Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL NICHOLAS EMILIOU
prezentate la 8 februarie 2024(1)
Cauza C‑425/22
MOL Magyar Olaj- és Gázipari Nyrt.
împotriva
Mercedes‑Benz Group AG
[cerere de decizie preliminară formulată de Kúria (Curtea Supremă, Ungaria)]
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Competență judiciară în materie delictuală și cvasidelictuală – Acțiune în despăgubire pentru încălcări ale dreptului concurenței – Prejudiciu suferit de filiale – Locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă – Sediul social al societății‑mamă – Unitate economică”
I. Introducere
1. În anul 2016, Comisia Europeană a adoptat o decizie prin care a concluzionat că mai multe societăți, printre care Mercedes‑Benz Group AG (denumită în continuare „pârâta”), au participat la o înțelegere având ca obiect stabilirea în mod concertat a prețurilor de catalog brute pentru camioanele de tonaj mediu și camioanele de tonaj mare, încălcând astfel interdicția prevăzută, printre altele, la articolul 101 TFUE(2). Această decizie a condus la o serie de acțiuni în despăgubire, unele dintre ele dând naștere la trimiteri preliminare prin care s‑a solicitat Curții să precizeze interpretarea corectă a normelor în materia competenței cuprinse în Regulamentul (UE) nr. 1215/2012(3) pentru a stabili care sunt instanțele care pot fi sesizate cu astfel de acțiuni(4).
2. Prezenta cerere a fost formulată într‑un context similar și vizează interpretarea acestui regulament în ceea ce privește în esență aspectul dacă o societate‑mamă se poate prevala de noțiunea de unitate economică, utilizată în dreptul concurenței, pentru a considera că instanțele de judecată de la locul unde își are sediul social au competența de a judeca cererea sa de despăgubire pentru prejudiciile suferite de filialele sale.
3. Mai precis, MOL Magyar Olaj- és Gázipari Nyrt. (denumită în continuare „reclamanta”), cu sediul în Ungaria, deține puterea de control asupra societăților care aparțin grupului MOL și care au sediul în mai multe state membre. Aceste filiale au cumpărat indirect de la pârâtă camioane la prețuri care ar fi fost denaturate din cauza încălcării dreptului concurenței constatate în decizia Comisiei menționată anterior. În litigiul principal, reclamanta solicită instanțelor maghiare să dispună obligarea pârâtei, cu sediul în Germania, la plata unei despăgubiri pentru diferența plătită în plus ca urmare a încălcării normelor în materie de concurență.
4. În temeiul Regulamentului nr. 1215/2012, competența instanțelor este determinată de regula generală a domiciliului pârâtului(5). Există mai multe excepții de la această regulă, printre care una care se aplică acțiunilor în răspundere delictuală (precum cea în discuție în litigiul principal), potrivit cărora competența poate fi atribuită și instanțelor de la locul unde s‑a produs pretinsul prejudiciu(6).
5. Atât instanța de prim grad de jurisdicție, cât și cea de apel au apreciat că această normă de competență specială nu poate fi totuși aplicată în litigiul principal și că, prin urmare, instanțele maghiare nu au competența internațională de a soluționa cererea reclamantei. Pe scurt, situația ar fi aceasta întrucât autocamioanele în cauză nu fuseseră achiziționate de reclamantă, ci de filialele sale (care sunt, în fapt, entitățile care au suferit prejudiciul sub forma unei majorări artificiale a prețului). În aceste condiții, Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) solicită să se clarifice dacă o astfel de competență poate fi stabilită pe baza faptului că sediul social al reclamantei se află în Ungaria. De asemenea, ea ridică întrebarea dacă faptul că unele dintre filialele în cauză nu făceau încă parte din grupul reclamantei la momentul achiziționării camioanelor în cauză este pertinent pentru această apreciere.
6. Întrebările instanței de trimitere par să se bazeze pe afirmația reclamantei potrivit căreia sediul social al acesteia din urmă este locul în care, în cele din urmă, s‑a materializat prejudiciul, întrucât reclamanta și filialele prejudiciate aparțin aceleiași unități economice.
7. După cum vom explica mai detaliat în prezentele concluzii, această noțiune a fost dezvoltată în dreptul concurenței și a fost aplicată printre altele pentru a îmbunătăți aplicarea acestuia. Ea a fost invocată în special în vederea angajării răspunderii unui pârât pentru o încălcare ce a fost săvârșită în fapt de o altă persoană (juridică), cu condiția ca ambele societăți să facă parte din aceeași unitate economică. În această privință, întrebarea centrală care se ridică în speță este dacă această noțiune poate fi invocată și pentru a stabili competența în legătură cu o cerere de despăgubiri, indiferent dacă reclamantul este sau nu persoana (juridică) ce a suferit inițial prejudiciul subiacent.
II. Cadrul juridic
8. Considerentul (15) al Regulamentului nr. 1215/2012 are următorul cuprins: „[n]ormele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului […]”
9. Potrivit considerentului (16) al Regulamentului nr. 1215/2012, „[î]n afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției. Existența unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică și să evite posibilitatea de a se introduce o acțiune împotriva pârâtului în fața unei instanțe dintr‑un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta […]”.
10. Capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012 conține norme privind competența. Secțiunea 1 din acest capitol stabilește dispoziții generale și cuprinde articolul 4 alineatul (1), care prevede că, „[s]ub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru”.
11. Potrivit articolului 5 alineatul (1), care face parte din aceeași secțiune, „[p]ersoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din [capitolul II]”.
12. Secțiunea 2 din capitolul II din Regulamentul nr. 1215/2012 privește „competențele speciale”. Acesta conține printre altele articolul 7 punctul 2, potrivit căruia o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru, „în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.
III. Situația de fapt, procedura națională și întrebările preliminare
13. În decizia pe care a adoptat‑o la 19 iulie 2016, Comisia a constatat că pârâta, cu sediul în Germania, împreună cu alte societăți, participase la o înțelegere în perioada cuprinsă între 17 ianuarie 1997 și 18 ianuarie 2011, stabilind în mod concertat prețurile de catalog brute pentru camioanele de tonaj mediu și camioanele de tonaj mare în Spațiul Economic European (SEE), ceea ce constituia o încălcare continuă a interdicțiilor prevăzute la articolul 101 TFUE și la articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European(7). Comisia a concluzionat că încălcarea viza întregul Spațiu Economic European.
