HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra)
24 ianuarie 2024(*)
„Acces la documente – Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 – Document comunicat în cadrul unei proceduri EU Pilot de rambursare a TVA‑ului – Document care emană de la un stat membru – Refuzul accesului – Acord prealabil al statului membru – Excepție referitoare la protecția procedurilor judiciare – Obligația de motivare”
În cauza T‑602/22,
Veneziana Energia Risorse Idriche Territorio Ambiente Servizi SpA (Veritas), cu sediul în Veneția (Italia), reprezentată de A. Pasqualin, avocat,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de A.‑C. Simon și A. Spina, în calitate de agenți,
pârâtă,
susținută de
Republica Italiană, reprezentată de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de S. Fiorentino, avvocato dello Stato,
intervenientă,
TRIBUNALUL (Camera a patra),
compus din domnii R. da Silva Passos, președinte, și S. Gervasoni (raportor) și doamna N. Półtorak, judecători,
grefier: domnul V. Di Bucci,
având în vedere faza scrisă a procedurii,
având în vedere că niciuna dintre părți nu a formulat, în termen de trei săptămâni de la comunicarea terminării procedurii scrise, o cerere de organizare a unei ședințe și întrucât a decis, în temeiul articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii,
având în vedere Ordonanța din 20 septembrie 2023 prin care Comisia a fost obligată să prezinte documentul la care refuzase accesul reclamantei și prezentarea acestui document de către Comisie la 26 septembrie 2023,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamanta, Veneziana Energia Risorse Idriche Territorio Ambiente Servizi SpA (Veritas), solicită anularea Deciziei C(2022) 5221 final a Comisiei din 15 iulie 2022 prin care s‑a refuzat să i se comunice scrisoarea autorităților italiene din 17 octombrie 2019 trimisă în procedura EU Pilot 9456/19/TAXUD privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată (TVA) percepute fără a fi datorată pentru taxa italiană pentru sănătatea mediului înconjurător [„tariffa di igiene ambientale”, instituită prin articolul 49 din decreto legislativo n. 22 (Decretul legislativ nr. 22) din 5 februarie 1997, denumită în continuare „taxa TIAI”].
Cadrul juridic
2 Articolul 4 din Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2021, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76) prevede la alineatele (2), (4) și (5):
„(2) Instituțiile resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului ar putea aduce atingere protecției:
[…]
– procedurilor judiciare și consultanței juridice;
[…]
cu excepția cazului în care un interes public superior justifică divulgarea conținutului documentului în cauză.
[…]
(4) În cazul documentelor terților, instituția consultă terții pentru a stabili dacă se poate aplica o excepție prevăzută la alineatul (1) sau (2), cu excepția cazului în care există certitudinea că documentul trebuie sau nu trebuie divulgat.
(5) Un stat membru poate solicita unei instituții să nu divulge conținutul unui document emis de acesta fără acordul său prealabil.”
Istoricul litigiului
3 Procedura EU Pilot este o procedură de cooperare între Comisia Europeană și statele membre care urmărește să permită Comisiei să își formeze o opinie cu privire la faptul dacă, într‑o anumită chestiune, dreptul Uniunii Europene este respectat și aplicat în mod corect în statele membre. Acest tip de procedură, care s‑a substituit începând din anul 2008 etapei informale a fazei precontencioase a procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, urmărește să soluționeze în mod eficient eventuale încălcări ale dreptului Uniunii, evitând, în măsura posibilului, inițierea unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, dar putând conduce în același timp la inițierea unei astfel de proceduri (a se vedea Hotărârea din 9 octombrie 2018, Pint/Comisia, T‑634/17, nepublicată, EU:T:2018:662, punctul 31 și jurisprudența citată).
4 În cadrul procedurii EU Pilot 9456/19/TAXUD inițiate în speță în special în urma plângerii reclamantei (denumită în continuare „procedura EU Pilot”), Comisia a solicitat autorităților italiene clarificări cu privire la modalitățile de rambursare a TVA‑ului perceput fără a fi datorat pentru taxa TIAI.
5 Prin scrisoarea din 2 august 2021, Comisia a informat reclamanta că a primit răspunsul autorităților italiene și a decis să nu inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor pentru nerespectarea dreptului Uniunii de către aceste autorități.
6 La 21 octombrie 2021, reclamanta a solicitat Comisiei o copie a răspunsului autorităților italiene rezumat în scrisoarea din 2 august 2021.
7 Comisia a răspuns prin scrisoarea din 15 noiembrie 2021 (denumită în continuare „răspunsul inițial”), mai întâi identificând documentul solicitat ca fiind scrisoarea autorităților italiene din 17 octombrie 2019 trimisă în cadrul procedurii EU Pilot, iar ulterior refuzând accesul la această scrisoare pentru motivul că divulgarea sa ar aduce atingere protecției procedurilor judiciare în curs în Italia, în temeiul articolului 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.
8 Reclamanta a adresat Comisiei o cerere de confirmare la 30 noiembrie 2021, prin care solicita ca aceasta să își revizuiască poziția.
9 Comisia a confirmat la 15 iulie 2022 refuzul de a acorda accesul la scrisoarea autorităților italiene din 17 octombrie 2019 ca urmare a opoziției acestora din urmă față de divulgarea scrisorii menționate în temeiul articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001, pe baza excepției de la dreptul de acces prevăzute la articolul 4 alineatul (2) a doua liniuță din același regulament (denumită în continuare „decizia atacată”).
Concluziile părților
10 Reclamanta solicită Tribunalului:
– cu titlu de măsură de cercetare judecătorească, obligarea Comisiei să prezinte scrisoarea autorităților italiene din 17 octombrie 2019;
– tot cu titlu de măsură de cercetare judecătorească, obligarea Comisiei să prezinte răspunsul autorităților menționate la consultarea lor prealabil adoptării deciziei atacate;
– dispunerea oricărei alte măsuri de cercetare judecătorească considerate utile;
– anularea deciziei atacate;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
11 În urma comunicării de către Comisie, în anexă la memoriul în apărare, a corespondenței sale cu autoritățile italiene ulterioare răspunsului inițial și cererii de confirmare a reclamantei, aceasta din urmă și‑a limitat cererea de prezentare a răspunsului autorităților italiene la scrisoarea anterioară cererii de confirmare menționate (a se vedea punctul 10 a doua liniuță de mai sus).
