CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL ANTHONY COLLINS
prezentate la 15 decembrie 2022(1)
Cauzele conexate C‑181/21 și C‑269/21
G.
împotriva
M. S.,
intervenienți:
Rzecznik Praw Obywatelskich,
Prokuratura Okręgowa w Katowicach
[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Okręgowy w Katowicach (Tribunalul Regional din Katowice, Polonia)]
și
BC,
DC
împotriva
X,
intervenienți:
Rzecznik Praw Obywatelskich,
Prokuratura Okręgowa w Krakowie
[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia, Polonia)]
„Trimiteri preliminare – Stat de drept – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Numirea judecătorilor la instanțele de drept comun – Rolul organelor de autoguvernare judiciară în numirea judecătorilor – Lipsa de independență a Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii) – Competența Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych [Camera de control extraordinar și cauze publice) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia)] – Problema dacă această cameră îndeplinește criteriile privind o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege”
Cuprins
I. Introducere
1. Prin prezentele cereri de decizie preliminară, se solicită Curții să se pronunțe asupra compatibilității cu dreptul Uniunii a anumitor aspecte ale recentei reforme a sistemului judiciar polonez în noul context al procedurilor de numire a judecătorilor la instanțele de drept comun din Polonia. Acestea urmăresc să se stabilească dacă un complet de judecată respectă cerința de a fi constituit în prealabil prin lege potrivit articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), în cazul în care unii dintre membrii săi au fost numiți în urma unei proceduri organizate fără participarea organelor de autoguvernare judiciară, pe baza unei rezoluții a Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, denumit în continuare „KRS”), în componența sa de după anul 2018(2), și în care candidații respinși nu mai dispun de dreptul de a formula o cale de atac la o instanță care îndeplinește cerința de a fi constituită în prealabil prin lege. Instanțele de trimitere ridică problema dacă dreptul Uniunii se opune atribuirii unei competențe exclusive în favoarea Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și cauze publice) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) (denumită în continuare „Camera de control extraordinar”) de a controla legalitatea numirilor judecătorilor la instanțele de drept comun, întrucât această cameră este compusă exclusiv din judecători numiți în urma unei proceduri similare celei utilizate pentru numirea judecătorilor la instanțele de drept comun. Potrivit instanțelor de trimitere, Camera de control extraordinar nu poate, în orice caz, să examineze nicio obiecție cu privire la legalitatea numirii unui judecător sau cu privire la legitimitatea judecătorului respectiv de a exercita funcții judiciare. Având în vedere lipsa unei căi de atac în dreptul polonez pentru a remedia numirea nelegală a judecătorilor, instanțele de trimitere ridică de asemenea problema dacă, pentru a asigura eficacitatea dreptului Uniunii, trebuie să aplice din oficiu prin analogie normele naționale privind recuzarea automată a judecătorilor (iudex inhabilis), înlăturându‑i astfel de la judecarea cauzelor pe acei judecători numiți la instanțele de drept comun printr‑o procedură nelegală.
II. Cadrul legal – dreptul polonez
A. Constituția
2. Articolul 179 din Constituția Republicii Polone prevede că președintele Republicii Polone numește judecători, la propunerea KRS, pentru o perioadă nedeterminată. În temeiul articolului 180 alineatul 1 din Constituția Republicii Polone, judecătorii sunt inamovibili. Potrivit articolului 186 alineatul 1, KRS asigură independența instanțelor și a judecătorilor.
B. Legea privind KRS
3. Articolul 44 alineatul 1 din Legea privind KRS prevede că „un participant la [procedura de numire la instanțele de drept comun] poate ataca rezoluția [KRS] la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] pentru motive de nelegalitate, cu excepția cazului în care se prevede altfel în dispoziții distincte. […]”
C. Legea modificată privind Curtea Supremă
4. Ustawa o Sądzie Najwyższym (Legea privind Curtea Supremă) din 8 decembrie 2017(3) a instituit „Izba Dyscyplinarna” („Camera disciplinară”) și Camera de control extraordinar drept camere în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă). În prezentele cauze, prezintă relevanță faptul că, la articolul 26 din Legea privind Curtea Supremă, prin intermediul ustawa o zmianie ustawy – Prawo o ustroju sądów powszechnych, ustawy o Sądzie Najwyższym oraz niektórych innych ustaw (Legea de modificare a legii privind organizarea instanțelor de drept comun, a Legii privind Curtea Supremă și a altor legi(4), denumită în continuare „Legea de modificare”) au fost introduse alineatele 2 și 3, cu efect de la 14 februarie 2020.
5. Articolul 26 alineatele 1-3 din Legea modificată privind Curtea Supremă prevede următoarele:
„1. Sunt de competența [Camerei de control extraordinar] căile de atac extraordinare, litigiile în materie electorală și contestațiile privind validitatea unui referendum național sau a unui referendum constituțional, constatarea validității alegerilor și a referendumurilor, celelalte cauze de drept public, inclusiv contenciosul privind protecția concurenței, reglementarea sectoarelor energiei, telecomunicațiilor și transportului feroviar, precum și căile de atac îndreptate împotriva deciziilor [Przewodniczy Krajowej Rady Radiofonii i Telewizji (președintele Consiliului Național al Radioteleviziunii, Polonia)] sau prin care este pusă în discuție durata excesivă a procedurilor în fața instanțelor de drept comun sau militare, precum și în fața [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)].”
2. [Camera de control extraordinar] este competentă să soluționeze cererile sau declarațiile privind recuzarea unui judecător sau desemnarea instanței în fața căreia trebuie să se desfășoare o procedură, inclusiv o procedură întemeiată pe lipsa de independență a instanței sau a judecătorului. Instanța sesizată cu cauza trimite imediat o cerere președintelui [Camerei de control extraordinar] pentru ca aceasta să fie soluționată în conformitate cu normele stabilite prin dispoziții distincte. Înaintarea unei cereri președintelui [Camerei de control extraordinar] nu suspendă procedura în curs.
3. Cererea menționată la alineatul 2 nu este examinată dacă privește constatarea sau aprecierea legalității numirii unui judecător sau a legitimității acestuia pentru exercitarea unor funcții jurisdicționale.”
D. Legea privind organizarea instanțelor de drept comun
6. Legea de modificare a abrogat alineatul 2 al articolului 58 din ustawa – Prawo o ustroju sądów powszechnych (Legea privind organizarea instanțelor de drept comun) din 27 iulie 2001(5). Aceasta a modificat alineatul 1 al articolului 58 după cum urmează:
„1. În cazul în care sunt depuse mai multe cereri pentru un post de judecător vacant, toate cererile sunt examinate în cadrul aceleiași ședințe a adunării.
[…]”
7. Înainte de intrarea în vigoare a Legii de modificare, și anume până la data de 14 februarie 2020, articolul 58 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun prevedea următoarele:
„1. În cazul în care sunt depuse mai multe cereri pentru un post de judecător vacant, toate cererile sunt examinate în cadrul aceleiași ședințe a adunării.
2. Adunarea generală a judecătorilor de apel sau adunarea generală a [sądy okręgowe (judecătorii regionali)] se pronunță asupra candidaților prin vot și transmite toate cererile formulate, cu indicarea numărului de voturi obținute, președintelui [sąd apelacyjny (Curtea de Apel)] sau al [sąd okręgowy (Tribunalul Regional)], după caz.
[…]
4. Președintele instanței competente transmite [KRS], prin intermediul sistemului electronic, cererile analizate în conformitate cu alineatul 2, împreună cu evaluarea calificărilor și cu avizul completului de judecată al instanței competente, precum și cu informațiile obținute de la șeful poliției din provincie sau de la șeful poliției metropolitane din Varșovia, astfel cum se prevede la alineatul 3, și cu alte documente referitoare la procedura în cauză privind numirea în vederea exercitării unei funcții judiciare, colectate în sistemul electronic.
[…]”
E. Codul de procedură civilă
8. Potrivit articolului 48 din ustawa – Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind Codul de procedură civilă), din 17 noiembrie 1964 (denumită în continuare „Codul de procedură civilă”)(6):
„1. Un judecător este înlăturat prin efectul legii:
1) din cauzele în care este parte sau în care are un raport juridic cu una dintre părți în așa fel încât rezultatul cauzei îi afectează drepturile sau obligațiile;
[…]
5) din cauzele în care a participat, în cadrul unei instanțe inferioare, la pronunțarea hotărârii apelate, precum și din cauzele privind validitatea unui act juridic redactat cu participarea sa sau revizuit de acesta, precum și din cauzele în care a participat ca procuror.