14. Reclamanta este o societate cu sediul în Ungaria. Ea are putere de control asupra societăților care aparțin grupului MOL. Reclamanta este acționar majoritar sau deține în alt mod putere exclusivă de control asupra mai multor societăți precum MOLTRANS, cu sediul în Ungaria, INA, cu sediul în Croația, Panta și Nelsa, cu sediul în Italia, ROTH, cu sediul în Austria, și SLOVNAFT, cu sediul în Slovacia. În perioada încălcării constatate prin decizia Comisiei, aceste filiale au achiziționat indirect de la pârâtă, fie prin preluarea dreptului de proprietate, fie prin leasing financiar, 71 de camioane în diferite state membre.
15. Reclamanta a solicitat Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală, Ungaria) (denumită în continuare „instanța de prim grad de jurisdicție”) obligarea pârâtei la plata sumei de 530 851 de euro, majorată cu dobânzi, și a cheltuielilor de judecată, susținând că aceasta era suma pe care filialele sale o plătiseră în mod nejustificat ca urmare a comportamentului anticoncurențial constatat în decizia Comisiei. Prevalându‑se de noțiunea de unitate economică, ea reclamă drepturile la despăgubire ale filialelor sale împotriva pârâtei. În acest scop, ea invocă competența instanțelor maghiare în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, susținând că sediul său social, ca centru al intereselor economice și financiare ale grupului, este locul unde s‑a produs în definitiv fapta prejudiciabilă în sensul acestei dispoziții.
16. Pârâta a ridicat o excepție de necompetență a instanțelor din Ungaria.
17. Instanța de prim grad de jurisdicție a admis această excepție și a constatat că norma de competență specială prevăzută la articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretată în mod restrictiv și poate fi aplicată numai în cazul în care există o legătură deosebit de strânsă între instanța sesizată și obiectul litigiului. Aceasta a arătat că nu reclamanta a fost cea care a plătit prețurile majorate în mod artificial, ci filialele sale (care, prin urmare, au fost prejudiciate de denaturarea concurenței în cauză). În schimb, prejudiciul suferit de reclamantă a fost pur financiar, ceea ce nu permite asimilarea sediului său social cu locul materializării prejudiciului în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 și nu poate conduce la recunoașterea competenței instanței maghiare.
18. Această poziție a fost confirmată în apel printr‑o ordonanță a Fővárosi Ítélőtábla (Curtea Regională de Apel din Budapesta, Ungaria) (denumită în continuare „instanța de apel”). Această instanță a arătat că, potrivit jurisprudenței Curții, teoria unității economice este aplicabilă numai în vederea angajării răspunderii pentru încălcarea dreptului concurenței și că în esență ea nu se aplică părții prejudiciate în scopul unei atribuiri de competență. Făcând trimitere la hotărârea pronunțată de Curte în cauza CDC Hydrogen Peroxide(8), ea a adăugat că competența în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie stabilită în funcție de sediul social al societății care a suferit prejudiciul, iar nu în funcție de sediul societății‑mamă a acesteia.
19. Reclamanta a formulat recurs la Kúria (Curtea Supremă), instanța de trimitere. Ea a solicitat anularea ordonanței adoptate de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea continuării procedurii în fața instanțelor sesizate anterior. Reclamanta a susținut în esență că teoria unității economice este relevantă pentru atribuirea competenței în prezentul context și, în calitate de deținătoare exclusivă a controlului asupra grupului de societăți, este direct interesată de funcționarea lor profitabilă sau în pierdere în cadrul grupului.
20. În întâmpinarea formulată, pârâta a susținut că reclamanta nu a cumpărat niciunul dintre camioanele care au făcut obiectul înțelegerii și, prin urmare, nu a suferit niciun prejudiciu. În plus, a arătat că teoria unității economice nu este aplicabilă pentru stabilirea competenței și că o asemenea abordare nu este susținută de jurisprudența Curții.
21. În aceste condiții, Kúria (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) În cazul în care o societate‑mamă introduce o acțiune în despăgubire pentru un comportament anticoncurențial al unei alte societăți pentru a obține repararea prejudiciilor cauzate de comportamentul respectiv exclusiv filialelor sale, competența instanței se poate întemeia pe sediul societății‑mamă ca loc unde s‑a produs fapta prejudiciabilă, în sensul articolului 7 punctul 2 din [Regulamentul nr. 1215/2012]?
2) Este relevant, în sensul aplicării articolului 7 punctul 2 din [Regulamentul nr. 1215/2012], faptul că, la momentul diferitelor achiziții care fac obiectul litigiului, nu toate filialele făceau parte din grupul de filiale al societății‑mamă?”
22. Reclamanta, pârâta, guvernul ceh și Comisia au depus observații scrise.
IV. Analiză
23. Prin cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere solicită, în primul rând, să se stabilească dacă, în cazul în care o societate‑mamă introduce o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul suferit exclusiv de filialele sale, ca urmare a unui acord coluziv privind stabilirea și majorarea prețurilor (cu încălcarea, astfel, a articolului 101 TFUE)(9), competența unei instanțe poate fi stabilită pe baza faptului că sediul social al societății‑mamă este locul unde „s‑a produs fapta prejudiciabilă”, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012. În al doilea rând, această instanță ridică în egală măsură problema dacă răspunsul la această întrebare este afectat de faptul că, la momentul la care filialele au cumpărat bunurile în cauză, unele dintre ele nu făceau încă parte din grupul reclamantei.
24. Înainte de a aborda aceste întrebări (C), vom formula câteva observații introductive cu privire la norma de competență specială în discuție și în special cu privire la natura prejudiciului care poate conduce la aplicarea acesteia. (A). Vom aminti de asemenea precizările aduse de Curte cu privire la elementele de legătură care determină instanța care trebuie sesizată în contextul specific al acțiunilor în despăgubire pentru încălcarea articolului 101 TFUE (precum cea pendinte în fața instanței de trimitere) (B).
A. Norma de competență în discuție și natura prejudiciului
25. În ordinea juridică a Uniunii, problema stabilirii instanței competente la nivel internațional să judece o cauză care implică un element transfrontalier este soluționată potrivit normelor prevăzute în Regulamentul nr. 1215/2012. După cum s‑a menționat deja pe scurt, regula generală stabilită în temeiul acestui regulament este cea a domiciliului pârâtului(10).
26. Această normă are mai multe excepții, sub forma unor norme speciale și exclusive de competență care descriu situațiile în care pârâtul poate sau trebuie să fie acționat în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru.
