354, punctul 53, precum și jurisprudența citată].

78      Deși dreptul Uniunii nu stabilește ce autoritate trebuie să efectueze această apreciere, care face parte integrantă din examinarea ce trebuie efectuată în temeiul articolului 20 TFUE, nu este mai puțin adevărat că o decizie de retragere sau de refuz al eliberării unui permis de ședere resortisantului unei țări terțe care poate să beneficieze de un drept de ședere derivat în temeiul acestui articol nu poate fi adoptată decât în urma unei astfel de aprecieri.

79      În al doilea rând, dat fiind că dreptul Uniunii nu cuprinde nicio normă care să definească cu precizie modalitățile concrete ale examinării care trebuie efectuată în temeiul articolului 20 TFUE, acestea țin de ordinea juridică internă a fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale a statelor membre, cu condiția însă ca ele să nu fie mai puțin favorabile decât cele care se aplică unor situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 43, precum și jurisprudența citată).

80      În această privință, trebuie amintit de asemenea că, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, statele membre sunt obligate să asigure respectarea atât a cerințelor care decurg din principiul general al bunei administrări, cât și a dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 primul paragraf din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctele 35 și 44, precum și jurisprudența citată).

81      Or, rezultă din jurisprudența constantă a Curții că efectivitatea controlului jurisdicțional garantat la articolul 47 primul paragraf din cartă impune ca persoana interesată să poată lua cunoștință de motivele pe care se întemeiază o decizie luată în privința sa fie din cuprinsul deciziei înseși, fie dintr‑o comunicare a acestor motive făcută la cererea sa, fără a se aduce atingere prerogativei instanței competente de a solicita autorității vizate să le comunice, pentru a‑i permite persoanei interesate să își apere drepturile în cele mai bune condiții posibile și să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă este util să sesizeze instanța competentă, precum și pentru a‑i permite pe deplin acesteia din urmă să exercite controlul de legalitate al deciziei naționale în cauză (Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Minister van Buitenlandse Zaken, C‑225/19 și C‑226/19, EU:C:2020:951, punctul 43, precum și jurisprudența citată).

82      Din considerațiile care precedă, în special din cele referitoare la cerința luării în considerare a tuturor împrejurărilor relevante în scopul aplicării articolului 20 TFUE, precum și la obligația de motivare a deciziilor referitoare la această aplicare, rezultă că o autoritate națională competentă în materie de ședere nu se poate limita în mod valabil la punerea în aplicare a unei decizii nemotivate adoptate de o altă autoritate națională, care nu s‑a conformat acestei cerințe, și să adopte, doar pe această bază, decizia de a retrage sau de a refuza să elibereze, pentru un motiv de securitate națională, un permis de ședere resortisantului unei țări terțe care poate să beneficieze de un drept de ședere derivat în temeiul acestui articol (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 79).

83      Această constatare nu exclude nicidecum ca o parte din informațiile utilizate de autoritatea competentă pentru a efectua aprecierea menționată la punctul 77 din prezenta hotărâre să poată fi furnizate de organisme cu atribuții specializate în domeniul securității naționale, din proprie inițiativă sau la cererea acestei autorități (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 82).

84      De asemenea, constatarea menționată nu interzice unui stat membru să învestească un organ cu atribuții specializate în domeniul securității naționale cu competența de a emite un aviz care să impună, de manieră obligatorie, retragerea sau refuzul eliberării unui astfel de permis de ședere, cu condiția ca acest organ să se conformeze obligației de motivare și să nu poată adopta un astfel de aviz decât după ce a luat în considerare în mod corespunzător toate împrejurările relevante menționate la punctul 77 din prezenta hotărâre.

