HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
26 iunie 2019(*)
„Trimitere preliminară – Directiva 2008/50/CE – Articolele 6, 7, 13 și 23 – Anexa III – Evaluarea calității aerului – Criterii care permit să se constate o depășire a valorilor‑limită pentru dioxid de azot – Măsurători efectuate cu ajutorul punctelor fixe de prelevare – Alegerea locațiilor adecvate – Interpretarea valorilor măsurate la punctele de prelevare – Obligațiile statelor membre – Control jurisdicțional – Intensitatea controlului – Competența de a adresa somații”
În cauza C‑723/17,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg Brussel (Tribunalul de Primă Instanță Neerlandofon din Bruxelles, Belgia), prin decizia din 15 decembrie 2017, primită de Curte la 29 decembrie 2017, în procedura
Lies Craeynest,
Cristina Lopez Devaux,
Frédéric Mertens,
Stefan Vandermeulen,
Karin De Schepper,
ClientEarth VZW
împotriva
Brussels Hoofdstedelijk Gewest,
Bruxelles Instituut voor Milieubeheer,
cu participarea:
Belgische Staat,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul J.‑C. Bonichot (raportor), președinte de cameră, doamna C. Toader și domnii A. Rosas, L. Bay Larsen și M. Safjan, judecători,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 10 ianuarie 2019,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru doamnele Craeynest și Lopez Devaux, pentru domnii Mertens și Vandermeulen, pentru doamna De Schepper și pentru ClientEarth VZW, de T. Malfait și de A. Croes, advocaten;
– pentru Brussels Hoofdstedelijk Gewest și pentru Brussels Instituut voor Milieubeheer, de G. Verhelst și de B. Van Weerdt, advocaten, precum și de I.‑S. Brouhns, avocat;
– pentru guvernul ceh, de M. Smolek, de J. Vláčil și de L. Dvořáková, în calitate de agenți;
– pentru guvernul neerlandez, de K Bulterman și de M. A. M. de Ree, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de E. Manhaeve și de K. Petersen, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatei generale în ședința din 28 februarie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea, pe de o parte, a articolului 4 alineatul 3 TUE și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborate cu articolul 288 al treilea paragraf TFUE și, pe de altă parte, a articolelor 6, 7, 13 și 23 din Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa (JO 2008, L 152, p. 1), precum și a anexei III la aceasta.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamnele Lies Craeynest și Cristina Lopez Devaux, domnii Frédéric Mertens și Stefan Vandermeulen, doamna Karin De Schepper, precum și ClientEarth VZW, pe de o parte, și Brussels Hoofdstedelijk Gewest (Regiunea Bruxelles‑Capitală, Belgia) și Brussels Instituut voor Milieubeheer (Institutul pentru Managementul Mediului din Bruxelles, Belgia), pe de altă parte, în legătură cu obligația de a elabora un plan privind calitatea aerului pentru zona Bruxelles (Belgia) și de a instala punctele de prelevare impuse în mod legal pentru a monitoriza calitatea aerului.
Cadrul juridic
3 Potrivit considerentelor (2), (5)-(7) și (14) ale Directivei 2008/50:
„(2) Pentru a proteja sănătatea umană și mediul ca întreg, este deosebit de important să fie combătute la sursă emisiile de poluanți și să fie identificate și puse în aplicare cele mai eficiente măsuri de reducere a emisiilor pe plan local, național și comunitar. În consecință, emisiile de poluanți atmosferici nocivi ar trebui evitate, combătute sau reduse și ar trebui stabilite obiective corespunzătoare pentru calitatea aerului înconjurător, luându‑se în considerare standardele, ghidurile și programele Organizației Mondiale a Sănătății.
[…]
(5) Ar trebui să existe o abordare comună privind evaluarea calității aerului înconjurător în conformitate cu criterii comune de evaluare. Pentru evaluarea calității aerului înconjurător ar trebui să se țină seama de dimensiunea populațiilor și a ecosistemelor expuse poluării aerului. În consecință, se impune defalcarea teritoriului fiecărui stat membru în zone sau aglomerări care să reflecte densitatea populației.
(6) Acolo unde este posibil, ar trebui să fie aplicate tehnici de modelare care să permită interpretarea datelor punctuale la nivelul distribuției geografice a concentrației. Aceasta ar putea să constituie baza pentru calcularea expunerii colective a populației care trăiește în zona respectivă.
(7) Pentru a asigura reprezentativitatea și comparabilitatea pe întreg teritoriul Comunității a informațiilor colectate privind poluarea aerului, este important să se utilizeze tehnici standardizate de măsurare și criterii comune privind numărul și amplasarea stațiilor de măsurare pentru evaluarea calității aerului înconjurător. Pentru evaluarea calității aerului înconjurător pot fi utilizate și alte tehnici în locul măsurătorilor și, prin urmare, se impune să fie definite criteriile privind modul de utilizare și precizia necesară a acestor tehnici.
[…]
(14) Măsurătorile în puncte fixe ar trebui să fie obligatorii în zonele și aglomerările unde sunt depășite obiectivele pe termen lung pentru ozon sau pragurile de evaluare pentru alți poluanți. Informațiile obținute din măsurătorile în puncte fixe pot fi completate prin tehnici de modelare și/sau măsurători indicative pentru a permite interpretarea datelor punctuale din punctul de vedere al distribuției geografice a concentrațiilor. Utilizarea tehnicilor suplimentare de evaluare ar trebui, de asemenea, să permită reducerea numărului minim necesar de puncte fixe de prelevare.”