27. Prezenta cauză se referă la una dintre normele de competență specială, și anume cea prevăzută la articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, care atribuie competența (alternativă, facultativă), în materie delictuală și cvasidelictuală, „instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.
28. Începând cu Hotărârea Bier și în întreaga sa jurisprudență ulterioară, Curtea a interpretat noțiunea de „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” ca acoperind două categorii: în primul rând, locul evenimentului cauzal relevant (locul în care s‑a produs evenimentul care a dat naștere prejudiciului) și, în al doilea rând, locul materializării prejudiciului (locul unde s‑a manifestat prejudiciul)(11). Prin urmare, în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, pârâtul poate fi acționat în justiție în fața instanțelor din oricare dintre aceste locuri, în funcție de cea pe care o alege reclamantul(12).
29. Această normă de competență se bazează pe existența unei legături deosebit de strânse între litigiu și instanța chemată să îl soluționeze, „în special din motive legate de proximitatea față de litigiu și de facilitatea administrării probelor”(13), având în vedere importanța stabilirii, în acțiunile în răspundere delictuală, a legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins și cauza acestuia(14).
30. În același timp, această normă constituie o derogare de la regula generală potrivit căreia competența este determinată de domiciliul pârâtului. În consecință, ea trebuie interpretată în mod strict(15).
31. În această privință, din jurisprudența Curții rezultă că, deși „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” poate cuprinde și locul unde fapta prejudiciabilă (cauzală) a avut consecințe concrete (a se vedea punctul 28 de mai sus), acest lucru nu permite stabilirea competenței unei instanțe doar pe baza faptului că victima, care se află în raza de competență teritorială a acestei instanțe, suferă consecințele prejudiciabile ale unei fapte care a cauzat deja un prejudiciu survenit efectiv în alt loc(16).
32. Astfel, având în vedere că asemenea consecințe prejudiciabile vor fi resimțite în mod inevitabil, în cele din urmă, la domiciliul reclamantului, soluția contrară ar fi în contradicție cu cerința unei legături strânse între instanța sesizată și obiectul litigiului, deoarece nu există niciun motiv intrinsec pentru a se presupune că domiciliul reclamantului este, în sine, locul cel mai potrivit pentru a facilita o procedură judiciară pentru motivul că acolo ar fi ușor de obținut probe cu privire la existența și la amploarea prejudiciului. În plus, aceasta ar permite în multe cazuri reclamantului să îl cheme în judecată pe pârât în fața instanțelor de la domiciliul său, ceea ce echivalează cu răsturnarea, după bunul său plac, a normei generale privind domiciliul pârâtului(17).
33. Pentru aceleași motive (care impun în esență ca instanța sesizată în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 să fie instanța de la locul materializării prejudiciului inițial), Curtea a statuat că „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă”, în sensul acestei dispoziții, nu acoperă locul în care este afectat patrimoniul unei victime indirecte(18).
34. Curtea a ajuns la această concluzie într‑o cauză în care două societăți franceze, cu sediul social la Paris (Franța), au înființat filiale în Germania pentru a realiza un proiect imobiliar. Băncile germane și‑au retras însă finanțarea, ceea ce a condus la intrarea acestor filiale în insolvență. Societățile‑mamă franceze au încercat să acționeze în justiție băncile germane la Paris, argumentând că acesta a fost locul în care au suferit pierderile financiare rezultate.
35. Răspunsul oferit de Curte în acea hotărâre este, în opinia noastră, pertinent în mod direct pentru prezenta cauză. La fel ca în cazul faptelor în discuție în Hotărârea Dumez, rezultă din dosar că prejudiciul pretins de reclamantă nu este unul care a afectat‑o direct, ci mai degrabă un prejudiciu suferit inițial de filialele sale și care ar putea să o afecteze pe ea doar „prin ricoșeu”(19). Într‑adevăr, nu se contestă faptul că reclamanta nu a achiziționat (direct sau indirect) niciun camion de la pârâtă și nici nu a succedat în drepturile filialelor afectate, nici pe baza unei cesiuni a creanțelor în cauză, nici în alt mod(20).
36. Este adevărat, astfel cum arată reclamanta, că, în Hotărârea Tibor‑Trans (care privea același comportament coluziv precum cel stabilit în decizia Comisiei în discuție în speță), Curtea a făcut o diferență între situația din cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre și situația din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Dumez. Particularitatea faptelor din Hotărârea Tibor‑Trans a constat în faptul că reclamanta din acea cauză, în calitate de utilizator final al camioanelor, nu cumpărase niciun camion direct de la pârâtă, ci prin intermediul unui concesionar. Totuși, acest fapt nu a împiedicat Curtea să constate că cererea reclamantei din acea cauză se referea la un prejudiciu direct, deoarece s‑a constatat că acest prejudiciu era consecința imediată a încălcării articolului 101 TFUE, având în vedere că supraprețurile rezultate din acordul coluziv fuseseră repercutate asupra reclamantei de către concesionari(21).
37. O atare repercutare poate avea loc în cadrul unui lanț de aprovizionare în care pretinsa victimă achiziționează bunurile (sau serviciile) care au făcut obiectul unei înțelegeri(22). Cu toate acestea, nu se susține că aceasta s‑a întâmplat în litigiul principal. În schimb, reclamanta pare să prezinte prejudiciul inițial suferit de filialele sale ca fiind propriul său prejudiciu.
38. Aceste considerente arată că, așa cum am arătat deja, reclamanta acționează în calitate de victimă indirectă. Ea solicită repararea unui prejudiciu care afectase deja, în primul rând, o altă persoană juridică. Din această perspectivă, înțelegem prima întrebare a instanței de trimitere în sensul că urmărește să se stabilească dacă este posibil, în pofida acestui fapt, să se determine competența pe baza elementului de legătură al sediului social al reclamantei, dat fiind că reclamanta și filialele afectate formează o unitate economică.
39. Înainte de a aborda această întrebare, este necesar să se explice mai întâi de ce este invocat sediul social al reclamantei drept element de legătură aplicabil. Acest lucru impune, la rândul său, o explicație cu privire la ce elemente de legătură au fost identificate de Curte ca fiind pertinente pentru aplicarea normei de competență în discuție, în contextul specific al acțiunilor în despăgubire pentru încălcarea articolului 101 TFUE.
B. Elemente de legătură în contextul cererilor de despăgubire pentru încălcarea articolului 101 TFUE
40. În prezenta secțiune, vom examina mai întâi jurisprudența pertinentă a Curții (1), după care vom analiza cererea adresată Curții de Comisie de a clarifica un aspect specific al acesteia (2).