85      Prin urmare, este necesar să se răspundă la a doua parte a întrebării suplimentare și la a patra întrebare din cauza C‑420/22, precum și la a doua parte a primei întrebări și la a cincea întrebare din cauza C‑528/22 că articolul 20 TFUE coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune autorităților naționale să retragă sau să refuze să elibereze un permis de ședere, pentru un motiv de securitate națională, resortisantului unei țări terțe care poate beneficia de un drept de ședere derivat în temeiul acestui articol, pe baza doar a unui aviz obligatoriu nemotivat adoptat de un organ cu atribuții specializate în domeniul securității naționale, fără o examinare riguroasă a tuturor împrejurărilor individuale și a proporționalității acestei decizii de retragere sau de refuz.

 Cu privire la primele două întrebări din cauza C‑420/22, precum și cu privire la a doua și a treia întrebare din cauza C‑528/22

86      Prin intermediul primelor două întrebări din cauza C‑420/22, precum și prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări din cauza C‑528/22, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiul general al bunei administrări și articolul 47 din cartă coroborate cu articolul 20 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede că, atunci când o decizie de retragere sau de refuz al unui permis de ședere, adoptată în privința resortisantului unei țări terțe care poate să beneficieze de un drept de ședere derivat în temeiul acestui articol 20, se întemeiază pe informații a căror divulgare ar compromite securitatea națională a statului membru în cauză, acest resortisant al unei țări terțe sau reprezentantul său nu poate avea acces la aceste informații decât după ce a obținut o autorizație în acest scop, acestora nu li se comunică nici măcar conținutul esențial al motivelor pe care se întemeiază astfel de decizii și, în orice caz, ei nu pot utiliza, în scopul procedurilor administrative sau jurisdicționale, informațiile la care ar fi putut avea acces.

87      Trebuie să se constate de la bun început că, în măsura în care dreptul Uniunii nu cuprinde o normă specifică care să definească modalitățile de acces la dosarul referitor la o procedură privind dreptul de ședere în temeiul articolului 20 TFUE, modalitățile concrete ale procedurilor stabilite în acest scop țin de ordinea juridică a fiecărui stat membru, în limitele ce rezultă din principiile și din dreptul amintite la punctele 79 și 80 din prezenta hotărâre.

88      Rezultă de aici în special că respectarea dreptului la apărare al persoanei în cauză trebuie garantată atât în cursul procedurii administrative, cât și în cursul unei eventuale proceduri jurisdicționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

89      În această privință, referitor, în primul rând, la procedura administrativă, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că respectarea dreptului la apărare presupune că destinatarului unei decizii care îi afectează în mod semnificativ interesele trebuie să i se dea posibilitatea de către autoritățile administrative ale statelor membre atunci când acestea adoptă măsuri care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii de a‑și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia (Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

90      Această cerință are printre altele ca obiect, în cadrul unei proceduri referitoare la aplicarea articolului 20 TFUE, să permită autorității competente să se conformeze obligației acestei autorități amintite la punctul 85 din prezenta hotărâre, procedând în deplină cunoștință de cauză la evaluarea individuală a tuturor împrejurărilor relevante, ceea ce necesită ca destinatarul deciziei să poată corecta o eroare sau să poată invoca asemenea elemente referitoare la situația sa personală care militează în sensul ca decizia să fie adoptată, să nu fie adoptată ori ca ea să aibă un anumit conținut sau altul (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 46, precum și jurisprudența citată).

91      Întrucât cerința menționată presupune în mod necesar ca acestui destinatar să îi fie oferită, dacă este cazul prin intermediul unui consilier, o posibilitate concretă de a lua cunoștință de elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia, respectarea dreptului la apărare are drept corolar dreptul de acces la ansamblul elementelor dosarului în cursul procedurii administrative (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 47, precum și jurisprudența citată).

92      În ceea ce privește, în al doilea rând, procedura jurisdicțională, respectarea dreptului la apărare presupune ca reclamantul să poată avea acces nu numai la motivele deciziei luate în privința sa, ci și la ansamblul elementelor din dosar pe care s‑a întemeiat administrația, pentru a putea în mod efectiv să își exprime poziția cu privire la aceste elemente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 48, precum și jurisprudența citată).

