CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
EVGENI TANCHEV
prezentate la 9 februarie 2017(1)
Cauza C‑578/16 PPU
C. K.,
H. F.,
A. S.
împotriva
Republika Slovenija
[cerere de decizie preliminară formulată de Vrhovno sodišče (Curtea Supremă, Slovenia)]
„Trimitere preliminară – Noțiunea de instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern – Sistem european comun de azil –– Determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf – Deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților din statul membru responsabil – Articolul 17 alineatul (1) – Clauza de suveranitate”
I. Introducere
1. Prezenta trimitere preliminară privește interpretarea Regulamentului (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid(2). Acest regulament urmărește, la fel ca și regulamentele anterioare(3), pe de o parte, să evite ca resortisanții țărilor terțe să poată, prin prezentarea unei cereri de protecție internațională în mai multe state membre, să aleagă statul membru care va examina cererea lor (fenomenul „forum shopping”) și, pe de altă parte, să garanteze că orice cerere va fi examinată efectiv de un stat membru(4). În acest scop, Regulamentul nr. 604/2013 prevede că fiecare cerere este examinată de un singur stat membru și enunță criteriile care permit determinarea statului membru care trebuie desemnat responsabil de examinarea cererii(5).
2. Ce se întâmplă în cazul în care, atunci când un stat membru a fost desemnat responsabil în temeiul criteriilor enunțate prin Regulamentul nr. 604/2013, se susține că acest stat membru nu respectă drepturile fundamentale ale solicitanților de azil? Desigur, statele membre garantează respectarea drepturilor fundamentale, astfel cum sunt enunțate nu numai de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), ci și de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), și de Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951(6) (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”). Cu toate acestea, nu este exclusă posibilitatea apariției unei situații în care un stat membru încalcă un drept fundamental al solicitanților de azil. Regulamentul nr. 604/2013 ține seama de o asemenea ipoteză. Articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf prevede astfel că este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru responsabil atunci când există în acest stat membru deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă.
3. Or, ce se întâmplă în cazul în care deficiențele, fără a afecta întregul sistem de azil al statului membru responsabil, privesc doar situația specială a unui solicitant? Aceste deficiențe pot fi calificate drept „sistemice” în sensul articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013? În cazul în care nu pot fi calificate astfel, acestea dau totuși naștere unei obligații de a nu transfera solicitantul către statul membru responsabil? Acestea sunt întrebările la care Curtea este chemată să răspundă în prezenta cauză.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul internațional
4. Articolul 3 din CEDO prevede că:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
5. Articolul 33 din Convenția de la Geneva prevede:
„(1) Niciun stat contractant nu va expulza sau returna în niciun fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice.
(2) Beneficiul prezentei dispoziții nu va putea totuși fi invocat de către un refugiat față de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea țării unde se găsește sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav, constituie o amenințare pentru comunitatea țării respective.”
B. Dreptul Uniunii
1. Carta
6. Articolul 4 din cartă prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”
7. Articolul 19 alineatul (2) din cartă prevede:
„Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.”
2. Regulamentul nr. 604/2013
8. Articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 604/2013, intitulat „Accesul la procedura de examinare a unei cereri de protecție internațională”, prevede:
„Atunci când niciun stat membru responsabil nu poate fi desemnat pe baza criteriilor menționate în prezentul regulament, primul stat membru în care a fost prezentată cererea de protecție internațională este responsabil de examinarea acesteia.
Atunci când este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru desemnat inițial drept responsabil, pentru că există temeiuri substanțiale de a crede că în acel stat membru există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din [cartă], statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil continuă examinarea criteriilor stabilite la capitolul III, pentru a determina dacă alt stat membru poate fi desemnat drept responsabil.
Atunci când transferul nu poate fi efectuat în temeiul prezentului alineat, către unul dintre statele membre desemnate pe baza criteriilor stabilite la capitolul III și nici către primul stat membru în care a fost prezentată cererea, statul membru care îndeplinește procedura de determinare a statului membru responsabil devine statul membru responsabil.”
9. Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013, intitulat „Clauze discreționare”, prevede:
„Prin derogare de la articolul 3 alineatul (1), fiecare stat membru poate decide să examineze o cerere de protecție internațională care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor stabilite în prezentul regulament.
Statul membru care a decis să examineze o cerere de protecție internațională în temeiul prezentului alineat devine statul membru responsabil și își asumă obligațiile asociate acestei responsabilități. După caz, acesta informează, prin utilizarea rețelei electronice de comunicații «DubliNet», instituită în temeiul articolului 18 din Regulamentul (CE) nr. 1560/2003, statul membru anterior responsabil, statul membru care desfășoară o procedură pentru determinarea statului membru responsabil sau statul membru căruia i‑a fost solicitat să preia sau să reprimească solicitantul.
Statul membru care devine responsabil în temeiul prezentului alineat indică acest lucru, de îndată, în Eurodac, în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 603/2013 prin adăugarea datei de adoptare a deciziei de examinare a cererii.”
III. Situația de fapt, procedura principală și întrebările preliminare
10. Doamna C. K., resortisant sirian, și soțul său, domnul H. F., resortisant egiptean, au intrat pe teritoriul statelor membre prin Croația, la 16 august 2015. Aceștia aveau vize turistice emise de Croația, care era valabile de la 6 august 2015 la 28 august 2015.
11. La 17 august 2015, doamna C. K., care era însărcinată în luna a șasea, și domnul H. F. au intrat în Slovenia cu documente de identitate elene false. Ei se află în prezent în această țară și sunt cazați la centrul de primire a solicitanților de azil din Ljubljana.
