HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)
5 iunie 2013(*)
„Uniune vamală – Import de concentrate de lactoglobulină provenind din Noua Zeelandă – Recuperare ulterioară a taxelor la import – Cerere de remitere a taxelor la import – Articolul 220 alineatul (2) litera (b) și articolul 236 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92”
În cauza T‑65/11,
Recombined Dairy System A/S, cu sediul în Horsens (Danemarca), reprezentată de T. Kristjánsson și de T. Gønge, avocați,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de A.‑M. Caeiros, de L. Keppenne și de B.‑R. Killmann, în calitate de agenți, asistați de P. Dyrberg, avocat,
pârâtă,
având ca obiect o cerere de anulare în parte a Deciziei C(2010) 7692 final a Comisiei din 12 noiembrie 2010 de constatare a faptului că înscrierea ulterioară în evidența contabilă a anumitor taxe la import este justificată și că remiterea acestor taxe nu este justificată (dosar REC 03/08),
TRIBUNALUL (Camera a doua),
compus din domnii N. J. Forwood, președinte, F. Dehousse (raportor) și J. Schwarcz, judecători,
grefier: doamna C. Kristensen, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 6 decembrie 2012,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
1 Reclamanta, Recombined Dairy System A/S, a importat în Uniunea Europeană concentrate de lactoglobulină (denumite în continuare „LGC”) provenind din Noua Zeelandă. Există diferite forme de LGC, caracterizate prin conținutul lor în proteine de zer.
2 În 1993 și în 1994, reclamanta a depus la autoritățile vamale daneze mai multe cereri prin care solicita informații tarifare obligatorii (denumite în continuare „ITO”) pentru zece LGC, printre care LGC 312, 392 și 472. ITO pentru aceste trei produse au fost eliberate reclamantei pe baza informațiilor primite, fără a se proceda la analiza produselor. Informațiile transmise de reclamantă și reluate în ITO făceau referire, printre altele, la un conținut de proteine de zer, calculat din substanța uscată, mai mare de 80 % și la o compoziție de 75 % de beta‑lactoglobulină și de imunoglobulină și de 25 % alte proteine de zer. LGC în discuție au fost clasificate la poziția tarifară 3504 din Nomenclatura combinată care figurează în anexa I la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun (JO L 256, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 4, p. 3), cu modificările ulterioare (denumită în continuare „nomenclatura”). Poziția tarifară 3504 din nomenclatură vizează, printre altele, „concentratele de proteine din lapte”. ITO pentru aceste trei produse erau valabile de la 13 aprilie 1994 până la 12 aprilie 2000.
3 În 1995, reclamanta a depus la autoritățile vamale daneze o cerere prin care solicita obținerea unei ITO pentru LGC 450. Aceste autorități au informat reclamanta că nu era necesară o nouă ITO întrucât LGC 450 este în mare măsură identic cu LGC 472, pentru care se eliberase deja o ITO. Reclamanta și‑a retras cererea. În consecință, ea nu a obținut o ITO pentru LGC 450.
4 Pentru alte tipuri de produse, și anume LGC 131 și 8471, reclamanta nu a depus cereri de obținere a unei ITO.
5 În urma unei analize efectuate pe un eșantion, care releva un conținut de proteine de zer inferior celui declarat inițial (și anume un conținut de proteine de zer mai mic de 80 %), autoritățile vamale daneze au procedat la o analiză a tuturor LGC importate de reclamantă. Pe această bază, ele au decis, la 27 noiembrie 2000, să clasifice LGC 131, 312, 392, 450 și 8471 la poziția tarifară 0404 din nomenclatură și să dispună înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import pentru aceste produse. Poziția tarifară menționată vizează, printre altele, „zer[ul], chiar concentrat”. De asemenea, în acea decizie ele au indicat că, dacă conținutul de proteine de zer declarat inițial de reclamantă ar fi fost corect (și anume un conținut de proteine de zer mai mare de 80 %), ar fi clasificat produsele în discuție la poziția tarifară 3502 din nomenclatură. Poziția tarifară menționată viza, printre altele, „concentratele de mai multe proteine de zer care conțin, în greutate calculată din substanța uscată, peste 80 % proteine de zer”. Astfel, ele au renunțat să clasifice produsele respective la poziția tarifară 3504 din nomenclatură.