4 Articolul 1 din Directiva 2008/50 prevede:
„Prezenta directivă stabilește măsuri care urmăresc:
1. definirea și stabilirea obiectivelor pentru calitatea aerului înconjurător destinate să evite, să prevină sau să reducă efectele dăunătoare asupra sănătății umane și a mediului ca întreg;
2 evaluarea calității aerului înconjurător în statele membre pe baza unor metode și criterii comune;
3. obținerea de informații privind calitatea aerului înconjurător pentru a ajuta la combaterea poluării aerului și a neplăcerilor cauzate de aceasta și pentru a monitoriza pe termen lung tendințele și îmbunătățirile care rezultă în urma măsurilor luate la nivel național și comunitar;
[…]”
5 Articolul 2 din această directivă prevede:
„În sensul prezentei directive:
[…]
3. «nivel» înseamnă concentrația unui poluant în aerul înconjurător sau depunerea acestuia pe suprafețe într‑o perioadă de timp dată;
4. «evaluare» înseamnă orice metodă folosită pentru a măsura, calcula, prognoza sau estima niveluri;
5. «valoare‑limită» înseamnă un nivel fixat pe baza cunoașterii științifice, în scopul de a evita, preveni sau reduce efectele dăunătoare asupra sănătății umane și/sau a mediului ca întreg, care se dorește a fi atins într‑o perioadă dată și care nu trebuie depășit, odată atins;
[…]
17. «aglomerare» înseamnă o zonă urbană care constituie o conurbație cu o concentrare a populației de peste 250 000 de locuitori sau, acolo unde populația este de 250 000 de locuitori sau mai mică, cu o densitate a populației pe km2 care urmează să fie stabilită de către statele membre;
[…]
20. «indicatorul mediu de expunere» înseamnă un nivel mediu determinat pe baza unor măsurători efectuate în locațiile de fond urbane de pe teritoriul unui stat membru și care reflectă expunerea populației. Acesta este folosit pentru a calcula valoarea‑țintă națională de reducere a expunerii și obligația referitoare la concentrația de expunere;
[…]
23. «locații de fond urbane» înseamnă locuri din zonele urbane în care nivelurile sunt reprezentative pentru expunerea populației urbane în general;
24. «oxizi de azot» înseamnă suma raportului concentrațiilor volumice amestecate (ppbv) de monoxid de azot (oxid nitric) și de dioxid de azot, exprimate în unități de concentrație masică a dioxidului de azot (μg/m3);
25. «măsurători în puncte fixe» înseamnă măsurători efectuate în locuri fixe, fie continuu, fie prin prelevări aleatorii de probe pentru a determina nivelurile în conformitate cu obiectivele relevante de calitate a datelor;
[…]”
6 Articolul 4 din Directiva 2008/50 prevede:
„Statele membre stabilesc zone și aglomerări pe întreg teritoriul lor. Evaluarea calității aerului și gestionarea calității aerului sunt realizate în toate zonele și aglomerările.”
7 Potrivit articolului 5 alineatul (1) din această directivă:
„Pragul superior și cel inferior de evaluare, precizate în secțiunea A din anexa II, se aplică la dioxidul de sulf, la dioxidul de azot și la oxizii de azot, la pulberile în suspensie (PM10 și PM2,5), la plumb, la benzen și la monoxidul de carbon.
Fiecare zonă sau aglomerare este clasificată în funcție de aceste praguri de evaluare.”
8 Articolul 6 din directiva menționată, intitulat „Criterii de evaluare”, prevede:
„(1) Statele membre realizează evaluarea calității aerului înconjurător cu privire la poluanții menționați la articolul 5 în toate zonele și aglomerările lor, în conformitate cu criteriile prevăzute la alineatele (2), (3) și (4) din prezentul articol și în conformitate cu criteriile prevăzute în anexa III.
(2) În toate zonele și aglomerările în care nivelul de poluanți menționați la alineatul (1) depășește pragul superior de evaluare stabilit pentru acei poluanți, evaluarea calității aerului înconjurător se face prin măsurători în puncte fixe. Aceste măsurători în puncte fixe pot fi suplimentate cu tehnici de modelare și/sau măsurători indicative pentru a furniza informații adecvate în legătură cu distribuția spațială a calității aerului înconjurător.
(3) În toate zonele și aglomerările în care nivelul de poluanți menționați la alineatul (1) este sub pragul superior de evaluare stabilit pentru acei poluanți, evaluarea calității aerului înconjurător se poate face prin utilizarea unei combinații de măsurători în puncte fixe și tehnici de modelare și/sau măsurători indicative.
(4) În toate zonele și aglomerările în care nivelul de poluanți menționați la alineatul (1) este sub pragul inferior de evaluare stabilit pentru acei poluanți, tehnicile de modelare sau tehnicile de estimare obiective sau ambele sunt suficiente pentru evaluarea calității aerului înconjurător.
[…]”
9 Potrivit articolului 7 din aceeași directivă, intitulat „Puncte de prelevare”:
„(1) Amplasarea punctelor de prelevare pentru măsurarea dioxidului de sulf, dioxidului de azot și oxizilor de azot, a pulberilor în suspensie (PM10, PM2,5), a plumbului, a benzenului și a monoxidului de carbon din aerul înconjurător se determină în conformitate cu criteriile enumerate în anexa III.
(2) În fiecare zonă sau aglomerare unde măsurătorile în puncte fixe sunt singura sursă de informare pentru evaluarea calității aerului, numărul de puncte de prelevare pentru fiecare poluant relevant nu este inferior numărului minim de puncte de prelevare specificat în secțiunea A din anexa V.
(3) Cu toate acestea, în zonele și aglomerările în care informațiile de la punctele de prelevare pentru măsurători în puncte fixe sunt suplimentate cu informații rezultate din tehnici de modelare și/sau măsurători indicative, numărul total de puncte de prelevare precizat în secțiunea A din anexa V poate fi redus cu până la 50 % dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
(a) metodele suplimentare furnizează informații suficiente pentru evaluarea calității aerului cu privire la respectarea valorilor‑limită sau pragurile de alertă, precum și informații adecvate pentru public;
(b) numărul de puncte de prelevare care urmează a fi instalate și rezoluția spațială a altor tehnici sunt suficiente pentru stabilirea concentrației poluantului respectiv în conformitate cu obiectivele de calitate a datelor specificate în secțiunea A din anexa I și permit rezultatelor evaluării să respecte criteriile specificate în secțiunea B din anexa I.
Pentru evaluarea calității aerului în ceea ce privește valorile‑țintă, se ține cont de rezultatele provenite din modelare și/sau din măsurătorile indicative.
(4) Aplicarea în statele membre a criteriilor de selecție a punctelor de prelevare este monitorizată de către Comisie pentru a facilita aplicarea armonizată a acestor criterii în întreaga Uniune Europeană.”