12. La 20 august 2015, doamna C. K. și domnul H. F. au introdus cereri de protecție internațională în Slovenia. Reiese din observațiile guvernului sloven că, la aceeași dată, un medic a examinat‑o pe doamna C. K. și a constatat că sarcina se derula normal, că nu avea simptome psihologice evidente și că era comunicativă. De asemenea, domnul H. F. a fost examinat la aceeași dată de către un medic, care a constatat starea bună de sănătate a acestuia(7).
13. La 28 august 2015, autoritățile slovene s‑au adresat autorităților croate. La 14 septembrie 2015, Republica Croația a răspuns că era responsabilă de examinarea cererii prezentate de doamna C. K. și de domnul H. F.
14. La 20 noiembrie 2015, doamna C. K. a născut un băiat, A. S. La 27 noiembrie 2015, o cerere de protecție internațională a fost introdusă în Slovenia pentru A. S. Autoritățile slovene au examinat această cerere împreună cu cele introduse de doamna C. K. și de domnul H. F.
15. La 18 ianuarie 2016, autoritățile slovene au primit din partea reprezentantului reclamanților certificate medicale care atestă sarcina cu risc a doamnei C. K., precum și dificultățile sale după naștere. Printre aceste documente figura o evaluare psihiatrică a doamnei C. K., din 4 decembrie 2015, în care se arăta că aceasta și copilul său nou‑născut trebuiau să rămână la centrul de primire, întrucât aveau nevoie de îngrijiri. Alte evaluări psihiatrice, efectuate la 1 aprilie, la 15 aprilie, la 22 aprilie și la 13 mai 2016, arată că doamna C. K. suferă, de la nașterea fiului său, de depresie și de tendințe suicidare periodice, care s‑ar datora incertitudinii statutului său.
16. În special ca urmare a prezenței unui copil de vârstă fragedă, autoritățile slovene au solicitat autorităților omologe croate asigurări în ceea ce privește îngrijirile medicale de care ar beneficia familia la centrul de primire în Croația. La 7 aprilie 2016, acestea au primit asigurarea că doamna C. K., domnul H. F. și copilul lor ar beneficia, în Croația, de cazare, de îngrijiri adecvate și de tratamentele medicale necesare(8).
17. Prin decizia din 5 mai 2016 (denumită în continuare „decizia din 5 mai 2016ˮ), autoritățile slovene au refuzat examinarea cererilor de protecție internațională formulate de doamna C. K., de domnul H. F. și de A. S. Această decizie se întemeiază pe articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 604/2013, potrivit căruia, în cazul în care solicitantul deține o viză valabilă, statul membru care a eliberat viza este responsabil de examinarea cererii de protecție internațională.
18. Prin hotărârea din 1 iunie 2016, Upravno sodišče (Tribunalul Administrativ, Slovenia) a anulat decizia din 5 mai 2016. Prin ordonanța din aceeași zi, acesta a suspendat executarea deciziei din 5 mai 2016 până la adoptarea unei decizii definitive în litigiul administrativ.
19. Prin hotărârea din 29 iunie 2016, Vrhovno sodišče (Curtea Supremă, Slovenia) a modificat hotărârea pronunțată de Upravno sodišče (Tribunalul Administrativ) și a confirmat decizia din 5 mai 2016. Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) a considerat printre altele că articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 nu era aplicabil. Astfel, existența unor deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților în Croația nu este stabilită prin niciun raport al instituțiilor Uniunii Europene sau al Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați. Dimpotrivă, reieșea dintr‑un raport al acestui Înalt Comisariat că situația în Croația este bună și în special că condițiile de primire a refugiaților la centrul din Kutina, în Croația, sunt bune. Acest centru, destinat grupurilor vulnerabile de solicitanți de azil, poate primi până la o sută de solicitanți, însă sunt cazați aici în mod obișnuit doar douăzeci‑treizeci. Accesul la îngrijiri este garantat în centrul respectiv (un medic vine aici o dată pe săptămână, precum și un ginecolog) și, în caz de urgență, solicitanții de azil au acces la spitalul local din Kutina sau la cel din Zagreb. Un lucrător social este prezent în fiecare zi la centrul din Kutina și se acordă asistență juridică de două ori pe săptămână.
20. Reclamanții au introdus la Ustavno sodišče (Curtea Constituțională, Slovenia) o plângere constituțională îndreptată împotriva hotărârii pronunțate la 29 iunie 2016 de către Vrhovno sodišče (Curtea Supremă), care a dobândit între timp autoritate de lucru judecat.
21. Prin decizia din 28 septembrie 2016, Ustavno sodišče (Curtea Constituțională) a anulat hotărârea pronunțată de Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) și a trimis cauza spre rejudecare acesteia.
22. În decizia sa din 28 septembrie 2016, Ustavno sodišče (Curtea Constituțională) a fost de acord cu faptul că Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) a considerat că articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 nu era aplicabil, din moment ce nu există în Croația deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care să ducă la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă. Cu toate acestea, Ustavno sodišče (Curtea Constituțională) nu a concluzionat că reclamanții puteau fi transferați în Croația. Astfel, ea a considerat că, pentru a se stabili dacă prezumția potrivit căreia Republica Croația este un stat sigur era răsturnată, autoritățile slovene trebuiau să țină seama de toate circumstanțele relevante, în special de situația personală și de starea de sănătate a solicitanților. Or, Vrhovno sodišče (Curtea Supremă), deși a apreciat dacă doamna C. K. și copilul său nou‑născut vor beneficia de îngrijiri de sănătate adecvate în Croația, nu a verificat dacă transferul însuși ar putea avea o incidență asupra stării de sănătate a doamnei C. K. și a copilului său nou‑născut. Acestea sunt motivele de anulare a hotărârii pronunțate de Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) și de trimitere a cauzei în fața acesteia, pentru a examina toate circumstanțele relevante.