1. Jurisprudența pertinentă
41. Revenind la cele două categorii de locuri care pot constitui „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, astfel cum este descris la punctul 28 din prezentele concluzii, Curtea a statuat că instanța competentă în temeiul primei categorii (evenimentul care a dat naștere prejudiciului) este în esență cea de la locul unde a fost încheiată în mod definitiv înțelegerea(23).
42. În ceea ce privește a doua categorie, și anume locul unde s‑a produs (s‑a materializat) prejudiciul, regula aplicabilă este mai complexă.
43. Curtea a stabilit mai întâi, în Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide, că un astfel de loc este sediul social al victimei. Curtea a motivat această abordare subliniind că aprecierea pertinentă depinde de elementele proprii situației reclamantului (pretinsa victimă)(24).
44. Această soluție a fost întâmpinată cu unele critici. În primul rând, s‑a arătat că Curtea pare să fi reținut locul producerii prejudiciului financiar drept element de legătură valabil(25). În al doilea rând, s‑a observat că faptul că sediul social al victimei constituie elementul de legătură poate contraveni cerinței proximității dintre instanța sesizată și obiectul litigiului. S‑a arătat în special că, deși nu se poate exclude faptul că unele dovezi pot fi disponibile la sediul social al victimelor, prejudiciul suferit în contextul dat va fi stabilit, de obicei, prin compararea prețurilor înțelegerii cu prețurile de piață ipotetice, care pot fi stabilite în general pe baza datelor economice referitoare la piața afectată(26).
45. În orice caz, jurisprudența Curții a evoluat. Dezvoltându‑și jurisprudența, Curtea a subliniat legătura dintre piața afectată de comportamentul anticoncurențial și locul în care pretind reclamanții că au suferit un prejudiciu. Această evoluție a fost analizată în detaliu în special de avocatul general Richard de la Tour în Concluziile prezentate în cauza Volvo(27). În scopul prezentei cauze, este suficient să observăm că, pe de o parte, Hotărârea Tibor‑Trans a lăsat să se înțeleagă că locul de materializare a prejudiciului este piața afectată de comportamentul anticoncurențial în cauză (fără alte precizări)(28). Pe de altă parte, Curtea a precizat în Hotărârea Volvo (care constituie cea mai recentă evoluție pertinentă) că, în cadrul unei acțiuni în despăgubire care decurge dintr‑un acord privind stabilirea și majorarea prețurilor, „locul unde s‑a produs prejudiciul” este locul, în cadrul pieței afectate, unde au fost cumpărate bunurile care fac obiectul înțelegerii(29). Un asemenea element de legătură pare astfel să identifice locul invocat de reclamantă ca fiind locul unde i‑a fost cauzat prejudiciul specific, în cadrul teritoriului mai larg afectat de denaturarea concurenței în cauză(30).
46. În aceeași hotărâre, Curtea a reafirmat că, atunci când au fost efectuate achiziții multiple în locuri diferite, sediul social al pretinsei victime continuă să fie pertinent(31). Rezultă, în opinia noastră, că elementul de legătură al sediului social al victimei trebuie aplicat cu titlu subsidiar, în cazul în care pluralitatea achizițiilor efectuate în diferite locuri nu permite stabilirea instanței competente prin aplicarea elementului de legătură principal, care constă în locul (unic) al achiziției (achizițiilor)(32).
47. Comisia este de părere că, deși sediul social poate fi situat în interiorul pieței afectate (cum ar fi fost situația în Hotărârea Volvo), jurisprudența existentă lasă să planeze unele îndoieli cu privire la aspectul dacă acest element de legătură poate fi aplicat și atunci când sediul social al victimei este situat în afara pieței afectate. Acest lucru ar contraveni, în opinia sa, principiilor proximității, previzibilității instanței competente și coerenței între instanța competentă și legea aplicabilă. În consecință, ea solicită Curții să folosească această ocazie pentru a exclude un asemenea scenariu și pentru a confirma că principalul element de legătură este, astfel cum înțelegem noi argumentul, cel al pieței afectate.
48. Vom aborda această problemă în continuare.
2. Sediul social al pretinsei victime și piața afectată
49. În primul rând, după cum s‑a menționat deja, Curtea a precizat în Hotărârea Volvo că piața afectată nu constituie în mod necesar un element de legătură suficient de concret pentru a stabili competența. Astfel, în cazul în care acordul coluziv a avut efecte pe întreg teritoriul Uniunii Europene, articolul 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu permite introducerea unei acțiuni în despăgubire oriunde în cadrul Uniunii(33). Într‑adevăr, instanța competentă trebuie să fie stabilită pe baza unei legături mai concrete (cu precădere, locul achiziției).
50. În al doilea rând, situația de fapt din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Volvo a fost de așa natură încât atât locul achizițiilor, cât și sediul social al victimei erau situate nu numai într‑un singur stat membru, ci și în același loc din statul membru în cauză. Astfel, sediul social al victimei era la Cordoba (Spania), care a fost în același timp și locul în care aceasta a cumpărat camioanele care făceau obiectul înțelegerii. În plus, astfel cum a observat Curtea, Spania făcea (în mod necesar) parte din piața (mai largă) afectată (care acoperea întreg teritoriul SEE), potrivit definiției din decizia respectivă a Comisiei(34).
51. Cu alte cuvinte, ambele tipuri de elemente de legătură specifice (locul cumpărării și sediul social al victimei) se raportau, în orice caz, la aceeași piață afectată (și la aceleași segmente locale și naționale ale acesteia). Din această perspectivă, concluzia Curții pare să fie (sau cel puțin poate fi considerată ca fiind) încadrată de premisa de pornire potrivit căreia ambele categorii de elemente de legătură au fost analizate în acest context factual(35).
52. Acest lucru lasă deschisă întrebarea dacă s‑ar putea ajunge la o soluție contrară într‑un context factual diferit, în care sediul social al reclamantului se află în afara pieței afectate(36)(și în care piața respectivă nu acoperă întregul teritoriu al Uniunii Europene).
53. La prima vedere, suntem de acord cu Comisia că, în cazul în care s‑ar stabili competența unei instanțe din afara pieței afectate de un anumit comportament anticoncurențial cu privire la o cerere de despăgubire care ar rezulta dintr‑un astfel de comportament, acest lucru nu ar fi în concordanță cu evoluțiile discutate mai sus, în care Curtea a început să sublinieze legătura dintre piața afectată și locul pretins de producere a prejudiciului. În aceeași ordine de idei, în Concluziile prezentate în cauza flyLAL, avocatul general Bobek a apreciat că „atribuirea competenței instanțelor din afara piețelor afectate de încălcare este imposibil de conceput pe baza [normei de competență în discuție] și a conceptului «loc al materializării prejudiciului»”(37).