10 Articolul 13 din Directiva 2008/50, intitulat „Valorile‑limită și pragurile de alertă pentru protecția sănătății umane”, prevede la alineatul (1):
„Statele membre se asigură că, în ansamblul zonelor și aglomerărilor lor, nivelurile de dioxid de sulf, PM10, plumb și monoxid de carbon din aerul înconjurător se situează sub valorile‑limită prevăzute în anexa XI.
În ceea ce privește dioxidul de azot și benzenul, valorile‑limită specificate în anexa XI nu pot fi depășite începând cu datele specificate în respectiva anexă.
Gradul de respectare a acestor cerințe este evaluat în conformitate cu anexa III.
[…]”
11 Articolul 15 din această directivă prevede:
„[…]
(2) Statele membre se asigură că indicatorul mediu de expunere pentru anul 2015, stabilit în conformitate cu secțiunea A din anexa XIV, nu depășește obligația referitoare la concentrația de expunere stabilită la secțiunea C din respectiva anexă.
[…]
(4) Fiecare stat membru se asigură, în conformitate cu anexa III, că distribuția și numerotarea punctelor de prelevare pe care se bazează calculul indicatorului mediu de expunere pentru PM2,5 reflectă în mod adecvat expunerea generală a populației. Numărul de puncte de prelevare nu este mai mic decât cel stabilit prin aplicarea secțiunii B din anexa V.”
12 Articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50 prevede:
„Atunci când, în anumite zone sau aglomerări, nivelul poluanților în aerul înconjurător depășește orice valoare‑limită sau valoare‑țintă, plus marja de toleranță pentru fiecare dintre acestea, statele membre se asigură că sunt întocmite planuri pentru aceste zone sau aglomerări pentru respectarea valorii‑limită sau valorii‑țintă respective, precizate în anexele XI și XIV.
În eventualitatea unor depășiri a acelor valori‑limită al căror termen de atingere a expirat deja, planurile privind calitatea aerului stabilesc măsurile potrivite, astfel încât perioada de depășire să fie cât mai scurtă cu putință. Planurile privind calitatea aerului pot include, în plus, măsuri specifice vizând protecția grupurilor sensibile ale populației, inclusiv copiii.
Aceste planuri privind calitatea aerului includ cel puțin informațiile enumerate în secțiunea A din anexa XV și pot include măsuri în conformitate cu articolul 24. Aceste planuri sunt comunicate de îndată Comisiei, dar în cel mult doi ani de la încheierea primului an în care a fost observată depășirea.
[…]”
13 Anexa III la Directiva 2008/50 se referă la „[e]valuarea calității aerului înconjurător și amplasarea punctelor de prelevare pentru măsurarea concentrațiilor de dioxid de sulf, de dioxid de azot, de oxizi de azot, de pulberi în suspensie (PM10 și PM2,5), de plumb, de benzen și de monoxid de carbon din aerul înconjurător”. Secțiunea A, intitulată „Generalități”, prevede la punctul 1:
„Calitatea aerului înconjurător se evaluează în toate zonele și aglomerările în conformitate cu următoarele criterii:
1. Calitatea aerului înconjurător se evaluează în toate amplasamentele, cu excepția celor enumerate la punctul 2, în conformitate cu criteriile stabilite în secțiunile B și C pentru amplasarea punctelor de prelevare pentru măsurătorile în puncte fixe. Principiile prevăzute în secțiunile B și C se aplică de asemenea, în măsura în care sunt relevante, identificării amplasamentelor specifice în care este determinată concentrația poluanților relevanți, atunci când calitatea aerului înconjurător este evaluată prin măsurători indicative sau prin modelare.”
14 Secțiunea B din anexa III la această directivă, intitulată „Amplasarea la macroscară a punctelor de prelevare”, prevede la punctul 1, intitulat „Protejarea sănătății umane”:
„(a) Punctele de prelevare care au ca scop protejarea sănătății umane se amplasează în așa fel încât să furnizeze date despre următoarele:
– arealele din zone și aglomerări unde se formează cele mai mari concentrații la care populația este susceptibilă a fi expusă în mod direct sau indirect pentru o perioadă semnificativă pentru calculul mediei valorii (valorilor)‑limită;
– nivelurile din alte areale din zonele și aglomerările reprezentative pentru nivelul de expunere a populației în general.
(b) În general, punctele de prelevare se amplasează în așa fel încât să se evite măsurarea unor microclimate foarte mici din imediata lor apropiere, ceea ce înseamnă că un punct de prelevare trebuie să fie amplasat în așa fel încât aerul prelevat să fie reprezentativ pentru calitatea aerului pentru un segment de stradă cu o lungime egală sau mai mare de 100 m în cazul punctelor de prelevare din zonele de trafic rutier și egală sau mai mare de 250 × 250 m în cazul punctelor de prelevare din zonele industriale, dacă este posibil.
(c) Stațiile de fond urban sunt amplasate astfel încât nivelul lor de poluare să fie influențat de contribuțiile integrate provenind din toate sursele din direcția opusă vântului. Nivelul de poluare nu ar trebui să fie dominat de o sursă unică, cu excepția cazului în care o astfel de situație este tipică pentru o zonă urbană mai mare. De regulă, punctele de prelevare sunt reprezentative pentru mai mulți kilometri pătrați.
[…]
(f) În măsura posibilului, punctele de prelevare trebuie să fie reprezentative de asemenea pentru locații similare care nu se află în imediata lor vecinătate.
[…]”
15 Secțiunea C din anexa III la Directiva 2008/50 prevede criteriile de amplasare la microscară a punctelor de prelevare, cum ar fi distanța dintre sonda de prelevare și sol, situarea acesteia sa față de străzi și intersecții, precum și alte cerințe tehnice.
16 Secțiunea D din anexa III la această directivă, intitulată „Documentarea și revizuirea alegerii amplasamentelor”, prevede:
„Procedurile de alegere a amplasamentelor trebuie să fie susținute de o documentație exhaustivă în etapa clasificării prin mijloace cum ar fi fotografiile împrejurimilor orientate pe punctele cardinale și o hartă detaliată. Amplasamentele se revizuiesc la intervale regulate în baza unei noi documentații pentru a se verifica dacă criteriile de selecție rămân valabile.”