[…]”
9. Articolul 367 alineatul 3 din Codul de procedură civilă prevede că „instanțele de al doilea grad de jurisdicție examinează cauzele în complet de trei judecători. În camera de consiliu, instanța se pronunță în complet de judecător unic, cu excepția cazului în care pronunță o hotărâre”. În conformitate cu articolul 379 punctul 4 din acesta, procedura este lovită de nulitate „în cazul în care compunerea instanței de judecată nu este conformă cu dispozițiile legale sau în cazul în care cauza a fost soluționată cu participarea unui judecător supus înlăturării prin efectul legii […]”.
10. Articolul 401 punctul 1 din Codul de procedură civilă prevede că este posibilă solicitarea redeschiderii procedurii de declarare a nulității „în cazul în care din completul de judecată a făcut parte o persoană neautorizată sau în cazul în care hotărârea a fost pronunțată de un judecător supus înlăturării prin efectul legii, iar partea nu s‑a putut prevala de această înlăturare anterior rămânerii definitivă a hotărârii”.
III. Situația de fapt din litigiile principale și cererile de decizie preliminară
A. Cauza C‑181/21
11. Procedura în fața Sąd Okręgowy w Katowicach (Tribunalul Regional din Katowice, Polonia) se referă la un litigiu între un consumator și un comerciant în legătură cu un contract de împrumut reglementat de legislația națională care a transpus Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii(7). În urma unei cesiuni a drepturilor comerciantului, reclamantul a intentat o acțiune împotriva consumatorului pentru plata a 16 000,40 zloți (PLN), majorată cu dobânzi și cheltuieli de judecată. Sąd Rejonowy w Dąbrowie Górniczej (Tribunalul Districtual din Dąbrowa Górnicza, Polonia) a dispus plata sumelor solicitate și a respins contestația formulată de consumator împotriva acestei ordonanțe. Consumatorul a introdus ulterior o acțiune la Sąd Okręgowy w Katowicach (Tribunalul Regional din Katowice) împotriva acestei a doua ordonanțe. Această acțiune a fost repartizată unui complet de trei judecători.
12. La 18 martie 2021, Sąd Okręgowy w Katowicach (Tribunalul Regional din Katowice), reunit în camera de consiliu și compus dintr‑un singur judecător în calitate de judecător raportor, și‑a exprimat îndoiala cu privire la capacitatea acestei instanțe, reunită într‑o formațiune de trei judecători, de a se pronunța în cauză din cauza prezenței judecătorului A.Z. în completul respectiv. Exercitându‑și competența în temeiul articolului 367 alineatul 3 din Codul de procedură civilă, Sąd Okręgowy w Katowicach (Tribunalul Regional din Katowice), în complet de judecător unic, a decis să formuleze o cerere de decizie preliminară.
13. Din anul 1996, A.Z. a fost judecător la o instanță de prim grad de jurisdicție, după care și‑a depus candidatura pentru postul de judecător la Sąd Okręgowy w Katowicach (Tribunalul Regional din Katowice). Kolegium Sądu Apelacyjnego (Colegiul de conducere al Curții de Apel) și‑a dat avizul cu privire la candidatura judecătorului A.Z. pentru acest post. Adunarea judecătorilor Sąd Apelacyjny w Katowicach (Curtea de Apel din Katowice) nu și‑a dat avizul cu privire la candidatura judecătorului A.Z. din cauza preocupărilor legate de statutul KRS și de modul în care acesta funcționa în absența unei hotărâri a Curții cu privire la statutul KRS.
14. Potrivit instanței de trimitere, la momentul organizării concursului în vederea numirii judecătorilor la Sąd Okręgowy w Katowicach (Tribunalul Regional din Katowice) la care a luat parte judecătorul A.Z., legislația poloneză respecta un principiu constituțional care impunea participarea organelor de autoguvernare judiciară la procesul de numire. Adunarea reprezentanților judecătorilor relevantă nu participase la procesul care a condus la numirea judecătorului A.Z. Rezoluțiile pe care le‑a adoptat adunarea reprezentanților judecătorilor demonstrează că aceasta nu și‑a dat avizul cu privire la candidații care i‑au fost prezentați până când statutul KRS nu a fost clarificat de organele competente în acest sens, inclusiv de către Curte. În pofida adoptării rezoluțiilor menționate, președintele Curții de Apel din Katowice, care prezida adunarea reprezentanților judecătorilor și care fusese numit de actualul ministru al justiției, a inițiat la KRS procedura de numire a judecătorului A.Z.(8). Pe baza unei rezoluții a KRS, președintele Republicii l‑a numit ulterior pe judecătorul A.Z. la Sąd Okręgowy w Katowicach (Tribunalul Regional din Katowice).
15. Instanța de trimitere arată că, potrivit dreptului polonez, o instanță de drept comun se pronunță într‑un complet de judecător unic, cu excepția cazului în care pronunță o hotărâre. Instanța de trimitere consideră că întrebările cuprinse în cererea sa de decizie preliminară sunt admisibile, în pofida faptului că completul de trei judecători al instanței menționate nu poate fi considerat o instanță în sensul dreptului Uniunii. Aceasta consideră astfel că instanța de trimitere, care judecă în camera de consiliu și în complet de judecător unic, face parte din sistemul juridic polonez și se pronunță în cauze din „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.
B. Cauza C‑269/21
16. Întemeindu‑se pe Hotărârea Dziubak(9), reclamanții au solicitat Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia, Polonia) obligarea pârâtei la plata sumei de 104 537,48 PLN și 74 582,19 franci elvețieni (CHF) – majorată cu dobânzi și cheltuieli de judecată – și anularea unui contract de credit ipotecar. Această cerere rezulta dintr‑un contract de credit pe care reclamanții, în calitate de consumatori, l‑au încheiat cu o bancă. Contractul de credit este reglementat de legislația națională care a transpus Directiva 93/13. Reclamanții au solicitat de asemenea instituirea de măsuri provizorii, printre altele suspendarea plății lunare a sumelor prevăzute în contractul de credit. Potrivit instanței de trimitere, suspendarea contractului de credit, care este reglementată de o procedură incidentă, face parte integrantă din litigiul principal, întrucât orice hotărâre de suspendare a plății afectează întinderea creanței reclamanților.
17. La 9 octombrie 2020, Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia), în complet de judecător unic, a admis cererea de instituire a măsurilor provizorii. La 1 decembrie 2020, banca pârâtă a atacat această ordonanță la aceeași instanță, care s‑a pronunțat în complet de trei judecători. Acest complet de trei judecători al Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia), din care făcea parte judecătoarea A.T. în calitate de judecător raportor și președinte de complet, a admis recursul pârâtei și a respins cererea de instituire a măsurilor provizorii. Această din urmă decizie, care este definitivă, a fost retrimisă la Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia). Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia), statuând în complet de judecător unic, consideră că completul de trei judecători al aceleiași instanțe, din care făcea parte și judecătoarea A.T., ar putea fi incompatibil cu dreptul național și cu dreptul Uniunii, astfel încât decizia de respingere a cererii de instituire a măsurilor provizorii ar putea fi lipsită de validitate.
18. Potrivit instanței de trimitere, din anul 2009, A.T. a fost judecătoare la Sąd Rejonowy dla Krakowa – Krowodrzy w Krakowie (Tribunalul Districtual din Krakow – Krowodrza, Cracovia, Polonia), după care și‑a depus candidatura pentru a deveni judecător la Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia)(10), ea fiind singura candidată pentru acel post. La 1 iunie 2020, Kolegium Sądu Okręgowego w Krakowie (Colegiul de conducere al Tribunalului Regional din Cracovia, Polonia) a emis un aviz favorabil cu privire la cererea sa(11). Majoritatea membrilor Kolegium Sądu Okręgowego w Krakowie (Colegiul de conducere al Tribunalului Regional din Cracovia) sunt președinți de sądy rejonowe (tribunale districtuale) și sądy okręgowe (tribunale regionale) care sunt numiți de ministrul justiției. Zgromadzenie Sędziów Sądu Okręgowego (Adunarea judecătorilor Tribunalului Regional) nu a examinat candidatura judecătoarei A.T., întrucât avizul său nu mai era necesar ca urmare a modificării articolului 58 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun prin Legea de modificare. La 4 februarie 2021, în temeiul unei rezoluții a KRS din 7 iulie 2020, președintele Republicii a numit‑o pe judecătoarea A.T. la Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia).