12 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
13 Republica Italiană solicită respingerea acțiunii.
În drept
14 Reclamanta invocă două motive în susținerea acțiunii. Primul este întemeiat în esență pe încălcarea articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 și a obligației de motivare. Al doilea este întemeiat în esență pe încălcarea articolului 4 alineatul (2) a doua liniuță din regulamentul menționat coroborat cu alineatul (5) al aceluiași articol, a obligației de examinare diligentă și a obligației de motivare.
Cu privire la primul motiv, întemeiat în esență pe încălcarea articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 și a obligației de motivare
15 Reclamanta susține în primul rând că, având în vedere contradicția dintre răspunsul inițial, pe de o parte, care nu face nicio referire la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 și la opoziția autorităților italiene permisă de această dispoziție, și decizia atacată, pe de altă parte, care menționează dispoziția respectivă, precum și această opoziție, ea nu este în măsură să determine ce procedură a fost aplicată și dacă aceasta a fost aplicată în mod întemeiat. Ea precizează în replică faptul că reproșează Comisiei nu o diferență între răspunsul inițial și decizia atacată, ci o inexactitate a deciziei atacate, întrucât în aceasta s‑ar fi indicat în mod eronat că răspunsul inițial se întemeia pe dispozițiile coroborate ale articolului 4 alineatele (4) și (5) din Regulamentul nr. 1049/2001.
16 Reclamanta deduce de aici, în al doilea rând, că, în măsura în care din procedura în fața Comisiei nu ar rezulta o manifestare anterioară de voință a autorităților italiene, ar fi necesară o evaluare exhaustivă a cererii de acces, spre deosebire de ipoteza opoziției efective a unui stat membru, în care jurisprudența ar fi admis o examinare la prima vedere a opoziției Comisiei. Or, în speță, Comisia nu ar fi efectuat examinarea aprofundată necesară și nu ar fi procedat la aprecierea autonomă cerută în lipsa exercitării de către autoritățile italiene a posibilității prevăzute la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001.
17 Trebuie arătat, în primul rând, în ceea ce privește afirmația referitoare la încălcarea obligației de motivare, că reclamanta se limitează în realitate să conteste temeinicia faptului că Comisia s‑a bazat pe articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001.
18 Într‑adevăr, obligația de motivare constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a actului în litigiu (Hotărârea din 22 martie 2001, Franța/Comisia, C‑17/99, EU:C:2001:178, punctul 35, și Hotărârea din 15 septembrie 2016, Philip Morris/Comisia, T‑796/14, EU:T:2016:483, punctul 28). Un act insuficient motivat, în sensul obligației de motivare formală, este acela care nu permite să se înțeleagă de ce, pe ce temei sau pentru ce motiv a fost adoptat, în condițiile în care motivele unui act, care sunt raționamentele și justificările sale, pot fi suficient de cunoscute și de comprehensibile, dar insuficiente pentru a‑l justifica în mod legal întrucât nu sunt susținute, pertinente sau conforme cu dispozițiile aplicabile.
19 Or, în speță, reclamanta și‑a clarificat argumentația în replică, precizând că nu reproșa Comisiei o diferență între răspunsul inițial și decizia atacată care o împiedica să cunoască, să înțeleagă și, așadar, să conteste motivele acestei decizii, ceea ce ar fi corespuns unei contestații de formă, ci critica întemeierea eronată pe articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 în lipsa unei opoziții efective față de divulgare a autorităților italiene, în special înainte de răspunsul inițial (a se vedea punctul 15 de mai sus). Astfel, reclamanta contestă neconformitatea deciziei atacate cu dispozițiile aplicabile.
20 În orice caz, se poate considera în speță că decizia atacată, în măsura în care menționează articolul 4 alineatele (4) și (5) din Regulamentul nr. 1049/2001, permite reclamantei să cunoască motivele acesteia, iar Tribunalului să controleze legalitatea lor, așa cum impune jurisprudența referitoare la respectarea obligației de motivare (a se vedea Hotărârea din 24 mai 2011, NLG/Comisia, T‑109/05 și T‑444/05, EU:T:2011:235, punctul 81 și jurisprudența citată). Astfel, din decizia atacată reiese fără ambiguitate că autoritățile italiene au fost consultate în temeiul articolului 4 alineatul (4) din regulamentul menționat și că ele și‑au exprimat opoziția față de divulgarea scrisorii lor din 17 octombrie 2019 pe baza articolului 4 alineatul (5) din același regulament. În special, Comisia arată în aceasta, în partea introductivă (punctul 1), că a adoptat un răspuns inițial de refuz al divulgării în urma consultării autorităților italiene, în temeiul articolului 4 alineatele (4) și (5) din acest regulament, și consacră o parte din decizia atacată (punctul 2.1) expunerii de motive a opoziției autorităților italiene.
21 Este adevărat că articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 nu a fost menționat în răspunsul inițial. Totuși, această împrejurare nu permite să se considere că decizia atacată ar fi insuficient motivată. Astfel, pe de o parte, chiar fără a cita această dispoziție, răspunsul inițial indică în mod clar opoziția autorităților italiene față de divulgarea scrisorii lor din 17 octombrie 2019. Pe de altă parte, problema dacă motivarea unui act respectă cerințele impuse de articolul 296 TFUE trebuie, desigur, să fie apreciată în raport cu contextul său, dar mai ales prin prisma modului său de redactare, clar în speță (a se vedea punctul 20 de mai sus), precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, EU:C:1998:154, punctul 63, și Hotărârea din 15 septembrie 2016, Philip Morris/Comisia, T‑796/14, EU:T:2016:483, punctul 29). Or, în speță, după cum subliniază Comisia și Republica Italiană, articolele 7 și 8 din regulamentul menționat prevăd o procedură în două etape, care permite instituției în cauză să soluționeze cu mai multă promptitudine cererile inițiale, înainte de a adopta, dacă este cazul, în situația unei cereri de confirmare, o poziție detaliată și astfel mai completă de refuz al cererii amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C‑362/08 P, EU:C:2010:40, punctul 54, și Hotărârea din 11 decembrie 2018, Arca Capital Bohemia/Comisia, T‑440/17, EU:T:2018:898, punctul 18). Prin urmare, nu se poate deduce din lipsa menționării articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 în răspunsul inițial că există o îndoială cu privire la faptul că decizia atacată a fost întemeiată în mod efectiv pe această dispoziție care este citată în acesta.