93      În plus, principiul contradictorialității, care reprezintă o componentă a dreptului la apărare, menționat la articolul 47 din cartă, presupune că părțile la un proces trebuie să aibă dreptul de a lua cunoștință de toate înscrisurile sau observațiile prezentate instanței pentru a influența decizia acesteia, precum și pe acela de a le discuta, ceea ce înseamnă că persoana vizată de o decizie referitoare la ședere care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii trebuie să poată lua cunoștință de elementele din dosarul său care sunt puse la dispoziția instanței chemate să se pronunțe asupra căii de atac exercitate împotriva deciziei respective (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 49, precum și jurisprudența citată).

94      În aceste condiții, trebuie amintit că dreptul la apărare nu este absolut și că dreptul de acces la dosar care este corolarul acestuia poate fi limitat, pe baza unei ponderări între, pe de o parte, principiul general al bunei administrări, precum și dreptul la o cale de atac efectivă al persoanei în cauză și, pe de altă parte, interesele evocate pentru a justifica nedivulgarea unui element din dosar acestei persoane, în special atunci când aceste interese au legătură cu securitatea națională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 50, precum și jurisprudența citată).

95      Această ponderare nu poate conduce însă, ținând seama de necesitatea respectării articolului 47 din cartă, la privarea de orice efectivitate a dreptului la apărare al persoanei vizate și la lipsirea de conținut a dreptului său la o cale de atac care decurge din acest articol 47, în special prin necomunicarea către aceasta sau, dacă este cazul, către reprezentantul său cel puțin a conținutului esențial al motivelor pe care se întemeiază decizia luată în privința sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 51, precum și jurisprudența citată).

96      În schimb, ponderarea menționată poate conduce la necomunicarea anumitor elemente din dosar persoanei interesate, în cazul în care divulgarea acestor elemente poate compromite în mod direct și specific securitatea națională a statului membru în cauză prin aceea că poate, de exemplu, să pună în pericol viața, sănătatea sau libertatea unor persoane sau să dezvăluie metodele de investigare utilizate în mod specific de organismele cu atribuții specializate în domeniul securității naționale și, astfel, să afecteze serios sau chiar să împiedice îndeplinirea în viitor a sarcinilor acestor organisme (Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 52, precum și jurisprudența citată).

97      Prin urmare, deși statele membre pot, în special atunci când securitatea națională o impune, să nu acorde persoanei în cauză un acces direct la întregul său dosar în cadrul unei proceduri referitoare la articolul 20 TFUE, ele nu pot, fără a încălca principiul efectivității, principiul general al bunei administrări și dreptul la o cale de atac efectivă, să pună această persoană într‑o situație în care nici ea, nici reprezentantul său nu ar fi în măsură să ia cunoștință în mod util, dacă este cazul în cadrul unei proceduri specifice menite să protejeze securitatea națională, de conținutul esențial al elementelor determinante depuse la acest dosar (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 53).

98      În acest context, este necesar să se constate, pe de o parte, că, atunci când divulgarea unor informații din dosar a fost limitată pentru un motiv de securitate națională, respectarea dreptului la apărare al persoanei interesate nu este asigurată în mod suficient prin posibilitatea persoanei respective de a obține, în anumite condiții, o autorizație de acces la aceste informații însoțită de o interdicție completă de a utiliza informațiile astfel obținute în scopul procedurii administrative sau al eventualei proceduri jurisdicționale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 54).

99      Pe de altă parte, dat fiind că din deciziile de trimitere reiese că reglementarea în discuție în litigiul principal se întemeiază pe considerația potrivit căreia dreptul la apărare al persoanei interesate este protejat suficient prin posibilitatea instanței competente de a avea acces la dosar, trebuie subliniat că o asemenea posibilitate nu poate înlocui accesul persoanei interesate sau al reprezentantului său la informațiile din acest dosar (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 57).