6 Întrucât reclamanta a contestat clasificarea tarifară și metoda de analiză utilizată, autoritățile vamale daneze și‑au modificat metoda și, în final, au concluzionat că conținutul de proteine al LGC declarat inițial de reclamantă era corect (și anume un conținut de proteine de zer calculat din substanța uscată mai mare de 80 %). Ele au decis să reexamineze clasificarea tarifară efectuată și și‑au modificat decizia clasificând LGC 131, 312, 392, 450 și 8471 la poziția tarifară 3502 din nomenclatură. Această schimbare de clasificare tarifară nu a avut niciun efect asupra deciziei lor de înscriere ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import aferente produselor vizate.
7 La 13 iunie 2005, reclamanta a depus la autoritățile vamale daneze o cerere de remitere a taxelor la import întemeiată, pe de o parte, pe articolul 220 alineatul (2) litera (b) coroborat cu articolul 236 și, pe de altă parte, pe articolul 239 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58, denumit în continuare „Codul vamal”). Cererea sa privea importul de LGC, în perioada cuprinsă între 1 septembrie 1997 și 2 august 2000, pentru care fie nu se emisese niciodată ITO, fie perioada de validitate a ITO eliberate anterior expirase la momentul importului. Autoritățile vamale daneze au respins această cerere printr‑o decizie din 1 august 2005.
8 La 22 septembrie 2005, reclamanta a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Landsskatteretten (Tribunalul Fiscal Național, Danemarca).
9 La 13 septembrie 2007, Landsskatteretten a obligat autoritățile vamale daneze să transmită cererea formulată de reclamantă Comisiei Comunităților Europene, pentru ca aceasta să adopte o decizie. Landsskatteretten a considerat, printre altele, că nu se putea exclude posibilitatea ca, ținând seama de împrejurările speței, condițiile prevăzute la articolul 220 alineatul (2) litera (b) sau la articolul 239 din Codul vamal să fie îndeplinite.
10 La 6 octombrie 2008, autoritățile daneze au sesizat Comisia cu o cerere prin care i‑au solicitat să decidă, în temeiul articolului 220 alineatul (2) litera (b) din Codul vamal, dacă era justificat să nu se procedeze la înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import și, în subsidiar, dacă, în temeiul articolului 239 din Codul vamal, era justificată remiterea taxelor respective.
11 Prin Decizia C(2010) 7692 final din 12 noiembrie 2010 de constatare a faptului că înscrierea ulterioară în evidența contabilă a anumitor taxe la import este justificată și că remiterea acestor taxe nu este justificată (dosar REC 03/08) (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia a considerat, în primul rând, că era justificat, în temeiul articolului 220 alineatul (2) litera (b) din Codul vamal, să nu se procedeze la înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import pentru importurile de LGC 450 efectuate anterior datei de 13 aprilie 2000. Pentru importurile de alte produse, și anume LGC 131, 312, 392 și 8471, precum și LGC 450 importate începând cu 13 aprilie 2000, Comisia a considerat că se justifica să se procedeze la înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import. În al doilea rând, ea a estimat, în temeiul articolului 239 din Codul vamal, că remiterea taxelor la import era justificată pentru importurile de LGC 312 și 392, precum și pentru importurile de LGC 450 realizate începând cu 13 aprilie 2000. În schimb, ea a concluzionat că nu se justifica nicio remitere a taxelor la import pentru importurile de LGC 131 și 8471. În această privință, ea a indicat că nu exista nicio situație specială, în sensul articolului 239 din Codul vamal, întrucât reclamanta nu a solicitat niciodată ITO pentru aceste produse.
Procedura și concluziile părților
12 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 28 ianuarie 2011, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
13 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a doua) a decis deschiderea procedurii orale.
14 În ședința din 6 decembrie 2012 au fost ascultate pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal.
15 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea articolului 1 alineatele (2) și (4) din decizia atacată;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
16 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
17 Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, astfel cum reclamanta a confirmat în ședință, prin prezenta acțiune se solicită anularea articolului 1 alineatele (2) și (4) din decizia atacată, în măsura în care se referă la importurile de LGC 131 și 8471.
18 Reclamanta invocă două motive în susținerea acțiunii. Primul motiv, invocat cu titlu principal, se întemeiază pe încălcarea articolului 220 alineatul (2) litera (b) și a articolului 236 din Codul vamal. Al doilea motiv, invocat în subsidiar, se întemeiază pe încălcarea articolului 239 din Codul vamal.