22 O asemenea îndoială este cu atât mai puțin permisă cu cât din înscrisurile reclamantei reiese că motivarea deciziei atacate i‑a permis să înțeleagă că aceasta din urmă era întemeiată pe articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001, din moment ce ea contestă, pe de altă parte, faptul că aceasta a fost întemeiată pe respectiva dispoziție în speță, pentru motivul că autoritățile italiene nu ar fi exercitat posibilitatea prevăzută de dispoziția amintită.
23 Mai precis, în ceea ce privește, în al doilea rând, faptul pretins nelegal că decizia atacată a fost întemeiată pe articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001, s‑a statuat că nici din această dispoziție, nici din jurisprudență nu rezultă că, pentru a putea formula o opoziție, este necesar ca statul membru autor al documentului în cauză să facă în prealabil o cerere formală specifică instituției vizate și nu se impune nici ca statul membru să invoce în mod explicit dispoziția menționată. Nimic nu indică în textul acesteia din urmă, care este o dispoziție cu caracter procedural consacrată procesului de adoptare a unei decizii a Uniunii (Hotărârea din 18 decembrie 2007, Suedia/Comisia, C‑64/05 P, EU:C:2007:802, punctele 78 și 81, și Hotărârea din 21 iunie 2012, IFAW Internationaler Tierschutz‑Fonds/Comisia, C‑135/11 P, EU:C:2012:376, punctul 53), că statul membru trebuie să prezinte o cerere formală, în lipsa căreia opoziția exprimată de acesta nu poate fi luată în considerare pentru adoptarea deciziei respective (Hotărârea din 8 februarie 2018, POA/Comisia, T‑74/16, nepublicată, EU:T:2018:75, punctele 32-34). Astfel, contrar celor pretinse de reclamantă, statul membru nu este obligat să procedeze în două etape pentru a se opune divulgării unuia dintre documentele sale, mai întâi solicitând Comisiei să nu divulge documentul în cauză fără acordul său prealabil și ulterior refuzând să dea acest acord.
24 Rezultă de asemenea că, contrar celor susținute de reclamantă, faptul că statul membru în cauză este consultat în temeiul articolului 4 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1049/2001 nu exclude aplicarea subsecventă a articolului 4 alineatul (5) din același regulament. Aceste două dispoziții nu au fost preconizate ca excluzându‑se una pe alta, ci mai degrabă, astfel cum reiese din lucrările pregătitoare ale regulamentului menționat (a se vedea Propunerea modificată de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei, JO 2001, 240 E, p. 165, punctul 2.4), ca o dispoziție referitoare la terți în general [alineatul (4)] și ca o dispoziție care se aplică terților specifici care sunt statele membre și care reia Declarația nr. 35 anexată la Tratatul de la Amsterdam [alineatul (5)] (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2018, Malta/Comisia, T‑653/16, EU:T:2018:241, punctele 98 și 99, și Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza Suedia/Comisia, C‑64/05 P, EU:C:2007:433, punctul 48).
25 În plus, în scopul garantării unei aplicări efective a articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001, în special acordând statului membru vizat posibilitatea de a i se solicita acordul prealabil pentru divulgarea unui document al cărui autor este, mai trebuie ca acesta să fie informat cu privire la existența unei cereri de acces la respectivul document, aspect ce reprezintă tocmai obiectul consultării prevăzute la articolul 4 alineatul (4) din același regulament.
26 Astfel, în speță se poate considera că obiecțiile exprimate de autoritățile italiene față de divulgarea scrisorii lor din 17 octombrie 2019, în urma consultării acestora, și care reies din e‑mailurile trimise Comisiei la 31 martie, 5 aprilie și 6 mai 2022 reflectă refuzul acestor autorități de a divulga scrisoarea menționată fără acordul lor prealabil, precum și dezacordul lor ulterior față de această divulgare în temeiul articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001. Mai precis, autoritățile amintite au indicat la 31 martie 2022 că, în așteptarea obținerii elementelor necesare, nu puteau autoriza accesul la această scrisoare. La 5 aprilie 2022, ele au confirmat refuzul accesului și, la 6 mai 2022, au furnizat precizări referitoare la acest refuz. Rezultă de aici manifestarea efectivă a voinței autorităților italiene, în speță anterioară deciziei atacate, de a se opune divulgării, ceea ce este suficient, în lipsa unei cerințe temporale specifice stabilite la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001, alta decât cea a unui acord „prealabil” divulgării.
27 Prin urmare, nu este relevant că Comisia nu a dovedit, după cum afirmă în decizia atacată, fără ca acest lucru să fie confirmat de Republica Italiană în memoriul său în intervenție, că autoritățile italiene și‑ar fi exprimat opoziția înainte chiar de trimiterea răspunsului inițial.
28 Rezultă că Comisia s‑a întemeiat în mod corect pe articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 și că, în conformitate cu controlul implicat de această dispoziție al motivelor de nedivulgare invocate de statul membru (a se vedea punctul 40 de mai jos), nu era de competența acesteia să efectueze o apreciere exhaustivă a motivelor deciziei de opoziție a autorităților italiene.
29 În consecință, primul motiv trebuie respins, fără a fi necesar să se solicite Comisiei să prezinte corespondența sa cu autoritățile italiene prealabilă trimiterii răspunsului inițial.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat în esență pe încălcarea articolului 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 coroborat cu alineatul (5) al aceluiași articol, a obligației de examinare diligentă și a obligației de motivare
30 Reclamanta reproșează Comisiei că și‑a încălcat obligația, care s‑ar menține chiar și în ipoteza unei evaluări la prima vedere a opoziției față de divulgare, de a verifica și de a explica în ce mod accesul la documentul solicitat ar putea aduce atingere în mod concret și efectiv interesului protejat, în speță cel întemeiat pe protecția procedurilor judiciare în temeiul articolului 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001. Ea se bazează în această privință pe necesara interpretare strictă a excepțiilor de la dreptul de acces public la documente, precum și pe termenii ipotetici utilizați în decizia atacată, pe menționarea unei singure proceduri judiciare naționale în curs, de altfel neprecizată, și pe lipsa unei explicații referitoare la atingerea adusă egalității armelor în fața instanței față de aceasta, solicitanta accesului în speță. Ea subliniază în observațiile sale cu privire la memoriul în intervenție caracterul insuficient al motivului întemeiat pe natura deosebit de plauzibilă a unei trimiteri preliminare în procedurile judiciare naționale în cauză, care fusese invocat de autoritățile italiene pentru a justifica refuzul accesului. În plus, motivele furnizate în decizia atacată ar fi insuficiente, vagi și lipsite de orice conținut.