17 Anexa V la directiva menționată prevede „[c]riterii de determinare a numerelor minime de puncte de prelevare pentru măsurările în punct fix a concentrațiilor de dioxid de sulf, dioxid de azot, oxizi de azot, pulberi în suspensie (PM10 și PM2,5), plumb, benzen și monoxid de carbon în aerul înconjurător”. Secțiunea A din această anexă precizează, în special:
„Pentru dioxidul de azot, pulberi în suspensie, benzen și monoxidul de carbon: numărul trebuie să includă cel puțin o stație de monitorizare de fond urban și o stație de tip trafic pentru aerul din zonele cu trafic rutier, cu condiția să nu crească astfel numărul punctelor de prelevare. Pentru acești poluanți, într‑un stat membru, numărul total de stații de fond urbane prevăzut în secțiunea A punctul 1 nu trebuie să fie de peste două ori mai mare sau mai mic decât numărul total de stații de tip trafic prevăzut la aceeași literă. Punctele de prelevare care au înregistrat depășiri ale valorii‑limită pentru PM10 în ultimii trei ani sunt menținute, dacă nu devine necesară o realocare a punctelor datorată unor circumstanțe excepționale, în special amenajarea teritorială.”
18 Anexa XI la aceeași directivă se intitulează „Valorile‑limită pentru protecția sănătății umane”. Secțiunea B stabilește valori‑limită pentru fiecare poluant în funcție de concentrația sa în aerul înconjurător, măsurată în diferite intervale de timp. În ceea ce privește dioxidul de azot, această anexă prevede, printre altele:
Perioada de calculare a mediei | Valoarea‑limită | Marja de toleranță | Data la care trebuie respectată valoarea‑limită |
1 oră | 200 μg/m3, a nu se depăși de mai mult de 18 de ori într‑un an calendaristic | […] 0 % la 1 ianuarie 2010 | 1 ianuarie 2010 |
An calendaristic | 40 μg/m3 | […] 0 % la 1 ianuarie 2010 | 1 ianuarie 2010 |
19 Anexa XV la Directiva 2008/50 stabilește „[i]nformațiile care urmează a fi incluse în planurile locale, regionale sau naționale de îmbunătățire a calității aerului înconjurător”. Printre „informațiile care urmează a fi furnizate conform articolului 23 (planuri privind calitatea aerului)”, enumerate în secțiunea A din această anexă, sunt menționate „localizarea poluării excesive”, care cuprinde informații privind regiunea, orașul sau „[stația] de măsurare (hartă, coordonate geografice)”. În plus, printre informațiile generale care urmează a fi furnizate figurează o „[estimare] [a] zonei poluate (km²) și a populației expuse poluării”.
Litigiul principal și întrebările preliminare
20 Reiese din decizia de trimitere că Regiunea Bruxelles‑Capitală constituie o zonă supusă evaluării calității aerului și gestionării calității aerului, în sensul articolului 4 din Directiva 2008/50. Calitatea aerului este monitorizată cu ajutorul punctelor de prelevare. Potrivit Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg Brussel (Tribunalul de Primă Instanță Neerlandofon din Bruxelles, Belgia), acestea din urmă trebuie să fie amplasate, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2008/50 coroborat cu secțiunea B punctul 1 litera (a) din anexa III la aceasta, astfel încât să furnizeze, printre altele, informații privind „arealele din zone și aglomerări unde se formează cele mai mari concentrații” ale poluanților prevăzuți această directivă.
21 Printre reclamanții din litigiul principal figurează patru locuitori din Regiunea Bruxelles‑Capitală preocupați de calitatea aerului în mediul lor. Al cincilea reclamant din litigiul principal este o asociație fără scop lucrativ de drept englez care deține un centru de activități în Belgia. Obiectul de activitate al acestei asociații este, printre altele, protecția mediului.
22 Prin acțiunea introdusă la 21 septembrie 2016, reclamanții din litigiul principal au solicitat instanței de trimitere să constate că cerința menționată mai sus nu a fost respectată în Regiunea Bruxelles‑Capitală și să o someze pe aceasta din urmă să instaleze puncte de prelevare în locurile adecvate, cum ar fi o stradă sau o intersecție specifice.
23 Instanța de trimitere consideră că normele stabilite de Directiva 2008/50 referitoare la identificarea sau la delimitarea „arealele din zone și aglomerări unde se formează cele mai mari concentrații” ale poluanților conferă o marjă de apreciere autorităților competente. În consecință, nu ar fi sigur că o instanță poate să verifice faptul că punctele de prelevare au fost corect amplasate și să someze, dacă este necesar, aceste autorități să instaleze astfel de puncte în locuri pe care le‑ar stabili ea însăși.
24 Reclamanții din litigiul principal consideră, la rândul lor, că valoarea‑limită prevăzută de Directiva 2008/50 începând cu data de 1 ianuarie 2010 pentru dioxidul de azot este efectiv depășită în Regiunea Bruxelles‑Capitală. Pentru acest motiv, ar trebui să fie întocmit de autoritățile competente un plan privind calitatea aerului, astfel cum se prevede la articolul 23 din această directivă.
25 Potrivit instanței de trimitere, în cazul depășirii valorilor‑limită prevăzute de Directiva 2008/50, ar reveni efectiv statelor membre sarcina să stabilească, în conformitate cu articolul 23 alineatul (1) din aceasta din urmă, un plan privind calitatea aerului care stabilește măsurile potrivite, astfel încât perioada de depășire să fie cât mai scurtă cu putință. După cum ar reieși din Hotărârea din 19 noiembrie 2014, ClientEarth (C‑404/13, EU:C:2014:2382), respectarea acestei obligații ar putea face obiectul unui control jurisdicțional, iar instanța sesizată ar fi în măsură să someze autoritățile competente să elaboreze un astfel de plan.
26 Această instanță arată, în plus, că părțile din litigiul principal nu contestă valorile măsurate în diferitele puncte de prelevare, situate în Regiunea Bruxelles‑Capitală. În schimb, ele sunt în dezacord cu privire la interpretarea articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2008/50, din care ar rezulta că concentrația de dioxid de azot în aer nu trebuie să depășească o medie anuală de 40 μg/m³ „în ansamblul zonelor și al aglomerărilor lor” ale unui stat membru.