19. Instanțele de trimitere observă că problemele ridicate în cauzele C‑181/21 și C‑269/21 se referă la procedurile de numire a judecătorilor la instanțele de drept comun din Polonia. Până la acest moment, Curții i‑au fost adresate întrebări referitoare la legalitatea procedurilor de numire a judecătorilor la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia). În consecință, instanțele de trimitere au suspendat procedura și au adresat Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) [TUE], precum și articolul 6 alineatele (1)-(3) TUE coroborate cu articolul 47 din [cartă] trebuie interpretate în sensul că:
a) nu reprezintă o instanță constituită prin lege în sensul dreptului Uniunii o instanță compusă dintr‑o persoană numită în funcția de judecător în respectiva instanță în cadrul unei proceduri care nu implică participarea organelor de autoguvernare judiciară, care au componență majoritară independentă de autoritatea executivă și legislativă, într‑o situație în care, având în vedere acquis‑ul constituțional al unui stat membru, este necesară participarea unui organ de autoguvernare judiciară care să îndeplinească aceste cerințe în procedura de numire a unui judecător, ținând seama de contextul instituțional și structural, având în vedere că:
– cerința de a emite un aviz cu privire la numirea unui candidat într‑o funcție judiciară a revenit adunărilor judecătorilor și a fost omisă în mod deliberat, contrar reglementărilor naționale și poziției acestui organ de autoguvernare judiciară(12);
– cerința de a emite un aviz cu privire la numirea unui candidat într‑o funcție judiciară a revenit adunărilor judecătorilor, aceasta fiind compusă astfel încât majoritatea membrilor săi să fie numiți de un reprezentant al puterii executive – și anume Minister Sprawiedliwości (ministrul justiției), care este de asemenea Prokurator Generalny (Procurorul General, Polonia)(13);
– actualul [KRS], ales contrar dispozițiilor constituționale și legislative poloneze, nu este un organ independent și nu include reprezentanți ai comunității judiciare numiți în componența sa independent de autoritatea executivă și legislativă și, prin urmare, nu a existat o cerere efectivă pentru numirea în funcția de judecător în temeiul legislației naționale;
– participanții la concursul în vederea numirii în funcție nu au beneficiat de o cale de atac în fața unei instanțe în sensul articolului 2, al articolului 19 alineatul (1) TUE și al articolului 6 alineatele (1)-(3) TUE coroborate cu articolul 47 din cartă;
b) nu îndeplinește cerințele unei instanțe independente constituite prin lege o instanță în a cărei componență se regăsește o persoană numită în funcția de judecător într‑o procedură dependentă de ingerința arbitrară a puterii executive și care a omis participarea organelor de autoguvernare judiciară, care au componență majoritară independentă de autoritatea executivă și legislativă sau a oricărui alt organ care asigură o evaluare obiectivă a candidatului, având în vedere că participarea organelor de autoguvernare judiciară sau a oricărui alt organ independent de autoritatea executivă și legislativă și care asigură o evaluare obiectivă a candidatului în cadrul procedurii de numire a unui judecător se regăsește, în contextul tradiției juridice europene, înrădăcinată în dispozițiile menționate anterior ale TUE și ale cartei și reprezintă o piatră de temelie a dreptului Uniunii Europene, esențială pentru a recunoaște că o instanță națională garantează nivelul necesar de protecție judiciară efectivă în cauzele reglementate de legislația Uniunii Europene și că sunt respectate principiul separării și echilibrului puterilor, precum și al statului de drept?
2) Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) TUE coroborate cu articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că, în situația în care instanța are în componența sa o persoană numită în condițiile descrise [mai sus] la [litera a) a primei întrebări):
a) acestea împiedică aplicarea dispozițiilor de drept intern care transferă verificarea legalității numirii unei astfel de persoane în funcția de judecător în competența exclusivă a unei camere a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) formate exclusiv din persoane numite în funcția de judecător în condițiile descrise la [litera a) a primei întrebări] și care, în același timp, dispune ca acuzațiile legate de numirea în funcția de judecător să nu fie examinate, ținând seama de contextul instituțional și sistemic;
b) acestea necesită, pentru a asigura eficacitatea dreptului Uniunii, o interpretare a dispozițiilor dreptului național care să permită instanței din oficiu să excludă o astfel de persoană de la audierea unei cauze pe baza normelor – aplicate prin analogie – privind excluderea unui judecător care este în măsură să judece (iudex inhabilis)?”
IV. Procedura în fața Curții
20. Prin decizia președintelui, cauzele C‑181/21 și C‑269/21 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii. Instanțele de trimitere solicitaseră de asemenea tratarea cu celeritate a cererilor de decizie preliminară în ambele cauze, în temeiul articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin aceeași decizie din 5 mai 2021, președintele Curții a respins aceste cereri.
21. Rzecznik Praw Obywatelskich (Avocatul Poporului, Polonia, denumit în continuare „Avocatul Poporului”), guvernul polonez și Comisia Europeană au depus observații scrise. În ședința din 29 iunie 2022, părțile menționate anterior, Prokuratura Okręgowa w Katowicach (Procurorul Regional din Katowice) și Prokuratura Okręgowa w Krakowie (Procurorul Regional din Cracovia), reprezentate de Prokurator Generalny (Procurorul General), guvernele danez și neerlandez au prezentat observații orale și au răspuns la întrebările adresate de Curte.
V. Cu privire la admisibilitate
A. Observațiile depuse
22. Guvernul polonez invocă opt motive de inadmisibilitate a cererilor de decizie preliminară.
23. În primul rând, guvernul polonez consideră că reforma în curs a sistemului său judiciar este de competența exclusivă a acestui stat membru. Acesta arată că hotărârea pronunțată în cauza Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor)(14) este similară cu un act legislativ. Această poziție este reflectată, într‑o anumită măsură, în hotărârea Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională, Polonia) din 14 iulie 2021 în cauza P 7/20, în care aceasta a statuat printre altele că articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 279 TFUE este incompatibil cu articolele 2 și 7, cu articolul 8 alineatul 1 și cu articolul 90 alineatul 1 din Constituția Poloniei, coroborat cu articolul 4 alineatul 1 din aceasta. Astfel, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a considerat că Curtea s‑a pronunțat ultra vires atunci când a adoptat măsuri provizorii care vizează Republica Polonă în ceea ce privește organizarea și competența instanțelor poloneze și procedurile care trebuie urmate în fața acestora.
24. În al doilea rând, potrivit guvernului polonez, întrebările adresate nu sunt necesare, în sensul articolului 267 TFUE, întrucât dreptul Uniunii nu impune organelor de autoguvernare judiciară să emită avize cu privire la candidații la funcții judiciare și nici nu prevede un drept general la o cale de atac împotriva deciziilor luate în cadrul procedurilor de numire în funcții judiciare.
25. În al treilea rând, guvernul polonez observă că articolul 19 alineatul (1) TUE și articolul 47 din cartă impun statelor membre să se asigure că orice persoană are acces la o instanță judecătorească independentă. Cu toate că dreptul persoanei la o cale de atac efectivă are o importanță fundamentală potrivit atât Constituției Republicii Polone, cât și dreptului Uniunii, organizarea justiției este de competența exclusivă a statelor membre. În acest context, Curtea a abordat deja într‑un mod exhaustiv și lipsit de echivoc toate problemele ridicate de întrebările adresate, astfel încât instanțele de trimitere pot deduce din jurisprudența constantă a Curții informațiile necesare care să le permită să pronunțe o hotărâre(15).
26. În al patrulea rând, în temeiul articolului 365 din Codul de procedură civilă, acțiunea de instituire a măsurilor provizorii în cauza C‑269/21 a fost soluționată definitiv printr‑o ordonanță care este obligatorie pentru instanța de trimitere. Instanța de trimitere nu are competența nici de a „recuza” un judecător care a pronunțat o hotărâre definitivă, nici de a contesta ordonanța de respingere a cererii de instituire a măsurilor provizorii. În orice caz, o parte are posibilitatea să formuleze o nouă cerere de instituire a măsurilor provizorii, în cadrul căreia poate solicita recuzarea unui judecător pentru lipsa imparțialității. Întrebările adresate în cauza C‑269/21 nu soluționează un litigiu real și sunt, ca atare, ipotetice(16).