31 Reclamanta subliniază în replică, întemeindu‑se pe jurisprudență, necesitatea unei legături efective între accesul solicitat și ruperea echilibrului procedural în cadrul unui litigiu clar determinat, în timp ce în speță singura procedură la care ea era parte ar fi fost definitiv încheiată înainte de adoptarea deciziei atacate. Pe de altă parte, reclamanta arată că, contrar celor pretinse de Comisie în cadrul prezentei proceduri, aceasta a avertizat autoritățile italiene cu privire la necesitatea de a explica în ce mod divulgarea documentului solicitat ar aduce atingere concret și efectiv interesului protejat în cauză, cu atât mai mult cu cât, potrivit propriei aprecieri, documentul respectiv putea fi divulgat. Ea adaugă că, în orice caz, Comisia nu și‑a îndeplinit obligația de a examina dacă statul membru își motivase în mod corespunzător poziția, asigurându‑se cu privire la existența unei asemenea motivări și menționând acest aspect în decizia atacată.
32 Trebuie amintit că Regulamentul nr. 1049/2001 urmărește, astfel cum se indică în considerentul (4) și la articolul 1 din acesta, să confere publicului un drept de acces la documentele instituțiilor cât mai larg posibil (Hotărârea din 1 iulie 2008, Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P și C‑52/05 P, EU:C:2008:374, punctul 33, și Hotărârea din 25 septembrie 2014, Spirlea/Comisia, T‑669/11, EU:T:2014:814, punctul 40). În temeiul articolului 2 alineatul (3) din regulamentul menționat, acest drept privește nu numai documentele întocmite de o instituție, ci și cele primite de aceasta de la terți, printre care figurează statele membre, după cum se precizează în mod expres la articolul 3 litera (b) din același regulament.
33 Acest drept de acces este însă condiționat de anumite limite întemeiate pe considerente de interes public sau privat (Hotărârea din 1 februarie 2007, Sison/Consiliul, C‑266/05 P, EU:C:2007:75, punctul 62, și Hotărârea din 25 septembrie 2014, Spirlea/Comisia, T‑669/11, EU:T:2014:814, punctul 41). Mai exact, articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 enunță că un stat membru poate solicita unei instituții să nu divulge conținutul unui document emis de acesta fără acordul său prealabil.
34 În speță, așa cum reiese din examinarea primului motiv, Republica Italiană a utilizat posibilitatea care îi era oferită de articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 și a solicitat Comisiei să nu divulge scrisoarea autorităților italiene din 17 octombrie 2019.
35 Exercitarea posibilității pe care articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 o conferă statului membru în discuție este limitată de excepțiile materiale enumerate la alineatele (1)-(3) ale aceluiași articol, respectivului stat membru recunoscându‑i‑se în această privință doar o posibilitate de participare la decizia instituției. Acordul prealabil al statului membru în cauză, la care se referă acest articol 4 alineatul (5), se aseamănă astfel nu unui drept de veto discreționar, ci unei forme de aviz conform privind inexistența unor motive de exceptare întemeiate pe alineatele (1)-(3) ale aceluiași articol. Procesul decizional instituit în acest mod prin articolul 4 alineatul (5) menționat impune, așadar, ca instituția și statul membru în cauză să respecte excepțiile materiale prevăzute la alineatele (1)‑(3) amintite (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2012, IFAW Internationaler Tierschutz‑Fonds/Comisia, C‑135/11 P, EU:C:2012:376, punctul 58 și jurisprudența citată).
36 În condițiile în care punerea în aplicare a normelor de drept al Uniunii este astfel încredințată în comun instituției și statului membru care a utilizat posibilitatea oferită de articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 și în care, așadar, o asemenea punere în aplicare depinde de dialogul care trebuie să aibă loc între acestea, ele sunt obligate, conform obligației de cooperare loială prevăzută la articolul 4 alineatul (3) TUE, să acționeze și să coopereze așa încât normele menționate să poată fi aplicate efectiv (Hotărârea din 18 decembrie 2007, Suedia/Comisia, C‑64/05 P, EU:C:2007:802, punctul 85).
37 Cu toate acestea, intervenția statului membru în cauză nu afectează, în privința solicitantului, caracterul de act al Uniunii al deciziei pe care i‑o adresează ulterior instituția ca răspuns la cererea de acces cu care a sesizat‑o și care privește un document deținut de aceasta din urmă (Hotărârea din 18 decembrie 2007, Suedia/Comisia, C‑64/05 P, EU:C:2007:802, punctul 94, și Hotărârea din 21 iunie 2012, IFAW Internationaler Tierschutz‑Fonds/Comisia, C‑135/11 P, EU:C:2012:376, punctul 60).
38 Din jurisprudența prezentată la punctele 32-37 de mai sus rezultă, în primul rând, că statul membru respectiv care, la finalul dialogului avut cu instituția, s‑ar opune divulgării documentului în discuție este obligat să motiveze această opoziție în raport cu excepțiile enumerate la articolul 4 alineatele (1)-(3) din Regulamentul nr. 1049/2001. Într‑adevăr, instituția nu poate să accepte opoziția unui stat membru față de divulgarea unui document care emană de la acesta dacă respectiva opoziție este lipsită de orice motivare sau dacă motivarea prezentată nu se întemeiază pe excepțiile menționate. În cazul în care, fără a ține seama de invitația expresă în acest sens adresată de instituție statului membru vizat, acesta din urmă continuă să nu îi furnizeze o asemenea motivare, instituția respectivă trebuie să acorde accesul la documentul solicitat dacă, în ceea ce o privește, consideră că niciuna dintre excepțiile amintite nu se aplică (Hotărârea din 18 decembrie 2007, Suedia/Comisia, C‑64/05 P, EU:C:2007:802, punctele 87 și 88).