27 Modul de redactare a acestei dispoziții nu ar permite soluționarea problemei dacă în Regiunea Bruxelles‑Capitală a avut loc efectiv o depășire. Desigur, valoarea de 40 μg/m³ de dioxid de azot ar fi fost depășită în diferite puncte de prelevare. Cu toate acestea, concentrația de dioxid de azot în Regiunea Bruxelles‑Capitală ar rămâne sub media anuală de 40 μg/m³ în cazul în care ar fi stabilită doar în funcție de media valorilor măsurate la toate punctele de prelevare care se găsesc în aceasta.
28 Reclamanții din litigiul principal consideră că din modul de redactare a articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2008/50 reiese că valorile‑limită nu pot fi depășite în niciun loc dintr‑o zonă, în sensul articolului 4 din aceasta. În schimb, Regiunea Bruxelles‑Capitală și Institutul pentru Managementul Mediului consideră că evaluarea calității aerului trebuie să fie efectuată global pentru o anumită zonă sau pentru o aglomerare.
29 În aceste condiții, Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg Brussel (Tribunalul de Primă Instanță Neerlandofon din Bruxelles) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 4 alineatul (3) și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf din [TUE] coroborate cu articolul 288 al treilea paragraf [TFUE] și articolele 6 și 7 din Directiva [2008/50] trebuie interpretate în sensul că, atunci când se pretinde că un stat membru nu a instalat într‑o zonă punctele de prelevare în conformitate cu criteriile prevăzute în secțiunea B punctul l litera (a) din anexa III la directiva menționată, instanței naționale îi revine, la cererea particularilor direct afectați de depășirea valorilor‑limită prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din directiva menționată, sarcina să analizeze dacă punctele de prelevare au fost instalate în conformitate cu criteriile respective și, în caz contrar, să ia toate măsurile necesare împotriva autorității naționale, cum ar fi o somație, astfel încât punctele de prelevare să fie instalate în conformitate cu criteriile respective?
2) Există depășire a unei valori‑limită, în sensul articolului 13 alineatul (1) și al articolului 23 alineatul (1) din Directiva [2008/50], de îndată ce rezultatele măsurătorilor efectuate la un singur punct de prelevare menționat la articolul 7 din această directivă permit să se constate că o valoare‑limită, stabilită de anexa XI la această directivă pentru media calculată pe an calendaristic, este depășită sau nu există depășire în acest sens decât în cazul în care media rezultatelor măsurătorilor din toate punctele de prelevare dintr‑o anumită zonă, în sensul [aceleiași] directive, evidențiază acest aspect?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
30 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (3) TUE și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborate cu articolul 288 al treilea paragraf TFUE și articolele 6 și 7 din Directiva 2008/50 trebuie interpretate în sensul că revine unei instanțe naționale, sesizată cu o cerere formulată în acest scop de particulari vizați în mod direct de depășirea valorilor‑limită prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din această directivă, sarcina de a verifica dacă punctele de prelevare situate într‑o anumită zonă au fost instalate în conformitate cu criteriile prevăzute în secțiunea B punctul 1 litera (a) din anexa III la directiva menționată și, în caz contrar, de a lua în privința autorității naționale competente orice măsură necesară, precum o somație, pentru ca punctele de prelevare să fie plasate cu respectarea acestor criterii.
31 Potrivit unei jurisprudențe constante, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, instanțele din statele membre sunt cele care trebuie să asigure protecția jurisdicțională a drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii. Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune, pe de altă parte, statelor membre obligația de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii (Hotărârea din 19 noiembrie 2014, ClientEarth, C‑404/13, EU:C:2014:2382, punctul 52).
32 În plus, Curtea a amintit în nenumărate rânduri că ar fi incompatibil cu caracterul obligatoriu pe care articolul 288 TFUE îl recunoaște directivei să se excludă, în principiu, posibilitatea ca obligația impusă de aceasta să fie invocată de persoanele vizate. Această apreciere se aplică în special în cazul unei directive al cărei obiectiv este de a controla, precum și de a reduce poluarea atmosferică și care urmărește, așadar, să protejeze sănătatea publică (Hotărârea din 25 iulie 2008, Janecek, C‑237/07, EU:C:2008:447, punctul 37, și Hotărârea din 19 noiembrie 2014, ClientEarth, C‑404/13, EU:C:2014:2382, punctul 55).
33 După cum a arătat doamna avocată generală, în esență, la punctul 53 din concluzii, normele stabilite de Directiva 2008/50 privind calitatea aerului înconjurător sunt concretizarea obligațiilor Uniunii în materie de protecție a mediului și a sănătății publice, care decurg, printre altele, din articolul 3 alineatul (3) TUE și din articolul 191 alineatele (1) și (2) TFUE, conform căruia politica Uniunii în domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii, și se bazează, printre altele, pe principiile precauției și acțiunii preventive (Hotărârea din 13 iulie 2017, Túrkevei Tejtermelő Kft., C‑129/16, EU:C:2017:547).
34 În special în cazurile în care legiuitorul Uniunii obligă statele membre, printr‑o directivă, să adopte un anumit comportament, efectul util al unui asemenea act ar fi diminuat dacă justițiabilii ar fi împiedicați să se prevaleze de acesta în justiție și dacă instanțele naționale ar fi împiedicate să îl ia în considerare ca element al dreptului Uniunii pentru a verifica dacă, în limitele facultății care îi este rezervată în ceea ce privește forma și mijloacele de punere în aplicare a directivei, legiuitorul național nu a depășit limitele marjei de apreciere stabilite de directivă (Hotărârea din 24 octombrie 1996, Kraaijeveld și alții, C‑72/95, EU:C:1996:404, punctul 56).
35 Directiva 2008/50 prevede norme detaliate în ceea ce privește utilizarea și amplasarea punctelor de prelevare care permit măsurarea calității aerului în zonele și în aglomerările stabilite de statele membre în conformitate cu articolul 4 din aceasta.