19 Tribunalul consideră oportun să examineze mai întâi primul motiv invocat de reclamantă.
20 Reclamanta susține, în esență, că clasificarea LGC în discuție la poziția tarifară 3504 din nomenclatură constituie o eroare imputabilă autorităților vamale daneze, indiferent de împrejurarea că LGC menționate au beneficiat sau nu au beneficiat de o ITO.
21 Comisia contestă argumentele reclamantei. Ea arată în special că LGC, în general, nu sunt toate identice pe plan tarifar. De asemenea, subliniază că nu a fost eliberată nicio ITO pentru produsele în discuție în prezentul litigiu. În plus, numărul importurilor de LGC 131 și 8471 nu ar fi semnificativ. În sfârșit, nu ar fi fost prezentată nicio documentație din care să rezulte că desemnarea mărfii în declarațiile vamale ar corespunde specificațiilor din nomenclatură.
22 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că procedurile prevăzute la articolele 220 și 239 din Codul vamal urmăresc același scop, și anume limitarea plății ulterioare a taxelor la import sau la export la cazurile în care această plată este justificată și compatibilă cu un principiu fundamental, precum principiul protecției încrederii legitime. Pe de altă parte, rambursarea sau remiterea taxelor la import sau a taxelor la export, care nu poate fi acordată decât în anumite condiții și în cazuri special prevăzute, constituie o excepție de la regimul normal al importurilor și al exporturilor și, în consecință, dispozițiile care prevăd o astfel de rambursare sau o astfel de remitere sunt de strictă interpretare (a se vedea Ordonanța Curții din 1 octombrie 2009, Agrar‑Invest‑Tatschl/Comisia, C‑552/08 P, Rep., p. I‑9265, punctele 52 și 53 și jurisprudența citată).
23 În ceea ce privește articolul 220 alineatul (2) litera (b) din Codul vamal, trebuie amintit că, potrivit acestei dispoziții, autoritățile competente procedează la înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import numai dacă sunt îndeplinite trei condiții cumulative. Mai întâi, este necesar ca taxele să nu fi fost percepute ca urmare a unei erori din partea autorităților competente înseși, apoi, ca eroarea săvârșită de acestea să fi fost de asemenea natură încât să nu fi putut să fie detectată în mod rezonabil de un debitor de bună‑credință și, în sfârșit, ca acesta din urmă să fi respectat toate dispozițiile prevăzute de reglementarea în vigoare în ceea ce privește declarația sa vamală. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, debitorul are dreptul ca, în privința sa, să nu se procedeze la o înscriere ulterioară în evidența contabilă (a se vedea Hotărârea Curții din 18 octombrie 2007, Agrover, C‑173/06, Rep., p. I‑8783, punctul 30 și jurisprudența citată).
24 În ceea ce privește prima dintre aceste condiții, trebuie amintit că articolul 220 alineatul (2) litera (b) din Codul vamal are drept obiectiv protejarea încrederii legitime a debitorului în privința temeiniciei tuturor elementelor care intervin în decizia de a înscrie sau de a nu înscrie în evidența contabilă taxele vamale. Încrederea legitimă a debitorului poate să facă obiectul protecției prevăzute la acest articol numai dacă autoritățile competente „înseși” sunt cele care au creat temeiul acestei încrederi. Astfel, numai erorile imputabile unui comportament activ al autorităților competente dau naștere dreptului ca taxele vamale să nu fie înscrise ulterior în evidența contabilă (a se vedea Hotărârea Agrover, punctul 23 de mai sus, punctul 31 și jurisprudența citată).
25 Această condiție nu poate, în principiu, să fie considerată îndeplinită atunci când autoritățile competente sunt induse în eroare de declarații inexacte făcute de exportator, a căror validitate nu trebuie verificată sau apreciată de acestea. Într‑o asemenea situație, cel care suportă riscul pe care îl implică un document comercial care se dovedește fals cu ocazia unui control ulterior este debitorul (a se vedea Hotărârea Curții din 14 noiembrie 2002, Ilumitrónica, C‑251/00, Rec., p. I‑10433, punctele 43 și 44 și jurisprudența citată). În schimb, potrivit jurisprudenței, se poate considera că autoritățile competente au comis o eroare în situația în care nu au ridicat nicio obiecție cu privire la clasificarea tarifară a mărfurilor efectuată de operatorul economic în declarațiile sale vamale, în condițiile în care declarațiile respective conțineau toate datele factuale necesare aplicării reglementării în cauză, astfel încât un control pe care autoritățile competente îl pot efectua ulterior să nu poată revela un element nou. Aceasta este în special situația atunci când toate declarațiile vamale prezentate de operatorul economic au fost complete, în sensul că în acestea se menționa, printre altele, desemnarea mărfurilor potrivit specificațiilor din nomenclatură alături de poziția tarifară declarată, iar importurile în discuție au fost destul de numeroase și s‑au desfășurat într‑o perioadă relativ îndelungată fără ca poziția tarifară să fi fost contestată (a se vedea Hotărârea Curții din 1 aprilie 1993, Hewlett Packard Franța, C‑250/91, Rec., p. I‑1819, punctele 19 și 20 și jurisprudența citată).