100    Într‑adevăr, respectarea dreptului la apărare în procedura judiciară presupune ca persoana în cauză, dacă este cazul prin intermediul unui consilier, să își poată valorifica interesele exprimându‑și punctul de vedere cu privire la aceste elemente (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 58).

101    Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la primele două întrebări din cauza C‑420/22, precum și la a doua și la a treia întrebare din cauza C‑528/22 că principiul general al bunei administrări și articolul 47 din cartă coroborate cu articolul 20 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede că, atunci când o decizie de retragere sau de refuz al unui permis de ședere, adoptată în privința resortisantului unei țări terțe care poate să beneficieze de un drept de ședere derivat în temeiul acestui articol 20, se întemeiază pe informații a căror divulgare ar compromite securitatea națională a statului membru în cauză, acest resortisant al unei țări terțe sau reprezentantul său nu poate avea acces la aceste informații decât după ce a obținut o autorizație în acest scop, acestora nu li se comunică nici măcar conținutul esențial al motivelor pe care se întemeiază astfel de decizii și, în orice caz, ei nu pot utiliza, în scopul procedurilor administrative sau jurisdicționale, informațiile la care ar fi putut avea acces.

 Cu privire la a treia întrebare din cauza C‑420/22 și cu privire la a patra întrebare din cauza C‑528/22

102    Prin intermediul celei de a treia întrebări din cauza C‑420/22 și al celei de a patra întrebări din cauza C‑528/22, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 47 din cartă coroborat cu articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că impune ca o instanță, căreia îi revine sarcina de a controla legalitatea unei decizii privind șederea în temeiul acestui articol 20, întemeiată pe informații clasificate, să dispună de competența de a verifica legalitatea clasificării acestor informații, precum și de a autoriza accesul persoanei în cauză la toate informațiile menționate, în ipoteza în care consideră că această clasificare este nelegală, sau la conținutul esențial al acelorași informații, în ipoteza în care consideră că respectiva clasificare este legală.

103    Trebuie să se constate că normele referitoare la clasificarea și la declasificarea informațiilor în temeiul reglementărilor naționale nu fac obiectul unor norme armonizate printr‑un act al Uniunii.

104    De asemenea, dreptul Uniunii nu cuprinde dispoziții care să definească în mod precis puterile de care trebuie să dispună instanța națională competentă să examineze o acțiune introdusă împotriva unei decizii prin care se statuează cu privire la dreptul de ședere în temeiul articolului 20 TFUE.

105    Nu este mai puțin adevărat că, după cum rezultă din cuprinsul punctelor 79 și 80 din prezenta hotărâre, aceste puteri trebuie să fie definite de reglementarea națională cu respectarea în special a articolului 47 din cartă.

106    Or, Curtea a statuat că a întemeia o decizie jurisdicțională pe fapte și pe documente de care părțile însele sau una dintre acestea nu au putut lua cunoștință și cu privire la care nu au fost, așadar, în măsură să își exprime poziția ar fi incompatibil cu dreptului fundamental la o cale de atac jurisdicțională efectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2013, ZZ, C‑300/11, EU:C:2013:363, punctul 56).

107    Cu toate acestea, statelor membre le este permis, în scopul de a evita, din rațiuni care țin de siguranța statului, în cazuri excepționale, comunicarea către persoana interesată a motivelor precise și complete care constituie temeiul unei decizii privind șederea, să prevadă tehnici și norme procedurale care să permită concilierea, pe de o parte, a considerațiilor legitime care țin de siguranța statului referitoare la natura și la sursele informațiilor care au fost luate în considerare pentru adoptarea unei astfel de decizii și, pe de altă parte, a necesității de a-i garanta justițiabilului în suficientă măsură respectarea drepturilor sale procedurale, cum ar fi dreptul de a fi ascultat, precum și principiul contradictorialității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2013, ZZ, C‑300/11, EU:C:2013:363, punctul 57).