54. Acestea fiind spuse și pentru a răspunde la cererea Comisiei, constatăm că excluderea pertinenței unui anumit element în termeni absoluți, în absența unui ansamblu concret de împrejurări de fapt, este un exercițiu delicat care ar trebui întreprins cu prudență, cu atât mai mult în lumina celei mai recente jurisprudențe.
55. Situația pe care Comisia încearcă să o excludă poate apărea, în opinia noastră și după pronunțarea Hotărârii Volvo, în cazul unor achiziții multiple efectuate în diferite locuri, în statul membru A, de un reclamant cu sediul social în statul membru B, atunci când statul membru B se află în afara pieței afectate de comportamentul anticoncurențial în cauză. Pentru a evita acest rezultat, ar trebui să se excludă aplicarea soluției desprinse din Hotărârea Volvo unui asemenea context transfrontalier(38).
56. Un alt exemplu care poate fi imaginat este situația unor cumpărători indirecți care pretind că le‑a fost transferat un suprapreț rezultat dintr‑un acord coluziv. După cum s‑a menționat deja, Curtea a statuat în Hotărârea Tibor‑Trans că un astfel de prejudiciu este considerat direct, în scopul aplicării articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012(39). Din această perspectivă, nu se poate exclude posibilitatea ca elementul de legătură pertinent să indice, în împrejurările specifice ale unui lanț de aprovizionare complex, un teritoriu din afara pieței afectate de comportamentul anticoncurențial care se presupune că a cauzat prejudiciul(40).
57. Oricare ar fi situația, această problemă nu este, ca atare, în discuție în fața instanței de trimitere, așa cum recunoaște Comisia. Deși aceste evoluții explică, într‑o anumită măsură, motivele pentru care reclamanta invocă sediul său social pentru a stabili competența instanțelor maghiare, aceasta procedează astfel într‑un context care diferă semnificativ de cele în discuție în cauzele menționate anterior. Reclamanta urmărește extinderea aplicării acestui element de legătură pentru a stabili competența în ceea ce privește cererea sa prin care solicită repararea prejudiciului suferit numai de alți membri ai unității economice a reclamantei.
58. Din această perspectivă, pentru a aminti, prin prima sa întrebare, instanța de trimitere urmărește în esență să se stabilească dacă noțiunea de unitate economică poate fi aplicată în alt scop decât acela al angajării răspunderii unui anumit pârât pentru încălcarea dreptului concurenței (ceea ce reprezintă maniera în care a fost aplicată în mod tradițional, după cum vom explica mai jos), și anume în scopul stabilirii competenței independent de persoana (juridică) care a suferit inițial pretinsul prejudiciu.
59. Vom examina acest aspect în continuare.
C. Prejudiciul suferit de o filială: sediul societății‑mamă poate fi „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă”?
60. Pentru a răspunde la întrebarea instanței de trimitere, vom aborda mai întâi noțiunea de unitate economică (1) și vom explica motivul pentru care trebuie să se răspundă negativ la prima întrebare adresată (2). Deși acest răspuns sugerat face inutil răspunsul la cea de a doua întrebare preliminară, vom aborda pe scurt și această din urmă întrebare din considerente de exhaustivitate (3).
1. Noțiunea de unitate economică
61. Noțiunea de unitate economică (sau de unitate economică unică) a fost dezvoltată în jurisprudența Curții pentru a se descrie în esență termenul de „întreprindere” care apare la articolele 101 și 102 TFUE. Acest termen este considerat „esențial”(41) pentru domeniul dreptului concurenței, întrucât acest drept nu reglementează persoane juridice și fizice, ci „întreprinderi”(42). În acest context, o întreprindere poate corespunde, în anumite cazuri, unei persoane fizice sau juridice, dar poate, în altele, să cuprindă mai multe asemenea persoane(43).
62. În ceea ce privește aspectele pertinente pentru prezenta cauză, se consideră în general că o societate‑mamă și filiala sa formează o unitate economică atunci când, pe scurt, cea din urmă este supusă unei influențe decisive exercitate de prima și nu acționează în mod autonom(44). Într‑o astfel de situație, grupul va fi considerat în totalitatea sa o „întreprindere” vizată de normele de drept al concurenței, care trebuie să fie respectate de membrii grupului, ca un tot unitar, în contextul unei răspunderi solidare(45).
63. Acest aspect are consecințe importante pentru aplicarea anumitor norme materiale de drept al concurenței și pentru angajarea răspunderii pentru încălcări ale dreptului concurenței.
64. În ceea ce privește, în primul rând, aspectul de drept material și pentru a oferi un exemplu, acordurile încheiate între persoane care fac parte dintr‑o unitate economică nu intră sub incidența articolului 101 TFUE(46), deoarece, în esență, coordonarea în cadrul grupului nu poate afecta concurența, întrucât nici măcar nu există concurență în cadrul unității.
65. În al doilea rând, atunci când este vorba despre punerea în aplicare a normelor, noțiunea de unitate economică afectează în mod fundamental logica care guvernează angajarea răspunderii pentru încălcarea dreptului concurenței. Cel mai important este faptul că ea oferă Comisiei (sau unei autorități naționale în domeniul concurenței) posibilitatea de a angaja în principiu răspunderea unei societăți‑mamă pentru o astfel de încălcare, deși aceasta a fost comisă, în fapt, de filiala sa(47). În plus, Curtea a precizat că, în cazul în care o societate‑mamă și filiala sa constituie o unitate economică și numai societatea‑mamă a fost menționată în decizia Comisiei și sancționată pentru o practică anticoncurențială, poate fi introdusă o acțiune în despăgubire împotriva oricăreia dintre ele, sub rezerva anumitor condiții(48). Curtea a explicat în esență că noțiunea de „întreprindere” în sensul articolului 101 TFUE nu poate avea un domeniu de aplicare diferit în funcție de faptul că este invocată în contextul aplicării la nivel public sau la nivel privat a normelor de drept al concurenței(49).