27. În al cincilea rând, deși cererile de decizie preliminară sunt foarte detaliate, expunerea motivelor care au determinat instanțele de trimitere să solicite interpretarea unor dispoziții de drept al Uniunii nu merge mai departe de a solicita Curții să aprecieze dacă anumite instanțe judecătorești au fost „constituite în prealabil prin lege”. În opinia guvernului polonez, acest aspect nu respectă cerințele articolului 94 din Regulamentul de procedură. Cererile de decizie preliminară constau în întrebări cu caracter general referitoare la anumite reforme ale sistemului judiciar polonez, în pofida faptului că aceste reforme nu au modificat calificările necesare candidaților la funcții judiciare. Astfel, data la care judecătorii sunt numiți la instanțele de drept comun nu are nicio legătură cu capacitățile acestora, cu normele care reglementează exercitarea funcțiilor lor sau cu drepturile și obligațiile acestora, inclusiv cu independența acestora. Guvernul polonez subliniază că ordonanțele de trimitere nu oferă niciun exemplu concret de lipsă de independență din partea unui judecător sau de presiuni exercitate asupra judecătorilor numiți pe baza regimului ulterior introducerii reformei. Întrebările au, așadar, un caracter ipotetic.
28. În al șaselea rând, cererile de decizie preliminară formulate în cauzele C‑181/21 și C‑269/21 sunt „prea generale”. Nu există nicio legătură între obiectul întrebărilor preliminare adresate și litigiile principale, care privesc legislația națională în materie de protecție a consumatorilor care transpune Directiva 93/13. Instanțele de trimitere indică chiar în mai multe rânduri că „situația depășește contextul factual al cauzei”.
29. În al șaptelea rând, guvernul polonez consideră că obiectul litigiului principal nu este direct legat de chestiunile referitoare la statutul KRS sau la aspectul dacă respectiva Cameră de control extraordinar reprezintă o „instanță” în sensul articolului 2, al articolului 19 alineatul (1) și al articolului 6 alineatele (1)-(3) TUE coroborate cu articolul 47 din cartă. În plus, nu există nici o legătură directă între obiectul litigiului principal și dreptul participanților la o procedură de numire a judecătorilor la o cale de atac efectivă. Așadar, domeniul de aplicare al trimiterilor preliminare este inacceptabil de larg.
30. În al optulea rând, guvernul polonez consideră că, în cauza C‑269/21, numai instanța de trimitere reunită în complet de trei judecători, iar nu un complet de judecător unic, are competența de a formula o cerere de decizie preliminară. Acest aspect este cu atât mai evident cu cât cererea a fost formulată după ce ordonanța de respingere a cererii de instituire a măsurilor provizorii de către completul de trei judecători devenise definitivă. În cauza C‑181/21, guvernul polonez susține că numai instanța de trimitere reunită în complet de trei judecători sau președintele acesteia(17) era competentă pentru a formula o trimitere preliminară. Faptele din cererea de decizie preliminară sunt explicate într‑o manieră atât de laconică încât este imposibil de știut dacă judecătorul raportor în cauză, care a formulat cererea, este de asemenea președinte al completului de trei judecători. Astfel, instanța de trimitere s‑a întemeiat pe articolul 367 alineatul 3 din Codul de procedură civilă cu unicul scop de a adresa o trimitere preliminară.
31. În ședință, Comisia a ridicat obiecții la adresa admisibilității întrebărilor formulate în cauza C‑269/21. Aceasta apreciază că instanța de trimitere nu a indicat necesitatea ca, în vederea soluționării litigiului principal, Curtea să se pronunțe cu privire la întrebările referitoare la procedura care a condus la numirea judecătoarei A.T.
B. Analiză
32. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de o instanță națională beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate(18).
33. Atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE rezultă că procedura preliminară presupune ca un litigiu să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să pronunțe în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea preliminară. O cerere de decizie preliminară trebuie să fie necesară pentru soluționarea efectivă a unui litigiu. Scopul acesteia nu este de a facilita formularea de opinii consultative cu privire la întrebări generale sau ipotetice(19).
34. Prin intermediul primei excepții de inadmisibilitate, guvernul polonez contestă competența Curții cu privire la aspecte legate de numirea judecătorilor naționali. Potrivit unei jurisprudențe constante, organizarea justiției în statele membre intră în competența acestora. În exercitarea acestei competențe, statele membre sunt totuși ținute să își respecte obligațiile care decurg din dreptul Uniunii, în special în ceea ce privește normele naționale privind numirea judecătorilor și, dacă este cazul, controlul jurisdicțional care poate fi exercitat în contextul respectivelor proceduri de numire(20). Corolarul dreptului de acces la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, este acela că orice justițiabil trebuie să aibă posibilitatea de a invoca acest drept(21). Atunci când existența unei instanțe judecătorești independente și imparțiale este contestată pentru un motiv care nu pare de la bun început a fi în mod vădit lipsit de seriozitate(22), orice instanță(23) are obligația de a verifica dacă, prin modul în care este compusă, reprezintă o astfel de instanță. Această verificare este necesară pentru încrederea pe care instanțele dintr‑o societate democratică trebuie să o inspire justițiabilului. Un asemenea control reprezintă astfel o formalitate esențială a cărei respectare intră în domeniul de aplicare al ordinii publice și trebuie analizată fie la solicitarea părților, fie din oficiu(24). Articolul 2 TUE, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și cerințele enunțate în Hotărârea Simpson au caracter transversal și se aplică atunci când se solicită unei instanțe să se pronunțe în cauze privind „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”(25). Astfel, Curtea are competența de a interpreta dreptul Uniunii în contextul unor asemenea cereri de decizie preliminară. Prin urmare, propunem ca prima excepție invocată de guvernul polonez să fie respinsă.
35. A doua și a treia excepție de inadmisibilitate formulate de guvernul polonez se referă la fondul întrebărilor adresate și la interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanțele de trimitere. Astfel de excepții, prin însăși natura lor, nu sunt în măsură să justifice constatarea inadmisibilității acestor întrebări(26). În cazul în care Curtea ar decide că poate răspunde la întrebările adresate făcând trimitere la jurisprudența sa constantă, aceasta ar putea recurge la posibilitatea prevăzută la articolul 99 din Regulamentul de procedură și se poate pronunța prin ordonanță motivată.
36. Prin intermediul celei de a patra și al celei de a opta excepții de inadmisibilitate, guvernul polonez contestă competența instanțelor de trimitere, întrucât aspectele de drept intern nu pot face obiectul unei cereri de decizie preliminară. Aceasta mai susține că cererile de decizie preliminară sunt artificiale și că instanțele de trimitere le‑ar putea formula în mod legal numai în complet de trei judecători(27).
37. Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii preliminare prevăzute la articolul 267 TFUE, nu revine Curții, având în vedere repartizarea funcțiilor între aceasta și instanța națională, sarcina de a verifica dacă decizia de trimitere a fost luată în conformitate cu normele naționale judiciare de organizare judecătorească și de procedură judiciară. Prin urmare, Curtea trebuie să rămână fidelă deciziei de trimitere provenite de la o instanță a unui stat membru, atât timp cât nu a fost revocată în cadrul căilor de atac prevăzute eventual de dreptul național(28). Curtea a considerat astfel admisibilă o cerere de decizie preliminară formulată de președintele unui complet de judecată al unei instanțe, referitoare la legalitatea compunerii acestuia(29).
38. În orice caz, guvernul polonez, deși susține în cauza C‑181/21 că nu este clar dacă cererea de decizie preliminară a fost formulată de președintele completului de trei judecători și dacă instanța de trimitere – care judecă în camera de consiliu și este compusă dintr‑un singur judecător – s‑a întemeiat în mod artificial pe articolul 367 alineatul 3 din Codul de procedură civilă pentru formularea cererii sale, nu a dovedit că instanța de trimitere nu avea competența de a proceda astfel.
39. În cauza C‑269/21, instanța de trimitere, în complet de judecător unic, explică de ce consideră că decizia respectivei instanțe, care s‑a pronunțat într‑o cale de atac împotriva unei decizii privind măsuri provizorii în complet de trei judecători, poate avea un impact asupra procedurii principale pe care trebuie să o soluționeze respectivul complet format din judecător unic. Instanța menționată arată că decizia completului de trei judecători i‑a fost trimisă spre rejudecare și că are îndoieli justificate cu privire la conformitatea componenței respectivului complet de trei judecători cu cerințele dreptului național și ale dreptului Uniunii. Instanța de trimitere menționează că validitatea deciziei privind măsurile provizorii este esențială pentru a stabili situația juridică a consumatorului. Certitudinea cu privire la validitatea compunerii completului care a judecat respectiva cale de atac este astfel esențială pentru soluționarea procedurii principale(30).