36 Articolul 6 din Directiva 2008/50 prevede diferite metode tehnice pe care statele membre trebuie să le utilizeze pentru a evalua calitatea aerului în zone și în aglomerări. În conformitate cu alineatele (2)-(4) ale articolului 6, în toate zonele și aglomerările în care nivelul de poluanți menționați la articolul 5 din această directivă depășește pragul superior de evaluare stabilit în secțiunea A din anexa II, evaluarea calității aerului înconjurător se face prin măsurători în puncte fixe, eventual suplimentate cu tehnici de modelare și cu măsurători indicative. Sub pragul superior de evaluare, o combinație de măsurători în puncte fixe, pe de o parte, și tehnici de modelare și măsurători indicative, pe de altă parte, este permisă. Numai în situația în care nivelul de poluare este sub pragul inferior de evaluare prevăzut în secțiunea A din anexa II la Directiva 2008/50 calitatea aerului poate fi monitorizată doar cu ajutorul unor tehnici de modelare sau de estimare obiectivă.
37 Articolul 7 din Directiva 2008/50 se referă la amplasarea și la numărul minim de puncte de prelevare. Potrivit alineatului (1) al acestuia, amplasarea punctelor de prelevare pentru măsurarea dioxidului de sulf, a dioxidului de azot și a oxizilor de azot, a pulberilor în suspensie (PM10, PM2,5), a plumbului, a benzenului și a monoxidului de carbon din aerul înconjurător se determină în conformitate cu criteriile enumerate în anexa III la această directivă.
38 Secțiunea B din respectiva anexă prevede criteriile care reglementează „amplasarea la macroscară” a punctelor de prelevare. Reiese din cuprinsul punctului 1 litera (a) din aceasta că punctele de prelevare care au ca scop protejarea sănătății umane se amplasează în așa fel încât să furnizeze date despre calitatea aerului, pe de o parte, în arealele din zonele și din aglomerările unde se formează cele mai mari concentrații de poluanți în cauză la care populația este susceptibilă a fi expusă în mod direct sau indirect pentru o perioadă semnificativă în raport cu perioada considerată pentru valorile‑limită în cauză și, pe de altă parte, în alte areale din zonele sau din aglomerările care sunt reprezentative pentru nivelul de expunere a populației în general. Secțiunea B punctul 1 litera (f) din anexa menționată precizează că, în măsura posibilului, punctele de prelevare trebuie să fie reprezentative de asemenea pentru locații similare care nu se află în imediata lor vecinătate.
39 Astfel, dispozițiile din secțiunea B punctul 1 literele (a) și (f) din anexa III la Directiva 2008/50 impun ca punctele de prelevare să furnizeze date reprezentative pentru areale dintr‑o zonă sau dintr‑o aglomerare caracterizate de un anumit nivel de poluare.
40 Rezultă din secțiunea B punctul 1 litera (b) din anexa III la această directivă, pe de o parte, că punctele de prelevare ar trebui să fie situate astfel încât să se evite măsurarea concentrațiilor în „micromedii” care se află în vecinătatea imediată și, pe de altă parte, că aerul prelevat trebuie, în măsura posibilului, să fie reprezentativ pentru calitatea aerului pentru un areal de o anumită dimensiune. Această dispoziție impune ca măsurile să permită reflectarea calității aerului, pentru siturile legate de circulație, pe o porțiune de stradă de cel puțin 100 m lungime și, pentru siturile industriale, pe un teren de cel puțin 250 × 250 m.
41 În plus, normele prevăzute în anexa V la Directiva 2008/50, la care face trimitere articolul 7 alineatele (2) și (3) din această directivă, permit să se stabilească numărul minim de puncte de prelevare în zonă sau într‑o aglomerare, precum și raportul dintre punctele de măsurare a poluării de fond și cele pentru măsurarea poluării cauzate de circulație.
42 Printre dispozițiile din Directiva 2008/50 menționate la punctele precedente din prezenta hotărâre, unele prevăd obligații clare, precise și necondiționate, astfel încât pot fi invocate de particulari împotriva statului.
43 Aceasta este situația, printre altele, în cazul obligației de a instala puncte de prelevare astfel încât acestea să furnizeze informații cu privire la poluarea arealelor celor mai poluate, prevăzută în secțiunea B punctul 1 litera (a) prima liniuță din anexa III la Directiva 2008/50, sau al obligației de a instala cel puțin numărul minim de puncte de prelevare prevăzut în anexa V la această directivă. Revine instanțelor naționale sarcina de a verifica respectarea acestor obligații.
44 Desigur, este adevărat că, în funcție de situația locală într‑o zonă sau într‑o aglomerare, mai multe situri pot îndeplini criteriile prevăzute în secțiunea B punctul 1 litera (a) din anexa III la Directiva 2008/50. În consecință, revine autorităților naționale competente sarcina de a alege, în cadrul puterii lor de apreciere, amplasarea concretă punctelor de prelevare.
45 Cu toate acestea, existența unei astfel de puteri de apreciere nu înseamnă nicidecum că deciziile adoptate de respectivele autorități în acest cadru sunt scutite de orice control jurisdicțional, în special pentru a verifica dacă nu au depășit limitele stabilite pentru exercitarea acestei puteri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 1996, Kraaijeveld și alții, C‑72/95, EU:C:1996:404, punctul 59, precum și Hotărârea din 25 iulie 2008, Janecek, C‑237/07, EU:C:2008:447, punctul 46).
46 Pe de altă parte, în pofida lipsei din dreptul Uniunii a unor norme referitoare la modalitățile căilor de atac în fața instanțelor naționale și pentru a determina intensitatea controlului jurisdicțional al deciziilor naționale adoptate în temeiul unui act din dreptul Uniunii, trebuie să se țină seama de finalitatea acestuia și să se asigure faptul că nu se aduce atingere eficacității sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2002, HI, C‑92/00, EU:C:2002:379, punctul 59, și Hotărârea din 11 decembrie 2014, Croce Amica One Italia, C‑440/13, EU:C:2014:2435, punctul 40).
47 În ceea ce privește Directiva 2008/50, amplasarea punctelor de prelevare ocupă o poziție centrală în sistemul de evaluare și de îmbunătățire a calității aerului pe care îl prevede, în special în cazul în care nivelul de poluare depășește pragul superior de evaluare menționat la articolele 5 și 6 din aceasta. Astfel cum s‑a arătat la punctul 36 din prezenta hotărâre, în această situație, în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2008/50, punctele de prelevare constituie instrumentul principal în scopul evaluării calității aerului.