66. În această privință, reclamanta susține că, având în vedere că încălcarea dreptului concurenței atrage răspunderea solidară a întregii unități economice, ceea ce înseamnă că un membru poate fi ținut răspunzător pentru actele unui alt membru, o imagine în oglindă (sau inversată) a aceluiași principiu trebuie să se aplice, așa cum înțelegem noi argumentul, acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului concurenței care afectează un membru al unității economice. Potrivit termenilor reclamantei (care par să se inspire din concluziile Curții, parafrazate la punctul anterior), noțiunea de unitate economică nu poate avea o semnificație diferită după cum întreprinderea în cauză acționează în calitate de reclamant sau de pârât. În contextul prezentei cauze, această teză ar însemna că acțiunea care face obiectul litigiului principal poate fi exercitată de o societate‑mamă independent de faptul că prejudiciul a fost suferit de filialele sale. În consecință, pentru a urma mai departe argumentul reclamantei, sediul social al societății‑mamă trebuie considerat „locul unde s‑a produs prejudiciul” în scopul aplicării articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012.
67. Considerăm că, la un nivel mai general (fără legătură cu chestiunile de competență), Curtea a respins ideea de „aplicare inversată” a noțiunii de unitate economică atunci când a considerat că această noțiune nu se aplică în contextul (evident diferit) al unei acțiuni în despăgubire în care se invocă răspunderea extracontractuală a Uniunii Europene în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE. Pentru a detalia, în Hotărârea Guardian Europe/Uniunea Europeană, în esență, Tribunalul a respins cererea unei societăți‑mamă care susținea că a suferit o pierdere de profit din cauza plății unei amenzi, aplicată de Comisie și ulterior anulată parțial, în condițiile în care sarcina amenzii fusese în realitate suportată de filialele sale. În recurs, Curtea a confirmat respingerea de către Tribunal a unei interpretări „inversate” a noțiunii de unitate economică și a explicat că o acțiune în justiție întemeiată pe răspunderea extracontractuală a Uniunii Europene este „reglementată de norme procedurale generale, care sunt […] independente de principiile care determină răspunderea în dreptul antitrust”(50).
68. Independent de aspectul dacă o soluție diferită pe fond ar putea fi pronunțată în contextul unei acțiuni de drept privat în despăgubire(51), arătăm că domnul avocat general Szpunar a respins recent un argument similar, explicând în mod convingător că noțiunea de unitate economică nu poate aduce atingere interpretării normelor care reglementează notificarea actelor judiciare în cadrul Uniunii(52) și nu permite ca o acțiune în despăgubire formulată împotriva unei societăți‑mamă să fie legal notificată filialei societății respective(53).
69. În contextul acestei evoluții mai generale, rămâne de examinat dacă noțiunea de unitate economică poate fi utilizată în aplicarea articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru a recunoaște în esență forum actoris unei pretinse victime indirecte a unui comportament care încalcă articolul 101 TFUE.
2. Noțiunea de unitate economică poate avea incidență asupra întinderii celei de loc al materializării prejudiciului?
70. În acord cu pozițiile exprimate de pârâtă, de guvernul ceh, precum și de Comisie, considerăm că răspunsul la această întrebare trebuie să fie negativ.
71. Mai întâi, din secțiunile anterioare ale prezentelor concluzii rezultă că poziția contrară a reclamantei nu își găsește pur și simplu niciun sprijin în jurisprudența Curții.
72. În continuare, adoptarea poziției menționate ar fi contrară principiilor care stau la baza normei de competență în discuție. Ea ar contraveni logicii proximității și cerinței conexe de evaluare individuală a elementelor de legătură (a). În împrejurările speței, ea nu ar respecta nici cerința previzibilității instanței competente și obiectivul coerenței dintre instanța competentă și legea aplicabilă (b).
73. În sfârșit, pentru a răspunde preocupărilor reclamantei, vom explica faptul că această concluzie nu aduce atingere eficacității valorificării drepturilor care decurg din încălcarea dreptului concurenței (c).
a) Cerința proximității și a evaluării individuale
74. După cum am explicat mai sus, instanțele a căror competență poate fi stabilită în temeiul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 sunt considerate a fi cel mai bine plasate „în special din motive legate de proximitatea față de litigiu și de facilitatea administrării probelor”(54).
75. Din acest punct de vedere, recunoaștem desigur complexitatea strângerii de probe în acțiunile în despăgubire transfrontaliere(55), inclusiv atunci când se argumentează, în cerere (sau în apărare), că a fost repercutat supraprețul rezultat dintr‑un acord coluziv(56).
76. Cu toate acestea, locul unde se situează sediului societății‑mamă nu oferă imediat nicio legătură semnificativă care să indice de ce ar fi mai potrivit pentru acest scop în comparație (mai ales) cu locul achiziției(57).
77. În această privință, soluția susținută de reclamantă ar fi incompatibilă cu cerința potrivit căreia elementele de legătură trebuie să fie evaluate în mod individual pentru fiecare victimă. Acest lucru a fost afirmat în mod clar în Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide, care se referea la o acțiune vizând creanțe multiple care fuseseră cesionate unei singure societăți(58).
78. Este adevărat că, astfel cum remarcă reclamanta, în Hotărârea Volvo, Curtea utilizează termenul „întreprindere” pentru a desemna reclamantele din acea cauză, care erau pretinse victime ale practicilor anticoncurențiale în discuție în acele cauze. Cu toate acestea, nu considerăm că utilizarea acestui termen a fost făcută pentru a completa evoluțiile discutate mai sus, în care Curtea a nuanțat definiția „locului materializării prejudiciului” pentru a lua în considerare specificitatea litigiilor în materie de concurență (prin adăugarea la definiția „reclamantului” în acest context).
79. În primul rând, accepțiunea în care Curtea utilizează termenul de „întreprindere”, astfel cum a fost descrisă mai sus, apare deja în Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide, care este anterioară acestor evoluții. Mai important, după cum observă Comisia și Republica Cehă, este clar, la o lectură mai atentă atât a Hotărârii CDC Hydrogen Peroxide, cât și a Hotărârii Volvo, că termenul de întreprindere nu este utilizat în sensul specific dreptului concurenței, ci în sensul său comun și ca sinonim al celui de „societate” sau de „persoană juridică”(59). În plus, o concluzie diferită ar fi în contradicție directă cu necesitatea unei evaluări individuale, care a fost una dintre principalele concluzii ale Hotărârii CDC Hydrogen Peroxide și care a fost amintită ulterior în Hotărârea Volvo(60).