40. Dată fiind legătura directă descrisă de instanța de trimitere între decizia completului de trei judecători din calea de atac de a refuza luarea măsurilor provizorii și procedura principală, considerăm, contrar obiecțiilor guvernului polonez și ale Comisiei, că răspunsul Curții la întrebările privind interpretarea dreptului Uniunii adresate în cauza C‑269/21 poate fi necesar pentru a permite instanței de trimitere să soluționeze aspectele de drept procedural național înainte de a se putea pronunța pe fondul litigiului pendinte în fața sa.
41. În ceea ce privește a cincea și a șasea excepție de inadmisibilitate invocate de guvernul polonez, care se suprapun într‑o anumită măsură, considerăm că instanțele de trimitere au descris corespunzător cerințelor legale situațiile de fapt din litigiile principale, dispozițiile naționale aplicabile și îndoielile lor cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a procedurilor care au condus la numirea judecătorilor A.Z. și A.T. Este adevărat că motivele pentru care instanțele de trimitere au considerat că un răspuns la întrebările adresate Curții este necesar pentru a pronunța hotărârile în procedurile aflate pe rolul lor fac trimitere doar într‑o mică măsură la litigiile subiacente în materie de protecție a consumatorilor. Cu toate acestea, rezultă cu claritate că respectivele instanțe urmăresc să se stabilească, înainte de a statua cu privire la litigiile menționate, dacă completele instanțelor de trimitere din care fac parte judecătorii A.Z. și A.T. respectau cerința de a fi o „instanță judecătorească constituită prin lege” potrivit dreptului Uniunii și, în cazul în care nu aceasta era situația, care sunt consecințele respectivei constatări. În special, ele doresc să afle dacă instanțele de trimitere, în complet format din judecător unic, îi pot recuza din oficiu pe judecătorii A.Z. și A.T. Faptul că impactul interpretării dreptului Uniunii pe care o urmăresc instanțele de trimitere se poate extinde dincolo de situația de fapt din cauzele pendinte în fața acestora este astfel lipsit de relevanță pentru admisibilitatea întrebărilor pe care ele le‑au adresat(31).
42. Prin urmare, propunem Curții să respingă toate excepțiile de inadmisibilitate privind întrebările adresate de instanțele de trimitere.
VI. Cu privire la fond
A. Observații introductive
43. Obiectul acțiunii în constatarea neîndeplinirii obligațiilor(32) în cauza C‑204/21, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor)(33), se suprapune parțial cu prezentele cereri de decizie preliminară. Chiar dacă acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor și cererile de decizie preliminară sunt proceduri diferite cu efecte juridice distincte(34), vom face trimitere, atunci când va fi adecvat, la concluziile noastre din cadrul respectivei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, care urmează a fi prezentate la aceeași dată cu concluziile de față, în special la punctele 46-60 din cuprinsul lor, unde sunt prezentate teze de drept consacrate pe care le considerăm relevante pentru soluționarea prezentelor proceduri.
44. Din cererile de decizie preliminară reiese că instanțele de trimitere solicită o interpretare a principiului unei instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege, consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă. Astfel, întrebările adresate de instanțele de trimitere trebuie să primească un răspuns numai în lumina acestui principiu.
45. Potrivit Comisiei, rolul constituțional și influența pe care o exercită judecătorii de la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) în raport cu judecătorii de la instanțele de drept comun, asociate cu riscul mai scăzut de ingerință a legiuitorului și a puterii executive în numirile la aceste instanțe, justifică o apreciere diferită a legalității numirii unui judecător în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. În opinia Comisiei, această apreciere a numirii unui judecător de la o instanță de drept comun trebuie realizată de la caz la caz, spre deosebire de abordarea sistemică în ceea ce privește numirile la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă). Avocatul Poporului și Comisia menționează că, prin rezoluția din 23 ianuarie 2020, Camera civilă, Camera penală și Camera pentru litigii de muncă și asigurări sociale din cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)(35) au făcut distincție între judecătorii de la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) și judecătorii de la instanțele de drept comun în scopul examinării independenței și a imparțialității lor. În această rezoluție s‑a menționat că procedura de numire a judecătorilor de la instanțele de drept comun este nelegală atunci când conduce, „în circumstanțe specifice”, la încălcarea cerinței privind independența și imparțialitatea din perspectiva articolului 45 alineatul 1 din Constituția Republicii Polone, a articolului 47 din cartă și a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „CEDO”). În consecință, Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) a arătat că printre circumstanțele care trebuie analizate se numără cele referitoare la participarea judecătorilor înșiși la procedurile de numire desfășurate la KRS, precum și la natura cauzelor pe care fiecare dintre acești judecători este sau a fost chemat să le soluționeze(36). În schimb, Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) nu a impus ca o astfel de analiză individuală să aibă loc cu privire la numirea judecătorilor la această instanță(37).
46. Întrebările adresate se referă la cerința ca o instanță judecătorească să fie constituită în prealabil prin lege, iar nu la independența și imparțialitatea instanțelor pe care le‑a avut în vedere rezoluția menționată anterior. Dat fiind că toate aceste criterii sunt legate în mod inerent și se suprapun într‑o măsură considerabilă(38), trebuie subliniat că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă nu face distincție între instanțele supreme ale statelor membre și alte instanțe din sistemele lor juridice. Cerințele fundamentale privind o instanță judecătorească independentă(39), imparțială și constituită în prealabil prin lege se aplică fără distincție tuturor instanțelor din statele membre, indiferent de întinderea competenței lor sau de poziția pe care o dețin în ierarhia jurisdicțională a statului respectiv. În caz contrar, standardul de protecție jurisdicțională ar putea varia în funcție de rangul unei instanțe în cadrul sistemului judiciar din care face parte. Această teză este din principiu vădit incorectă. În orice caz, având în vedere că experiența directă a marii majorități a cetățenilor Uniunii cu privire la sistemele lor juridice naționale se limitează la instanțele de drept comun, obligația corespunzătoare a instanțelor de drept comun de a menține încrederea acestor cetățeni în caracterul efectiv al statului de drept implică dificultăți deosebite. Argumentul este cu atât mai absurd având în vedere evoluția ordinii juridice a Uniunii, care a fost facilitată în mare măsură de rolul important jucat de instanțele presupus „inferioare” în ierarhia sistemelor judiciare ale statelor membre(40). Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă impune un standard uniform care să se aplice independent de nivelul instanței la care se recurge într‑un sistem judiciar național. O analiză a îndeplinirii acestor cerințe fundamentale impune, prin urmare, o examinare a tuturor elementelor pertinente, indiferent dacă sunt de natură sistemică și/sau individuală.
B. Prima întrebare
47. Prima întrebare urmărește să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că o instanță de drept comun este o „instanță judecătorească constituită prin lege” atunci când un judecător dintr‑un complet de judecată sesizat cu o cauză a fost numit în urma unei proceduri în care: a) nu s‑a ținut seama de avizul adunării judecătorilor cu privire la aptitudinea candidaților, contrar dreptului național sau, ca urmare a unei modificări a dreptului național, avizul cu privire la aptitudinea unui candidat a fost emis de colegiul instanței compus în esență din persoane numite de ministrul justiției; b) candidații au fost numiți în posturi pe baza unei rezoluții a KRS și c) participanții la concurs nu au avut dreptul la o cale de atac la o instanță în sensul dispozițiilor citate anterior ale dreptului Uniunii(41).
48. Din jurisprudența Curții, astfel cum a fost dezvoltată în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”), rezultă că procedura de numire a judecătorilor este un element inerent conceptului de „instanță judecătorească constituită prin lege”, întrucât această procedură are implicații fundamentale pentru buna funcționare și legitimitatea sistemului judiciar într‑un stat democratic guvernat de statul de drept(42). În Hotărârea Getin Noble Bank(43), Curtea a amintit că o neregulă în numirea judecătorilor încalcă cerința ca instanța judecătorească să fie constituită prin lege, în special atunci când această neregulă este de așa natură și de o asemenea gravitate încât creează un risc real ca alte puteri ale statului, în special cea executivă, să poată exercita o marjă discreționară nejustificată, subminând astfel integritatea rezultatului procesului de numire și generând o îndoială rezonabilă în percepția justițiabililor cu privire la independența și imparțialitatea judecătorului sau a judecătorilor vizați. Aceasta este situația atunci când sunt în discuție norme fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea sistemului judiciar în discuție. Nu orice eroare în procedura de numire a unui judecător pune neapărat sub semnul întrebării independența și imparțialitatea acestuia și, implicit, aspectul dacă un complet de judecată, din care face parte judecătorul respectiv, este, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, o „instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege”.