108    Curtea a considerat compatibil cu articolul 47 din cartă un sistem în care instanța competentă poate să ia cunoștință atât de ansamblul motivelor, cât și de elementele de probă aferente acestora pe baza cărora a fost luată decizia în cauză, dar și să verifice dacă rațiunile legate de siguranța statului invocate de autoritatea națională se opun efectiv sau nu comunicării complete a acestor motive și a acestor elemente de probă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2013, ZZ, C‑300/11, EU:C:2013:363, punctele 58 și 59).

109    În ceea ce privește controlul jurisdicțional al acestor rațiuni, Curtea a apreciat că este suficient, pentru a garanta respectarea articolului 47 din cartă, ca instanța competentă să poată, în ipoteza în care consideră că rațiunile menționate nu sunt valabile, să dea posibilitatea autorității naționale să comunice persoanei interesate motivele și elementele de probă care lipsesc (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2013, ZZ, C‑300/11, EU:C:2013:363, punctul 63).

110    Într‑o asemenea ipoteză, dacă autoritatea națională decide să nu procedeze la comunicarea tuturor motivelor și elementelor de probă aferente acestora, instanța competentă trebuie, pentru a se conforma articolului 47 din cartă, să examineze legalitatea deciziei în cauză doar pe baza motivelor și a elementelor de probă care au fost comunicate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2013, ZZ, C‑300/11, EU:C:2013:363, punctul 63).

111    În schimb, în ipoteza în care instanța competentă consideră că rațiunile invocate de autoritatea națională se opun comunicării complete a acestor motive și a acestor elemente de probă, Curtea a apreciat că instanța competentă poate ține seama de aceste motive și de aceste elemente de probă, punând în balanță în mod adecvat cerințele relevante și a arătat că, atunci când această instanță intenționează să procedeze astfel, ea trebuie să se asigure că conținutul esențial al motivelor care constituie temeiul deciziei în cauză este comunicat persoanei interesate într‑o manieră care să țină seama în mod corespunzător de confidențialitatea necesară a elementelor de probă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2013, ZZ, C‑300/11, EU:C:2013:363, punctele 64-68).

112    Curtea a precizat însă și că, atunci când această obligație de comunicare este încălcată, instanța menționată este ținută să desprindă, în temeiul dreptului național, consecințele care decurg din aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2013, ZZ, C‑300/11, EU:C:2013:363, punctul 68).

113    Din cele ce precedă rezultă, pe de o parte, că comunicarea în tot sau în parte a motivelor și a elementelor de probă trebuie, dacă este cazul, să fie avută în vedere de instanța competentă independent de eventuala lor clasificare și, pe de altă parte, că statelor membre le este permis să rezerve autorităților în cauză puterea de a comunica sau nu aceste motive sau aceste elemente de probă, cu condiția ca instanța competentă să aibă puterea de a desprinde consecințele din decizia adoptată în final în această privință de aceste autorități.

114    În toate cazurile, o atare soluție este de natură, atunci când autoritatea națională împiedică în mod nejustificat comunicarea în tot sau în parte a elementelor pe care se întemeiază decizia în cauză, să asigure respectarea deplină a articolului 47 din cartă în măsura în care garantează că încălcarea de către această autoritate a obligațiilor procedurale care îi revin nu va determina ca decizia jurisdicțională să se întemeieze pe fapte și pe documente de care solicitantul nu a putut lua cunoștință și cu privire la care nu a fost, așadar, în măsură să își exprime poziția.

115    Prin urmare, așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 130 din concluzii, nu se poate considera că acest articol presupune că instanța competentă să controleze o decizie privind aplicarea articolului 20 TFUE trebuie în mod necesar să dispună de puterea de a declasifica anumite informații și de a comunica ea însăși aceste informații solicitantului, o atare declasificare și o asemenea comunicare nefiind indispensabile pentru a se asigura o protecție jurisdicțională efectivă cu ocazia aprecierii legalității deciziei contestate.

