Ediție provizorie
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
20 iunie 2024(*)
„Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Drept de autor și drepturi conexe – Directiva 2001/29/CE – Articolul 3 alineatul (1) – Comunicare publică – Noțiune – Simplă furnizare a instalațiilor – Punerea la dispoziție în apartamente a unor televizoare dotate cu o antenă de interior care permite recepția semnalelor și difuzarea emisiunilor – Caracter lucrativ – Principiul neutralității tehnologice”
În cauza C‑135/23,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Amtsgericht Potsdam (Tribunalul Districtual din Potsdam, Germania), prin decizia din 1 februarie 2023, primită de Curte la 7 martie 2023, în procedura
Gesellschaft für musikalische Aufführungs- und mechanische Vervielfältigungsrechte eV (GEMA)
împotriva
GL,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul A. Arabadjiev, președinte de cameră, domnii T. von Danwitz, P. G. Xuereb și A. Kumin și doamna I. Ziemele (raportoare), judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Gesellschaft für musikalische Aufführungs- und mechanische Vervielfältigungsrechte eV (GEMA), de F. Seifert, Rechtsanwalt;
– pentru guvernul francez, de R. Bénard și E. Timmermans, în calitate de agenți;
– pentru guvernul austriac, de G. Kunnert, A. Posch și J. Schmoll, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de J. Samnadda și G. von Rintelen, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 22 februarie 2024,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Gesellschaft für musikalische Aufführungs- und mechanische Vervielfältigungsrechte eV (GEMA), o societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor, pe de o parte, și GL, operatorul unei clădiri de apartamente, pe de altă parte, în legătură cu pretinse încălcări ale dreptului de autor de către acesta din urmă ca urmare a punerii la dispoziție, în apartamente pe care acesta le exploatează, a unor televizoare echipate cu o antenă de interior care permite recepția semnalelor și difuzarea emisiunilor, în special a celor muzicale.
Cadrul juridic
Dreptul internațional
3 Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) a adoptat la Geneva, la 20 decembrie 1996, Tratatul OMPI privind drepturile de autor (denumit în continuare „TDA”), care a fost aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia 2000/278/CE a Consiliului din 16 martie 2000 (JO 2000, L 89, p. 6, Ediție specială, 11/vol. 20, p. 212) și a intrat în vigoare, în ceea ce privește Uniunea Europeană, la 14 martie 2010 (JO 2010, L 32, p. 1).
4 Articolul 8 din TDA, intitulat „Dreptul de comunicare către public”, prevede:
„Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 11 alineatul (1) punctul (ii), articolului 11a alineatul (1) punctele (i) și (ii), articolului 11b alineatul (1) punctul (ii), articolului 14 alineatul (1) punctul (ii) și articolului 14a alineatul (1) din [Convenția pentru protecția operelor literare și artistice, semnată la Berna la 9 septembrie 1886 (Actul de la Paris din 24 iulie 1971), în versiunea rezultată din modificarea din 28 septembrie 1979], autorii de opere literare și artistice se bucură de dreptul exclusiv de a autoriza orice comunicare către public a operelor lor prin mijloace tehnice cu fir sau fără fir, inclusiv de a pune la dispoziția publicului operele lor astfel încât oricine să poată avea acces la acestea de la locul și în momentul dorit.”
5 Declarații comune privind TDA au fost adoptate de Conferința diplomatică a OMPI la 20 decembrie 1996.
6 Declarația comună privind articolul 8 din TDA are următorul conținut:
„Se înțelege că simpla furnizare de instalații care permit sau realizează o comunicare nu constituie o comunicare către public în sensul prezentului tratat sau al [Convenției pentru protecția operelor literare și artistice, în versiunea rezultată din modificarea din 28 septembrie 1979]. […]”
Dreptul Uniunii
7 Considerentele (4), (9), (10), (23) și (27) ale Directivei 2001/29 enunță:
„(4) Printr‑o certitudine juridică sporită și oferind un grad ridicat de protecție a proprietății intelectuale, un cadru juridic armonizat privind dreptul de autor și drepturile conexe va încuraja investiții substanțiale în creativitate și inovație […] și va favoriza dezvoltarea și o mai mare competitivitate a industriei europene […]
[…]
(9) Orice armonizare a dreptului de autor și a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecție, deoarece aceste drepturi sunt esențiale pentru creația intelectuală. Protecția lor contribuie la menținerea și dezvoltarea creativității în interesul autorilor, al artiștilor interpreți sau executanți, al producătorilor, al consumatorilor, al culturii, al industriei și al publicului larg. În consecință, proprietatea intelectuală a fost recunoscută ca parte integrantă a proprietății.