39 În plus, după cum reiese în special din articolele 7 și 8 din Regulamentul nr. 1049/2001, instituția este ea însăși obligată să motiveze decizia de respingere a unei cereri de acces la un document. O astfel de obligație presupune ca instituția să menționeze în decizia sa nu numai opoziția manifestată de statul membru respectiv față de divulgarea documentului solicitat, ci și motivele invocate de acest stat membru pentru a demonstra aplicarea uneia dintre excepțiile de la dreptul de acces prevăzute la articolul 4 alineatele (1)-(3) din același regulament. Asemenea indicații sunt, într‑adevăr, de natură să permită solicitantului să înțeleagă originea și motivele refuzului, iar instanței competente să exercite, dacă este cazul, controlul care îi este încredințat (Hotărârea din 18 decembrie 2007, Suedia/Comisia, C‑64/05 P, EU:C:2007:802, punctul 89).
40 Rezultă, în al doilea rând, că nu revine instituției sarcina de a efectua, în legătură cu documentul a cărui divulgare este refuzată, o apreciere exhaustivă a motivelor de opoziție invocate de statul membru în temeiul excepțiilor prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 (Hotărârea din 21 iunie 2012, IFAW Internationaler Tierschutz‑Fonds/Comisia, C‑135/11 P, EU:C:2012:376, punctul 65, și Hotărârea din 5 aprilie 2017, Franța/Comisia, T‑344/15, EU:T:2017:250, punctul 45). Astfel, obligația de examinare concretă și individuală care decurge din principiul transparenței nu este aplicabilă atunci când cererea de acces privește un document care provine de la un stat membru în temeiul articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1049/2001 (Hotărârea din 25 septembrie 2014, Spirlea/Comisia, T‑669/11, EU:T:2014:814, punctul 81, și Hotărârea din 8 februarie 2018, POA/Comisia, T‑74/16, nepublicată, EU:T:2018:75, punctul 61). Într‑adevăr, a impune o asemenea apreciere exhaustivă ar putea avea ca rezultat ca, odată aceasta efectuată, instituția sesizată să poată proceda, în mod greșit, la comunicarea către solicitant a documentului în cauză în pofida opoziției, motivată corespunzător, a statului membru care a emis respectivul document (Hotărârea din 21 iunie 2012, IFAW Internationaler Tierschutz‑Fonds/Comisia, C‑135/11 P, EU:C:2012:376, punctul 64).
41 În schimb, obligația de examinare diligentă a instituției trebuie să o determine să verifice dacă explicațiile date de statul membru pentru a se opune divulgării documentelor sale i se par prima facie întemeiate. Instituției îi revine sarcina de a verifica dacă, ținând seama de circumstanțele speței și de normele de drept aplicabile, motivele prezentate de statul membru în susținerea opoziției sale erau de natură să justifice la prima vedere un astfel de refuz și, în consecință, dacă aceste motive permiteau instituției menționate să își asume răspunderea pe care i‑o conferă articolul 8 din Regulamentul nr. 1049/2001. Este vorba despre a evita adoptarea de către instituție a unei decizii pe care consideră că nu o poate apăra, deși este autoare a deciziei respective și, așadar, răspunzătoare de legalitatea acesteia (a se vedea Hotărârea din 6 februarie 2020, Compañía de Tranvías de la Coruña/Comisia, T‑485/18, EU:T:2020:35, punctul 70 și jurisprudența citată).
42 Prin intermediul prezentului motiv, reclamanta contestă tocmai respectarea atât a obligației de motivare (prima critică), cât și a obligației de examinare diligentă (a doua critică) și rezultatul acestei examinări (a treia critică).
43 În ceea ce privește, în primul rând, respectarea în speță a obligației de motivare, trebuie arătat că, la punctul 2.1 din decizia atacată, Comisia a indicat că autoritățile italiene, invocând articolul 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, își întemeiaseră refuzul divulgării pe atingerea adusă integrității procedurilor judiciare pendinte referitoare la rambursarea TVA‑ului, ale căror referințe le‑au comunicat, și pe atingerea adusă egalității armelor în cazul accesului celeilalte părți la procedurile menționate la scrisoarea lor din 17 octombrie 2019, care fusese comunicată cu titlu confidențial autorităților Uniunii în cadrul procedurii EU Pilot referitoare la rambursarea TVA‑ului perceput fără a fi datorat pentru taxa TIAI. Ea a menționat de asemenea eventualele trimiteri preliminare la Curte evocate de autoritățile italiene, întemeindu‑se pe faptul că TVA‑ul care face obiectul procedurilor naționale în cauză era supus unor norme europene armonizate.
44 Se poate deduce de aici că Comisia s‑a asigurat de existența motivării opoziției autorităților italiene și a menționat motivele invocate în această privință în decizia atacată. Astfel, ea a permis reclamantei să înțeleagă motivele refuzului divulgării scrisorii din 17 octombrie 2019 a autorităților amintite.
45 Prin urmare, prima critică, întemeiată pe încălcarea obligației de motivare, trebuie respinsă.
46 În ceea ce privește, în al doilea rând, respectarea de către Comisie a obligației sale de examinare diligentă a refuzului divulgării al autorităților italiene, trebuie să se constate că la punctul 2.2 din decizia atacată, intitulat „Evaluarea prima facie a Comisiei”, după ce a amintit dispozițiile aplicabile, în special articolul 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, precum și jurisprudența corespunzătoare, Comisia a amintit că autoritățile menționate subliniaseră că scrisoarea lor din 17 octombrie 2019 conținea poziția acestora cu privire la problema rambursării TVA‑ului perceput fără a fi datorat pentru taxa TIAI, că respectiva problemă era în discuție în cauze pendinte în fața instanțelor italiene, ale căror referințe au fost furnizate, și că exista o mare probabilitate de trimiteri preliminare în fața Curții. În continuare, Comisia a estimat că divulgarea scrisorii respective ar plasa aceste autorități într‑o situație de dezavantaj net în raport cu celelalte părți, întrucât acestea ar cunoaște în avans poziția autorităților în cauză și și‑ar putea ajusta și detalia argumentele, ceea ce ar determina un avantaj sistematic în favoarea lor. Comisia a concluzionat că exista un risc real, iar nu ipotetic, de a pune în pericol și de a compromite grav procedurile judiciare în curs în Italia în temeiul articolului 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001.