23. Vrhovno sodišče (Curtea Supremă), în fața căreia cauza este pendinte, a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Interpretarea normelor referitoare la aplicarea clauzei discreționare în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 604/2013] aparține, având în vedere natura acestei dispoziții, în ultimă instanță, instanței statului membru iar aceste norme exonerează instanța ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac de obligația de a supune cauza Curții de Justiție în temeiul articolului 267 al treilea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene?
Cu titlu subsidiar, în cazul în care se răspunde negativ la prima întrebare:
2) Aprecierea circumstanțelor în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul [nr. 604/2013] (într‑o situație precum cea care face obiectul trimiterii) este suficientă pentru a îndeplini cerințele prevăzute la articolul 4 și la articolul 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborate cu articolul 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu articolul 33 din Convenția de la Geneva?
În legătură cu această întrebare:
3) Din interpretarea articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 604/2013] decurge că aplicarea clauzei discreționare de către statul membru este obligatorie în vederea asigurării unei protecții efective împotriva unei încălcări a drepturilor în temeiul articolului 4 din [cartă] în situații precum cea care face obiectul prezentei trimiteri și că această aplicare interzice transferul solicitantului de protecție internațională către statul membru competent care a admis competența sa în conformitate cu acest regulament?
În cazul în care se răspunde afirmativ la a treia întrebare:
4) Clauza discreționară în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 604/2013] poate constitui temeiul care să permită solicitantului de protecție internațională sau unei alte persoane în cadrul unei proceduri de transfer în sensul acestui regulament să invoce aplicarea sa, cu privire la care trebuie să aprecieze autoritățile administrative competente și instanțele statului membru sau autoritățile administrative și instanțele menționate sunt obligate să constate din oficiu circumstanțele citate?”
24. La 1 decembrie 2016, Curtea a hotărât să judece trimiterea preliminară potrivit procedurii de urgență, în temeiul articolului 107 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții(9). Întrebările preliminare au făcut obiectul unor observații scrise din partea reclamanților din litigiul principal, a Republicii Slovenia și a Comisiei Europene. Aceste părți, precum și Republica Italiană și Regatul Unit, au fost de asemenea ascultate în ședința din 23 ianuarie 2017.
IV. Analiză
A. Cu privire la prima întrebare preliminară
25. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții în esență să stabilească, în primul rând, dacă decizia unui stat membru de a examina el însuși o cerere de protecție internațională în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 intră sub incidența dreptului național sau a dreptului Uniunii și, în al doilea rând, dacă, în cea de a doua ipoteză, o instanță care se pronunță în ultimă instanță are obligația de a sesiza Curtea.
26. Părțile(10) sunt de acord cu faptul că exercitarea prerogativei prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 intră sub incidența dreptului Uniunii.
27. În ceea ce privește cea de a doua parte a întrebării, reclamanții din litigiul principal consideră că Ustavno sodišče (Curtea Constituțională) nu avea obligația de a sesiza Curtea, în special din moment ce revine doar instanței naționale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune atât de evident, încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. Guvernul sloven consideră că, din moment ce Curtea nu s‑a pronunțat încă cu privire la circumstanțele exercitării prerogativei prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013, o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul național este obligată să sesizeze Curtea. Comisia afirmă că revine instanțelor naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern sarcina de a aprecia dacă se află în prezența unui „acte clairˮ sau dacă trebuie să sesizeze Curtea.
28. În primul rând, considerăm că decizia unui stat membru de a exercita sau de a nu exercita prerogativa pe care i‑o oferă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 de a examina el însuși o cerere de azil, atât timp cât acest regulament nu îl desemnează ca responsabil, intră sub incidența dreptului Uniunii.
29. Astfel, articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 prevede că o cerere de protecție internațională este examinată de statul membru pe care criteriile stabilite de capitolul III din acest regulament îl desemnează responsabil de această examinare. Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 prevede că, prin derogare de la articolul 3 alineatul (1), statul membru căruia i se prezintă o cerere „poate decide” să o examineze el însuși, deși criteriile stabilite de acest regulament nu îl desemnează responsabil. Prin urmare, acest stat membru dispune de o putere de apreciere pentru a decide să exercite sau să nu exercite prerogativa de examinare pe care i‑o conferă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013.
30. Or, nu se poate considera că exercitarea de către un stat membru a puterii de apreciere de care dispune pentru a decide să examineze sau să nu examineze o cerere nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctele 65-69), statul membru care ia decizia de a examina el însuși o cerere devine statul membru responsabil de această examinare în sensul Regulamentului nr. 604/2013 și trebuie să informeze celălalt stat membru sau celelalte state membre vizate cu privire la aceasta. Exercitarea puterii de apreciere conferite statelor membre prin această dispoziție face, așadar, parte din mecanismul de determinare a statului membru responsabil. Prin urmare, decizia prin care un stat membru decide să exercite sau să nu exercite prerogativa pe care i‑o oferă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 intră sub incidența dreptului Uniunii.
31. În al doilea rând, în ceea ce privește obligația unei instanțe care se pronunță în ultimă instanță de a sesiza Curtea, este dificil să se stabilească, la lectura primei întrebări preliminare, dacă instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă Ustavno sodišče (Curtea Constituțională) era obligată să o sesizeze sau dacă ea însăși are această obligație. Astfel, prima întrebare face trimitere doar la „instanța ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac”, fără a o numi. Cu toate acestea, ni se pare că instanța de trimitere urmărește mai întâi să clarifice propriile sale obligații, ca urmare a faptului, pe de o parte, că nu a sesizat Curtea înainte de pronunțarea hotărârii din 29 iunie 2016 și, pe de altă parte, că o sesizează în prezent, deși instanța superioară, și anume Ustavno sodišče (Curtea Constituțională), nu a sesizat ea însăși Curtea. În consecință, vom examina în continuare dacă Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) este obligată să solicite Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013. În opinia noastră, răspunsul este afirmativ.