(10) Autorii sau artiștii interpreți sau executanți trebuie să primească o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, pentru a‑și putea continua munca creativă și artistică, la fel ca producătorii, pentru a putea finanța această muncă. Investiția necesară pentru a produce produse ca fonograme, filme sau produse multimedia și servicii, cum ar fi «serviciile la cerere», este considerabilă. Pentru a asigura o astfel de remunerație și pentru a obține un randament satisfăcător al investiției, este necesară o protecție juridică adecvată a drepturilor de proprietate intelectuală.
[…]
(23) Prezenta directivă trebuie să armonizeze într‑o mai mare măsură dreptul de autor asupra actelor de comunicare publică. Acest drept trebuie înțeles în sens larg ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării. Acest drept include orice transmisie sau retransmisie, de orice natură, a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea. Acest drept nu ar trebui să includă niciun alt act.
[…]
(27) Simpla furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare în înțelesul prezentei directive.”
8 Articolul 3 alineatul (1) din această directivă prevede:
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv al [autorilor]de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.”
Dreptul german
9 Articolul 15 din Gesetz über Urheberrecht und verwandte Schutzrechte – Urheberrechtsgesetz (Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe) din 9 septembrie 1965 (BGBl. 1965 I, p. 1273), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:
„[…]
(2) Autorul are totodată dreptul exclusiv de a comunica publicului opera sa sub o formă nematerială (dreptul de comunicare publică). Dreptul de comunicare publică cuprinde în special:
1. dreptul de prezentare, de executare și de reprezentare (articolul 19);
2. dreptul de punere la dispoziția publicului (articolul 19a);
3. dreptul de radiodifuziune (articolul 20);
4. dreptul de comunicare prin intermediul unor suporturi vizuale sau sonore (articolul 21);
5. dreptul de a comunica emisiuni de radio și de a le pune la dispoziția publicului (articolul 22).
(3) Comunicarea este publică atunci când este destinată mai multor membri ai publicului. Publicul cuprinde orice persoană care nu este legată prin relații personale de cel care exploatează opera sau de celelalte persoane pentru care opera este perceptibilă sau accesibilă sub o formă necorporală.”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
10 GEMA, un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor din domeniul muzicii, a introdus la Amtsgericht Potsdam (Tribunalul Districtual din Potsdam, Germania), care este instanța de trimitere, o cerere de acordare de daune interese în temeiul dreptului de autor împotriva GL, operator al unei clădiri cu 18 apartamente, pentru motivul că acesta din urmă pune la dispoziție în apartamentele respective televizoare dotate cu antene de interior care permit recepția semnalelor și difuzarea în aceste apartamente de emisiuni, în special muzicale, cu încălcarea articolului 15 din Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe, în versiunea aplicabilă litigiului principal.
11 Instanța respectivă are îndoieli cu privire la aspectul dacă o astfel de punere la dispoziție constituie o „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, având în vedere în special împrejurarea că imobilul în cauză nu este echipat cu o „antenă centrală” care să permită distribuția semnalelor în aceste apartamente.
12 Ea arată în acest context că, în Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE (C‑306/05, EU:C:2006:764), Curtea a statuat că, deși simpla furnizare de instalații fizice nu constituie, ca atare, o „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, distribuirea unui semnal prin intermediul televizoarelor de către un hotel clienților cazați în camerele acestui hotel, indiferent de tehnica de transmitere a semnalului utilizată, constituie o astfel de comunicare. În Ordonanța din 18 martie 2010, Organismos Sillogikis Diacheirisis Dimiourgon Theatrikon kai Optikoakoustikon Ergon (C‑136/09, EU:C:2010:151), Curtea ar fi concluzionat că o unitate hotelieră efectuează o „comunicare publică”, în sensul acestei dispoziții, atunci când instalează televizoare în camerele unității sale și le conectează la o „antenă centrală” a acestei unități care face aceste aparate de televiziune apte să recepționeze emisiunile radiodifuzate. În schimb, din Hotărârea din 2 aprilie 2020, Stim și SAMI (C‑753/18, EU:C:2020:268), ar reieși că punerea la dispoziție a aparatelor de radio în vehiculele de închiriat nu constituie o asemenea comunicare publică.