49. Pentru a constata încălcarea cerinței privind existența unei instanțe judecătorești instituite în prealabil de lege și consecințele acesteia este necesară o apreciere globală a unui număr de elemente care, împreună, dau naștere unor îndoieli rezonabile cu privire la independența și imparțialitatea judecătorilor care compun această instanță(44). Prin urmare, este necesar să se examineze dacă condițiile de fond și modalitățile procedurale care guvernează procedurile de numire în discuție nu dau naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor în discuție în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea lor în raport cu interesele care se înfruntă, odată ce persoanele interesate sunt numite. Curtea a statuat că aceste condiții și norme de procedură ar fi trebuit redactate astfel încât să împiedice nu numai orice influență directă sub formă de instrucțiuni, ci și formele de influență indirectă susceptibile să afecteze deciziile judecătorilor respectivi(45).
50. Cererile de decizie preliminară și întrebările adresate ridică preocupări de ordin general sau sistemic(46). Acestea se referă nu numai la procedura care a condus la numirea judecătorilor A.Z. și A.T. la Sąd Okręgowy w Katowicach (Tribunalul Regional din Katowice) și, respectiv, la Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia), ci implicit la procedurile de numire a multor alți judecători la instanțele de drept comun. Nimic nu indică faptul că procedurile care au condus la numirea judecătorilor A.Z. și A.T. au fost net diferite de cele utilizate pentru a face alte numiri recente la instanțele de drept comun(47) sau că acești judecători au acționat într‑un mod nepotrivit sau necorespunzător. În această privință, se poate observa că atât judecătorul A.Z., cât și judecătoarea A.T. și‑au desfășurat activitatea, de la numirea lor în 1996 și, respectiv, în 2009, în calitate de judecători la instanțe de drept comun. În prezentele cauze, nu este în discuție legalitatea procedurilor care au condus la numirea inițială a acestora ca judecători. În plus, nu intră în discuție calificările și experiența lor profesională și, prin urmare, aptitudinea lor de a‑și exercita noile funcții în cadrul Sąd Okręgowy w Katowicach (Tribunalul Regional din Katowice) și al Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia).
51. Potrivit unei jurisprudențe constante, cele trei elemente invocate de instanțele de trimitere, astfel cum sunt prezentate la punctul 47 din prezentele concluzii, trebuie mai întâi să fie apreciate în mod individual înainte de a se putea examina efectul lor cumulativ sau global. Deși unul sau altul dintre elementele puse în evidență de instanțele de trimitere nu este susceptibil în sine să repună în discuție, în mod individual, cerințele pe care Curtea le‑a identificat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, combinarea acestor elemente, analizată în contextul modului de desfășurare a respectivei proceduri de numire, poate, în schimb, să conducă la îndoieli cu privire la legitimitatea procedurii și la respectarea de către aceasta a cerințelor menționate(48).
52. Din considerente practice, vom examina mai întâi al doilea element referitor la participarea KRS la procedurile de numire.
1. Cu privire la al doilea element
53. Potrivit instanțelor de trimitere, KRS, în componența sa actuală, nu își îndeplinește rolul constituțional de a apăra independența judecătorilor și a instanțelor(49). În această privință, acestea fac referire pe larg la modificările aduse componenței KRS și la rolul acestuia, începând din anul 2018, în procedura de numire(50).
54. Potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 19 alineatul (1) TUE se opune dispozițiilor naționale privind organizarea justiției care reduc, în statul membru în cauză, protecția valorii statului de drept, în special garanțiile de independență a sistemului judiciar. În această privință, Curtea a precizat că influența consolidată a puterilor legislativă și executivă asupra selecției membrilor KRS începând din anul 2018 dă naștere unor îndoieli legitime și serioase cu privire la independența sa, la rolul său în numirea judecătorilor și, în consecință, la independența judecătorilor astfel numiți și a instanțelor din care aceștia fac parte(51). Curtea a statuat de asemenea că, în lumina articolului 179 din Constituția Republicii Polone, KRS are un rol decisiv în numirea judecătorilor la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)(52). Din cererile de decizie preliminară reiese cu claritate că KRS joacă un rol decisiv similar în procedura de numire a judecătorilor la instanțele de drept comun.
55. În pofida acestui regres în ceea ce privește protecția statului de drept începând din anul 2018, Curtea a precizat că implicarea unui organ precum KRS(53) în procedura de numire a judecătorilor nu poate, în sine, să nască îndoieli cu privire la independența judecătorilor numiți în urma acestei proceduri. Situația poate fi diferită în cazul în care participarea unui organ precum KRS, asociată cu alte factori relevanți și cu condițiile în care a avut loc selecția judecătorilor, conduce la asemenea îndoieli(54). Această apreciere se aplică în egală măsură și în ceea ce privește cerința ca instanța să fie constituită în prealabil prin lege, invocată în prezentele cauze, în special întrucât KRS este garantul independenței instanțelor și a judecătorilor în temeiul articolului 186 din Constituția Republicii Polone.
2. Cu privire la primul element
56. Împrejurările de fapt din cauzele C‑181/21 și C‑269/21 diferă în ceea ce privește aplicarea primului element referitor la lipsa participării unui organ de autoguvernare judiciară la procedura de numire.
57. Din cererea de decizie preliminară în cauza C‑181/21 reiese că, la data faptelor din cauza principală, legislația poloneză prevedea în mod expres participarea unei adunări a judecătorilor la procedura de numire(55). În plus, instanța de trimitere a declarat că adunarea judecătorilor avea competența exclusivă de a iniția procedura în fața KRS și că participarea acestuia la procedura de numire a judecătorilor era fundamentală(56) în lumina principiului separației puterilor în temeiul Constituției Republicii Polone(57). Aceasta consideră că excluderea participării adunării judecătorilor face astfel ca procedura de numire să fie incompatibilă cu ordinea juridică și constituțională națională, având ca rezultat compunerea nelegală a instanței competente în raport cu dreptul polonez.
58. Din cererea de decizie preliminară în cauza C‑181/21 reiese că adunarea judecătorilor s‑a abținut temporar de la emiterea unui aviz cu privire la candidații care i‑au fost prezentați din cauza preocupărilor pe care le avea cu privire la statutul KRS. Procedura de numire a continuat în pofida acestei abțineri și a motivelor care au stat la baza ei. Deși adunarea judecătorilor nu a fost astfel exclusă din procedura de numire, ci mai degrabă s‑a abținut de la formularea avizului, se pare, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că, în pofida caracterului oarecum deschis al acestei abțineri și a oricărei întârzieri care ar fi putut rezulta din aceasta în ceea ce privește numirile în sistemul judiciar, la momentul respectiv era contrar dreptului național să se continue o procedură de numire fără să fie cunoscut punctul de vedere al adunării judecătorilor. Nu există niciun indiciu în dosarul aflat la dispoziția Curții că a fost sau ar fi putut să fie inițiată vreo acțiune în justiție în vederea renunțării în mod legal la avizul adunării sau că exista vreo urgență care impunea numirea imediată a judecătorilor fără a aștepta emiterea acestui aviz.