32. În această privință, reamintim că o instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept al Uniunii în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția dreptului Uniunii în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile(11).
33. În primul rând, în opinia noastră, circumstanța că o plângere constituțională poate fi formulată împotriva hotărârilor pronunțate de Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) nu infirmă calitatea acesteia de instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern în sensul articolului 267 al treilea paragraf TFUE. Astfel, în Hotărârea din 15 ianuarie 2013, Križan și alții (C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 72), Curtea a statuat că posibilitatea sesizării instanței constituționale slovace cu o cale de atac îndreptată împotriva deciziilor Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace), „limitată la examinarea unei eventuale încălcări a drepturilor și a libertăților garantate de Constituția națională sau de o convenție internațională”, nu constituie un temei pentru a se considera că Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) nu poate fi calificată drept instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern în sensul articolului 267 al treilea paragraf TFUE. Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) era, „în calitate de curte supremă”, „obligată să sesizeze Curtea”. Aceasta este situația și în ceea ce privește Vrhovno sodišče (Curtea Supremă, Slovenia). Astfel, o plângere constituțională nu poate fi formulată împotriva hotărârilor sale decât pentru încălcarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale reclamantului.
34. În al doilea rând, este irelevant dacă Vrhovno sodišče (Curtea supremă) este, în temeiul dreptului național, legată de interpretarea dată de Ustavno sodišče (Curtea Constituțională) cu privire la articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf și la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013. Astfel, în Hotărârea din 15 ianuarie 2013, Križan și alții (C‑416/10, EU:C:2013:8, punctul 68), Curtea a statuat că o normă de drept național în temeiul căreia aprecierile unei instanțe superioare, în speță Ústavný súd Slovenskej republiky (Curtea Constituțională a Republicii Slovace), sunt obligatorii pentru o altă instanță națională, Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace), nu poate retrage acestei din urmă instanțe posibilitatea de a sesiza Curtea cu întrebări privitoare la interpretarea dreptului Uniunii care face obiectul acestor aprecieri juridice. Or, Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) este, așa cum am constatat la punctul anterior, o instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern în sensul articolului 267 al treilea paragraf TFUE. Prin urmare, Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) nu este, cum nu este nici Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace), dezlegată de obligația sa de a sesiza Curtea prin norma de drept intern care o leagă de interpretarea dată de instanța constituțională națională, a fortiori în cazul în care aceasta a omis, precum în speță, să sesizeze Curtea.
35. În al treilea rând, în ceea ce privește problema dacă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 trebuie considerat un „acte clairˮ care ar dezlega Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) de obligația sa de a sesiza Curtea, subliniem, pe de o parte, că revine doar instanței naționale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile(12) și, pe de altă parte, că reiese în mod clar din decizia de trimitere că Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) consideră, având în vedere decizia pronunțată la 28 septembrie 2016 de către Ustavno sodišče (Curtea Constituțională), că articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 nu este un „acte clairˮ (13).
36. Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că decizia prin care un stat membru decide să exercite prerogativa pe care i‑o conferă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 intră sub incidența dreptului Uniunii. O instanță națională, precum instanța de trimitere, trebuie considerată o instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern în sensul articolului 267 al treilea paragraf TFUE atunci când posibilitatea sesizării instanței constituționale a statului membru în cauză cu o cale de atac îndreptată împotriva deciziilor sale este limitată la examinarea unei eventuale încălcări a drepturilor și a libertăților fundamentale. Este irelevant în această privință dacă, în temeiul dreptului național, această instanță națională este legată de aprecierile făcute de instanța constituțională.
B. Cu privire la a doua întrebare preliminară
37. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă ipoteza avută în vedere la articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013, și anume existența, în statul membru desemnat ca responsabil, a unor deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă, este singura ipoteză în care este imposibilă transferarea solicitantului către acest stat membru. Se urmărește să se stabilească dacă există alte ipoteze în care este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru responsabil, și anume atunci când, dată fiind starea de sănătate a solicitantului, transferul însuși constituie un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă. Cu alte cuvinte, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă, atunci când deficiențe care afectează situația specială a solicitantului duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă, este posibilă transferarea acestuia.
38. Precizăm că, în procedura principală, atât Vrhovno sodišče (Curtea Supremă), în hotărârea din 29 iunie 2016, cât și Ustavno sodišče (Curtea Constituțională), în decizia din 28 septembrie 2016, au considerat că nu existau în Croația deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care să ducă la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă. Cu toate acestea, spre deosebire de Vrhovno sodišče (Curtea Supremă), Ustavno sodišče (Curtea Constituțională) nu a tras de aici concluzia că era posibilă transferarea reclamanților din litigiul principal către Croația. Astfel, a considerat că prezumția potrivit căreia statele membre respectă drepturile fundamentale ale solicitanților poate fi răsturnată nu numai atunci când există în statul membru responsabil deficiențe sistemice în sensul articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013, ci și atunci când statul membru responsabil nu își respectă obligațiile în temeiul articolului 3 din CEDO sau al articolului 33 alineatul (1) din Convenția de la Geneva. Această din urmă ipoteză ar acoperi situații care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013. În consecință, pentru a se stabili dacă era posibilă transferarea unui solicitant către statul membru responsabil, revenea autorităților competente sarcina de a ține seama de toate circumstanțele relevante, în special de situația personală a solicitanților și de starea lor de sănătate. Or, Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) nu a verificat dacă transferul ar avea o incidență asupra stării de sănătate a doamnei C. K. și a copilului său. Prin urmare, hotărârea pronunțată la 29 iunie 2016 de Vrhovno sodišče (Curtea Supremă) trebuia să fie anulată, iar cauza trimisă acesteia pentru a aprecia, în raport cu situația personală a doamnei C. K. și a copilului său, dacă era posibilă transferarea acestora în Croația.