26 În prezenta cauză, în ceea ce privește importurile de LGC 131 și 8471, în decizia atacată Comisia a considerat că autoritățile vamale daneze nu au comis nicio eroare întrucât reclamantei nu îi fusese eliberată nicio ITO pentru aceste produse [considerentul (31) al deciziei atacate]. Pe de altă parte, Comisia a concluzionat că reclamanta a acționat cu bună‑credință și a respectat toate dispozițiile în vigoare în ceea ce privește declarația vamală [considerentul (39) al deciziei atacate].
27 În primul rând, este necesar să se respingă de la bun început argumentele Comisiei, reluate în decizia atacată și reiterate în fața Tribunalului, prin care se susține, în esență, că absența eliberării unei ITO nu ar permite să se constate o eroare din partea autorităților vamale. Astfel, împrejurarea că reclamanta nu a solicitat o ITO pentru produsele respective nu semnifică, în sine, că autoritățile vamale nu au comis erori. Orice altă interpretare ar lipsi de sens articolul 220 alineatul (2) litera (b) din Codul vamal. De altfel, în jurisprudență s‑a recunoscut că autoritățile vamale ar putea să comită erori în situații în care reclamanta nu ar fi titulara sau nu ar fi solicitat eliberarea unei ITO (Hotărârea Curții din 22 octombrie 1987, Foto‑Frost, 314/85, Rec., p. 4199).
28 În al doilea rând, trebuie arătat că, astfel cum rezultă din decizia atacată, autoritățile vamale daneze au comis o eroare de clasificare tarifară cu ocazia eliberării unor ITO [considerentele (24) și (33) ale deciziei atacate].
29 În al treilea rând, Comisia arată în considerentul (45) al deciziei atacate că, începând cu luna noiembrie 1999, adică înainte de sfârșitul perioadei de import de LGC 131 și 8471 în litigiu, care se întinde de la 1 septembrie 1997 la 2 august 2000, autoritățile vamale daneze știau că poziția tarifară a produselor care beneficiaseră de o ITO era eronată, fără a revoca totuși ITO respective. Din decizia atacată rezultă de asemenea că analizele efectuate de autoritățile vamale daneze se refereau nu numai la produsele care au beneficiat de o ITO, ci și la LGC 131, care nu beneficiase de o ITO [considerentele (9) și (10) ale deciziei atacate]. În consecință, autoritățile vamale daneze știau, încă din luna noiembrie 1999, că poziția tarifară a unuia dintre cele două produse în discuție în prezentul litigiu era eronată. Cu toate acestea, ele nu au inițiat o procedură de recuperare mai devreme de 27 noiembrie 2000 [considerentul (13) al deciziei atacate]. De asemenea, ele nu au revocat, deși aveau această posibilitate, ITO în curs de validitate care expirau la 12 aprilie 2000. Pe de altă parte, este necesar să se arate că, între luna noiembrie 1999 și luna noiembrie 2000, reclamanta a importat sub poziția tarifară 3504 din nomenclatură aproximativ 240 t de LGC 131, în 13 operațiuni de import, și 40 t de LGC 8471, în două operațiuni de import, în condițiile în care autoritățile vamale daneze știau că clasificarea tarifară a LGC în sens larg și în special a LGC 131 era eronată. În sfârșit, în ceea ce privește, în mod specific, LGC 131, este necesar să se arate că, contrar celor indicate de Comisie în înscrisurile sale, importurile de către reclamantă a acestui produs erau semnificative în perioada de import în litigiu, întrucât reprezentau mai multe sute de tone și 45 de operațiuni de import. Este necesar să se adauge că părțile sunt de acord, astfel cum s‑a confirmat în ședință, cu privire la faptul că produsele în discuție, în măsura în care sunt constituite din proteine de zer, nu puteau fi clasificate la poziția tarifară 3504 din nomenclatură, astfel cum au făcut totuși autoritățile vamale în ITO. Autoritățile vamale daneze au recunoscut, de altfel, această împrejurare, întrucât, în decizia lor din 27 noiembrie 2000 de înscriere ulterioară în evidența contabilă a taxelor la import au indicat că „clasificarea la codul de mărfuri 3504 este exclusă, dat fiind că nu sunt avute în vedere proteine de lapte, ci proteine de zer”. Rezultă că, ținând seama de descrierea produselor în cauză în declarațiile de import, care vizau în mod specific o proteină de zer, și anume „lactoglobulina”, autoritățile vamale ar fi trebuit să poată să identifice eroarea de clasificare tarifară.