13 Instanța de trimitere apreciază că această jurisprudență nu permite să se răspundă cu certitudine la întrebarea dacă punerea la dispoziție de către operatorul unei clădiri de apartamente a unor televizoare dotate cu o antenă de interior care permite recepția semnalelor și difuzarea emisiunilor în aceste apartamente, fără să existe o „antenă centrală”, constituie o „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.
14 În aceste condiții, Amtsgericht Potsdam (Tribunalul Districtual din Potsdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Punerea la dispoziție de către persoana care exploatează un bloc de apartamente a unor televizoare în apartamentele din acest bloc, care recepționează, fiecare, emisiuni prin intermediul unei antene de cameră fără să existe un receptor central pentru retransmiterea semnalelor constituie comunicare publică în sensul articolului 3 din Directiva [2001/29]?”
Cu privire la întrebarea preliminară
15 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „comunicare publică”, prevăzută în această dispoziție, cuprinde punerea la dispoziție de către operatorul unei clădiri cu apartamente închiriate de televizoare dotate cu o antenă de interior care, fără altă intervenție, recepționează semnale și permit difuzarea de emisiuni.
16 Trebuie amintit că, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.
17 Așa cum Curtea a statuat în repetate rânduri, în temeiul acestei dispoziții, autorii dispun de un drept cu caracter preventiv care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operei lor și comunicarea publică pe care acești utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 30, și Hotărârea din 20 aprilie 2023, Blue Air Aviation, C‑775/21 și C‑826/21, EU:C:2023:307, punctul 44, precum și jurisprudența citată).
18 Întrucât articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 nu precizează noțiunea de „comunicare publică”, trebuie să se stabilească sensul și conținutul acestei noțiuni în raport cu obiectivele urmărite de această directivă și cu contextul în care se regăsește această dispoziție (Hotărârea din 20 aprilie 2023, Blue Air Aviation, C‑775/21 și C‑826/21, EU:C:2023:307, punctul 45, precum și jurisprudența citată).
19 În ceea ce privește aceste obiective, Curtea a amintit în mod constant că noțiunea de „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, trebuie să fie înțeleasă, după cum subliniază considerentul (23) al Directivei 2001/29, în sens larg, ca incluzând orice comunicare către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării și, așadar, orice transmisie sau retransmisie, de orice natură, a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea. Astfel, din considerentele (4), (9) și (10) ale directivei menționate rezultă că aceasta are drept obiectiv principal să instituie un nivel ridicat de protecție în favoarea autorilor, permițându‑le să obțină o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, în special cu ocazia unei comunicări publice (Hotărârea din 20 aprilie 2023, Blue Air Aviation, C‑775/21 și C‑826/21, EU:C:2023:307, punctul 46, precum și jurisprudența citată).
20 În ceea ce privește contextul în care se înscrie dispoziția în cauză, reiese din considerentul (27) al Directivei 2001/29, care reia în esență declarația comună privind articolul 8 din TDA, că „[s]impla furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare în înțelesul prezentei directive” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Stim și SAMI, C‑753/18, EU:C:2020:268, punctul 33).
21 Conform unei jurisprudențe constante, noțiunea de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) menționat asociază două elemente cumulative, și anume un act de comunicare a unei opere și comunicarea publică a acesteia din urmă, și presupune o apreciere individualizată (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 37, și Hotărârea din 20 aprilie 2023, Blue Air Aviation, C‑775/21 și C‑826/21, EU:C:2023:307, punctul 47, precum și jurisprudența citată).
22 În vederea unei astfel de aprecieri, trebuie să se țină seama de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente unele în raport cu celelalte. Întrucât aceste criterii pot avea, în diferite situații concrete, o intensitate foarte variabilă, este necesar să fie aplicate atât în mod individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 35, și Hotărârea din 20 aprilie 2023, Blue Air Aviation, C‑775/21 și C‑826/21, EU:C:2023:307, punctul 48, precum și jurisprudența citată).