39. Reclamanții din litigiul principal, precum și guvernul italian consideră că ipoteza avută în vedere la articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 nu este singura ipoteză în care este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru responsabil. Guvernul sloven, guvernul Regatului Unit și Comisia susțin teza contrară. În această privință, Comisia subliniază că prezumția respectării de către fiecare stat membru a drepturilor fundamentale ale solicitanților, pe care se întemeiază Regulamentul nr. 604/2013, poate fi răsturnată numai în situații cu totul excepționale. Asemenea situații sunt caracterizate de prezența unor deficiențe sistemice. În opinia Comisiei, deficiențele sistemice înseamnă și deficiențe care afectează îngrijirile medicale și preluarea persoanelor deosebit de vulnerabile, precum și durata nerezonabilă a procedurii administrative și/sau judiciare. În speță, existența unor deficiențe sistemice în Croația nu ar fi dovedită. În ceea ce privește starea de sănătate a doamnei C. K., aceasta nu ar fi, potrivit Comisiei, suficient de critică pentru a justifica, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, o imposibilitate de transfer.
40. Vom prezenta în continuare ipoteza în care, potrivit articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013, este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru responsabil, apoi ipoteza, mai largă, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului interzice statelor transferarea solicitantului. Vom preciza în continuare motivele pentru care, în opinia noastră, trebuie să se restrângă obligația de a nu transfera solicitantul doar la ipoteza prevăzută la articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013.
1. Articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013: luarea în considerare doar a deficiențelor „sistemice”
41. Amintim că articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 prevede că, după ce un stat membru a fost desemnat responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională în temeiul criteriilor stabilite de capitolul III din acest regulament, solicitantul nu poate fi transferat către acest stat membru „atunci când există temeiuri substanțiale de a crede că în acel stat membru există deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din [c]artă”.
42. Or, nici Regulamentul nr. 604/2013, nici jurisprudența Curții nu definesc „deficiențele sistemice”.
43. În opinia noastră, deficiențele „sistemice” nu pot fi înțelese decât ca deficiențe care afectează sistemul de azil ca atare al statului membru responsabil, fie că este vorba despre norme de drept care compun acest sistem sau despre aplicarea lor practică. Precizăm că aceste deficiențe trebuie să fie grave, întrucât, în Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctele 84 și 85), Curtea a exclus că „orice încălcare” sau „încălcări minore” ale directivelor în materie de azil(14) constituie deficiențe sistemice. Asemenea deficiențe trebuie dovedite prin intermediul unor elemente de probă serioase și concordante, în special rapoarte periodice și concordante ale organizațiilor neguvernamentale internaționale, ale Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați și ale instituțiilor Uniunii(15). Mai ales, întrucât deficiențele trebuie să se raporteze la sistemul de azil ca atare, orice luare în considerare a deficiențelor care ar afecta situația specială a unui solicitant este exclusă. Prin urmare, articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 nu impune statelor membre să efectueze o examinare de la caz la caz pentru a stabili dacă solicitantul în cauză riscă să fie supus unui tratament inuman sau degradant în statul membru responsabil(16).
44. Articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 este o codificare a Hotărârii din 21 decembrie 2011, N. S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865). În această hotărâre, Curtea, statuând în Marea Cameră, a arătat că, deși trebuie să se prezume că tratamentul aplicat solicitanților de azil în fiecare stat membru este conform cerințelor impuse de cartă, nu poate fi exclus ca sistemul european comun de azil să întâmpine dificultăți majore de funcționare într‑un anumit stat membru. Această situație s‑ar regăsi în prezența unor deficiențe sistemice, care implică un tratament inuman sau degradant(17). Curtea a dedus de aici că statele membre sunt obligate să nu transfere un solicitant către statul membru responsabil „atunci când acestea nu pot ignora faptul că deficiențele sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de azil în acest stat membru constituie motive serioase și întemeiate să se creadă că solicitantul va fi expus unui risc real de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante în sensul articolului 4 din cartă”(18).
45. Or, în Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865), statul membru responsabil era Republica Elenă. Nu exista nicio îndoială că, în acest stat membru, deficiențele afectau sistemul de azil ca atare. Astfel, Grecia făcuse, cu 11 luni înainte, obiectul unei condamnări de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru că a aplicat tratamente inumane și degradante solicitanților de azil(19). În schimb, potrivit instanței de trimitere, nu există în Croația deficiențe sistemice în sensul articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013(20). Prin urmare, doar în raport cu situația specială a reclamanților din litigiul principal, autoritățile slovene ar fi, eventual, în imposibilitatea de a‑i transfera în Croația. Or, dacă articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 exclude orice examinare a situației speciale a solicitanților, în schimb, articolul 3 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, impune o asemenea examinare.