30 În al patrulea rând, este necesar să se arate că nici autoritățile vamale daneze, nici Comisia în decizia atacată nu au contestat caracterul complet al tuturor declarațiilor vamale prezentate de reclamantă. În special, Comisia a reținut, în decizia atacată, că „din cerere rezultă că trebuie să se considere că persoana interesată a acționat cu bună‑credință și că a respectat toate dispozițiile în vigoare în ceea ce privește declarația vamală” [considerentul (39) al deciziei atacate]. Afirmația Comisiei din înscrisurile sale potrivit căreia „desemnarea mărfurilor în declarație nu era completă” nu are astfel niciun temei în decizia atacată. De altfel, Comisia nu a putut să indice, în ședință, un temei juridic care să permită să se considere că declarațiile vamale efectuate de reclamantă nu erau complete. În plus, în ceea ce privește afirmația Comisiei potrivit căreia reclamanta nu ar fi depus nicio documentație tehnică referitoare la LGC 131 și 8471 care să permită să se determine clasificarea tarifară a acestora, trebuie amintit că LGC 131 făcea parte dintre produsele care au făcut obiectul unei analize tehnice din partea autorităților vamale în anul 1999 [considerentul (9) al deciziei atacate]. În plus, nu se contestă că LGC 131 și 8471 au fost clasificate de către autoritățile vamale daneze, după control, la aceeași poziție tarifară ca și celelalte LGC, inclusiv LGC care beneficiaseră de o ITO. În sfârșit, trebuie amintit că părțile sunt de acord cu privire la faptul că produsele în discuție, având în vedere că sunt constituite din proteine de zer, nu puteau fi clasificate la poziția tarifară 3504 din nomenclatură. În consecință, este necesar să se considere că desemnarea mărfurilor în declarațiile de import ale reclamantei, și anume „lactoglobulină”, adică o proteină de zer, era suficient de precisă pentru a permite autorităților vamale să determine, cel puțin, că produsele în discuție nu trebuiau să fie clasificate la poziția tarifară menționată.
31 În al cincilea rând, cu ocazia unei convorbiri telefonice cu reclamanta la 2 noiembrie 1995, autoritățile vamale daneze au precizat că nu era necesară obținerea unei ITO pentru un produs, în speță LGC 450, care era, potrivit cererii depuse de reclamantă, „în mare măsură identic” cu un produs care beneficia de o ITO, în speță LGC 472. Această convorbire telefonică a fost confirmată printr‑o scrisoare adresată de reclamantă autorităților vamale daneze la 3 noiembrie 1995, fără ca cuprinsul acestei scrisori să fi fost ulterior infirmat, fapt confirmat și de Comisie în considerentul (35) al deciziei atacate. Autoritățile vamale înseși, reluând prin aceasta argumentele reclamantei prezentate în fața lor, menționau existența și cuprinsul acestei convorbiri telefonice în cererea pe care au adresat‑o Comisiei. Această situație de fapt a determinat, de altfel, Comisia să concluzioneze, în același considerent al deciziei atacate, că autoritățile vamale daneze comiseseră o eroare în ceea ce privește importurile de LGC 450 anterioare datei de 13 aprilie 2000.
32 În ceea ce privește produsele în discuție în prezentul litigiu, Comisia arată în considerentul (24) al deciziei atacate că, potrivit cererii adresate de autoritățile vamale daneze, neînscrierea în evidența contrabilă și remiterea taxelor la import ar fi justificate dacă „produsele pentru care nu s‑a eliberat o ITO ar fi, din punctul de vedere al clasificării tarifare, identice cu produsele pentru care s‑a eliberat o ITO”. Această constatare de fapt nu a fost contestată de Comisie în decizia atacată.