116    În consecință, este necesar să se răspundă la a treia întrebare din cauza C‑420/22 și la a patra întrebare din cauza C‑528/22 că articolul 47 din cartă coroborat cu articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu impune ca o instanță, căreia îi revine sarcina de a controla legalitatea unei decizii privind șederea în temeiul acestui articol 20, întemeiată pe informații clasificate, să dispună de competența de a verifica legalitatea clasificării acestor informații, precum și de a autoriza accesul persoanei în cauză la toate informațiile menționate, în ipoteza în care consideră că această clasificare este nelegală, sau la conținutul esențial al acelorași informații, în ipoteza în care consideră că respectiva clasificare este legală. În schimb, această instanță trebuie, pentru a garanta respectarea dreptului la apărare al acestei persoane, să desprindă, dacă este cazul, consecințele unei eventuale decizii a autorităților competente de a nu comunica în tot sau în parte motivele acestei decizii și elementele de probă aferente acestora.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

117    Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

1)      Conexează cauzele C‑420/22 și C‑528/22 în vederea pronunțării hotărârii.

2)      Articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritățile unui stat membru să retragă sau să refuze să elibereze un permis de ședere resortisantului unei țări terțe membru al familiei unor cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai acestui stat membru care nu și‑au exercitat niciodată libertatea de circulație, fără să fi examinat în prealabil dacă există între acest resortisant al unei țări terțe și acești cetățeni ai Uniunii o relație de dependență care i-ar constrânge, în fapt, pe respectivii cetățeni ai Uniunii să părăsească teritoriul Uniunii Europene, considerat în ansamblul său, pentru a‑l însoți pe acest membru al familiei lor, atunci când, pe de o parte, respectivului resortisant al unei țări terțe nu i se poate acorda un drept de ședere în temeiul altei dispoziții aplicabile în statul membru menționat și, pe de altă parte, aceste autorități dispun de informații cu privire la existența unor legături de familie între același resortisant al unei țări terțe și aceiași cetățeni ai Uniunii.

3)      Articolul 20 TFUE coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune autorităților naționale să retragă sau să refuze să elibereze un permis de ședere, pentru un motiv de securitate națională, resortisantului unei țări terțe care poate beneficia de un drept de ședere derivat în temeiul acestui articol, pe baza doar a unui aviz obligatoriu nemotivat adoptat de un organ cu atribuții specializate în domeniul securității naționale, fără o examinare riguroasă a tuturor împrejurărilor individuale și a proporționalității acestei decizii de retragere sau de refuz.

4)      Principiul general al bunei administrări și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborate cu articolul 20 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede că, atunci când o decizie de retragere sau de refuz al unui permis de ședere, adoptată în privința resortisantului unei țări terțe care poate să beneficieze de un drept de ședere derivat în temeiul acestui articol 20, se întemeiază pe informații a căror divulgare ar compromite securitatea națională a statului membru în cauză, acest resortisant al unei țări terțe sau reprezentantul său nu poate avea acces la aceste informații decât după ce a obținut o autorizație în acest scop, acestora nu li se comunică nici măcar conținutul esențial al motivelor pe care se întemeiază astfel de decizii și, în orice caz, ei nu pot utiliza, în scopul procedurilor administrative sau jurisdicționale, informațiile la care ar fi putut avea acces.

5)      Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborat cu articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu impune ca o instanță, căreia îi revine sarcina de a controla legalitatea unei decizii privind șederea în temeiul acestui articol 20, întemeiată pe informații clasificate, să dispună de competența de a verifica legalitatea clasificării acestor informații, precum și de a autoriza accesul persoanei în cauză la toate informațiile menționate, în ipoteza în care consideră că această clasificare este nelegală, sau la conținutul esențial al acelorași informații, în ipoteza în care consideră că respectiva clasificare este legală. În schimb, această instanță trebuie, pentru a garanta respectarea dreptului la apărare al acestei persoane, să desprindă, dacă este cazul, consecințele unei eventuale decizii a autorităților competente de a nu comunica în tot sau în parte motivele acestei decizii și elementele de probă aferente acestora.

Semnături

*      Limba de procedură: maghiara.