HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE

(Camera întâi)

12 decembrie 2013

Cauza F‑142/11

Erik Simpson

împotriva

Consiliului Uniunii Europene

„Funcție publică – Promovare – Decizia de a nu îl promova pe reclamant în gradul AD 9 după ce a reușit la un concurs de gradul AD 9 – Egalitate de tratament”

Obiectul:      Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta, potrivit căruia domnul Simpson solicită, pe de o parte, anularea deciziei din 9 decembrie 2010, prin care Consiliul Uniunii Europene a respins cererea sa de promovare în gradul AD 9 după ce a reușit la concursul general EPSO/AD/113/07 organizat pentru recrutarea șefilor de unitate de grad AD 9 în domeniul traducerii, și a deciziei din 7 octombrie 2011 de respingere a reclamației sale și, pe de altă parte, obligarea Consiliului la repararea prejudiciului suferit

Decizia:      Anulează decizia Consiliului Uniunii din 9 decembrie 2010. Respinge în rest acțiunea. Consiliul Uniunii Europene suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de domnul Simpson.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari – Decizie care lezează – Obligația de motivare – Întindere – Apreciere in concreto

(Statutul funcționarilor, art. 25)

2.      Funcționari – Decizie care lezează – Obligația de motivare cel mai târziu în stadiul respingerii reclamației – Întindere – Motivare insuficientă – Regularizare în cursul procedurii contencioase – Limite

[Statutul funcționarilor, art. 25 și art. 90 alin. (2)]

1.      Obligația de motivare prevăzută la articolul 25 din statut are ca scop, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate o indicație suficientă pentru a aprecia temeinicia deciziei adoptate de administrație și oportunitatea introducerii unei acțiuni în fața Tribunalului și, pe de altă arte, să permită acestuia din urmă să își exercite controlul. Întinderea sa trebuie apreciată în funcție de împrejurările concrete, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul pe care destinatarul poate să îl aibă pentru a primi explicații. Astfel, în cazul în care respingerea unei cereri de motivare este motivată, în esență, printr‑o simplă referire la interesul serviciului fără vreo altă explicație, o astfel de motivație nu permite Tribunalului să își exercite controlul.

(a se vedea punctele 21 și 26)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 6 octombrie 2004, Vicente‑Nuñez/Comisia, T‑294/02, punctul 94

2.      Nemotivarea unei decizii care lezează nu poate fi acoperită de explicațiile furnizate de administrație după introducerea acțiunii în instanță. În plus, nu se poate admite nici ca o instituție să aibă posibilitatea să modifice ulterior motivele unei decizii pe care a adoptat‑o, justificând această decizie, de exemplu, în raport cu alte dispoziții decât cele invocate inițial. Într‑adevăr, un astfel de demers ar determina o instituție să își încalce obligația de a‑și motiva deciziile, astfel cum rezultă din dispozițiile articolului 25 alineatul (2) coroborate cu cele ale articolului 90 alineatul (2) din statut și care are ca scop, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate o indicație suficientă pentru a aprecia temeinicia refuzului cererii sale și oportunitatea de a formula o acțiune în fața Tribunalului și, pe de altă parte, să îi permită acestuia să își exercite controlul.

În schimb, o motivare insuficientă furnizată în cadrul procedurii precontencioase nu este de natură să justifice anularea deciziei adoptate atunci când autoritatea împuternicită să facă numiri face precizări suplimentare în cursul procedurii, fiind evident totuși că instituția nu are dreptul să înlocuiască motivația inițială eronată cu o motivație total nouă.

(a se vedea punctele 27-29)

Trimitere la:

Curte: 26 noiembrie 1981, Michel/Parlamentul, 195/80, punctul 22; 30 mai 1984, Picciolo/Parlamentul, 111/83, punctul 22; 7 februarie 1990, Culin/Comisia, C‑343/87, punctul 15

Tribunalul de Primă Instanță: 12 februarie 1992, Volger/Parlamentul, T‑52/90, punctul 40; 3 martie 1993, Vela Palacios/CES, T‑25/92, punctele 26 și 27; 9 ianuarie 1996, Bitha/Comisia, T‑23/95, punctul 30; 17 februarie 1998, Maccaferri/Comisia, T‑56/96, punctul 38; 12 decembrie 2002, Morello/Comisia, T‑338/00 și T‑376/00, punctul 55; 29 septembrie 2005, Napoli Buzzanca/Comisia, T‑218/02, punctul 63