23 Printre aceste criterii, Curtea a subliniat rolul indispensabil al utilizatorului și caracterul deliberat al intervenției sale. Astfel, acesta efectuează un „act de comunicare” atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului său, pentru a le oferi clienților săi accesul la o operă protejată, și aceasta în special atunci când, în lipsa acestei intervenții, clienții respectivi nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 46, și Hotărârea din 20 aprilie 2023, Blue Air Aviation, C‑775/21 și C‑826/21, EU:C:2023:307, punctul 49, precum și jurisprudența citată).
24 Pe de altă parte, Curtea a decis că nu este lipsit de relevanță caracterul lucrativ al unei comunicări publice, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, chiar dacă acest caracter nu este în mod necesar o condiție indispensabilă care determină însăși existența unei asemenea comunicări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2023, Blue Air Aviation, C‑775/21 și C‑826/21, EU:C:2023:307, punctul 50, precum și jurisprudența citată).
25 În acest context, Curtea a statuat că „receptivitatea” publicului poate fi relevantă, în sensul că difuzarea de opere protejate are un caracter lucrativ atunci când utilizatorul poate obține din aceasta un beneficiu economic legat de atractivitatea și, prin urmare, de frecventarea sporită a instituției în care efectuează această difuzare, în timp ce un astfel de caracter lucrativ lipsește atunci când publicul vizat nu acordă nicio importanță unei astfel de difuzări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctele 50-52).
26 Reiese astfel din jurisprudența Curții că, în special, rolul indispensabil al utilizatorului în acordarea accesului la opere protejate clienților săi și caracterul deliberat al intervenției sale, mai ales dacă aceasta are un caracter lucrativ, permit să se distingă, în cadrul aplicării articolului 3 alineatului (1) din Directiva 2001/29, pe de o parte, „comunicarea publică”, în sensul acestei dispoziții, și, pe de altă parte, „simpla furnizare a instalațiilor”, în sensul considerentului (27) al acestei directive.
27 Având în vedere aceste principii, care rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, Curtea a statuat că nici furnizarea unui aparat de radio integrat într‑un autovehicul închiriat, care permite recepționarea, fără vreo intervenție suplimentară din partea societății de închiriere, a emisiunilor radio terestre accesibile în zona în care se află vehiculul, nici furnizarea unui echipament de sonorizare și, dacă este cazul, a unui program informatic care permite difuzarea de muzică ambientală nu constituie „acte de comunicare”. Asemenea acte constituie astfel, potrivit jurisprudenței Curții, „furnizări de instalații”, în sensul considerentului (27) al Directivei 2001/29 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Stim și SAMI, C‑753/18, EU:C:2020:268, punctul 34, precum și Hotărârea din 20 aprilie 2023, Blue Air Aviation, C‑775/21 și C‑826/21, EU:C:2023:307, punctul 69).
28 În acest sens, Curtea a arătat printre altele că, dacă simpla împrejurare că utilizarea unui echipament este necesară pentru ca publicul să poată beneficia efectiv de operă ar conduce în mod automat la calificarea intervenției autorului punerii la dispoziție a unor astfel de echipamente drept act de „comunicare publică”, orice „furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea” ar constitui un asemenea act, ceea ce considerentul (27) al Directivei 2001/29, care reia în esență declarația comună privind articolul 8 din TDA, exclude însă în mod expres (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2023, Blue Air Aviation, C‑775/21 și C‑826/21, EU:C:2023:307, punctul 68, precum și jurisprudența citată).
29 În schimb, Curtea a statuat, în privința operatorilor unui bar, ai unui hotel, ai unui centru balnear și ai unui centru de reeducare, că aceștia efectuează un act de comunicare atunci când transmit în mod deliberat opere protejate clienților lor, distribuind în mod voluntar un semnal prin intermediul unor receptoare de televiziune sau de radio pe care le‑au instalat în unitatea lor (a se vedea în special Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C‑306/05, EU:C:2006:764, punctul 46, Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C‑403/08 și C‑429/08, EU:C:2011:631, punctul 196, Hotărârea din 27 februarie 2014, OSA, C‑351/12, EU:C:2014:110, punctul 26, precum și Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctele 55 și 56).