59. Potrivit unei jurisprudențe constante, intervenția unui organ precum adunarea judecătorilor în procesul de numire a judecătorilor poate fi, în principiu, de natură să contribuie la o obiectivare a acestui proces, cu condiția ca respectivul organ să fie el însuși suficient de independent față de puterile legislativă și executivă și față de autoritatea căreia trebuie să îi prezinte avizul(58). Împrejurările în care adunarea judecătorilor în cauza C‑181/21 s‑a abținut să emită un aviz și acțiunile președintelui Sąd Apelacyjny (Curtea de Apel), care prezidează această adunare și care a fost numit de ministrul justiției, sunt de natură să suscite îngrijorare. În această privință, considerăm că acțiunile președintelui Sąd Apelacyjny (Curtea de Apel), care a acționat contrar poziției adunării în discuție, nu sunt satisfăcătoare, deoarece, potențial, expun această fază a procesului de numire unor critici ca urmare a unei posibile percepții a publicului ca fiind o ingerință ilegală a puterii executive. În Hotărârea Getin Noble Bank(59), Curtea a amintit că sintagma „constituită prin lege” reflectă necesitatea de a asigura că organizarea sistemului judiciar nu este la discreția puterii executive, ci este reglementată printr‑o lege care emană de la legiuitor. Cu toate acestea, în momentul desfășurării procedurii de numire în cauza C‑181/21, rolul adunării judecătorilor pare să fi fost marginalizat ca urmare a rolului decisiv al KRS în procesul de numire(60). Din acest motiv, nu considerăm că primul element, privit separat, este suficient de grav pentru a pune la îndoială legalitatea numirii judecătorilor în discuție în cauza C‑181/21. În cele din urmă, revine însă instanței de trimitere sarcina de a verifica acest aspect.
60. Din cererea de decizie preliminară în cauza C‑269/21 reiese că, în urma unei modificări legislative(61), nu mai era necesar un aviz al adunării judecătorilor competente cu privire la candidați la momentul procedurii de numire în discuție. Instanța de trimitere a indicat că legea a fost modificată ca urmare a practicii adunărilor judecătorilor de a se abține de la emiterea de avize cu privire la candidați. Colegiul instanței competente a emis un aviz cu privire la singurul candidat în procedura de numire – judecătoarea A.T. –, așa cum prevedea Legea de modificare, iar acest aspect al procedurii a respectat, așadar, dreptul polonez. Instanța de trimitere consideră că acest colegiu, compus din președinții instanțelor în cauză, dintre care jumătate sunt numiți de ministrul justiției(62), a încetat să mai fie un organ de autoguvernare judiciară. Legea de modificare a eliminat astfel organele de autoguvernare judiciară din procesul de numire(63). Potrivit instanței de trimitere, această eliminare este contrară Constituției Republicii Polone și principiului separației puterilor, astfel încât o instanță în componența căreia intră un judecător numit fără participarea acestor organe ar fi nelegal compusă. Instanța de trimitere adaugă că absența unor organe de autoguvernare judiciară este deosebit de dăunătoare, deoarece KRS, în componența sa de după 2018, nu mai acționează ca un organ de autoguvernare judiciară.
61. În ceea ce privește participarea colegiului instanței pertinente la procedura de numire, din hotărârea Curții pronunțată în cauza Land Hessen(64) rezultă că împrejurarea că ministrul justiției selectează jumătate din membrii unui astfel de organ nu conduce, în sine, la neîndeplinirea cerințelor prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.
62. Din cererea de decizie preliminară în cauza C‑269/21 reiese că rolul diminuat al adunării judecătorilor și participarea colegiului instanței competente la procedura de numire a judecătorilor sunt strâns legate de rolul consolidat al KRS în această procedură începând din anul 2018, constituind astfel încă un regres în ceea ce privește protecția statului de drept în Polonia(65). Cu toate acestea, potrivit Constituției Republicii Polone, garantul independenței instanțelor și a judecătorilor este KRS, iar nu orice adunare a judecătorilor sau un colegiu al unei instanțe. Având în vedere că din cererea de decizie preliminară reiese în mod evident că rolul diminuat al adunării judecătorilor în procesul de numire și rolul colegiului instanței competente se înscriu într‑o strategie legislativă care evoluează în corelație cu restructurarea KRS și cu rolul său sporit în procesul de numire, în special începând din anul 2018, aceste elemente ar trebui analizate împreună. În lumina Hotărârii Curții Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent)(66) privind KRS și rolul său decisiv în procesul de numire începând din anul 2018, anterior deci intrării în vigoare a Legii de modificare, considerăm că primul element nu determină, în sine, nevaliditatea procedurii de numire în discuție în cauza C‑269/21. Aceasta este iarăși o chestiune pe care instanța de trimitere trebuie, în cele din urmă, să o stabilească.
3. Cu privire la al treilea element
63. Al treilea element din cadrul primei întrebări și al celei de a doua întrebări sunt legate între ele, întrucât ambele implică dreptul candidaților respinși de a contesta o procedură care conduce la numirea judecătorilor la instanțele de drept comun, în fața unei instanțe care îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă(67).
64. În ceea ce privește al treilea element din cadrul primei întrebări, instanțele de trimitere precizează că respectivii candidați la funcția de judecător la instanțele de drept comun nu au dreptul de a formula o cale de atac la o instanță care îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă. În această privință, ele arată că aceste cerințe nu sunt îndeplinite de Camera de control extraordinar care are competența de a efectua controlul rezoluțiilor KRS în legătură cu numirea judecătorilor în temeiul articolului 26 alineatul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă.
65. Instanțele de trimitere constată de asemenea că numirea noilor judecători la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), inclusiv la Camera de control extraordinar a acesteia, este viciată întrucât: a) prim‑ministrul nu a contrasemnat actul de declanșare a procedurii de numire, astfel cum impune articolul 144 alineatul 2 din Constituția Republicii Polone; b) KRS nu a examinat candidaturile, ci a efectuat o evaluare superficială a candidaților pe baza unui număr mic de documente, în mare parte depuse de candidații înșiși; c) interesul politic și influența puterii executive în procesul de selecție au fost evidente, deoarece KRS i‑a propus doar pe acei candidați care beneficiau de susținere din partea guvernului; d) rezoluția KRS care propunea numirea judecătorilor la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) a făcut obiectul unei căi de atac la Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă, Polonia) de unii candidați respinși și, prin urmare, nu era obligatorie din punct de vedere juridic. În pofida faptului că această din urmă instanță a suspendat o serie de rezoluții ale KRS, președintele Republicii a numit persoanele propuse de KRS. La rândul lor, aceste persoane au acceptat numirea în funcție știind că procedura de numire fusese suspendată. Aceste fapte aduc atingere atât competenței profesionale, cât și integrității morale a persoanelor în cauză. În sfârșit, procesul de numire a judecătorilor la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) nu a făcut obiectul unui control jurisdicțional efectiv, nici înainte, nici după numirea definitivă a judecătorilor la această instanță de către președintele Republicii(68).
66. Deși Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) a constatat, pe baza Hotărârii A. K.(69), că hotărârile pronunțate de acești judecători sunt nevalide, Camera de control extraordinar continuă să judece cauze. În plus, potrivit instanțelor de trimitere, de la adoptarea rezoluției sale din 8 ianuarie 2020(70), Camera de control extraordinar nu examinează dacă, în cauzele cu care este sesizată, s‑a respectat cerința de a fi constituită în prealabil prin lege, potrivit articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă(71). Astfel, instanțele de trimitere consideră că procedura în care Camera de control extraordinar se pronunță asupra rezoluțiilor KRS este ineficientă. În lipsa unei căi de atac jurisdicționale efective în fața Camerei de control extraordinar, în cazul în care există îndoieli cu privire la corectitudinea procedurii de numire a judecătorilor la instanțele de drept comun, aceste instanțe judecătorești nu sunt constituite potrivit legii.
67. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanțele de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune competenței exclusive a Camerei extraordinare, compusă numai din persoane numite în modalitățile descrise la prima întrebare, de a controla legalitatea numirilor judecătorilor în cadrul instanțelor de drept comun. Potrivit instanțelor de trimitere, în temeiul articolului 26 alineatul 2 din Legea modificată privind Curtea Supremă, Camera de control extraordinar are competența exclusivă de a soluționa cererile cu privire la „înlăturarea” judecătorilor sau la desemnarea instanțelor în fața cărora trebuie să se desfășoare procesele care implică plângeri referitoare la o pretinsă lipsă de independență a unei instanțe sau a unui judecător. Articolul 26 alineatul 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă prevede însă că o cerere întemeiată pe articolul 26 alineatul 2 nu va fi examinată dacă ea privește constatarea sau aprecierea legalității numirii unui judecător sau a competenței acestuia de a exercita funcții judiciare. Instanțele de trimitere consideră deci că nu numai însăși Camera de control extraordinar nu respectă cerința de a fi constituită în prealabil prin lege, ci și că nu examinează chestiuni privind respectarea a acestei cerințe de către o altă instanță(72). Așadar, instanțele de trimitere consideră că sunt obligate să înlăture aplicarea articolului 26 alineatele 2 și 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă pentru a asigura efectivitatea dreptului Uniunii. Înlăturarea aplicării acestor dispoziții de drept național nu soluționează însă problema etapelor procedurale pe care trebuie să le urmeze o instanță în situația descrisă la prima întrebare pentru asigura efectivitatea dreptului Uniunii. Prin urmare, instanțele de trimitere doresc să afle dacă dispozițiile de drept național referitoare la înlăturarea automată a judecătorilor (iudex inhabilis)(73) trebuie aplicate prin analogie, permițând astfel unui judecător să înlăture din oficiu de la judecarea unei cauze un judecător care a fost numit în acest mod la o instanță de drept comun(74).