47 O asemenea analiză corespunde evaluării prima facie impuse de jurisprudența citată la punctele 40 și 41 de mai sus.
48 Astfel, doar Comisiei îi revine sarcina să verifice dacă elementele furnizate de autoritățile italiene fac plauzibilă atingerea adusă protecției procedurilor judiciare în sensul articolului 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001. Un atare control al plauzibilității implică prin natura sa utilizarea unor termeni care nu sunt în mod clar afirmativi, ceea ce, în consecință, nu poate fi reproșat Comisiei.
49 În schimb, nu este în sarcina Comisiei să se asigure de atingerea concretă și efectivă adusă protecției procedurilor judiciare în Italia. În această privință, contrar celor pretinse de reclamantă, amintind autorităților italiene necesitatea de a explica în ce mod divulgarea documentului solicitat ar aduce atingere concret și efectiv interesului protejat în cauză, Comisia s‑a limitat să le amintească acestor autorități obligația de a efectua un astfel de control și nu a apreciat că trebuie ca ea însăși să efectueze acest control.
50 În sfârșit, faptul că Comisia a indicat autorităților italiene, după cererea de confirmare, că aprecia că scrisoarea acestora din 17 octombrie 2019 putea fi divulgată atestă de asemenea examinarea diligentă efectuată în speță, din moment ce această indicație era însoțită de o cerere de explicații suplimentare și de amintirea criteriilor jurisprudențiale care permit protecția interesului în cauză, în conformitate cu jurisprudența precizată la punctul 41 de mai sus și cu dialogul care trebuie să aibă loc între Comisie și statul membru în cauză în temeiul obligației de cooperare loială (a se vedea punctul 36 de mai sus).
51 Rezultă că a doua critică, întemeiată pe nerespectarea de către Comisie a obligației sale de examinare diligentă a opoziției autorităților italiene, trebuie de asemenea respinsă.
52 În ceea ce privește, în al treilea rând, temeinicia refuzului divulgării scrisorii autorităților italiene din 17 octombrie 2019 pentru protecția procedurilor judiciare în baza articolului 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, trebuie amintit cu titlu introductiv că, atunci când un stat membru invocă articolul 4 alineatul (5) din regulamentul menționat și avansează motivele de refuz enumerate la alineatele (1)-(3) ale aceluiași articol, este de competența instanței Uniunii să verifice, la cererea persoanei interesate căreia instituția solicitată a refuzat să îi acorde accesul și pentru protecția jurisdicțională a acesteia, dacă acest refuz a putut să fie întemeiat în mod valabil pe excepțiile menționate, iar aceasta indiferent dacă respectivul refuz este rezultatul aprecierii acestora de către instituția însăși sau de către statul membru în cauză (Hotărârea din 21 iunie 2012, IFAW Internationaler Tierschutz‑Fonds/Comisia, C‑135/11 P, EU:C:2012:376, punctul 72, și Hotărârea din 24 mai 2011, Batchelor/Comisia, T‑250/08, EU:T:2011:236, punctul 67). Atunci când accesul este refuzat în temeiul articolului 4 alineatul (5) din regulamentul în cauză, instanța Uniunii exercită, așadar, un control complet al deciziei de refuz a Comisiei care se bazează pe aprecierea materială de către statul membru vizat a aplicabilității excepțiilor prevăzute la articolul 4 alineatele (1)-(3) din acest regulament, chiar dacă Comisia a refuzat accesul la un document care emană de la un stat membru după ce a constatat, pe baza unui control prima facie, că, în opinia sa, motivele opoziției prezentate de acest stat membru nu erau invocate în mod vădit inadecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2012, IFAW Internationaler Tierschutz‑Fonds/Comisia, C‑135/11 P, EU:C:2012:376, punctele 70-72).
53 Trebuie de asemenea amintit că, în temeiul articolului 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, instituțiile resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului ar putea aduce atingere protecției procedurilor judiciare, cu excepția cazului în care un interes public superior justifică divulgarea conținutului documentului în cauză.
54 Protecția procedurilor judiciare implică printre altele asigurarea atât a respectării principiului egalității armelor, cât și a bunei administrări a justiției și a integrității procedurii judiciare (Hotărârea din 6 februarie 2020, Compañía de Tranvías de la Coruña/Comisia, T‑485/18, EU:T:2020:35, punctul 38).
55 Pe de o parte, în ceea ce privește respectarea principiului egalității armelor, trebuie să se observe că, în cazul în care conținutul documentelor care prezintă poziția unei instituții sau a unui stat membru într‑un litigiu ar trebui să facă obiectul unei dezbateri publice, criticile formulate împotriva acestora ar risca să influențeze în mod nejustificat poziția pe care o apără instituția sau statul membru în fața instanțelor în cauză. În plus, accesul unei alte părți la documentele aferente poziției unei instituții sau a unui stat membru în cadrul unei proceduri judiciare în curs ar putea altera echilibrul indispensabil între părțile unui litigiu – echilibru care stă la baza principiului egalității armelor – în măsura în care numai instituția sau statul membru vizate prin cererea de acces la documente, iar nu toate părțile la procedură, ar fi supuse obligației de divulgare. Respectarea principiului egalității armelor este totuși indispensabilă, din moment ce este un corolar al noțiunii înseși de „proces echitabil” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia și alții/API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, EU:C:2010:541, punctele 86 și 87 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 28 iunie 2012, Comisia/Éditions Odile Jacob, C‑404/10 P, EU:C:2012:393, punctul 132).
56 Pe de altă parte, în ceea ce privește buna administrare a justiției și integritatea procedurii judiciare, trebuie amintit că excluderea activității judiciare din domeniul de aplicare al dreptului de acces la documente se justifică prin necesitatea de a garanta, pe parcursul întregii proceduri judiciare, că dezbaterile dintre părți, precum și deliberările instanței în discuție cu privire la cauza pendinte se desfășoară netulburate, fără presiuni externe asupra activității judiciare. Or, divulgarea unor documente care prezintă poziția susținută de o instituție sau de un stat membru în cadrul unei proceduri judiciare pendinte ar permite, chiar și numai în percepția publicului, exercitarea de presiuni externe asupra activității judiciare și să se aducă atingere desfășurării netulburate a dezbaterilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia și alții/API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, EU:C:2010:541, punctele 92 și 93).