33 În plus, trebuie să se sublinieze că, oricare ar fi poziția tarifară aleasă de autoritățile vamale daneze în deciziile lor de impunere, toate LGC în discuție au fost întotdeauna clasificate la aceeași poziție tarifară. Rezultă că, pentru autoritățile vamale daneze, LGC 131 și 8471 erau produse identice pe plan tarifar cu celelalte LGC importate, inclusiv cu cele care au beneficiat de o ITO. Această apreciere este susținută și de cererea autorităților vamale daneze adresată Comisiei în care se preciza că „toate eșantioanele aveau un conținut global de proteine de cel puțin 80 % în greutate calculată din substanța uscată” sau că produsele respective erau „constituite din concentrate de mai multe proteine de zer cu un conținut mai mare de 80 % de proteine de zer în greutate”. Această constatare de fapt este reluată și de Landsskatteretten în decizia sa din 13 septembrie 2007. Or, ținând seama de explicațiile furnizate de părți în înscrisurile lor, pentru clasificarea tarifară a produselor în cauză se face, în mod exclusiv, o distincție între produsele care au un conținut de proteine de zer mai mare de 80 % și cele care au un conținut de proteine de zer mai mic de 80 %. Rezultă că produsele în discuție, potrivit explicațiilor date de autoritățile vamale daneze, erau în mod efectiv identice din punctul de vedere al clasificării tarifare, ceea ce Comisia a recunoscut în ședință. În special, Comisia nu a putut să indice, în ședință, elemente de diferențiere pertinente între LGC în discuție care să permită să se considere că LGC respective nu constituie un singur tip de marfă în sensul reglementării vamale (Hotărârea Curții din 2 decembrie 2010, Schenker, C‑199/09, Rep., p. I‑12311, punctul 24). Pe de altă parte, Comisia nu a repus niciodată în discuție afirmația autorităților vamale daneze referitoare la identitatea din punct de vedere tarifar dintre produsele în discuție și nici nu a formulat cereri de informații suplimentare. Cu privire la acest aspect, trebuie să se arate că, potrivit articolului 871 alineatul (5) din Regulamentul (CEE) nr. 2454/93 al Comisiei din 2 iulie 1993 de stabilire a unor dispoziții de aplicare a Codului vamal (JO L 253, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 7, p. 3), în cazul în care se dovedește că informațiile comunicate de statul membru sunt insuficiente pentru a‑i permite să hotărască în deplină cunoștință de cauză cu privire la cazul care îi este prezentat, Comisia poate solicita acestui stat membru sau oricărui alt stat membru comunicarea de informații suplimentare. Rezultă din ceea ce precedă că, în speță, reclamanta putea să considere că LGC 131 și 8471, chiar dacă nu beneficiau de o ITO, trebuiau să fie clasificate la aceeași poziție tarifară ca produsele care beneficiau sau care beneficiaseră de o ITO.
34 Având în vedere toate aceste elemente, este necesar să se considere că autoritățile vamale daneze au comis o eroare, în sensul articolului 220 alineatul (2) litera (b) din Codul vamal, în ceea ce privește clasificarea tarifară a LGC 131 și 8471. Decizia atacată este, prin urmare, afectată de nelegalitate în această privință, întrucât se întemeiază pe inexistența unei asemenea erori.
35 În consecință, fără a fi necesară examinarea celui de al doilea motiv invocat de reclamantă în subsidiar, trebuie să se admită primul motiv al acțiunii și să se anuleze, prin urmare, articolul 1 alineatele (2) și (4) din decizia atacată, în măsura în care privește importurile de LGC 131 și 8471.
Cu privire la cheltuielile de judecată
36 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a doua)
declară și hotărăște:
1) Anulează articolul 1 alineatele (2) și (4) din Decizia C(2010) 7692 final a Comisiei din 12 noiembrie 2010 de constatare a faptului că înscrierea ulterioară în evidența contabilă a anumitor taxe la import este justificată și că remiterea acestor taxe nu este justificată (dosar REC 03/08), în măsura în care privește importurile de concentrate de lactoglobulină 131 și 8471.
2) Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Recombined Dairy System A/S.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 5 iunie 2013.
Semnături