68. Sub rezerva verificării de către instanțele de trimitere, se pare că, înainte de intrarea în vigoare a Legii de modificare la 14 februarie 2020, rezoluțiile KRS cu privire la numirea judecătorilor la instanțele de drept comun puteau fi contestate la Camera de control extraordinar în temeiul articolului 44 alineatul 1 din Legea privind KRS și al articolului 26 alineatul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă.
69. După cum se arată la punctele 93-111 din Concluziile prezentate în cauza C‑204/21, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor), a atribui Camerei extraordinare competența exclusivă de a se pronunța cu privire la chestiunea independenței unei instanțe, a unui complet sau a unui judecător în temeiul articolului 26 alineatul 2 din Legea modificată privind Curtea Supremă nu încalcă, în principiu, printre altele articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă, cu excepția cazului în care această dispoziție de drept național și procedurile și normele privind competența pe care le prevede aduc atingere deplinei efectivități a acestor dispoziții de drept al Uniunii și supremației dreptului Uniunii. În opinia noastră, această analiză este aplicabil prin analogie în cazul articolului 44 alineatul 1 din Legea privind KRS și al articolului 26 alineatul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă. Considerăm, așadar, că atribuirea unei competențe exclusive Camerei extraordinare în temeiul articolului 44 alineatul 1 din Legea privind KRS, precum și al articolului 26 alineatele 1 și 2 din Legea modificată privind Curtea Supremă nu contravine, în principiu, dreptului Uniunii.
70. Deși articolul 44 alineatul 1 din Legea privind KRS și articolul 26 alineatul 1 din Legea modificată privind Curtea Supremă par să continue a fi în vigoare, textul, printre altele, al articolului 26 alineatul 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă, ca urmare a intrării în vigoare a Legii de modificare, interzice în mod explicit Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), inclusiv Camerei de control extraordinar a acesteia, să constate sau să aprecieze „legalitatea numirii unui judecător”. De asemenea, se interzice acestei instanțe să constate sau să aprecieze „competența, ce decurge din această numire, de a exercita funcții judiciare”(75). Astfel, textul acestei dispoziții este atât de larg încât elimină posibilitatea ca Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) să examineze chestiuni referitoare printre altele la o instanță constituită în prealabil prin lege, după cum dispune Hotărârea Simpson(76).
71. Reiese în mod clar atât din cererile de decizie preliminară, cât și din întrebările formulate în aceste cauze că instanțele de trimitere consideră că respectiva Cameră de control extraordinar nu poate examina nicio obiecție de drept cu privire la numirea unui judecător de către președintele Republicii sau la chestiunea dacă o instanță este constituită potrivit legii(77). Astfel, în timp ce Camera de control extraordinar are, aparent(78), în continuare competența de a controla rezoluțiile KRS în ceea ce privește numirile judecătorilor la instanțele de drept comun, domeniul de aplicare al acestui control a fost restrâns în mod considerabil și, în opinia noastră, nelegal(79).
72. În ceea ce privește cauza C‑269/21(80), judecătoarea A.T. a fost numită la Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia) în temeiul unei rezoluții a KRS din 7 iulie 2020, deci după intrarea în vigoare a articolului 26 alineatul 3 din Legea modificată privind Curtea Supremă. În această cauză, întrebarea referitoare la respectarea de către Camera de control extraordinar a cerințelor prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă este lipsită de relevanță, întrucât această instanță nu avea competența de a controla rezoluția pertinentă a KRS în ceea ce privește dreptul național pentru a stabili „legalitatea numirii unui judecător” sau „competența, ce decurge din această numire, de a exercita funcții judiciare”.
73. Prin urmare, este necesar să se aprecieze dacă lipsa unui control jurisdicțional efectiv al rezoluțiilor KRS de numire a judecătorilor la instanțele de drept comun, asociat cu rolul decisiv pe care îl joacă KRS în procedura de numire și cu rolul diminuat al adunărilor judecătorilor, este de natură să dea naștere unor îndoieli legitime în percepția justițiabililor cu privire la impenetrabilitatea unui judecător precum A.T. în fața unor elemente exterioare și la imparțialitatea sa în raport cu interesele care sunt în joc.
74. Din Hotărârea A.B.(81) rezultă că, având în vedere că KRS nu oferă suficiente garanții de independență, este necesar să se ofere candidaților care nu au fost selectați pe posturi de judecător posibilitatea de a contesta rezoluțiile KRS atunci când toate elementele pertinente care caracterizează procesul de numire sunt de natură să dea naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli sistemice în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorilor numiți în cadrul acestui proces(82).
75. În cauza C‑269/21, instanța de trimitere nu a evidențiat niciun element de probă concret, fie de natură sistemică, în afara celor trei elemente la care face referire, fie de natură individuală care să justifice existența unor îndoieli legitime și serioase în percepția justițiabililor cu privire la independența și imparțialitatea judecătorilor numiți la instanțe de drept comun în urma procedurii de numire în discuție, inclusiv ale judecătoarei A.T.(83).
76. Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, nu considerăm că cele trei elemente la care aceasta face referire sunt în sine suficiente pentru a se pune sub semnul întrebării procedura care a condus la numirea unei judecătoare precum A.T. la instanțele de drept comun, potrivit cerințelor articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă. Pe lângă elementele pe care s‑a întemeiat Curtea la punctele 128, 129 și 136 din Hotărârea A.B., singurul element nou în cauza C‑269/21 este lipsa organelor de autoguvernare judiciară din procedura de numire. Având în vedere rolul recunoscut ca fiind decisiv pe care îl joacă KRS în procedura de numire, nu considerăm că acest element suplimentar este în sine suficient pentru a se contesta procedura care a condus la numirea judecătoarei A.T.(84).
77. În cauza C‑181/21, judecătorul A.Z. a fost numit de președintele Republicii la 26 noiembrie 2020, în urma unei rezoluții a KRS din 7 mai 2019. Prin urmare, s‑ar părea, din nou sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că rezoluția KRS în cauză ar fi putut, în principiu, să fie contestată în fața Camerei extraordinare(85), întrucât este anterioară atât intrării în vigoare a Legii de modificare(86), cât și rezoluției Camerei extraordinare din 8 ianuarie 2020(87).
78. La fel ca în cauza C‑269/21, instanța de trimitere nu a prezentat în cauza C‑181/21 niciun element de probă concret, fie de natură sistemică, în afara celor trei elemente prezentate la prima întrebare, fie de natură individuală, care să justifice existența unor îndoieli legitime și serioase, în percepția justițiabililor, cu privire la independența și imparțialitatea judecătorilor numiți la instanțe de drept comun în urma procedurii de numire în discuție, inclusiv a judecătorului A.Z. Având în vedere aceste aspecte, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, nu considerăm că aceste trei elemente sunt în sine suficiente pentru a pune sub semnul întrebării procedura care a condus la numirea judecătorului A.Z. la instanțele de drept comun în conformitate cu cerințele articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă și apreciem că întrebarea dacă aceste cerințe sunt îndeplinite de Camera de control extraordinar este lipsită de relevanță.
VII. Concluzie
79. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Sąd Okręgowy w Katowicach (Tribunalul Regional din Katowice, Polonia) și de Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia, Polonia) după cum urmează:
Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că:
O instanță judecătorească nu este „constituită prin lege” în cazul în care un judecător din cadrul completului a fost numit în urma unei proceduri în care a) nu a fost ascultat avizul unui organ de autoguvernare judiciară b) candidații au fost numiți pe baza unei rezoluții a unui organism precum Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, Polonia) și c) candidații înscriși la concurs nu puteau contesta procedura de numire în fața unei instanțe care respectă cerințele dreptului Uniunii, iar aceste elemente, împreună cu orice alt element pertinent care caracterizează procedura respectivă, sunt de natură să dea naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli de natură sistemică în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorilor numiți în cadrul acestui proces.