2. Poziția Curții Europene a Drepturilor Omului: luarea în considerare a situației speciale a solicitantului
46. În Hotărârea Tarakhel împotriva Elveției din 4 noiembrie 2014 (CE:ECHR:2014:1104JUD002921712)(21), Curtea Europeană a Drepturilor Omului, citând Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865), amintește prezumția potrivit căreia statele membre respectă drepturile fundamentale ale solicitanților de azil. Ea arată în continuare că, pentru a se stabili dacă această prezumție este răsturnată, „originea riscului apărut” este irelevantă. Faptul că riscul de tratamente inumane și degradante își are sau nu își are „originea” în existența unor deficiențe sistemice ale statului membru în cauză este irelevant. Statul membru care trebuie să efectueze transferul este obligat „să examineze în mod detaliat și individualizat situația persoanei care face obiectul măsurii și să suspende examinarea în cazul în care riscul de tratamente inumane sau degradante ar fi dovedit”(22). În speță, reclamantul trebuia să fie transferat către Italia. Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că, deși situația generală în Italia nu constituie un obstacol în calea transferului, „ipoteza ca un număr semnificativ de solicitanți de azil transferați către această țară să fie lipsiți de cazare sau cazați în structuri suprapopulate în condiții de promiscuitate, chiar de insalubritate sau de violență, nu este lipsită de temei”. În consecință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune autorităților elvețiene ca, înainte de a transfera solicitanții către Republica Italiană, să obțină din partea statului respectiv o „garanție individuală” că aceștia vor fi primiți acolo în condiții conforme cu cerințele prevăzute la articolul 3 din CEDO(23).
47. Cu alte cuvinte, acolo unde Curtea de Justiție pretinde, pentru a interzice transferul unui solicitant către statul membru responsabil, deficiențe „sistemice” ale acestui stat membru, Curtea Europeană a Drepturilor Omului se mulțumește cu deficiențe care afectează situația specială a solicitantului.
3. „Deficiențele sistemice”, singura ipoteză în care transferul este imposibil
48. Articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 se opune ca o obligație de a nu transfera solicitantul să fie recunoscută într‑o altă ipoteză decât cea pe care o are în vedere, și anume în prezența unor deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților în statul membru responsabil?
49. Ni se pare că se opune acesteia.
50. Este adevărat că nimic din litera articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 nu sugerează că ipoteza pe care o are în vedere, și anume existența unor deficiențe sistemice, este singura ipoteză în care este imposibilă transferarea solicitantului. Astfel, această dispoziție prevede că „este imposibilă transferarea solicitantului […] pentru că există temeiuri substanțiale de a crede că în acel stat membru există deficiențe sistemice”. Prin urmare, este permis să se creadă că imposibilitatea de transfer poate avea alte cauze decât deficiențe sistemice. În plus, poate că, în Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865), Curtea nu a înțeles să pretindă ca deficiențele să fie sistemice pentru a fi imposibilă transferarea solicitantului, ci pur și simplu nu a avut în vedere problema. Din moment ce deficiențele erau, în acea cauză, incontestabil sistemice, era inutil să se ridice problema consecințelor deficiențelor care afectează doar situația solicitantului.
51. Cu toate acestea, articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 nu poate fi, în opinia noastră, interpretat în acest sens. În primul rând, o asemenea interpretare nu ni se pare prea compatibilă cu principiul încrederii reciproce, pe care se întemeiază sistemul european comun de azil. În această privință, subliniem că, potrivit considerentului (3) al Regulamentului nr. 604/2013, „statele membre, respectând toate principiul nereturnării, sunt considerate țări sigure de către resortisanții țărilor terțe”. Prin urmare, principiul încrederii reciproce, care este piatra de temelie a spațiului de libertate, securitate și justiție(24), impune statelor membre „să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta”(25). Or, a impune statelor membre ca, înainte de a transfera un solicitant către statul membru responsabil, să verifice dacă există, în acel stat membru, vreo deficiență care să afecteze situația specială a acestui solicitant ar echivala cu a se impune statelor membre să verifice în mod sistematic respectarea de către statul membru responsabil a drepturilor fundamentale ale solicitanților de azil. Impunerea unei asemenea obligații ar aduce atingere nu numai principiului încrederii reciproce, ci și efectului util al Regulamentului nr. 604/2013 și mecanismului determinării rapide a statului membru responsabil pe care, în conformitate cu considerentul (5) al acestuia, îl instituie(26).
52. În al doilea rând, ni se pare imposibil să se considere că, în Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865), Curtea nu a avut în vedere ipoteza deficiențelor care afectează doar solicitantul, întrucât expresia „deficiențe sistemice” nu figurează în Concluziile avocatului general Trstenjak(27).
53. În al treilea rând, amintim că Curtea nu este obligată nicidecum să urmeze poziția Curții Europene a Drepturilor Omului. Este adevărat că articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că, în măsura în care carta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, „înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de [CEDO]”. Potrivit Explicațiilor cu privire la cartă, „[î]nțelesul și domeniul de aplicare a drepturilor garantate sunt determinate nu doar de textul [cartei și al protocoalelor la aceasta], ci și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene”(28). Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că, astfel cum arată avocatul general Trstenjak, „aplicarea [cartei] în temeiul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ca izvor de interpretare având o valoare absolută ar fi eronată”(29).
54. În al patrulea rând, subliniem că, în Hotărârea din 10 decembrie 2013, Abdullahi (C‑394/12, EU:C:2013:813, punctul 60), Curtea a interpretat articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003, potrivit căruia o decizie de transfer poate face obiectul unei căi de atac, în sensul că, atunci când un stat membru a fost desemnat ca responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională în temeiul unui criteriu enunțat de Regulamentul nr. 343/2003(30), solicitantul „nu poate pune în discuție alegerea acestui criteriu decât dacă invocă existența unor deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de azil în acest stat membru care constituie motive serioase și întemeiate să se creadă că acest solicitant va fi expus unui risc real de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante, în sensul articolului 4 din cartă”(31). Cu alte cuvinte, statul membru desemnat responsabil în temeiul criteriilor enunțate de Regulamentul nr. 604/2013 este exonerat de responsabilitatea sa într‑o singură ipoteză, cea în care procedura sa de azil și condițiile sale de primire prezintă deficiențe sistemice în sensul articolului 3 alineatul (2) din acest regulament. Prin urmare, nu este exonerat de responsabilitatea sa în cazul în care deficiențele afectează doar situația specială a solicitantului.