48 Măsurătorile obținute cu ajutorul acestor puncte permit statelor membre să se asigure, astfel cum impune articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2008/50, că, în ansamblul zonelor și aglomerărilor lor, nivelurile de poluanți pe care această directivă îi menționează nu depășesc valorile‑limită prevăzute în anexa XI la aceasta. În cazul depășirii acestor valori‑limită după expirarea termenului prevăzut pentru aplicarea lor, statul membru în cauză este obligat să întocmească, în conformitate cu articolul 23 alineatul (1) din directiva menționată, un plan privind calitatea aerului, care trebuie să îndeplinească anumite cerințe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2008, Janecek, C‑237/07, EU:C:2008:447, punctele 35 și 42, precum și Hotărârea din 19 noiembrie 2014, ClientEarth, C‑404/13, EU:C:2014:2382, punctele 25 și 40).
49 Rezultă că însuși obiectul Directivei 2008/50 ar fi compromis dacă punctele de prelevare situate într‑o anumită zonă sau aglomerare nu ar fi instalate în conformitate cu criteriile pe care le prevede.
50 Acest risc se poate materializa de asemenea în cazul în care, în limitele marjei de apreciere pe care le‑o conferă Directiva 2008/50, autoritățile naționale competente nu încearcă să asigure efectivitatea acesteia. Astfel, în special în ipoteza în care măsurători efectuate pe mai multe situri sunt, în principiu, susceptibile să furnizeze informații cu privire la arealele cele mai poluate, în sensul secțiunii B punctul 1 litera (a) prima liniuță din anexa III la această directivă, revine autorităților naționale competente sarcina de a alege amplasarea punctelor de prelevare astfel încât să reducă la minimum riscul ca depășirile valorilor‑limită să rămână neobservate.
51 În acest cadru, autoritățile respective au obligația de a‑și întemeia deciziile pe date științifice solide și, astfel cum reiese din secțiunea D din anexa III la Directiva 2008/50, să întocmească o documentație exhaustivă care să menționeze elementele care stau la baza alegerii amplasării tuturor siturilor de monitorizare. Această documentație trebuie actualizată regulat pentru a se verifica faptul că criteriile de selecție rămân valabile.
52 În consecință, chiar și atunci când alegerea amplasării punctelor de prelevare necesită evaluări tehnice complexe, puterea de apreciere a autorităților naționale competente este limitată de scopul și de obiectivele urmărite de norme pertinente în acest sens.
53 Pe de altă parte, din moment ce justițiabilul are dreptul de a solicita unei instanțe să verifice dacă legislația națională și aplicarea acesteia au rămas în limitele marjei de apreciere prevăzute de Directiva 2008/50 cu ocazia alegerii amplasării punctelor de prelevare, instanța desemnată în acest scop de dreptul național este de asemenea competentă să adopte față de autoritatea națională vizată orice măsură necesară, precum o somație, pentru a asigura că aceste puncte sunt plasate în conformitate cu criteriile prevăzute de această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2008, Janecek, C‑237/07, EU:C:2008:447, punctele 38 și 39, precum și Hotărârea din 19 noiembrie 2014, ClientEarth, C‑404/13, EU:C:2014:2382, punctele 55, 56 și 58).
54 În această privință, rezultă din jurisprudența Curții că, în lipsa unor norme ale dreptului Uniunii, revine ordinii juridice din fiecare stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale ale acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, precum Directiva 2008/50. Cu toate acestea, modalitățile prevăzute nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele care reglementează situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, East Sussex County Council, C‑71/14, EU:C:2015:656, punctul 52, și Hotărârea din 22 februarie 2018, INEOS Köln, C‑572/16, EU:C:2018:100, punctul 42). În ceea ce privește acest din urmă principiu, trebuie amintit că dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești imparțiale este consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, Sacko, C‑348/16, EU:C:2017:591, punctul 31, și Hotărârea din 27 septembrie 2017, Puškár, C‑73/16, EU:C:2017:725, punctul 59).
55 În prezenta cauză, s‑a afirmat în ședință în fața Curții și nu s‑a contestat că instanțele naționale competente pentru a verifica amplasarea punctelor de prelevare dispun, în temeiul normelor pertinente din dreptul belgian, de o competență de a adresa somații în relația cu autoritățile naționale. Revine, așadar, instanței de trimitere să facă uz, dacă este cazul, de această competență în condițiile prevăzute de dreptul național.
56 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 4 alineatul (3) TUE și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborate cu articolul 288 al treilea paragraf TFUE și articolele 6 și 7 din Directiva 2008/50 trebuie interpretate în sensul că revine unei instanțe naționale, sesizată cu o cerere formulată în acest scop de particulari vizați în mod direct de depășirea valorilor‑limită prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din această directivă, sarcina de a verifica dacă punctele de prelevare situate într‑o anumită zonă au fost instalate în conformitate cu criteriile prevăzute în secțiunea B punctul 1 litera (a) din anexa III la directiva menționată și, în caz contrar, de a lua în privința autorității naționale competente orice măsură necesară, precum o somație, pentru ca punctele de prelevare să fie plasate cu respectarea acestor criterii.
Cu privire la a doua întrebare
57 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 13 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50 trebuie interpretate în sensul că, pentru a se constata depășirea unei valori‑limită stabilite în anexa XI la această directivă pentru media calculată pe an calendaristic, este suficient ca un nivel de poluare superior acestei valori să fie măsurat la un punct de prelevare izolat sau dacă este necesar ca media măsurătorilor efectuate la toate punctele de prelevare dintr‑o zonă sau dintr‑o aglomerare specifică să arate un astfel de nivel de poluare.
58 La punctul 48 din prezenta hotărâre s‑a amintit că revine statelor membre sarcina de a se asigura, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2008/50, că, în ansamblul zonelor și aglomerărilor lor, nivelurile poluanților pe care această directivă îi menționează nu depășesc valorile‑limită prevăzute în anexa XI la aceasta. În cazul depășirii acestor valori‑limită după expirarea termenului prevăzut pentru aplicarea lor, statul membru în cauză este obligat să întocmească, în conformitate cu articolul 23 alineatul (1) din directiva menționată, un plan privind calitatea aerului.