30 În această jurisprudență, Curtea a considerat în esență că, dacă operatorul unei unități furnizează în mod voluntar clienților săi semnale și aparate de televiziune sau de radio care permit difuzarea de emisiuni codificate în aceste semnale și care sunt instalate în mai multe locuri ale acestei unități, este vorba despre acte de „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, indiferent care este tehnica de transmisie a semnalului utilizată.
31 În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că operatorul clădirii de apartamente în discuție în litigiul principal pune la dispoziția locatarilor acestor apartamente televizoare dotate cu o antenă de interior, cu privire la care s‑a stabilit că recepționează semnale și permit difuzarea de emisiuni, în special muzicale, în aceste apartamente.
32 Deși revine instanței naționale sarcina de a stabili, având în vedere considerațiile amintite la punctele 19-30 din prezenta hotărâre, dacă administratorul unei clădiri precum cel în discuție în litigiul principal efectuează un act de „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, Phonographic Performance (Ireland), C‑162/10, EU:C:2012:141, punctul 39], este de competența Curții să îi furnizeze informații utile în acest scop pentru a‑i permite să soluționeze litigiul cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2022, BV, C‑570/20, EU:C:2022:348, punctul 44).
33 În această privință, în primul rând, trebuie să se considere, astfel cum a procedat avocatul general la punctele 40 și 50 din concluzii și sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că operatorul unei clădiri de apartamente, prin echiparea acestor apartamente cu televizoare și cu antene de interior care, fără altă intervenție, recepționează semnale și permit difuzarea de emisiuni, în special muzicale, în apartamentele menționate, realizează în mod deliberat o intervenție pentru a le oferi clienților săi accesul la astfel de emisiuni, în interiorul apartamentelor închiriate și în perioada închirierii, fără să fie determinant dacă aceștia utilizează sau nu utilizează această posibilitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2017, Stichting Brein, C‑610/15, EU:C:2017:456, punctul 31 și jurisprudența citată).
34 De asemenea, intervenția acestui operator care le oferă clienților săi accesul la operele radiodifuzate trebuie considerată că reprezintă o prestare de servicii suplimentară efectuată în scopul de a obține astfel un anumit beneficiu.
35 Astfel, oferta acestui serviciu are influență asupra standardului apartamentelor în cauză și, prin urmare, asupra prețului chiriei pentru aceste apartamente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, SCF, C‑135/10, EU:C:2012:140, punctul 90 și jurisprudența citată) sau, astfel cum s‑a arătat la punctul 25 din prezenta hotărâre, cu privire la atractivitatea lor și, prin urmare, cu privire la ocuparea lor. Astfel, este necesar să se considere că oferirea unui asemenea serviciu permite să se stabilească caracterul lucrativ al comunicării, în sensul jurisprudenței citate la punctele 24 și 25 din prezenta hotărâre.
36 În vederea examinării care trebuie efectuată de instanța de trimitere, este lipsită de relevanță împrejurarea, subliniată de această instanță, că televizoarele în cauză ar fi conectate mai degrabă la o antenă „interioară” decât la o antenă „centrală”, precum cea în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Ordonanța din 18 martie 2010, Organismos Sillogikis Diacheirisis Dimiourgon Theatrikon kai Optikoakoustikon Ergon (C‑136/09, EU:C:2010:151).
37 Astfel, o asemenea distincție între antenele centrale și cele interioare nu ar fi conformă cu principiul neutralității tehnologice, în temeiul căruia legea trebuie să enunțe în mod generic drepturile și obligațiile persoanelor, pentru a nu privilegia recurgerea la o tehnologie în detrimentul alteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 martie 2022, Austro‑Mechana, C‑433/20, EU:C:2022:217, punctul 27 și jurisprudența citată).
38 În al doilea rând, pentru a intra sub incidența noțiunii „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, trebuie ca operele protejate să fie comunicate efectiv publicului. În această privință, Curtea a precizat că noțiunea de „public” vizează un număr nedeterminat de potențiali destinatari și presupune, de altfel, existența unui număr de persoane destul de mare (Hotărârea din 20 aprilie 2023, Blue Air Aviation, C‑775/21 și C‑683/21, EU:C:2023:307, punctele 51 și 52, precum și jurisprudența citată).