80. Mai mult, după cum remarcă pârâta, guvernul ceh și Comisia, legiuitorul Uniunii a adoptat aceeași „abordare individuală” cu privire la definirea pretinsei victime a unui comportament anticoncurențial în Directiva 2014/104(61). Adoptarea acestui instrument a fost percepută în esență ca o etapă importantă pentru a contribui la eficacitatea asigurării respectării la nivel privat a drepturilor care decurg din încălcări ale legislației în materie de concurență(62). În acest scop, directiva menționată prevede norme pentru coordonarea, printre altele, a asigurării respectării normelor în materie de concurență în cadrul unor acțiuni în despăgubire, astfel încât orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență să își poată exercita în mod efectiv dreptul de a solicita o despăgubire integrală pentru prejudiciul respectiv(63).
81. În această privință, este semnificativ faptul că legiuitorul Uniunii nu a considerat oportun să definească mai larg noțiunea de „parte prejudiciată”(64) pentru a include nu numai victimele directe, ci și victimele indirecte(65). Dacă acest lucru nu a fost considerat necesar în contextul unui instrument conceput în mod specific pentru a consolida asigurarea respectării la nivel privat a legislației în materie de concurență, nu vedem niciun motiv pentru a adopta o astfel de abordare în contextul Regulamentului nr. 1215/2012, care, astfel cum arată în esență reclamanta însăși, este un act cu aplicabilitate generală care reglementează orice tip de litigiu care intră în domeniul său de aplicare (în special atunci când o asemenea abordare ar împiedica funcționarea normei de competență în cauză la care tocmai ne‑am referit, precum și a celor pe care le vom aborda în continuare).
b) Obiectivul coerenței între instanța competentă și legea aplicabilă și cerința unei previzibilități ridicate a instanței competente
82. În jurisprudența menționată mai sus, Curtea a subliniat relevanța coerenței între instanța competentă și legea aplicabilă, pe de o parte, și cerința previzibilității instanței sesizate, pe de altă parte.
83. În ceea ce privește primul aspect, Curtea a arătat că stabilirea locului materializării prejudiciului ca fiind situat în cadrul pieței afectate răspunde obiectivului de coerență între legea aplicabilă și instanța competentă, exprimat în considerentul (7) al Regulamentului Roma II, dat fiind că, în temeiul acestui regulament, legea aplicabilă acțiunilor în despăgubire care decurg dintr‑o încălcare a legislației în materie de concurență este cea a țării în care piața este afectată sau este susceptibilă de a fi afectată(66).
84. Cu privire la al doilea aspect, Curtea a justificat, în Hotărârea Volvo, elementul de legătură (subsidiar) al sediului social al victimei prin raportare la faptul că „pârâtele, membre ale înțelegerii, nu pot ignora împrejurarea că cumpărătorii bunurilor în cauză sunt stabiliți în interiorul pieței afectate de practicile coluzive”(67).
85. În plus față de problemele ridicate în subsecțiunea precedentă cu privire la proximitate și la evaluarea individuală, recurgerea la sediul social al societății‑mamă în împrejurările din prezenta cauză este deficitară sub ambele aspecte.
86. Este adevărat că sediul social al reclamantei este situat în interiorul pieței afectate, astfel cum este definită în decizia Comisiei (ceea ce este consecința firească a amplorii paneuropene a înțelegerii în cauză). Cu toate acestea, am explicat deja că, potrivit Hotărârii Volvo, trebuie aplicat un criteriu mai specific, precum locul de achiziție sau sediul social al victimei directe.
87. Din dosarul cauzei rezultă că achizițiile efectuate de diferitele filiale au fost făcute în mai multe state membre (inclusiv, dar nu numai, în Ungaria)(68), a căror lege devine astfel aplicabilă în temeiul articolului 6 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul Roma II. În aceste condiții, obiectivul asigurării coerenței cu legea aplicabilă nu poate fi atins (dacă cererile referitoare la prejudiciul suferit în afara Ungariei ar fi soluționate de instanțele maghiare).
88. În ceea ce privește previzibilitatea instanței competente, în cazul în care competența ar trebui stabilită în funcție de locul sediului social al societății‑mamă, aceasta ar da naștere riscului conex al transformării instanței competente într‑o țintă mobilă. Astfel, de fiecare dată când are loc o tranzacție care are efectul de a schimba persoana care deține controlul asupra unei anumite filiale, instanța competentă în acest context s‑ar schimba în funcție de sediul noii societăți‑mamă(69). A doua întrebare preliminară ilustrează destul de bine acest risc, întrucât relevă faptul că unele dintre filialele afectate nu aparțineau grupului reclamantei la momentul la care au fost făcute achizițiile. În această privință, chiar dacă s-ar putea susține că, în ceea ce privește stabilirea locului precis „unde s‑a produs prejudiciul”, urmărirea previzibilității instanței competente devine, într‑o anumită măsură, iluzorie (în cadrul unei înțelegeri paneuropene), aceasta nu justifică nici abandonarea completă a obiectivului respectiv, nici adăugarea unui grad suplimentar de incertitudine la acesta.
89. Acestea fiind clarificate, mai trebuie abordat argumentul reclamantei potrivit căruia excluderea aplicării noțiunii de unitate economică în împrejurările actuale subminează grav posibilitatea victimelor unui comportament anticoncurențial de a‑și valorifica drepturile.
c) Eficacitatea valorificării drepturilor
90. Reclamanta explică pe larg dificultățile care apar, în opinia sa, pentru victima unui comportament anticoncurențial atunci când este vorba de valorificarea transfrontalieră a drepturilor care se nasc cu această ocazie. Aceasta arată printre altele că autorii încălcării împiedică în mod sistematic această valorificare în special prin faptul că se opun competenței internaționale a instanțelor sesizate. Ea consideră în esență că dificultățile menționate pot fi evitate (în cazul specific al înțelegerii privind camioanele în cauză) dacă competența este centralizată pentru toate prejudiciile suferite în diferite locuri de către diferiți membri ai unei unități economice și dacă această competență centralizată se întemeiază pe sediul social al societății‑mamă. În opinia sa, situația actuală afectează eficacitatea valorificării drepturilor subiacente, deoarece o victimă care își desfășoară activitatea în diferite state membre (precum reclamanta însăși, dacă înțelegem corect argumentul) trebuie să introducă acțiuni în instanță în cinci state membre diferite doar pentru motivul că aceste camioane au fost achiziționate de filialele sale. În plus, reclamanta face referire la costurile sporite pe care le implică o astfel de fragmentare a litigiilor și observă că, întrucât majoritatea autorilor încălcărilor sunt stabiliți în statele membre fondatoare (sau în cele care au aderat „primele”), normele actuale presupun că victimele sunt obligate să inițieze litigiul în acele state, chiar dacă ele însele pot fi stabilite în celelalte state membre.