59 După cum a arătat doamna avocată generală la punctele 72 și 75 din concluzii, modul de redactare a articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2008/50 nu permite să se răspundă la a doua întrebare adresată de instanța de trimitere. Aceeași constatare se impune în ceea ce privește articolul 23 alineatul (1) din această directivă.
60 În cazul în care interpretarea literală a unei dispoziții de drept al Uniunii nu permite să se aprecieze domeniul de aplicare exact al acesteia, ea trebuie interpretată atât pe baza economiei generale, cât și a finalității reglementării în care se înscrie aceasta (Hotărârea din 6 iunie 2018, Koppers Denmark, C‑49/17, EU:C:2018:395, punctul 22 și jurisprudența citată),
61 Rezultă din articolul 6 alineatul (1) și din articolul 13 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2008/50 că revine statelor membre sarcina de a evalua respectarea valorilor‑limită în conformitate cu cerințele și cu criteriile prevăzute în anexa III la această directivă. Astfel cum rezultă din secțiunea A punctul 1 din această anexă, secțiunile B și C din aceasta din urmă privesc amplasarea punctelor de prelevare, dar furnizează de asemenea indicații pentru punerea în aplicare a altor metode de evaluare a calității aerului prevăzute de Directiva 2008/50.
62 În această privință, s‑a arătat la punctul 39 din prezenta hotărâre că dispozițiile din secțiunea B punctul 1 literele (a) și (f) din anexa III la Directiva 2008/50 impun ca punctele de prelevare să furnizeze date reprezentative pentru areale dintr‑o zonă sau dintr‑o aglomerare caracterizate de un anumit nivel de poluare. Sistemul astfel conceput de legiuitorul Uniunii urmărește să permită autorităților competente nu doar să cunoască nivelul de poluare a aerului în arealul reprezentat de un punct de prelevare, ci și să deducă din acesta nivelul de poluare în alte areale similare. După cum reiese din considerentul (14) al Directivei 2008/50, acest din urmă obiectiv este atins, printre altele, cu ajutorul unor tehnici de modelare.
63 Rezultă că stabilirea mediei valorilor măsurate la toate punctele de prelevare dintr‑o anumită zonă sau aglomerare nu furnizează o indicație utilă cu privire la expunerea populației la poluanți. În special, o astfel de medie nu permite să se stabilească nivelul de expunere a populației în general, din moment ce acesta este evaluat prin intermediul punctelor de prelevare instalate în mod specific în acest scop, în conformitate cu secțiunea B punctul 1 litera (a) a doua liniuță din anexa III la Directiva 2008/50.
64 Articolul 15 din Directiva 2008/50 coroborat cu articolul 2 punctele 20 și 23 și cu secțiunea A din anexa XIV la această directivă confirmă această apreciere. Astfel, în conformitate cu acest articol 15, statele membre stabilesc un indicator de expunere medie pentru PM2,5. Acest indicator nu se stabilește în funcție de o medie a nivelului de poluare la ansamblul punctelor de prelevare dintr‑o zonă sau dintr‑o aglomerare, ci se sprijină pe valorile obținute doar la punctele care măsoară poluarea de fond urbană, care, în conformitate cu alineatul (4) al articolului 15 menționat, trebuie să reflecte nivelul de expunere a populației în general la PM2,5, în conformitate cu anexa III la Directiva 2008/50.
65 În plus, în ceea ce privește articolul 23 din Directiva 2008/50, alineatul (1) al treilea paragraf al acestuia prevede că planurile privind calitatea aerului includ cel puțin informațiile enumerate în secțiunea A din anexa XV la această directivă. În conformitate cu secțiunea A punctul 1 din această anexă XV, planurile privind calitatea aerului trebuie să identifice locul în care o depășire a valorilor‑limită a fost măsurat, inclusiv punctul sau punctele de prelevare în cauză.
66 Având în vedere aceste considerații, trebuie să se constate că rezultă din economia generală a Directivei 2008/50 că, în scopul evaluării de către statele membre a respectării valorilor‑limită prevăzute în anexa XI la această directivă, nivelul de poluare măsurat la fiecare punct de prelevare considerat individual este determinant.
67 Această interpretare a articolului 13 alineatul (1) și a articolului 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50 este confirmată de finalitatea acesteia din urmă. Această directivă urmărește, după cum reiese din considerentul (2) și din articolul 1 al acesteia, să protejeze sănătatea umană și prevede în acest scop măsuri de combatere a emisiilor de poluanți la sursă. În conformitate cu acest obiectiv, este necesar să se determine poluarea aerului efectivă la care populația sau o parte din aceasta este expusă și să se garanteze că sunt luate măsuri corespunzătoare pentru a combate sursele acestei poluări. În consecință, depășirea unei valori‑limită la un singur punct de prelevare este suficientă pentru a da naștere obligației de a întocmi un plan privind calitatea aerului, în conformitate cu articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50.
68 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 13 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50 trebuie interpretate în sensul că, pentru a se constata depășirea unei valori‑limită stabilite în anexa XI la această directivă pentru media calculată pe an calendaristic, este suficient ca un nivel de poluare superior acestei valori să fie măsurat la un punct de prelevare izolat.
Cu privire la cheltuielile de judecată
69 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
1) Articolul 4 alineatul (3) TUE și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborate cu articolul 288 alineatul (3) TFUE și articolele 6 și 7 din Directiva 2008/50 a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa trebuie interpretate în sensul că revine unei instanțe naționale, sesizată cu o cerere formulată în acest scop de particulari vizați în mod direct de depășirea valorilor‑limită prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din această directivă, sarcina de a verifica dacă punctele de prelevare situate într‑o anumită zonă au fost instalate în conformitate cu criteriile prevăzute în secțiunea B punctul 1 litera (a) din anexa III la directiva menționată și, în caz contrar, de a lua în privința autorității naționale competente orice măsură necesară, precum o somație, dacă aceasta este prevăzută de dreptul național, pentru ca aceste puncte de prelevare să fie plasate cu respectarea acestor criterii.
2) Articolul 13 alineatul (1) și articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2008/50 trebuie interpretate în sensul că, pentru a se constata depășirea unei valori‑limită prevăzute în anexa XI la această directivă pentru media pe an calendaristic, este suficient ca un nivel de poluare superior acestei valori să fie măsurat la un punct de prelevare izolat.
Semnături