55. Este adevărat că, în Hotărârea din 7 iunie 2016, Ghezelbash (C‑63/15, EU:C:2016:409, punctul 61), Curtea a statuat că „un solicitant de azil poate să invoce, în cadrul unei căi de atac exercitate împotriva unei decizii de transfer luate în privința sa, aplicarea eronată a unui criteriu de responsabilitate prevăzut în capitolul III din [R]egulamentul [nr. 604/2013]”. Totuși, subliniem că, în această cauză, solicitantul nu susținea că era expus riscului de a fi supus în statul membru responsabil unui tratament inuman sau degradant(32). Prin urmare, Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la acest aspect. În consecință, nu se poate deduce din Hotărârea din 7 iunie 2016, Ghezelbash (C‑63/15, EU:C:2016:409), că existența unor deficiențe sistemice în statul membru responsabil nu este singura ipoteză în care acest stat membru este exonerat de responsabilitatea sa și în care solicitantul nu poate fi transferat către acest stat membru.
56. Prin urmare, considerăm că existența unor deficiențe sistemice în sensul articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 este singura ipoteză în care este imposibilă transferarea solicitantului. În opinia noastră, nu este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru responsabil atunci când deficiențele care afectează situația specială a acestuia constituie un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă.
57. În speță, reclamanții din litigiul principal susțin că transferul doamnei C. K. și al copilului acesteia către Croația conduce, dată fiind starea lor de sănătate, la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă. Or, a examina dacă transferul poate avea o incidență asupra stării de sănătate a doamnei C. K. și a copilului său ar echivala cu a ține seama de situația specială a acestora, ceea ce, astfel cum am constatat, ar fi contrar articolului 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013. În orice caz, subliniem că, în speță, autoritățile slovene au obținut din partea autorităților omologe croate asigurarea că reclamanții din litigiul principal ar beneficia de cazare, de îngrijiri adecvate și de tratamentele medicale necesare.
58. În consecință, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 se opune ca statul membru care procedează la determinarea statului membru responsabil să fie obligat să nu transfere solicitantul către acest stat membru într‑o altă ipoteză decât cea avută în vedere de acest articol 3 alineatul (2) al doilea paragraf, și anume atunci când există, în statul membru responsabil, deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților, care duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă. În special, nu este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru responsabil atunci când transferul însuși conduce la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă.
C. Cu privire la a treia întrebare preliminară
59. A treia întrebare se adresează în eventualitatea în care Curtea ar considera, ca răspuns la a doua întrebare, că articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 nu se opune ca statele membre să fie obligate să nu transfere solicitantul în alte ipoteze decât cea pe care o are în vedere. Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 17 alineatul (1) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că, atunci când un stat membru este obligat să nu transfere solicitantul către statul membru responsabil, acesta trebuie să exercite prerogativa pe care i‑o oferă dispoziția menționată și să examineze el însuși cererea de protecție internațională.
60. Având în vedere răspunsul pe care îl propunem cu privire la a doua întrebare, considerăm că nu este necesar să se răspundă la cea de a treia întrebare. Cu toate acestea, în subsidiar, în ipoteza în care Curtea nu ar împărtăși analiza noastră cu privire la a doua întrebare, vom examina cea de a treia întrebare.
61. Reclamanții din litigiul principal susțin că exercitarea prerogativei prevăzute la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 este obligatorie atunci când solicitantul este expus unui risc serios de a fi supus în statul membru responsabil unui tratament inuman sau degradant. Guvernele sloven, italian și al Regatului Unit, precum și Comisia consideră că articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 nu poate constitui temeiul unei asemenea obligații.
62. Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 nu poate constitui, în opinia noastră, temeiul unei obligații de a examina o cerere de protecție internațională atunci când este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru responsabil.
63. Astfel, în primul rând, o asemenea interpretare ar fi contrară literei înseși a dispoziției menționate. Aceasta constituie, așa cum indică titlul articolului 17 din Regulamentul nr. 604/2013, o „clauză discreționară”. Alineatul (1) al acestui articol prevede în mod expres că statul membru căruia i se prezintă o cerere „poate decide” să o examineze chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor stabilite în acest regulament.
64. În al doilea rând, în Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Puid (C‑4/11, EU:C:2013:740, punctul 37), Curtea a statuat că „imposibilitatea transferului unui solicitant de azil către statul membru desemnat inițial drept responsabil nu implică, în sine, că statul membru care procedează la determinarea statului membru responsabil este ținut să examineze el însuși cererea de azil în temeiul articolului 3 alineatul (2) din [R]egulament[ul nr. 343/2003]” [care corespunde articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013]. De asemenea, în Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctul 96), Curtea a statuat că, în cazul imposibilității de a transfera un solicitant, examinarea cererii de către statul membru care trebuia să efectueze transferul este o simplă „prerogativă”. În sfârșit, în privința alineatului (2) al acestui articol 17, aflat de asemenea sub titlul „clauze discreționare”, Curtea a statuat că era vorba despre „o dispoziție facultativă care acordă o putere de apreciere extinsă statelor membre”(33).