91. Pentru a aborda, în primul rând, această ultimă observație, considerăm că reclamanta critică în esență, dacă înțelegem corect argumentul, norma principală a domiciliului pârâtului, reglementată prin Regulamentul nr. 1215/2012. Într‑adevăr, această normă dezavantajează reclamanții (orice reclamant, de fapt), întrucât ei sunt cei care trebuie „să se deplaseze” la domiciliul pârâtului și să respecte normele procedurale aplicabile (iar nu viceversa). Cu toate acestea, așa a fost conceput Regulamentul nr. 1215/2012 (potrivit unei norme stabilite de mult timp și existente în toate sistemele juridice naționale)(70).
92. Trebuie observat, în al doilea rând, că acest regulament inversează această regulă generală în ceea ce privește anumite categorii de reclamanți, considerați ca fiind părți defavorizate, oferindu‑le o protecție consolidată sub forma posibilității de a se formula acțiunea în justiție la locul lor de domiciliu (sau de muncă)(71). Pretinsele victime ale unui comportament anticoncurențial nu fac parte, ca atare, din aceste categorii (cu excepția cazului în care acționează, într‑o ipoteză determinată, în calitate de consumatori). Acest status quo este independent de faptul că există un interes public în asigurarea respectării dreptului concurenței și că, pentru a promova acest interes, legiuitorul Uniunii a decis să adopte anumite norme comune cu aplicare în domeniul dreptului privat(72). Ceea ce este pertinent în speță este faptul că această alegere nu are echivalent în normele de competență cu rol „de protecție”, astfel cum sunt stabilite în prezent în Regulamentul nr. 1215/2012.
93. În al treilea rând, spre deosebire de aceste norme cu rol de protecție, norma de competență în discuție se bazează pe un raționament fundamental diferit, după cum s‑a explicat mai sus. Rezultă că interesele reclamanților și ale pârâților trebuie considerate ca fiind echivalente. În plus, ca excepție de la regula generală, această normă de competență trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte.
94. În al patrulea rând, în Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide, Curtea a mers totuși până la crearea unui forum actoris pentru victima (directă) a unei înțelegeri cu privire la prețuri, iar acest forum actoris a fost confirmat, pe un temei subsidiar, în Hotărârea Volvo. Astfel cum arată Comisia, Curtea a statuat de asemenea, în Hotărârea CDC Hydrogen Peroxide, că instanța de la locul unde își are sediul victima are competență de judecată pentru întregul prejudiciu invocat(73) (ceea ce este consecința logică a alegerii sediului social al victimei drept element de legătură).
95. În al cincilea rând, după cum s‑a explicat deja și după cum subliniază și Comisia, victima poate introduce acțiunea nu numai împotriva societății‑mamă destinatare a deciziei în cauză a Comisiei de constatare a unei încălcări, ci și împotriva unei filiale din cadrul unității economice a acestei societăți‑mamă, cu anumite condiții(74). Acest lucru creează posibilitatea unei instanțe competente suplimentare (în funcție de locul unde se află filiala) și, prin urmare, poate facilita în mai mare măsură valorificarea drepturilor.
96. În sfârșit, în cazul în care un anumit reclamant consideră că centralizarea competenței este prima sa prioritate, întotdeauna este oferită o cale de atac de drept comun în fața instanțelor de la sediul pârâtului. Această alegere presupune, cu siguranță, inconvenientele „deplasării”, dar nu poate fi criticată pentru că ar conduce la fragmentarea litigiilor.
97. În aceste împrejurări, nu vedem în ce fel normele de competență actuale împiedică în mod fundamental pretinsele victime ale unui comportament anticoncurențial să își valorifice drepturile sau care este mai exact viciul regimului actual al Regulamentului nr. 1215/2012 care să facă necesară aplicarea „inversată” a noțiunii de unitate economică pentru a extinde domeniul de aplicare al noțiunii de „locul unde s‑a produs prejudiciul” în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 (și, mai precis, cea a locului unde s‑a materializat prejudiciul, în sensul jurisprudenței Curții, astfel cum a fost explicată mai sus.
98. Având în vedere considerentele de mai sus, concluzionăm că sintagma „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă”, în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu include sediul social al societății‑mamă care introduce o acțiune în despăgubire pentru prejudiciile cauzate exclusiv filialelor acestei societăți‑mamă prin comportamentul anticoncurențial al unui terț și în cazul în care se susține că această societate‑mamă și aceste filiale fac parte din aceeași unitate economică.
3. A doua întrebare preliminară: relevanța momentului achiziției (și a momentului achiziției filialelor)
99. Având în vedere concluzia noastră de mai sus, nu este necesar să se răspundă la cea de a doua întrebare preliminară prin care instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă posibilitatea unei societăți‑mamă de a se prevala de sediul său social – și de noțiunea de unitate economică – pentru a stabili competența instanței sesizate este afectată de faptul că unele dintre filialele în cauză au fost achiziționate de reclamantă abia după ce filialele au plătit prețurile majorate în mod artificial și au suferit pierderea corespunzătoare.
100. Acestea fiind spuse, în opinia noastră, fondul acestei întrebări poate fi lămurit destul de rapid. În această privință, împărtășim opinia reclamantei potrivit căreia acest aspect privește fondul cererii și, prin urmare, nu este pertinent în stadiul stabilirii competenței(75).
101. Într‑adevăr, dacă s‑ar admite că noțiunea de unitate economică transformă sediul social al reclamantei în element de legătură aplicabil în sensul articolului 7 punctul 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, ar fi necesar să se observe că problema ridicată de a doua întrebare se referă la întinderea daunelor pe care le poate solicita reclamanta (și anume dacă aceasta poate pretinde astfel de daune și pentru prejudiciul suferit de filiale înainte de achiziționarea lor de către reclamantă). Acest aspect privește, prin urmare, fondul cauzei, iar nu problema competenței.
V. Concluzie
102. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) după cum urmează:
Articolul 7 punctul 2 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială
trebuie interpretat în sensul că
noțiunea de „locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă” nu include sediul social al societății‑mamă care introduce o acțiune în despăgubire pentru prejudiciile cauzate exclusiv filialelor acestei societăți‑mamă prin comportamentul anticoncurențial al unui terț și în cazul în care se susține că această societate‑mamă și aceste filiale fac parte din aceeași unitate economică.