57 Astfel, în temeiul articolului 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, interesul public se opune divulgării conținutului documentelor întocmite exclusiv în scopul unei anumite proceduri judiciare. Aceste documente cuprind memoriile sau actele depuse în cursul unei proceduri judiciare, documentele interne privind examinarea unei cauze în curs, comunicările referitoare la cauză dintre direcția generală vizată și serviciul juridic sau un cabinet de avocatură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2020, Compañía de Tranvías de la Coruña/Comisia, T‑485/18, EU:T:2020:35, punctul 41 și jurisprudența citată).
58 Articolul 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 se opune de asemenea divulgării documentelor care nu au fost redactate doar pentru un anumit litigiu, dar a căror divulgare poate să compromită, în cadrul unui anumit litigiu, principiul egalității armelor. Totuși, pentru ca această excepție să se poată aplica, trebuie ca documentele solicitate să aibă, la momentul adoptării deciziei prin care se refuză accesul la ele, o legătură pertinentă cu o procedură judiciară pendinte. În acest caz, deși documentele menționate nu au fost elaborate în cadrul unei anumite proceduri judiciare, integritatea procedurii judiciare în discuție și principiul egalității armelor între părți ar putea fi serios afectate dacă părțile ar beneficia de un acces privilegiat la informații interne ale celeilalte părți care au o legătură strânsă cu aspectele juridice ale unui litigiu aflat pe rol sau potențial, dar iminent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2020, Compañía de Tranvías de la Coruña/Comisia, T‑485/18, EU:T:2020:35, punctul 42 și jurisprudența citată).
59 În speță, nu se contestă că scrisoarea autorităților italiene din 17 octombrie 2019 nu a fost redactată numai în scopul unui anumit litigiu. Este vorba despre un răspuns al autorităților menționate la o cerere de informații a Comisiei în cadrul procedurii EU Pilot inițiate în privința lor în urma unor plângeri referitoare la modalitățile de rambursare a TVA‑ului perceput fără a fi datorat pentru taxa TIAI. Se amintește că obiectivul procedurilor EU Pilot este de a verifica dacă dreptul Uniunii este respectat și aplicat în mod corect în statele membre (a se vedea punctul 3 de mai sus). În acest scop, Comisia a recurs în mod obișnuit la solicitări de informații adresate atât statelor membre implicate, cât și cetățenilor și întreprinderilor în cauză (Hotărârea din 25 septembrie 2014, Spirlea/Comisia, T‑669/11, EU:T:2014:814, punctul 64). Este vorba, așadar, despre o procedură de natură administrativă care poate conduce la inițierea unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, inclusiv la o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în fața Curții, ceea ce nu a fost însă cazul în speță, din moment ce Comisia a decis să nu inițieze o astfel de procedură (a se vedea punctul 5 de mai sus).
60 Autoritățile italiene au susținut totuși în fața Comisiei că divulgarea scrisorii autorităților italiene din 17 octombrie 2019 ar putea aduce atingere poziției administrațiilor competente în calitate de părți într‑o serie de acțiuni pendinte în fața instanțelor italiene, comunicând un tabel recapitulativ al tuturor procedurilor judiciare în cauză (denumit în continuare „tabelul”), tabel pe care Comisia l‑a prezentat în anexă la memoriul în apărare.
61 Trebuie arătat mai întâi că, contrar celor susținute de reclamantă, din tabel reiese că sunt pendinte mai multe proceduri, iar nu una singură. Ținând seama de tabel și de menționarea, de mai multe ori în decizia atacată, a unei pluralități de proceduri judiciare naționale (punctul 2.1 al patrulea, al optulea și al nouălea paragraf, dintre care unul face referire la tabel, precum și punctul 2.2 al doisprezecelea și al paisprezecelea paragraf), referirea la o singură procedură în ultimele două paragrafe ale punctului 2.2 din decizia atacată poate fi considerată o eroare materială. Se poate adăuga că, în orice caz, excepția referitoare la protecția procedurilor judiciare poate justifica un refuz al divulgării chiar dacă este vizată o singură procedură judiciară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2016, Philip Morris/Comisia, T‑796/14, EU:T:2016:483, punctul 98).
62 Pe de altă parte, în măsura în care reclamanta se întemeiază pe faptul că ea însăși nu este parte decât la una dintre procedurile menționate în tabel, care, în plus, era încheiată la momentul luării deciziei cu privire la cererea de acces, se poate arăta că divulgarea scrisorii autorităților italiene din 17 octombrie 2019 ar putea să îi confere o foarte largă publicitate, permițând în special părților din celelalte proceduri încă pendinte să se prevaleze de aceasta împotriva autorităților italiene în cadrul procedurilor menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 februarie 2020, Compañía de Tranvías de la Coruña/Comisia, T‑485/18, EU:T:2020:35, punctul 56).
63 În continuare, trebuie să se stabilească dacă scrisoarea autorităților italiene din 17 octombrie 2019 prezintă o legătură relevantă cu procedurile judiciare naționale listate în tabel, altele decât cea la care reclamanta era parte și care era închisă la momentul luării deciziei cu privire la cererea de acces.
64 După cum reiese din tabel, dintre cele 12 proceduri menționate, cu excepția celei a reclamantei, 9 erau pendinte la momentul luării deciziei cu privire la cererea de acces, astfel cum impune jurisprudența referitoare la articolul 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 (a se vedea Hotărârea din 6 februarie 2020, Compañía de Tranvías de la Coruña/Comisia, T‑485/18, EU:T:2020:35, punctul 42 și jurisprudența citată), și priveau acțiuni introduse de administrația fiscală italiană sau împotriva acesteia cu privire la rambursarea TVA‑ului pentru taxa TIAI în temeiul articolului 30b alineatul (2) din decreto n. 633 del Presidente della Repubblica – Istituzione e disciplina dell’imposta sul valore aggiunto (Decretul nr. 633 al Președintelui Republicii de instituire și reglementare a TVA‑ului) din 26 octombrie 1972 (supliment ordinar la GURI nr. 292 din 11 noiembrie 1972).
65 Prin urmare, există o legătură evidentă între aceste proceduri, care privesc litigii între administrația fiscală italiană și contribuabili cu privire la rambursarea TVA‑ului pentru taxa TIAI, și scrisoarea autorităților italiene din 17 octombrie 2019, prezentată pentru executarea unei măsuri de cercetare judecătorească, care, după cum reiese din termenii acesteia, constituie o luare de poziție a autorităților ministeriale italiene cu privire la modalitățile acestei rambursări. Astfel, scrisoarea menționată divulgă poziția autorităților italiene cu privire la problema în litigiu ridicată în procedurile pendinte în fața instanțelor italiene, stabilind în acest mod legătura relevantă și relația strânsă cu aspectele juridice ale litigiilor pendinte impusă de jurisprudență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2023, Troy Chemical Company/Comisia, T‑662/21, nepublicată, EU:T:2023:442, punctul 57 și jurisprudența citată).