39 Astfel, noțiunea de „public” cuprinde un anumit prag de minimis, ceea ce exclude din această noțiune un număr prea mic de persoane vizate sau chiar un număr nesemnificativ. Pentru a stabili acest număr, trebuie să se țină seama printre altele de numărul de persoane care pot avea acces în paralel la aceeași operă, dar și de numărul celor care pot avea acces în mod succesiv la aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctele 43 și 44, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2019, Nederlands Uitgeversverbond și Groep Algemene Uitgevers, C‑263/18, EU:C:2019:1111, punctul 68, precum și jurisprudența citată).
40 În speță, instanța de trimitere nu furnizează nicio indicație cu privire la numărul de persoane care pot avea acces la opere, în paralel sau succesiv, cu excepția faptului că imobilul cuprinde 18 apartamente. Această instanță nu indică mai ales dacă apartamentele fac obiectul unor închirieri pe termen scurt, de exemplu pentru cazare turistică, ceea ce poate avea un impact asupra numărului de persoane care pot avea acces succesiv la operele în cauză.
41 Conform jurisprudenței citate la punctul 31 din prezenta hotărâre, revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă operele protejate sunt efectiv comunicate unui „public”, în sensul jurisprudenței citate la punctele 38 și 39 din această hotărâre, și, respectiv, Curții, să îi furnizeze indicații utile în această privință.
42 Așa cum a arătat domnul avocat general la punctul 36 din concluzii, în cazul în care instanța de trimitere ar constata că apartamentele din clădirea în discuție în litigiul principal fac obiectul unor închirieri pe termen scurt, de exemplu pentru cazare turistică, locatarii acestora trebuie să fie calificați drept „public”, dat fiind că aceștia constituie împreună, asemenea clienților unui hotel, un număr nedeterminat de potențiali destinatari [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, Phonographic Performance (Ireland), C‑162/10, EU:C:2012:141, punctele 41 și 42].
43 În al treilea rând, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, pentru a fi calificată drept „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, o operă protejată trebuie să fie comunicată potrivit unei modalități tehnice specifice, diferită de cele utilizate până la acel moment sau, în lipsa acesteia, unui „public nou”, altfel spus, un public care nu a fost deja luat în considerare de titularul dreptului de autor atunci când acesta a autorizat comunicarea publică inițială a operei sale (Hotărârea din 22 iunie 2021, YouTube și Cyando, C‑682/18 și C‑683/18, EU:C:2021:503, punctul 70 și jurisprudența citată).
44 Așa cum a subliniat domnul avocat general la punctul 59 din concluzii, locatarii de apartamente dintr‑un imobil care face obiectul unor închirieri pe termen scurt, de exemplu pentru cazare turistică, pot constitui un astfel de public „nou”, din moment ce aceste persoane, deși se află în interiorul zonei de acoperire a respectivei emisiuni, nu ar putea să beneficieze de opera difuzată fără intervenția operatorului acestui imobil, prin care acesta instalează în apartamente televizoare echipate cu o antenă de interior (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training (C‑117/15, EU:C:2016:379, punctele 46 și 47).
45 În schimb, așa cum a arătat avocatul general la punctul 60 din concluzii, în cazul în care instanța de trimitere ar constata că apartamentele în cauză sunt închiriate unor locatari rezidențiali, aceștia din urmă nu pot fi considerați un „public nou”, în sensul jurisprudenței citate la punctul 43 din prezenta hotărâre.
46 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea preliminară că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „comunicare publică” prevăzută în această dispoziție cuprinde punerea deliberată la dispoziție de către operatorul unei clădiri de apartamente închiriate a unor televizoare dotate cu o antenă de interior care, fără altă intervenție, recepționează semnale și permit difuzarea de emisiuni, în măsura în care locatarii acestor apartamente pot fi considerați un „public nou”.
Cu privire la cheltuielile de judecată
47 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională
trebuie interpretat în sensul că
noțiunea de „comunicare publică” prevăzută în această dispoziție cuprinde punerea deliberată la dispoziție de către operatorul unei clădiri de apartamente închiriate a unor televizoare dotate cu o antenă de interior care, fără altă intervenție, recepționează semnale și permit difuzarea de emisiuni, în măsura în care locatarii acestor apartamente pot fi considerați un „public nou”.
Semnături