65. În al treilea rând, articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 a fost calificat drept „clauză de suveranitate”(34). În Hotărârea din 30 mai 2013, Halaf (C‑528/11, EU:C:2013:342, punctul 37), Curtea s‑a referit la propunerea Comisiei care a condus la adoptarea Regulamentului nr. 343/2003, care „precizează că norma care figurează la articolul 3 alineatul (2) din regulament a fost introdusă pentru a permite fiecărui stat membru să decidă în mod suveran, în funcție de considerații politice, umanitare sau practice, să accepte examinarea unei cereri de azil”. Prin urmare, a face din aplicarea acestei dispoziții o obligație pentru statul membru în cauză ar fi paradoxal.
66. În al patrulea rând, subliniem că, în propunerea sa de modificare a Regulamentului nr. 604/2013(35), Comisia urmărește să restrângă însăși prerogativa de a aplica clauza de suveranitate. Astfel, articolul 19 alineatul (1) din propunerea Comisiei prevede că „fiecare stat membru poate decide să examineze o cerere de protecție internațională care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid, pe considerente familiale în raport cu prezența unor membri ai familiei extinse care nu sunt acoperite de articolul 2 litera (g)” (și anume soțul sau partenerul solicitantului, copiii săi minori, tatăl și mama sa în cazul în care este minor)(36). Dacă însăși prerogativa de a examina cererea pe baza clauzei de suveranitate este limitată, nu poate fi vorba de a face din aceasta o obligație(37).
67. În consecință, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 nu poate fi interpretat în sensul că, atunci când un stat membru este obligat să nu transfere un solicitant către statul membru responsabil, el trebuie să examineze el însuși cererea de protecție internațională care îi este prezentată, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor stabilite în acest regulament.
D. Cu privire la a patra întrebare preliminară
68. A patra întrebare este adresată în eventualitatea în care Curtea ar considera, ca răspuns la cea de a treia întrebare, că, atunci când un stat membru este obligat să nu transfere solicitantul către statul membru responsabil, el trebuie să examineze el însuși cererea în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013. Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă autoritățile administrative și judiciare competente ale statului membru care trebuie să efectueze transferul sunt obligate să aplice din oficiu articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013.
69. Având în vedere răspunsul pe care îl propunem în ceea ce privește a treia întrebare, considerăm că nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare. Cu toate acestea, cu titlu subsidiar, în ipoteza în care Curtea nu ar împărtăși analiza noastră cu privire la a treia întrebare, vom examina cea de a patra întrebare.
70. Reclamanții din litigiul principal susțin că, întrucât solicitantul prezintă un „motiv solid” potrivit căruia transferul său către statul membru responsabil l‑ar expune unei încălcări a drepturilor sale fundamentale, autoritățile administrative sau judiciare competente au obligația de a aplica din oficiu articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013. Guvernele sloven și al Regatului Unit, precum și Comisia consideră că autoritățile judiciare și administrative competente nu au obligația de a aplica această dispoziție din oficiu. Acestea subliniază că examinarea unei cereri de protecție internațională în temeiul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 este o prerogativă a statului membru în cauză, iar nu un drept al solicitantului.
71. În această privință, amintim că, în lipsa unor norme ale Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a le stabili, în temeiul principiului autonomiei procedurale, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității)(38).
72. În speță, Regulamentul nr. 604/2013, deși conține dispoziții procedurale (capitolele II și VI), nu menționează nimic cu privire la prerogativa sau la obligația autorităților administrative și judiciare de a examina din oficiu dacă solicitantul este expus riscului de a fi supus, în statul membru responsabil, unui tratament inuman sau degradant, caz în care statul membru care efectuează transferul ar fi obligat să examineze el însuși cererea de protecție internațională. Prin urmare, în raport cu principiile echivalenței și efectivității, trebuie să se stabilească dacă autoritățile administrative și judiciare naționale sunt obligate să examineze din oficiu motivul întemeiat pe încălcarea articolului 4 din cartă și pe aplicarea articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013.
73. Or, din decizia de trimitere reiese că reclamanții din litigiul principal s‑au putut opune, încă din etapa procedurii administrative, transferului lor către Croația pentru motivul că acesta i‑ar expune unui risc de tratament inuman sau degradant. Prin urmare, ni se pare că întrebarea este ipotetică și, ca atare, inadmisibilă(39).
74. Prin urmare, propunem să se respingă a patra întrebare preliminară ca inadmisibilă.
V. Concluzie
75. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Vrhovno sodišče (Curtea Supremă, Slovenia) după cum urmează:
Cu titlu principal:
„1) Decizia prin care un stat membru decide să exercite prerogativa pe care i‑o conferă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (reformare) intră sub incidența dreptului Uniunii.
2) O instanță națională, precum instanța de trimitere, trebuie considerată o instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern în sensul articolului 267 al treilea paragraf TFUE, atunci când posibilitatea de sesizare a instanței constituționale a statului membru în cauză cu o cale de atac împotriva deciziilor sale se limitează la examinarea unei eventuale încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale. Este irelevant în această privință că, în temeiul dreptului național, această instanță națională este legată de aprecierile făcute de instanța constituțională.
3) Articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 604/2013 se opune ca statul membru care procedează la determinarea statului membru responsabil să fie obligat să nu transfere solicitantul către acest stat membru într‑o altă ipoteză decât cea avută în vedere de articolul 3 alineatul (2) al doilea paragraf, și anume atunci când există în statul membru responsabil deficiențe sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților care duc la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă. În special, nu este imposibilă transferarea solicitantului către statul membru responsabil atunci când transferul însuși conduce la un risc de tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă.
Cu titlu subsidiar:
4) Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 604/2013 nu poate fi interpretat în sensul că, atunci când un stat membru este obligat să nu transfere un solicitant către statul membru responsabil, el trebuie să examineze el însuși cererea de protecție internațională care îi este prezentată, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor stabilite în acest regulament.
5) A patra întrebare preliminară este inadmisibilă.”