66 Or, pe de o parte, egalitatea armelor între părți ar putea fi serios afectată dacă părțile ar beneficia de un acces privilegiat la aceste informații ale celeilalte părți care au cu siguranță o legătură strânsă cu aspectele juridice ale litigiilor pendinte, dar comunicate cu titlu confidențial Comisiei în cadrul procedurii EU Pilot (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 septembrie 2022, Leino‑Sandberg/Parlamentul, T‑421/17 RENV, nepublicată, EU:T:2022:592, punctul 41 și jurisprudența citată). În plus, divulgarea scrisorii autorităților italiene din 17 octombrie 2019 ar fi de natură să oblige în fapt autoritățile italiene să se apere cu privire la acuzațiile formulate de părțile adverse împotriva unor considerații care figurează în scrisoarea menționată, de care, după caz, nu s‑au prevalat în scopul apărării lor în fața instanțelor italiene și astfel ar aduce atingere eficacității apărării lor, în timp ce celelalte părți la procedurile în cauză nu ar suferi o asemenea constrângere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 septembrie 2022, Leino‑Sandberg/Parlamentul, T‑421/17 RENV, nepublicată, EU:T:2022:592, punctul 51 și jurisprudența citată). Astfel, după cum subliniază Republica Italiană, ținând seama de natura diferită, pe de o parte, a procedurii EU Pilot, prin care se urmărește soluționarea unei eventuale încălcări a dreptului Uniunii, și, pe de altă parte, a procedurilor judiciare pendinte în cauză între administrația fiscală italiană și contribuabili, elementele indicate de autoritățile italiene Comisiei și instanțelor naționale nu sunt în mod necesar aceleași.
67 De asemenea, divulgarea scrisorii autorităților italiene din 17 octombrie 2019 care prezintă poziția apărată de aceste autorități cu privire la o chestiune în centrul mai multor litigii pendinte ar permite, chiar și numai în percepția publicului, exercitarea de presiuni externe asupra activității judiciare și să se aducă atingere desfășurării netulburate a dezbaterilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia și alții/API și Comisia, C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, EU:C:2010:541, punctele 92 și 93). Or, excluderea activității judiciare din domeniul de aplicare al dreptului de acces la documente se justifică prin necesitatea de a garanta, pe parcursul întregii proceduri judiciare, că dezbaterile dintre părți, precum și deliberările instanței în discuție cu privire la cauza pendinte se desfășoară netulburate, fără presiuni externe asupra activității judiciare (a se vedea hotărârea din 6 februarie 2020, Compañía de Tranvías de la Coruña/Comisia, T‑485/18, EU:T:2020:35, punctul 40 și jurisprudența citată).
68 Aceste considerații nu sunt repuse în discuție de argumentul reclamantei potrivit căruia simpla afirmare a caracterului deosebit de plauzibil al unei trimiteri preliminare de către instanțele italiene în cauză nu este suficientă pentru a justifica refuzul divulgării scrisorii autorităților italiene din 17 octombrie 2019.
69 Desigur, s‑a statuat că, pentru ca excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a doua liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 să se poată aplica unor documente care nu au fost elaborate în cadrul unei anumite proceduri judiciare, este necesar ca documentele solicitate să aibă, la momentul luării deciziei prin care se refuză accesul la ele, o legătură relevantă fie cu o procedură judiciară pendinte în fața instanței Uniunii și pentru care instituția în cauză invocă această excepție, fie cu o procedură pendinte în fața unei instanțe naționale, cu condiția ca aceasta să ridice o problemă de interpretare sau de validitate a unui act de drept al Uniunii, astfel încât, având în vedere contextul cauzei, o trimitere preliminară pare deosebit de plauzibilă (Hotărârea din 15 septembrie 2016, Philip Morris/Comisia, T‑796/14, EU:T:2016:483, punctele 88 și 89, și Hotărârea din 7 februarie 2018, Access Info Europe/Comisia, T‑852/16, EU:T:2018:71, punctul 67).
70 Cu toate acestea, hotărârile menționate la punctul 69 de mai sus au fost pronunțate în cauze în care erau în discuție documente întocmite chiar de instituții, iar nu, precum în speță, cu privire la documente care emană de la state membre și transmise unei instituții. Astfel, în ceea ce privește un document întocmit de o instituție, atingerea adusă egalității armelor și capacității de apărare a instituției în cauză nu poate fi adusă decât în cadrul unor proceduri la care aceasta ia parte, cu alte cuvinte, în cadrul unor procese care se desfășoară în principiu în fața instanței Uniunii.
71 În schimb, în cazul unui document care emană de la un stat membru și care are legătură cu proceduri pendinte în fața instanțelor naționale la care statul este parte, precum în speță, este luată în considerare garanția egalității armelor în aceste proceduri naționale. Rezultă că este lipsită de relevanță în speță problema dacă o trimitere preliminară efectuată de instanțele italiene sesizate cu procedurile naționale în cauză era deosebit de plauzibilă (a se vedea în acest sens Ordonanța din 27 martie 2014, Ecologistas en Acción/Comisia, T‑603/11, nepublicată, EU:T:2014:182, punctele 56-65).
72 În consecință, trebuie respinsă a treia critică, întemeiată pe lipsa atingerii aduse protecției procedurilor judiciare prin divulgarea scrisorii autorităților italiene din 17 octombrie 2019.
73 Rezultă din tot ceea ce precedă că al doilea motiv trebuie înlăturat și că întreaga acțiune trebuie respinsă fără a fi necesar să se dispună alte măsuri de cercetare judecătorească.
Cu privire la cheltuielile de judecată
74 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.
75 Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Republica Italiană va suporta propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a patra)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă Veneziana Energia Risorse Idriche Territorio Ambiente Servizi SpA (Veritas) să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană.
3) Republica Italiană va suporta propriile cheltuieli de judecată.
da Silva Passos | Gervasoni | Półtorak |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 24 ianuarie 2024.
Semnături